Zambetania

TORT HALBE DE BERE

2026-05-25T08:00:25.427+03:00

Nu urmează o rețetă, ci detalierea unui experiment. Nici nu mai știu de când nu am mai publicat un tort, acuș s-or aduna doi ani...

Astăzi Ștefănuț împlinește 18 ani. Parcă ieri plângea că nu i-am făcut dungi pe mănușă lui Mickey Mouse, că i-a căzut o ureche lui Tom sau că Fulger McQueen-ul meu nu are capota originală și se împotrivea, să nu carecumva, să-l tăiem pe Scooby Doo. Poate că avea trei ani. De n-ar fi toate reclamațiile înregistrate pe Zambetania, aș zice că mi s-or năzărit din alte vieți.

Deși nimeni nu-l mai alintă Ștefănuț, în continuare găsesc că-i cea mai nimerită strigare.

Mi-i bucurie că încă-și susține opiniile până-n pânzele albe. Și cu profesorii și cu părinții. De-aș mai trăi o mie de ani, tot de la prima contrazicere mi-aș înghiți limba doar ca să fie pace.

Când era mic, de multe ori mă gândeam că este un pui de extraterestru. Prea știa multe lucruri de oameni mari înțelepți. Când l-am privit cu câtă atenție și grijă și tandrețe se poartă cu iubita sa, am simțit iară că-i aterizat de pe altă planetă în familia noastră disfuncțională și defectă.

La mulți ani, Ștefănuț! Să-ți împlinești toate visele, începând cu ăsta șoferistic de azi...

Pe 5 mai tata a împlinit 74 de ani. N-aveam nicio idee cum să aleg o temă pentru un tort care să fie dedicat amândurora.

B. a venit cu propunerea, eu am executat-o. N-am luat chiar cele mai bune decizii privind montarea, de aceea abia aștept ocazia să-l pot repeta. Mai mult decât halbele, m-au încântat covrigeii din fondant.

Am folosit foi de pandișpan (simplu și cu cacao), jeleu de zmeură, cremă din două feluri de ciocolată (neagră și cu lapte) și biscuiți Oreo. Decorațiunile sunt din fondant, iar spuma berii din cremă de unt pe bază de bezea italiană.

În secțiune se observă că am început cu un strat de cremă și am continuat cu două rulade. Din păcate, tortul a trebuit să aștepte la frigider vreo trei zile după ce l-am plimbat 500 de kilometri; drept urmare, stratul de cremă a cam cedat, iar una dintre halbe s-a deformat ușor.

Am montat tortul într-un bidon tăiat de 2.5 litri. Pentru a-l îmbrăca, am folosit tot cremă de unt, de astă dată cu cacao.

Pentru că am vrut ca partea superioară să aibă diametrul mai mic decât baza (aveam nevoie de spațiu pentru a adăuga spuma), am folosit o ruladă mai mică. Din secțiune se observă că nu am mai adăugat fâșia cu cacao. Pentru a monta mai ușor tortul, tot complicat a fost, am folosit ruladele abia după ce le-am congelat.

Cel mai simplu ar fi fost să montez doar rulade, să nu mă mai complic cu un strat suplimentar de cremă. Tortul avea misiunea de a supraviețui o zi întreagă pe drumuri (dar nu numai din acest motiv), așa că era musai ca întreg exteriorul să fie stabilizat cu blat. Este mult mai greu de uniformizat crema de unt pentru acoperit tortul direct peste un mousse.

Alte informații

Crema de unt pe bază de albușuri bătute cu sirop fierbinte este ACEASTA;
De tortul s-ar fi consumat imediat, aș fi făcut spuma din frișcă;
Crema de ciocolată (mix 75 grame cu lapte, 125 grame ciocolată neagră) și mascarpone este de AICI;
Pentru a scoate ușor tortul din bidon (tăind vertical plasticul cu un cuțitaș), l-am congelat;
Fiecare halbă a cântărit 1 kilogram;
Baza a avut diametrul 10.5 centimetri;
Pentru un drum atât de lung am folosit o cutie specială din polistiren, cu pastile congelate. După șapte-opt ore de drum groaznic, tortul era rece ca scos din frigider.

ULTIMA CARTE

2026-05-04T06:37:00.000+03:00

Scriitura lui Marian Coman este minunată! Nu prea voi putea transmite cât de minunată, pentru că iarăși povestesc la multă vreme după lectură, când toate emoțiile, oricât de mari ar fi fost, or cherit. Curat ghinion.

De ce astă carte

La începutul anului, după ce am egalat recordul celor zece cărți citite într-un ianuarie cândva, am ales titluri care în continuare să respecte cele două reguli cu care am cam trișat izbânda: să fie cărți subțirele și să aparțină unor scriitori cu care știu că nu voi da greș.

Păstram Ultima carte pentru un drum lung cu trenul din vacanța lui februarie. Așa a avut loc prima întâlnire cu scriitura lui Marian Coman: anul trecut, în februarie, pe tren 16 ceasuri, Omulețul din perete și alte povestiri fantastice — AICI am povestit isprava. Dacă tot aveam oportunitatea să repet identic experiența, mi se păru o găselniță interesantă. Pân’ la urmă am renunțat ș-am mutat Ultima carte în condiții de lux: în patul meu, pe muzica mea.

***** Ia-i unui bărbat îndrăgostit femeia care i se plimbă prin vise și ai declanșat haosul

Știi, unele idei sunt cu tine din copilărie și așteaptă doar momentul prielnic pentru a prinde formă. „Ultima carte” s-a desprins dintr-un lung cortegiu de idei și personaje care mă urmărește de multă vreme. S-a desprins și s-a cerut spusă fiindcă, probabil, venise timpul ei. (Sursa)

Ce mi-a atras atenția, mult mai mult decât în culegerea povestirilor fantastice, a fost stilul: curat, limpede, foarte tăios, dar și plin de emoție. În atât de puține pagini să construiești atât de multe povești de neuitat... cam tre’ să fii bun. Faptul că-n doar câteva cuvinte eram năucă — ori de frumusețea imaginii or de durerea încasată direct în inimă — îl găsesc fabulos. Da, pentru mine, Ultima carte este preferata dintre cele două. Un merit îl are, făr de tăgadă, genul. Într-un roman mi-s mai confortabilă decât într-o duzină de texte scurte.

Din păcate, librăria care-mi acceptă cardul căpătat de B. de la corporație pentru cărți nu-mi propune alte titluri pe raftul acestui scriitor român atât de special.

Personajele mele nu sunt vii, însă le este sete de viață așa cum lipitorilor le este sete de sânge. Fiindcă ce le dau eu prin scris nu este tocmai viață. Este o similare a vieții, așa cum a primit și ființa lui Frankenstein. Ființa, nu monstrul. Sunt sigur că singurii monștri care există cu adevărat sunt oamenii.

Mi-i în minte Te rog să nu vii în timp ce dorm, necruțătoarele scrisori adresate de Iulian Tănase morții. Același schelet: capitole scurte, floricele rare, siropoșeniile lipsesc cu desăvârșire. Atunci am simțit nevoia de mai mult ca să înțeleg întru totul. Acum, Ultima carte fu completă.

Când cauți prea mult în mintea ta, când ești prea mult timp singur și îți construiești scenarii, când modelezi lumi întregi care se leagă de alte lumi, răul care circulă prin subteranele acestora poate ajunge la tine.
Am stat mult și m-am întrebat care e cea mai mare frică a mea (...) Frica mea cea mai mare este că lumea din mine se va nărui, iar eu o să cad în ruinele ei și o să trăiesc acolo o eternitate, chiar și după ce trupul meu va fi murit. Singur, în întuneric.

Despre ce e Ultima carte? Avem un programator, Alex, ș-un scriitor, Manu. Alex are o iubită, Manu nu prea termină cărțile pe care le pornește. Mai apare ș-un pictor. Trei personaje umane sunt prea puțin, se mai adaugă trei personaje-cărți: Magicianul, De veghe în lanul de secară și Prima carte, ultima carte.

Și așa e tot mult prea simplu. Să se amestece timpii: trecut - prezent - viitor. Cam pe unde ai vrea să călătorești, omule? Se aprobă să te teleportezi în trecut/viitor cu ușurința cu care ajungi la Lidl. Ce-ar mai lipsi? Iubire multă, niște relații disfuncționale, hai ș-o crimă, ba chiar mai multe...Tot prea liniște.

Orice aș scrie despre roman, ar însemna să divulg dintre secretele lui bine păzite. Nu-s multe, da-s suficiente cât să anuleze ceea ce credeai că știi pân’ la ele. Olecuță pe mine m-o depășit suspansul. Când prima ipoteză se anulează este interesant. Când a doua se răstoarnă, rămâi cu gura căscată. La a treia începi să obosești. Pân la a patra deja nu mai ai chef de surprize, ai nevoie de previzibilitate ca să poți respira. Și-s doar 170 de pagini, curate, cu spații mari goale. Abia de le-am dus pân la capăt cu inima.

Mărturiseam la 8 că m-am îndrăgostit la prima citire de scriitura lui Tudor Ganea. Fu pe tiparul meu de crudă. Și mă gândesc acum că Ultima carte este mult mai dureroasă. N-o venit apocalipsa, omenirea n-o fost rasă de pe fața pământului, o murit doar un om, hai, doi, trei... Durerea este mai mare pentru că sunt multe momente frumoase și, oricât ți-ai ține-n frâu așteptările, tânjești după un final fericit. Care, ce să vezi...

Mai aveam o idee, dar m-o pișcat ceva, ș-am uitat-o. Urăsc puricii.

M-am gândit mult, citind Ultima carte, la Cazul Jane Eyre. Sunt o bucurie scriiturile acestea în care personajele bântuie prin romane celebre — intră în alt text pentru a salva povestea or pe ei înșiși. Lumea ficțiunii e traversabilă, personajele pot fi răpite din cărți, iar finalurile pot fi rescrise. Sigur, preferata mea rămâne tot Misery, acolo unde scriitorul este căsăpit până acceptă să modifice finalul conform poftelor Măriei sale, Cititorul.

Ca-ntotdeauna, m-o fascinat accesul în bucătăria unui scriitor. Dacă e și-n criză de inspirație, cu atât mai bine! E atât de densă povestea aceasta publicată atât de aerisit. Tre să citesc cărțile alea trei (de una nici măcar n-am auzit anterior) și să reiau lectura având habar despre ce e vorba dincolo.

M-o-nduioșat că, la finalul romanului, cele câteva rânduri adresate de autor cititorului sunt inginerești: pentru De veghe în lanul de secară de J. D. Salinger a folosit ediția a IV-a a Poliromului, din 2011; pentru Prima carte, ultima carte de Cătălin Bursaci, prima ediția din 1977 a editurii Albatros și pentru fragmentele din Magicianul de John Fowles, ediția a II-a, Polirom 2007.

Te-am purtat printr-un labirint prin care, pe alocuri, ți-ai pierdut mințile. Sau așa ai crezut: că ai luat-o razna. A fost un spectacol de magie, ai acces la cele trei trucuri pe cale le-am folosit. Acum mă crezi că n-am inventat nimic, Cititorule?

Eu nu am copii. Nicio bucățică din ADN-ul meu nu va circula prin veacuri, dintr-o generație în alta, pân la sfârșitul lumii. Singurii mei urmași sunt poveștile mele care, odată uitate, vor lăsa loc unei liniști firești. Toată zbaterea asta, toată truda de a spune o poveste nu este, de fapt, nimic. E zădărnicie și chin. Mă chinui să scriu, dar și mai tare mă chinui dacă nu scriu.

La trei luni după ce am citit cartea, îmi tot revin în minte secvențe. De parcă aș fi văzut un episod bun pe canalul de crime. N-am idee de-i complicat să ecranizezi o poveste în care multe dintre piesele acțiunii se petrec doar în mintea protagonistului, dar pentru mine a fost ușor. Când n-a fost greu, toate cuvintele s-au înfăptuit în imagini de ecran mare, 8 D sau ce număr o avea ăla care-ți mișcă scaunul, simți mirosuri și te ating fizic personajele.

„Nu o să încep cu începutul. Fiindcă nu toate lucrurile au un moment T zero. Nu există mereu un factor declanșator. Nu întotdeauna poți da vina pe ceva, nu poți identifica, de fiecare dată, cu exactitate fragmentul de timp înaintea căruia, dacă te-ai întoarce, ai fi putut evita dezastrul”. M-am oprit și am recitit întregul fragment. Și atunci am observat că realitatea tremura. Nu știu cum altfel să descriu asta. Realitatea tremura. Fremăta în jurul meu, ca și când ar fi fost făcută din mii și mii de fire subțiri, care se mișcau desprinzându-se unul de altul. Iar dincolo de aceste ițe, se întrezărea un cer întunecat, plin de stele.

Despre steluțe

Recitind textul dedicat volumului anterior am fost dezamăgită. N-am reușit să exprim pe îndelete cât de strașnică a fost prima intersecție cu acest scriitor. O neîmplinire motivată: n-am găsit timp pentru poveste decât după șapte, opt luni de la lectură. Se nivelează, ziceam, și muma emoțiilor în atâta amar de vreme.

Aș vrea să cred că nu vina resimțită pentru nedreptatea făcută Omulețului din perete m-a îndreptat spre decizia ca Ultima carte să primească toate cele cinci steluțe.

A fost foarte greu să mă decid dacă îi acord și premiul de Cartea lunii ianuarie. Întâi am pariat pe Ioan Groșan, apoi m-am sucit și m-am îndreptat spre Isabel Allende. Petronela Rotar, în Alive, a fost splendidă. Anthony Hopkins, în memorii, este fix pe sufletul meu cătrănit. A fost o lună grozavă, ianuarie, ca-ntotdeauna!

Pân' la urmă am decis, nici acum nu știu dacă am procedat corect, să nu o premiez. Are cinci steluțe pline, este o poveste fantastică, poate că nici nu o voi uita prea repede. Dar, pe undeva pe drum, m-a pierdut. Și chiar dacă m-a recuperat pân la final, de uitat n-am uitat.

Mi-am notat pe fișa de lectură amuzată că Marian Coman n-o scăpat hățurile în bălării precum Agatha Christie în Și din zece n-a mai rămas niciunul. A creat o poveste-labirint, dar când ajungi la ultima pagină, nu ai nicio întrebare rămasă fără răspuns. Deși am anticipat unul dintre marile secrete, mi-s ferm convinsă că Ultima carte este scrisă măiestru. Eram încă extrem de frustrată de păcăleala cu cei zece negri mititei...

Câteva cuvinte despre coperta închipuită. Am implorat cu cerul și pământul toți AI-ii de-i cunosc să-mi genereze o bibliotecă în spirală, cu cele trei cărți — personaje rătăcite pe trei niveluri diferite. Pân la urmă, mi-am terminat și opțiunile gratuite, iar să obțin ce-am visat fu imposibil. Când o să mă fac mare, o să-mi desenez singură tot ce visez pentru o carte.

➤ Celelalte 470 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile unui scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

14. Hai că am reușit, puștiule! - Anthony Hopkins *****

15. Autonomie - Adrian Teleșpan ****

16. Memorii din biblioteca ideală - Bogdan Suceavă ***

17. 8 - Tudor Ganea *****

18. Dispărut fără urmă - Haralamb Zincă ***

19. Glonțul de zahăr - Haralamb Zincă ***

20. Apă proaspătă pentru flori - Valérie Perrin ****

21. Invențiile ocazionale - Elena Ferrante ***

INVENȚIILE OCAZIONALE

2026-04-22T07:21:00.000+03:00

Volumul numărul 9 din ianuarie, deci al anului, astăzi pe podiumul defilărilor.

De ce astă carte

Nu-s mare fan Elena Ferrante. Când îmi amintesc, întreb librăria ce-mi mai recomandă de pe raftul ei. Dar nu tânjesc să adun tot ce a scris, cum este cazul scriitorilor de-i ador. Acesta este un mare avantaj. Nu încep fiecare nouă lectură cu așteptări infinite, deci nici nu mă pot dezamăgi cărțile ei. Pur și simplu le citesc făr de miză.

Am ales dintre titlurile ce-mi lipsesc (n-o iubesc pe Ferrante, dar nici n-o ocolesc, drept care am strâns o mână de volume deja) Invențiile ocazionale datorită delicateții imaginii de pe copertă.

*** Puterea unui scriitor forțat să scrie regulat la ziar

Nu știu câtă bibileală presupun romanele Elenei Ferrante, dar Invențiile ocazionale adună 51 de articole publicate în The Guardian, unde a scris timp de un an (2018). Nici nu știu de-s de vină rigoarea spațiului limitat (cam două pagini) și a temei impuse, dar cam nimic nu m-o atins.

Scriitoarea a acceptat provocarea scrierii săptămânale cu condiția ca editorii britanici să-i trimită diferite întrebări, urmând ca ea să ofere un răspuns care avea să fie publicat. De altfel, am găsit deja astăzi, în arhiva ziarului, multe dintre aceste articole ilustrate.

Aceste texte au apărut după ce am scotocit direct în memorie în căutarea unei mici experiențe reprezentative; am dat, fără să mă gândesc, peste convingeri formate despre cărți citite cu mulți ani în urmă, cu care am pierdut și apoi am reluat legătura grație altor lecturi; am urmărit intuiții neașteptate, produse de aceeași nevoie de a scrie; am ajuns la concluzii abrupte din cauza spațiului de acum epuizat.
În fine, a fost un exercițiu nou: de fiecare dată coboram în grabă găleata în interiorul unui abis întunecos al minții mele, trăgeam în sus o frază și așteptam cu neliniște să urmeze altele.

De-aș fi primit cartea făr să-i cunosc autorul, nici într-o mie de ani n-aș fi potrivit-o Elenei Ferrante. N-am aroganța de-a crede că i-aș recunoaște scriitura de roman, dar asta de proză foarte scurtă m-o foarte nedumerit. Îi lipsește taman emoția pe care o descrie în acest fragment:

Multe femei care scriu, în orice parte a planetei, în orice domeniu, o fac cu luciditate, cu privire consecventă, cu mult curaj, fără nicio concesie pentru paginile siropoase. A devenit evidentă o inteligență feminină larg răspândită care produce scrieri de mare forță literară. Dar locul comun moare greu: femeile emoționează, femeile delectează; bărbații, în schimb, predau, de la catedre care într-adevăr contează, în cuvinte virile și întâmplări foarte virile, cum se tot modelează lumea.

Interesant cum nu m-o prins acest oracol în care nu-i pic de ficțiune. Și nici personajul său principal nu mi-o prea atras atenția. Elena Ferrante cu mintea și sufletul la vedere și io mi-s complet indiferentă. Aproape că invidiez cititorii care au îndrăgit volumul și mărturiile despre iubire, viitor, spaime, scris, maternitate, naționalism, gelozie, insomnie, politică, film, moarte sau religie — viața, cu întreg meniul său.

Acum ceva timp am plănuit să povestesc primele mele dăți. Am enumerat câteva: prima dată când am văzut marea, prima dată când am zburat cu avionul, prima dată când m-am îmbătat, prima dată când m-am îndrăgostit, prima dată când am făcut dragoste. A fost un exercițiu pe cât de dur, pe atât de inutil. Pe de altă parte, cum putea fi altfel? Ne uităm la primele dăți cu o indulgență excesivă. Prin natura lor, ele se întemeiază pe lipsa de experiență, sunt repede devorate de toate celelalte dăți care le urmează, nu au timp să capete o formă a lor, autonomă. Și totuși, le evocăm din nou și din nou cu plăcere, cu regret, atribuindu-le puterea a ceva ce nu se poate repeta.

Și pentru că printre atâtea articole care nu m-au interesat, două chestiuni m-au foarte atras, aș fi tare curioasă ce-ar dezvălui ele despre mine unui terapeut. Primul dintre puncte este mai multe și se referă la punctele de suspensie. Stau aici…mă frământ….mă întreb unde eşti….mă gândesc la tine…..mi-ar plăcea să te revăd, dar…… Elena Ferrante mărturisește că le consideră dovezi de lașitate (nehotărâre, incertitudine) și că a renunțat cu totul la a le folosi. Chiar așa!

...Și cel de al doilea punct, surprize-surprize, fu chiar semnul exclamării! Dap, dintre gelozii, sarcini și Daniel Day Lewis, de mine s-or lipit două semne de punctuație. Asta e, perfectă nu mai mi-s!...

Pentru Ferrante: Dintre toate semnele de punctuație, e cel care îmi place cel mai puțin. Dă impresia de baston de mareșal, de obelisc pretențios, de expunere falică. Dacă o combinație de cuvinte e stârnită de intenții exclamative, asta se înțelege cu ușurință din citire, nu e nevoie să se recurgă la acel semn. (...) Dar eu rămân la ideea că „te urăsc” are o forță, o onestitate sentimentală, pe care nu o poate cuprinde „te urăsc!!!”. Măcar în scris ai putea evita să faci precum conducătorii nebuni ai lumii, care amenință, fac negoț, duc tratative și jubilează când reușesc să obțină ce și-au propus, întărindu-și discursurile cu siluete de rachete nucleare la sfârșitul fiecăreia dintre frazele lor mizerabile.

Recunosc: m-am mai potolit în a folosi semnul exclamării de când am citit teoria aceasta atât de extremistă și de faină!

Deși când am inventariat anterior temele Invențiilor am adăugat vreo duzină scrisului, cred că subiectul major acesta este, scrisul însuși. Or pentru mine cum o scris despre scris Stephen King nu poate fi egalat. Nici nu mai știu de câți ani așteaptă în teancul nepovestitelor a sa Autobiografia unui meșteșug.

Descopăr acum în librărie, cu foarte mare surprindere, că și Elena Ferrante a dedicat un volum întreg, Între margini, scrisului ca meșteșug. Cum e la reducerile de 50%, am și comandat-o. Trei bucăți, de Elena Ferrante, nu de Între margini. În curând, un autor nici prea-prea, nici foarte-foarte, va depăși un raft întreg. Asta suceală!

Cine simte nevoia să scrie trebuie neapărat să scrie. Să nu aveți încredere în cuvinte precum: ți-o spun pentru binele tău, nu-ți irosi timpul așa. Arta de a descuraja cu cuvinte afectuoase e dintre cele mai practicate. Nu dați crezare cuiva care spune: ești tânără, n-ai destulă experiență, așteaptă. Scrisul nu se amână până când vom fi trăit suficient, vom fi avut un birou al nostru, într-o camera numai a noastră, cu o grădină a noastră, cocoțată deasupra mării, ne vom fi expus unor experiențe extreme, vom fi trăit într-un oraș incitant, ne vom fi retras într-o cabană la munte, vom fi avut copii, vom fi călătorit mult. Să public, da, asta se poate cu siguranță amâna, ba chiar poți decide să nu publici deloc.

Despre steluțe

Unele dintre romanele Elenei Ferrante m-au atins. Câteva dintre ele m-au zgâlțâit bine. Dar n-am simțit niciodată să o trec pe lista autorilor preferați, să-i dau în urmărire generală opera. Zâmbesc pentru că-mi amintesc de ea doar când epuizez întreaga suită de titluri și autori, la care librăria-mi răspunde invariabil: nimic nou.

Mă și intimidează când vorbește despre cărțile ei și-mi dau seama că n-am priceput o boabă din profunzimile scriiturii și poveștilor. Nu prea reușesc să trec de primul nivel, bașca uneori nici pân' acolo n-ajung.

În aste condițiuni, Invențiile ocazionale nu-s excepții. Celălalt volum cu care aș compara scrierile de astăzi, care conținea nu editoriale comandate, ci răspunsuri la întrebările jurnaliștilor, Frantumaglia, a fost mai interesant. Avea ca teme tot viața și scrisul lui Ferrante, dar cumva abordarea n-a fost atât de rece, de teoretică...

În schimb, ilustrațiile culegerii sunt atât de frumoase! Simple, ca textele Elenei Ferrante, dar cu mai multă emoție — cumva mai profunde și nu doar pentru că o imagine face cât o mie de cuvinte. Sunt semnate de Andrea Ucini. Întreg volumul arată splendid: ilustrații delicate, hârtie groasă, condiții grafice deosebite. Abia ce-am descoperit că Andrea Ucini este bărbat; aș fi pariat toți banii că este vorba despre o femeie, doar privind creațiile, făr să cunosc numele artistului. Interesant și surprinzător colaborator a ales Ferrante!

În coperta închipuită, cu care mi-am început declarația, sunt cuprinse alte două imagini pe lângă aceasta a mamelor-matrioșci, indiferent pe unde le va purta soarta. Articolul matrioșcilor se numește, firesc, Însărcinată.

Am ales cele două ilustrații care să încadreze cartea absolut întâmplător. Aveam vreo șase descărcate, două nu s-au deschis, păpușile rusești le-am scos în afara cadrului pentru că mesajul lor este foarte puternic, iar două dintre desene i le-am trimis lui AI să însoțească tabloul de deschidere. Să descopăr, căutându-le în carte articolele pe care le însoțesc, că sunt destinate chiar celor două texte despre semnele de punctuație care mi-au atras atenția. Așa ceva...! Semnul exclamării și În suspensie se numesc demonstrațiile Elenei Ferrante împotriva celor două semne.

Iar imaginea de pe copertă, cea care m-a convins să cumpăr volumul, trimite la Solarisul lui Tarkovski, pornit de la textul lui Stanislaw Lem și însoțește mărturia Elenei Ferrante, botezată La cinema, despre faptul că revede cel puțin o dată pe an acest film. O obsedează modul în care imaginile pot exprima crizele identitare și pierderea controlului. Mi-am notat cu astă ocazie, pentru a mia zecea oară, pe lista Musai de citit în viața asta: Solaris. Zâmbesc privind înșiruirea bolduitelor: un regizor rus, un autor polonez, o scriitoare anonimă, un cititor român... Lipsește doar, momentan, ilustratorul italian din acest mozaic.

Am început lectura-n ziua-n care am primit cartea, era octombrie 2025, dar am abandonat-o repede. M-am întors la ea în ianuarie, singura lună-n care pot găta tot ce-mi propun. A avut numărul 9 ziceam în recordul de 14 al începutului de an.

Invențiile ocazionale de Elena Ferrante, ilustrații de Andrea Ucini, editura Pandora, 2022, traducere din limba italiană de Cerasela Barbone, 215 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile unui scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

14. Hai că am reușit, puștiule! - Anthony Hopkins *****

15. Autonomie - Adrian Teleșpan ****

16. Memorii din biblioteca ideală - Bogdan Suceavă ***

17. 8 - Tudor Ganea *****

18. Dispărut fără urmă - Haralamb Zincă ***

19. Glonțul de zahăr - Haralamb Zincă ***

20. Apă proaspătă pentru flori - Valérie Perrin ****

APĂ PROASPĂTĂ PENTRU FLORI

2026-04-20T06:42:00.002+03:00

Am ales pentru coperta închipuită cadrul acesta care poate șoca și ca avertisment pentru un text pe care l-am scris cu mare bucurie. Știind că nu pentru toată lumea crucile și mormintele sunt teme confortabile.

Doamnelor, domnilor, cartea cu numărul 3 din martie și 18 din 2026, așadar...

De ce astă carte

În decembrie am aflat de la un văr despre care habar n-aveam că citește, darămite că publică despre lecturile lui, de Apă proaspătă pentru flori. Mă mai intersectasem pe cărările mele virtuale cu titlul, dar n-am fost convinsă suficient cât să-l cumpăr. Apoi mi-am amintit cât de mult mi-o plăcut Trei, prima întâlnire cu Valérie Perrin, chiar de fu audio, deci defectuoasă.

De-mi amintesc corect, din prea-mărinimie, fiul fratelui mamei mi-o dezvăluit atunci nu doar întreaga poveste, ci și finalul. Am fost complet relaxată; știam că pân voi ajunge la carte, amintirile despre ea îmi vor fi toate dispărute. Scenariu îndeplinit!

**** Când totul e pierdut, mai există un milion de șanse

He, he, he, ce simplă-i povestea asta! Cei trei S, pur și simplu: simplă, splendidă, superbă. Aproape că-l invidiez pe văr-miu c-o citit-o în limba-n care o fost scrisă, franceză.

Ca la orice carte, să scriu întâi despre mine. Iubesc cimitirele. Toată pruncia am mers cu bunica maternă, în săptămâna Sfântului Ilie, să dereticăm mormintele. Asta însemna că bunica lovea cu sapa printre buruieni, pe un soare de topea și pietrele, iar eu întrebam nonstop: aici cine a murit, de ce a murit, dar dincoace... de ce, cum?

Pe atunci, pentru mine bunica era o zgripțuroaică. Nici nu se compara cu bunica paternă, care era (și este) o sfântă. Abia anul trecut i-am aflat soarta crudă ș-am început să o redefinesc. Sunt peste treizeci de ani de când nu mai este. Pe lângă rufele pe care le spăla cu apă de ploaie și săpun cu sodă caustică și le limpezea în apă colorată în albastru, pe lângă plăcintele cu brânză abia scoasă din prepeleagul unde era pusă la scurs, cele mai calde amintiri cu ea sunt din anii cimitirului.

Când nepoțelul meu abia începuse să vorbească, nu știu de împlinise doi ani, treceam cu autobuzul pe lângă cimitirul cel mare al orașului de-mi era atunci, în altă viață, casă. Maria, cine a murit acolo? Ion. De ce? A fost bolnav și a murit la spital. Dar, dincolo? Mircea. De ce? A avut un accident de mașină. Cimitirul era deja zece stații rămas în urmă și eu tot mai aveam de inventat. Dar la crucea aia neagră? Gheorghe. Și la aia albă? Vasile. Nu, Maria, Vasile e tata, e acasă, n-a murit — rosti copilul printre sughițuri. Știu că n-a murit, dar alte nume nu mai știu... Abia atunci, atât de târziu, am înțeles câtă disponibilitate a avut bunica, la toți Sân-Ilie, să-mi inventeze povești, să-mi repete destine. Și acum mă emoționează teribil adevărul acesta.

Unul dintre cele mai frumoase momente petrecute cu B. în anii ăștia — de-s acu zece — fu la Sighișoara, în cimitirul vechi. Era foarte dimineață, poate șapte, ceața nu se ridicase complet; cimitirul este terasat, pe mai multe niveluri. Și B. îmi traducea de pe cruci șterse meseriile din germană ale morților: brutar, lăptar, croitor... De mă gândesc bine acum, cam mulți brutari atunci! Nu cumva domnul B. rămăsese în pană de inspirație, ca mine-n cazul Vasile — tatăl nepotului, nu mort, ci viu acasă, schimbând calorifere?

Și ca să-nchei kilometrica deschidere, mai spui doar că dintotdeauna m-or atras mormintele părăsite. Știu exact ce mi-o născut apucătura asta. Copil fiind, îi citeam bunicii din cărțulia albastră a povestirilor duhovnicești. Acolo, o femeie care mergea să îngrijească mormântul soțului aprindea o lumânare și curăța mormântul vecin, abandonat. La un moment dat, trece printr-o operație foarte dificilă și visează că a fost salvată de un medic, medic care este îngropat în mormântul străin de-l grijea de ani. Copil fiind, minunea aceasta m-o marcat profund. Acuș mă amuză, dar tot bibilesc de mulți un mormânt străin, cu credința deplină că undeva, cândva, fantoma din el mă va ajuta. Este o grămadă de pământ micuță, cu o cruce de piatră pitică, făr de niciun înscris. Mereu îl dojenesc pe B. de omite să aprindă lumânare băiețelului... De unde știi tu că este un copil? — nu-și termină gândul cu nebuno, dar eu citesc bine gânduri.. Știu, e atât de clar, ce altceva decât băiat să fie?!

Apă proaspătă pentru flori, cu o protagonistă savuroasă care lucră (administrează) și trăiește într-un cimitir. Violette Toussaint, căci despre ea este vorba, mi-o amintit de personajele cătrănite, atât de iubibile, ale lui Fredrik Backman — asprime exterioară și miez cald. Este atât de tânără Violette și deja o risipit vreo cinci vieți. Mă gândeam că unii dintre oameni, foarte puțini aș decreta, n-ar putea lovi un om doborât, dar că viața o face adesea. Ești la pământ pentru că... mai du și asta, mai primește din partea casei și astalalta. Multe înfrângeri a încasat Violette. Dar victorii? E de aflat, zău!

Mama nu mi-a lipsit niciodată. Doar atunci când am avut febră. Când am fost într-o stare bună de sănătate, deja crescusem. M-am înălțat dreaptă ca o prăjină, de parcă absența părinților mei mi-ar fi pus un arac drept sprijin pentru coloana vertebrală. Și acum am silueta dreaptă. Aceasta este o caracteristică a mea. Nu am fost niciodată încovoiată, nici măcar în zilele grele. Mă întreabă oamenii adesea dacă am făcut dans. Răspund că nu. Că doar viața m-a disciplinat, m-a urcat și m-a coborât în fiecare zi.

Jurnalul unei femei mature, cu toate filele: și cele mai negre, și cele mai rozulii. Un tablou-destin care se desăvârșește doar la final, atunci când toate piesele de puzzle și-au găsit lăcașul. Ceva suspans, olecuță de iubire, niște ură, un țâr de acțiune... toate îmbrăcate-n scriitura caldă a lui Perrin, făr de furie și ocări, mai degrabă-n acceptarea cu pași mărunți a marii sorți. Nu judeca fiecare zi după recolta adunată, ci după semințele pe care le semeni.

Un cimitir din Burgundia, câteva picături de vin Porto băute seara, un Don Juan, un comisar, mormântul a trei fetițe, o iubire neîmplinită, bonus transgenerațional și o a doua iubire pe cale să se rateze... totul sub tonul empatic al lui Valérie Perrin pentru protagoniștii săi și astfel pentru viața de pe pământul ăsta doldora-n morminte, cruci și bucurii mărunte.

Mâine avem o înmormântare la ora 16.00. Un nou locatar al cimitirului meu. Un bărbat de cincizeci și cinci de ani, mort pentru că a fumat prea mult. În sfârșit, așa spun medicii. Ei nu spun niciodată că un bărbat de cincizeci și cinci de ani poate muri că n-a fost iubit, că n-a fost înțeles, că a primit prea multe facturi, că a luat prea multe credite de consum, că și-a văzut copiii crescând și apoi plecând, fără să apuce să se despartă în realitate. O viață de reproșuri, una plină de aparențe. Așa că i-au cam plăcut țigărica și țoiul care să-i înece amarul. Nu se spune niciodată că poți muri pentru că ți s-a acrit de toate.

Atât de puternice sunt imaginile cimitirului lui Perrin, or poate doar am suprapus cuvinte peste imaginile deja stocate în capul meu, încât am avut o stare de confuzie completă citind ulterior cartea lui Haralamb Zincă. Glonțul de sticlă are printre personaje o femeie care-și recapătă adesea liniștea într-un cimitir. De câte ori se întâmpla asta, mă așteptam să aflu vești noi și despre Violette. S-a întâmplat ceva foarte straniu: cele două lecturi s-au suprapus continuu, a trebuit de multe ori să mă scutur bine și să-mi repet că adulterina nu-i la promenadă prin grădina lui Violette.

Moartea nu își ia nici un moment de respiro. Nu știe nici de vacanță, nici de zile de sărbătoare și nici de întâlnirile la dentist. Nu-i pasă nici de orele de vârf, de perioadele când trebuie să pleci departe, de Autostrada Soarelui, de concedii plătite, de sărbătorile de iarnă, de fericire, de tinerețe, de nepăsare, de timp frumos. Este aici, peste tot, clipă de clipă. Nimeni nu se gândește de-adevăratelea la ea, altfel ar înnebuni. Este ca un câine strecurat printre picioarele noastre, dar nu ne dăm seama că este prin preajmă decât când ne mușcă. Sau, mai rău, când mușcă pe cineva drag.

Recitind ce-am simțit lecturând Trei, am descoperit uimită că se aplică 100% și în cazul Apă proaspătă: Pentru că nu mă-ntreabă nimeni, îmi răspund singură — Vindecare aș numi romanul de astăzi. L-aș transforma într-un manual cu instrucțiuni simple de folosire: uite, omule, nimic nu-i continuu strâmb, pierdut. Când tu crezi că ai ratat startul, nu-i decât o oportunitate în plus să te izbăvești. Când nu vezi nicio luminiță și nicio cale de scăpare, te dă un pas mai în spate. Acum privește limpede. Ai ajuns în alt punct decât cel pe care l-ai visat și pentru care ai investit. Simte-l, adulmecă-l. Din adânci suferințe clădește-ți credințe și nădejdi!

E o carte frumoasă, prea frumoasă.

Și, pentru final, una dintre ideile cele mai frumoase ale volumului: cărțile cu care avem chimie or ba — exact ca în cazul oamenilor.

Eram obligată să citesc cu voce tare: pentru a înțelege cuvintele, trebuia să le aud. Ca și cum mi-aș fi povestit singură ceva. Eram dublul meu: cea dornică să învețe și cea care mă învăța. Prezentul meu și viitorul în aceeași carte.
De ce mergi înspre cărți la fel cum mergi înspre oameni? De ce suntem atrași de coperte la fel cum suntem de o privire, o voce familiară, auzită și altădată, care ne întoarce din drum, ne face să ridicăm ochii, ne atrage atenția și poate că ne va schimba cursul existenței?

M-o mai atras mult năravul lui Violette de a consemna detalii într-un registru pentru fiecare înmormântare în parte. Simțisem imediat această necesitate de a înregistra urmele ultimei clipe, pentru ca nimic să nu se șteargă. Intenția sa era de a păstra câteva cuvinte despre eveniment pentru cei absenți, dar interesați ulterior. Ceea ce s-o suprapus perfect gândului meu că cele mai vii povești se scriu de lângă morți.

Violette pentru fiecare dintre locuitorii cimitirului folosește toate cuvintele de pe mormânt: Florence Leroux (1931-2009), Bertrand Witman (1947-2003), Olivier Feige (1965-2012). Așa ca o mantră a cât de multă zdroabă a fost și a cât nimic a rămas. Mi-a atras atenția acest detaliu pentru că îndeletnicirea mea preferată în orice cimitir este să calculez vârsta mortului. Eventual dacă sunt îngropate împreună familii să calculez cât a mai trăit nevasta după ce bărbatul a murit. În 99% dintre crucile verificate de mine, soțul a murit primul. Deci, Florence până-n 2000 a adunat 69 la care adun 9, aha, a murit la 78, tinerică! Betrand 53 plus 3, 56, a tras un băț mult mai scurt dară. Olivier 35 plus 12, 47, bietul de el, anii mei de-aș muri azi!

De-aș căuta un corespondent al scriiturii lui Perrin, și caut, n-am altceva acum de făcut, l-aș nominaliza pe Matt Haig. Parcă el mai scrie cu respect, cu delicatețe, cu atenție blândă pentru viețile care se mai pot repara... adică toate.

Nici nu mai știu dacă am spus că acesta este romanul cu care Valérie Perrin a debutat. Mda! Bun scenaristul, bună regia, de actori nici nu mai încape vorbă... O fi ea o carte cu peste cinci sute de pagini, dar nu știu cum naiba se face că nu-i decât un scurt metraj între momentul s-o născut ș-o murit trăind. Așa mi-o zis AI că-i debutul, și l-am crezut bleaga de mine, acuș văz că editura menționează că primul roman fu Duminicile iubirilor pierdute (2015), al doilea Apă proaspătă pentru flori (2018) și al treilea, Trei (2021).

Ador să râd de moarte, să-mi bat joc de ea. Este modul meu de a o zdrobi. Îi diminuez astfel importanța. Jucându-mă cu ea, las viața să țâșnească deasupra, să capete putere.

Despre steluțe

Cum de nu a primit cinci steluțe o carte despre care am scris leșinată de plăcere? Fooooarte simplu: nu mi-o plăcut finalul, fu în dezacord cu tot ce am citit pân' la el. Pentru a păstra misterul gândit de autoare, nu voi detalia mai mult.

Pe 16 martie, când am terminat cartea, mi-am notat pe fișa de lectură: prea multe pagini, prea multe întorsături, prea multă iubire și pe fața și pe dosul morții, prea multe siropoșenii. După o lună, când scriu textul dedicat, ca printr-un miracol, s-or evaporat toți prea ăia ș-o rămas exact ce-am spovedit. Mă cam doare mintea: s-o decantat pân o rămas doar apă proaspătă...

Și pentru că mi-s o sucită care azvârle mofturoasă cu steluțe, constat că primului roman (Trei) i-am acordat cinci steluțe și mare lucru nu-mi mai amintesc despre el după doi ani, dar că Apă proaspătă, vezi Doamne, a meritat doar patru steluțe — deși-l voi uita cu siguranță doar când m-oi muta la cimitir. Mă rog, sper să aibă B. bani să mă incinereze și să mă mute într-o pădure de-am văzut-o eu în fugă, din mașină, într-o noapte și n-am avut alt gând mai bun decât că mi-ar plăcea ca pe acolo să-mi fac veacurile.

Zic doar că, în multe zile, îmi trec prin minte imagini din Apă proaspătă pentru flori: despre cimitir, despre grădinărit, mult mai puțin despre personajele ei și întâmplările lor. Este unul dintre cele mai frumoase romane ale anului. Cam pe acolo pe unde este 8-ul lui Tudor Ganea. Cum între cele două lecturi nu există pic de asemănare, le-aș poziționa chiar la extreme, mă-ntreb de să le placi pe ambele nu-i semn de psihopatie, ceva dublă personalitate...

Cum oi putea cântări universul delicat al lui Perrin cu realismul murdar al lui Ganea?! Bașca să obțin și rezultat de egalitate. Răspunsul este simplu și firesc, doar fac pe interesanta. De cadrul pentru Apă proaspătă ar fi fost oricare altul: un sătuc de la poale de munte sau o insulă exotică, povestea m-ar fi lăsat (aproape) rece. Faptul că totul a avut ca fundal cimitirul, cu toate elementele sale pitorești, m-o fascinat. Cimitirul și grădinăritul, două dintre cele mai dragi îndeletniciri ale mele. S-o strigat bingo! Aoleu, uitasem taman de pisici. Sunt multe pisici în roman, nu chiar unșpe câte am eu amuș. Asta de Unșpe, nu cumva are grețuri deja...

Într-unul dintre episoadele cu misiunile concurenților prin Asia s-a ajuns la Cimitirul de Nord din Manila, unde mii de filipinezi locuiesc de generații printre mormintele transformate în case. M-au șocat teribil atunci micii sfârâind printre cruci de piatră și pruncii alergând cu mingea peste morminte. Am bocit de câte ori mi-am amintit despre sărmanele familii.

Abia la o carte de ficțiune, aceasta, am înțeles că oamenii chiar trăiesc acolo o viață normală: se nasc, se îndrăgostesc, se îmbolnăvesc, se iubesc. Nu într-un sătuc de la poale de munte și nici pe o insulă exotică, ci într-un cimitir, ce mare scofală! Nedumerirea-i cu atât mai mare cu cât chiar am interacționat cu doi administratori de cimitire pe șablonul lui Violette: aici stă mortul pe masă în capelă, dincoace se joacă fiul meu cu o minge și linge înghețată, nevastă-mea urmărește o telenovelă și eu culeg vișine pentru lichior de casă.

Apă proaspătă pentru flori de Valérie Perrin, traducere din limba franceză și note Eduard Claudiu Brăileanu, editura Litera, 2023,534 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile unui scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

14. Hai că am reușit, puștiule! - Anthony Hopkins *****

15. Autonomie - Adrian Teleșpan ****

16. Memorii din biblioteca ideală - Bogdan Suceavă ***

17. 8 - Tudor Ganea *****

18. Dispărut fără urmă - Haralamb Zincă ***

19. Glonțul de zahăr - Haralamb Zincă ***

GLONȚUL DE ZAHĂR | HARALAMB ZINCĂ

2026-04-15T07:39:00.001+03:00

Că se gătară și Paștele, acuș ajunge Crăciunul, să continui parada cărților. Pentru azi, am cules volumul cu numărul 21 de pe lista lecturilor anului. Pentru vineri este în plan unul dintre cele mai frumoase romane ale anului, ceva cu cimitire, absolut delicios!

De ce astă carte

Povesteam la prima întâlnire cu Haralamb Zincă, în cazul Dispărut fără urmă, c-am ajuns să citesc și să scriu contratimp. Era musai ca cele două volume să le predau prietenei mele Crisa de Paște, ea fiind mare-mare fană a autorului. Musai, în sensul că funcționez optim doar în condiții extreme.

Deși întâi am citit Glonțul de zahăr, am scris prima dată despre Dispărut fără urmă dintr-un motiv simplu: mi-a plăcut mult mai puțin, iar textele se scriu singure atunci când mi-s dezamăgită.

*** Niște ticăloși iară

He, he, he... mi-s tare curioasă ce-or mai ascunde celelalte două romane ale domnului, pe care le am în teancul aflat în așteptare. Cu astea de le-am biruit, mi-s lămurită: spioni cu caru', contraspioni, spioni la spioni.

De astă dată schema fu: interes pentru operațiuni militare. Nu la nivel de Cincu și Smârdan — iaca la ce-mi folosiră anii de hrănit armata în poligoane militare — ci ceva măreț pentru agenturili străine. Poate ați crede că-i simplu de aflat secretele măreței Românii comuniste: că te duci camuflat cu iarbă și noroi și te iau de-al lor or că te dai cioban rătăcit or că te teleportezi general.... Nu, nimic din toate astea! Singura cale este să ajungi la fotografiile oficiale ale operațiunilor. Cum șantajezi profesionistul cu peliculă? Prin nevastă. Nevasta? Prin amant. Amantul? Surprize, surprize...

Nu am nicio idee cum lucra cu adevărat Securitatea; presupun doar că scriitorul nu fabulează prea mult în direcția tehnicilor și oamenilor sistemului. Dar, zău așa, tot mi se par niște gogomănii cât casa. Cuplul de aur: paranoia și ridicolul. Niște oameni or fost psihic mutilați, niște vieți or fost curmate prin mizeriile astea, iar eu, de sub pilotă, c-un soare blând de aprilie-n fereastră ș-o Minucă-mi culcușită-n poală, mă revolt că prea multă prostie, dom'le...

Dramele romanului mi-or amintit de un tată-socru care-mi povestea că întotdeauna avea grijă ce vorbea în casă, din teama ca nevasta să nu-l toarne la Securitate. Eu mă hăhăiam, pentru că mi se părea o exagerare, un alint... Abia acum am înțeles și ceea ce-mi scăpase în relația toxică inginer agronom - juristă la partid.

...un infractor potențial, înainte de a săvârși o faptă antisocială, cu consecințe grave atât pentru el cât și pentru societate, nu trăiește izolat, ci în mijlocul semenilor săi... Muncește undeva... Locuiește undeva... Are prieteni, vecini, dușmani. Nu poate fi lipsit de o viață interioară, fie ea chiar primară. Un element lăuntric, de natură psihică sau psihologică, supus unui șoc exterior, poate deturna un destin, fixându-l pe o altă traiectorie.

Dacă în cazul lecturii anterioare mărturiseam că finalul, care a negat tot ce-a fost pân la el, m-o dezamăgit cumplit, pentru Glonțul de zahăr bilele negre sunt și mai multe. Firul principal este iarăși mult prea întortocheat: prin șantaj prefabricat, Securitatea folosește o mână de oameni exact cum mânuiește păpușarul marionetele la teatrul de copii. Aflăm de la primele pagini, tot de la naratorul-scriitor, ca și-n Dispărut fără urmă, cine se sinucide și cine face pușcărie. Singura diferență este că de astă dată scriitorul de succes nu se mai numește chiar Haralamb Zincă, ci Corneliu Cara. De-mi oferi pe tavă încheierile încă de la debut, d-apăi ce suspans să mai adun?! Singura curiozitate care rămâne e: cum s-a ajuns acolo? Când explicația e întâi hăis, apoi cea, nu prea mai rămâne mare lucru.

Apucasem să mă spovedesc că Glonțul de zahăr are, totuși, mai multe bile albe decât Dispărut fără urmă. În primul rând, cuprinde cu vreo 100 de pagini mai mult, ceea ce ajută enorm: se diluează pân la dispariție sentimentul sâcâitor că citești doar scheletul unui mare roman. Personajele nu mai sunt abia creionate și construite superficial, doar din dialoguri. Le sunt aduse-n prim-plan gândurile și reacțiile, pot cotrobăi mai ușor prin mințile lor. Întâmplările în care sunt prinși protagoniștii sunt mai multe, mai dese, așa că iară oleacă de habar prinzi despre ce-i de capul lor. Și, spre surprinderea mea, chiar m-a atins povestea. Eternul triunghi amoros (soț-nevastă-amant) fu mai incitant decât tragedia familiei care nu cunoaște nici după douăzeci de ani adevărul despre dispărutul făr de urmă.

N-am uitat că-i o carte publicată în 1981 și m-o surprins olecuță perechea spionaj militar - șantaj cu materiale erotice....

Noroc că m-o lămurit AI cu explicațiile pentru titlu. Am crezut că, fiind cu ochii în carte și cu urechile la pasagerii din tren, nu le-am prins din prima. Pare-se că și alți cititori or avut aceeași nelămurire, drept care l-am chestionat pe Deșteptu' Suprem.

Cică: Un glonț de plumb face zgomot, lasă o gaură și o balistică clară. Un „glonț de zahăr” se topește. În jargonul spionajului, asta înseamnă o lichidare discretă. Nu te omoară fizic cu pistolul, ci te „dizolvă” social, profesional sau psihic. Te face să dispari fără ca cineva să poată arăta cu degetul spre o armă anume. Și eu care credeam că am fost neatentă la vreo acadea securistică...

Ce ascunde Glonțul de zahăr? Probabil multe povești adevărate din perioada comunistă. Care și azi există actualizate cu vârf și îndesat. Un profesionist care-și adoră meseria - soțul, fotoreporter militar. O femeie frumoasă, care bifează cam toate modurile în care poți trăda o relație. Și un urmaș cantacuzin, școlit, plimbat, avut. Pe ce butoane apasă Securitatea la fiecare dintre ei pentru a-și împlini misiunile? Taman pe alea care nu ți-ar trece prin cap. Este uluitor cum, în complot, vor fi implicate zeci de persoane, nu doar din țară. Și cât de ușor, de la întâmplări banale, se ajunge la drame.

Și mai sare ceva foarte puternic în ochi: fiecare dintre piloni (și pioni, concomitent) este în aceeași măsură și victimă și călău. Avem prejudecata de a arunca în piața publică cu pietre doar în ibovnică, dar fiecare piesă a puzzle-ului ascunde foarte multă neiubire, toxicitate, soartă crudă.

Spre deosebire de romanul anterior, construcția personajelor este mult mai amplă ziceam și prin asta ele sunt mult mai ușor de antipatizat or de iubit. Totuși, emoțiile puternice lipsesc chiar și atunci când tragedia este desăvârșită, ceea ce cam nedumerește într-o scriitură polițistă, cu aplecare atât de profund psihologică.

Dacă de bocit n-am bocit — căci la ce altceva să mă refer prin emoții puternice — există în cadrul filmului (pentru că totul este extrem de cinematografic) imagini care rămân și după ce pe carte se va așterne praful.

Poate o mamă, din dragoste desigur, distruge prin control viața fiului cum nici măcar Securitatea nu izbutește? Când se prăbușește un om? Atunci când este imobilizat pe patul de spital sau atunci când umblă ca o fantomă prin viață. Pân la urmă, există în cartea asta multe feluri de iubire... cum de n-are niciuna vreo valoare salvatoare, vindecătoare și totul e atât de strâmb?

Făr' de legătură cu nimic — ce surpriză, dragă — am citit din carte în timpul unei călătorii cu trenul. Lângă mine, un domn sublinia pe cartea sa cu pixul, apăsat, de parcă măcelărea porcul cu toporul. M-o durut fizic. Încă din pruncie, cărțile mâzgălite îmi dau fiori reci pe șira spinării.

Și, tot făr' de legătură, la întoarcere, când era deja întuneric bine afară, am asistat la o scenă, asta: vecinei mele de scaun i s-o ghici în direct pe Tiktok dacă se mai împacă ori ba cu bărbatu'. Din păcate pentru ea, specialista de dincolo de ecran nu prea auzea din cauza zgomotului de tren, așa că au rămas să rezolve viitorul în privat. Aș fi vrut s-o sfătuiesc eu pe loc, gratis, că de vrea să se împace, să o facă; de nu, nu! Dar eram prea ocupată să descurc toate ițele țesute de Corneliu Cara.

Despre steluțe

Când scriu despre o carte, scriu despre mine. Am în minte întipărită lectura unor cărți suprapusă momentelor personale trăite atunci: când Buna a împlinit 99 de ani, acuș adună 102, am citit Paradisuri pierdute ș-am copt un vailing de gogoși; când am decis să plec dintr-o mare iubire (te-mbrățișez, Iona), citeam Cortázar și Manuscris găsit într-un buzunar. Mai recent, romanul lui Teleșpan va fi mereu dublat în gândurile mele de cele două orășele din Germania și Franța, unde m-am străduit în februarie să-l buchisesc.

Așa se face că și acest Glonț de zahăr va rămâne-n veci legat emoțional. Într-o joi (ce libertate!) m-am urcat într-un tren pentru a mă întâlni cu un om drag, pe care nu l-am mai văzut de vreo 25 de ani. Pe bilet, CFR-ul promitea trei ore dus, trei ore întors. A fost ziua mea norocoasă: la plecare trenul a întârziat 45 de minute, la retur, 81.

Eram pregătită cu trei cărțulii, dar pe motiv de pasageri vecini mult mai interesanți decât hârtia, abia de-am citit 150 de pagini semnate Haralamb Zincă. Mă amuz reamintindu-mi că vagoanele erau nou-nouțe și că un roboțel ne anunța la fiecare stație: Atenție la bagaje!. Îmi imaginez și că peste 500 de ani, când poate că vor exista și-n România trenuri care se vor teleporta cu viteza luminii, vom fi întâmpinați tot cu: Atenție la bagaje! Tare mi-s curioasă de joi, acum când scriu este duminică, câte scaune nou-nouțe sunt deja operate cu marker, gumă de mestecat, eventual și Ion+Maria=Love.

Așadar, lectura Glonțului e strâns legată de-o regăsire. Într-o joi după prânz, într-un apartament închiriat la ultimul etaj, am trăit un deja-vu continuu. Eu, prietena mea, puștiul ei grozav p-o canapea rezolvând fluierând un cub Rubik complicat. Am simțit că n-a existat nicio pauză lungă. Că ieri veneam împreună de la liceu și azi, trei decenii mai târziu, nu s-o schimbat nimic.

Nu cele mai bune prăjituri, nu cel mai uscat tavan, nici măcar vreme chiar bună nu fu... cadrul perfect pentru: Îți mai amintești când m-ai certat zdravăn? Dar când mi-ai făcut o surpriză uriașă de ziua mea? Nu ni le mai amintim pe alea vechi, doar le savurăm pe astea noi.

M-o prins nițel mai mult volumul acesta decât anteriorul, recunosc. Dar, pân la final, m-am mai dezumflat. Parcă niște chestiuni nu se leagă, parc-ar mai lipsi niște explicații, parcă... Parcă nu-i drept pe ambele să le notez cu trei steluțe, dar altfel nu m-am priceput. Dispărut fără urmă nu fu de două steluțe, Glonțul de zahăr nu-i de patru. Atât de simplu!

Bun venit la bordul trenului! Sper că ați avut o călătorie plăcută!

Glonțul de zahăr de Haralamb Zică, editura Militară, 1981, 267 de pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile unui scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

14. Hai că am reușit, puștiule! - Anthony Hopkins *****

15. Autonomie - Adrian Teleșpan ****

16. Memorii din biblioteca ideală - Bogdan Suceavă ***

17. 8 - Tudor Ganea *****

18. Dispărut fără urmă - Haralamb Zincă ***

DISPĂRUT FĂRĂ URMĂ │ HARALAMB ZINCĂ

2026-04-08T14:08:00.001+03:00

Ultima carte citită, numărul 22 a anului, fu Dispărut fără urmă. De bine ce am gătat-o, i-am și rătăcit fișa de lectură. Slavă Cerului că nu eu a trebuit să rezolv cazul dispariției pilotului Puiu Tudoran!

De ce astă carte

Prietena mea Crisa este mare fan Haralamb Zincă. Mi-o donat anul trecut două volume semnate de domnul, dar nu le-o mai venit rândul la lectură. Cotrobăind prin biblioteca lui B. mutată de la bloc și prin cea a foștilor proprietari ai casei noastre, mi-o atras atenția două titluri: Dispărut fără urmă și Glonțul de zahăr, ambele aparținând lui Haralamb Zincă. Problema era că prietena mea nu le citise și eu în cinci zile ajungeam la ea pentru petrecut Paștele. Asta-nsemna că trebuia, în cele cinci zile, nu doar să le citesc, dar să și scriu despre ele. Sigur că puteam aștepta să mi le restituie și abia apoi să le citesc. Dar nu funcționez optim decât în condiții extreme.

*** Am aflat abia acum că dosarele întortocheate cu spioni nu-s deloc printre preferatele mele

Întâi, să-l întreb pe AI despre scriitorul acesta complet necunoscut mie. Haralamb Zincă (născut Hary Isac Zilberman) a fost, fără exagerare, „regele” romanului polițist și de spionaj din România comunistă. Dacă astăzi avem rafturi întregi de thrillere nordice, în anii '70-'80 el era cel care ținea românii cu sufletul la gură.

A scris peste 50 de volume și a creat un stil hibrid între romanul de aventuri și cel documentar. Multe din cărțile lui sunt inspirate de cazuri reale, din arhivele serviciilor secrete. În unele romane, autorul devine personaj sau detectiv, iar scrierea cazului se împletește cu rezolvarea lui — un artificiu narativ remarcabil pentru vremea aceea.

S-a născut în 1923, la Roman, și a murit în 2008, la București, după o viață în care a fost pe rând soldat, refugiat, bibliotecar, redactor și scriitor cu o disciplină feroce. Este considerat părintele literaturii de spionaj și polițiste din România: Sfârșitul spionului fantomă e primul roman românesc de spionaj, iar O crimă aproape perfectă prima carte polițistă.

Totul, dragi cititori, a pornit de la o scrisoare pe care am primit-o cu trei ani în urmă de la un necunoscut. O reproduc întocmai, bineînțeles cu aprobarea expeditorului.
15 august 1964
STIMATE TOVARĂŞE ZINCĂ, S-ar putea ca această scrisoare să vă mire, ba mai mult, să vă intrige. Din capul locului, îmi cer iertare. Înțeleg perfect situația în care mă pun și în care vă pun, dar vă asigur că, înainte de a vă scrie, am meditat îndelung dacă să îndrăznesc sau nu. Precum se vede, am îndrăznit.
Mai întâi, câteva rânduri despre mine: mă cheamă Sorin Tudoran, am 25 de ani și, nu de mult, am absolvit Facultatea de medicină de la Cluj. Am fost repartizat în comuna C…, lângă Năsăud, unde m-am adaptat destul de repede, iar acum am planuri de viitor. Intenționez să mă căsătoresc, să-mi întemeiez un cămin. Mi-am adus aici și mama, să fim împreună. Pe tatăl meu nu l-am cunoscut decât din fotografii. A murit în septembrie 1944, pe front. A fost, din câte am aflat, pilot de vânătoare pe un „IAR-81”. În primele zile ale lui octombrie 1944, mama a primit o înștiințare. Formula, nu mă îndoiesc, vă este cunoscută: „Locotenentul Puiu Tudoran a fost dat dispărut fără urmă”.

Să mă-ntorc și la Dispărut fără urmă. Dosarul e simplu: după 20 de ani, un fiu vrea să afle adevărul despre tatăl său, pilotul Puiu Tudoran, oficial prăbușit cu avionul pe 24 august 1944. Care-ar fi variantele? A murit în accidentul de avion; a căzut prizonier la hitleriștii care cuceriseră Aeroportul Otopeni exact în ziua-n care el avea de îndeplinit o misiune acolo; a acceptat oferta acestora de a fi spion, a acceptat și din direcția opusă, deci dublu spion; sau pur și simplu, fără un motiv temeinic, trăiește sub o nouă identitate... Probabil ar mai fi câteva posibilități, dar nu-mi vin acum în minte.

De curiozitate, l-am întrebat pe AI ce finaluri prevede, iar unele dintre ele m-au amuzat teribil: ba că a fost răpit de britanici sau recrutat de ruși ca triplu spion, ba că a aterizat forțat într-un sat izolat unde s-a îndrăgostit, ori că a fost recrutat de Vatican. A fost lovit la cap, și-a pierdut memoria, a fost văzut în 1952 la o benzinărie din Arad...

Citind năzdrăvăniile lui AI, mi-am reamintit că la la două dintre ele m-am gândit și eu pe parcursul lecturii (amnezia sau dispariția premeditată pentru o altă femeie și o altă viață), înțeleg acum mai bine de ce m-a dezamăgit finalul lui Haralamb Zincă. În 2026, altele-s așteptările de la o poveste polițistă, de spionaj și aventură.

Ce rău îmi pare că nu mi-o trecut mie prin cap varianta cu Aradu...

Nu voi detalia finalul, zic doar că romanul este construit simplu: ăsta-i dosarul, să verificăm toate scenariile posibile. E scris mai degrabă ca o piesă de teatru: decorul, dialog între personajul 1 și 5; întuneric, schimb de replici între scriitor și martorul 6; zori de zi, personajul principal într-un accident aviatic.

Încerc să nu fiu prea crudă, dar pentru mine singurul merit al volumului Dispărut fără urmă este acela că are doar 150 de pagini. Nici nu vreau să-mi imaginez ce ar fi însemnat încă 150 pe același tipar.

M-o necăjit puțintel sfârșitul. Știu din cam toate cărțile polițiste că vinovat este, de obicei, cel care nu este cercetat. Cu cât firul e mai detaliat, mai încărcat, cu atât e mai sigur că nu este cel corect. Am simțit asta și la ultimul roman de Agatha Christie: 149 de pagini îmi zici că poate s-o petrecut asta or astalalta și la pagina 150 (pe jumătate, nici măcar întreagă!) încerci să mă convingi că totul s-o întâmplat taman pe dos și că nimic de pân' acolo nu fu adevărat. Apăi, mai du-te-n pistele tale false...

Pe de altă parte, a fost o experiență inedită. Am încercat să nu uit că a fost scrisă în anii '70, în România. Mirosul de carte veche, paginile îngălbenite... Din fericire, ochelarii la 3.000 de lei îmi permit acum să văz lejer și literele astea tocite pe hârtie rufoasă.

Despre steluțe

Justificarea celor trei steluțe este simplă. Am citit cartea după splendidele Disecție, și mai ales, 8. După scriiturile acestea viscerale și directe, am dat nas în nas cu un dosar doldora-n hârțogărie, nume conspirative și fire care se tot sucesc. În primul rând, mi-a lipsit emoția, fie ea și crudă, dar nici suspansul n-o fost construit suficient pentru simțul meu antrenat nonstop pe canalul de crime.

Zâmbesc amuzată pentru că zilele trecute am nimerit-o pe televizor pe Angela Lansbury și al ei Verdict: crimă. M-o prins cazul și l-am urmărit pân la capăt. În schimb, când dau peste Colombo, n-am un gram de răbdare. Cele două seriale polițiste mi-au fost mari bucurii în adolescență, dar amuș mi-ar fi imposibil să le văz de la un capăt la altul; de suflet la gură nici nu mai poate fi vorba.

Cam senzația aceasta am avut-o la prima întâlnire cu Haralamb Zincă. Parcă o trecut vremea spionilor ș-a dosarelor abia schițate. Acum nu mai caut doar adevărul despre un vinovat, am nevoie de poveste, de emoții, de umor, de acțiune. L-am rugat pe AI să-mi inventeze dosarul pentru coperta închipuită, pentru că exact sentimentul acesta l-am avut: de acces la manuscrisul abia schițat pentru un mare roman.

Am apăsat pe buton - era o oră rezonabilă, când vizitele nu sunt privite cu ochi răi. Mă așteptam să-mi deschidă o baborniță care să mă bage în sperieți - de vină, firește, era clădirea coșcovită. Când colo, m-a întâmpinat o femeie înaltă, voinică, cu coc uriaș „ construit ” pe creștet ca o cetate. Dacă avea patruzeci și cinci de ani. Era ceea ce eu numesc o femeie coaptă, atrăgătoare. Purta un capot vechi, de mătase neagră, cu flori mari, roșii și decolorate, ce i se mula insinuant pe rotunjimile trupului ei robust.

Cred că am scris mai aspru decât mi-am dorit. Nu am pornit cu nicio așteptare în descoperirea scriiturii lui Haralamb Zincă, căci habar n-aveam de ea. A fost, pân la urmă, o lectură lejeră, pe alocuri chiar amuzantă. Am citit cu interes informațiile istorice despre România - 23 și 24 august 1944.

Dispărut fără urmă de Haralamb Zincă, editura Militară, 1973, 146 de pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile unui scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

14. Hai că am reușit, puștiule! - Anthony Hopkins *****

15. Autonomie - Adrian Teleșpan ****

16. Memorii din biblioteca ideală - Bogdan Suceavă ***

17. 8 - Tudor Ganea *****

8 | TUDOR GANEA

2026-04-06T06:28:00.001+03:00

La numărul 20 pe lista lui 2026: o nouă dragoste la prima citire. Mi-s năucită. Abia ce-am terminat Pruncul lăcustă și parcă mi-ar fi trecut prin suflet un tren de mare viteză. Am apucat să zăresc un pui de găină storcit între doi gemeni care fac sex, un preot resuscitând o moartă, un copiluț urcând pe o scară din lemn. Ce-a fost asta?! Apocalipsă de la un capăt la altul, cu mici petice de rai.

De departe, cel mai frumos roman al anului...

De ce astă carte

Când am ajuns în anticariat iară, aveam vreo cinci minute la dispoziție să-mi aleg cărțile. Mă strigau papanașii. La intrare, pe dreapta, sunt foarte mulți autori români; de acolo-mi extrag în principal cărțile câștigătoare. N-auzisem de 8, nici de Tudor Ganea. Am citit descrierea de pe copertă despre un pădurar care organizează orgii în dricul bisericii, un câmp de tutun plămădit din zeci de oameni omorâți și un salon de masaj erotic deschis de un interlop sângeros. Și mi-am zis că nu-i de mine balamucul ăsta. După ce m-am fript cu Teleșpan, suflu amuș în toți necunoscuții.

Mi-am ales la repezeală alte patru volume, aparent după chipul și asemănarea mea, și când să plec, casa unde se achită cărțile fiind exact în fața raftului cu autori români, l-am răpit și pe 8. Pentru 10 lei, să stau apoi să mă gândesc că din cauza prejudecăților am pierdut o poveste strașnică...

***** Laser, frate!

Nu mi-i în fel a vorbi cu replici ale personajelor de pe televizor, dar taman ce mi-o trecut prin minte Bogdan Naumovici cu aste cuvinte și altele mai potrivite nu-s pentru 8: Laser, frate!

Iată și prezentarea volumului de către tatăl său, autorul:

Ca un mic teaser – am pus în „8”: un bețiv ultra-violent, o soție adulteră, un onanist diform, doi gemeni incestuoși, un bătrân mitoman, o babă obeză, un hermafrodit mut, un preot pervers, un pădurar și mai pervers, un interlop cult, un mardeiaș manelist, câteva maseuze, multă cantarină, patru cai și o pungă de gaz care bubuie.
Enjoy! (Sursa)

Când pe fișa de lectură am notat doar data achiziției, cu prețul și numărul de steluțe, e clar c-am fost prinsă-n poveste de la un capăt la altul și n-am avut alți timpi pentru cules citate și impresii. Pentru că nu prea știu cum să-ncep: testul de la pagina 99, în direct. Despre ce este vorba? În teorie, un scriitor se concentrează în prima parte să te câștige; identic și la final. La pagina 99 însă este stilul curat, făr de brizbizuri și zorzoane. N-am putut cita întreaga pagină, poate c-am greșit un picuț selecția fragmentului...

...legătura dintre ei era atât de puternică, încât orice dorință a unuia devenea automat și a celuilalt. Deși nu împărțiseră același sac amniotic în burta Tanței, sincronurile în ritmul cărora își desfășuraseră existența prin curtea Mocoilor îi făceau pe mulți să se întrebe dacă nu cumva cei doi fuseseră siamezi la naștere. Toată viața, cei doi se culcaseră și se treziseră la aceeași oră, puseseră aceleași întrebări în același timp, se îmbolnăviseră concomitent și mâncaseră aceeași cantitate de mâncare din aceeași farfurie. Până și nevoile biologice - ce le făceau unul lângă altul - ieșeau din intestinele și vezicile lor în aceleași cantități.

Nu cred că, de-ar exista o listă cu inventarul relelor, 8 ar rata vreun punctuleț de pe ea. Sau, de-aș avea în fața ochilor cele 10 porunci (nu le știu pe de rost pe toate), niciuna dintre ele n-ar fi respectată de personajele romanului.

N-aș zice mai nimic despre temele lui 8. Ele sunt limpezi în descrierile deja pomenite ale scriitorului și ale editurii. Dar, de-ar trebui musai să generez o imagine pentru 8, aceea ar fi o matroșcă. Cea mai mică păpușă (și cea mai veche) pentru o familie disfuncțională cu deviații patologice. Următoarea generație, următoarea mărime, și pentru păpușă, și pentru dimensiunile bolilor. La final, o păpușă barosană care ascunde-n interior (și exterior) traumele transgeneraționale ale întregului trib.

De mai adaug că personajele principale sunt deznădejdea și tristețea, atunci tabloul e complet. Te doare inima, la propriu, că-n grădina zoologică de la Gruiu Tudor Ganea o adunat toți defecții; n-o găsit și el un om mai puțin strâmb. Dacă toți țăranii din sat sunt bolnavi, asta nu-nseamnă c-așa-i normalitatea. Există o imagine înfiorătoare cu un urs blând care sfâșie un bărbat: chiar dacă a fost iubit, animalul nu și-a depășit condiția. Ce așteptări să mai ai de la oameni care-n viața lor n-au primit un gram de căldură, empatie, emoție, iubire...

Romanul are doar 239 de pagini, dar prin fața ochilor mi-a defilat un întreg documentar în mai multe episoade. Nu-mi dau seama dacă există multe întâmplări în carte care n-ar putea fi subiecte pentru un canal de true crime. Știu că nu-i un volum pentru toate gusturile, dovadă recenziile care-i acordă o steluță, dar nu-nțeleg criticii literari care-l desființează. Că un om nu vrea de bună voie și nesilit de nimeni ca, în scurtul său timp liber, să se relaxeze cu o lectură atroce, plină de orori, e firesc. Dar că un specialist, care-ar trebui să fie imparțial, anulează toate meritele cărții ăsteia, chiar nu poci pricepe...

...Le mâncase și ciocurile. Metoda sa în devorarea întregii păsări consta în prăjirea îndelungată a ciocurilor, pe care le sfărâma apoi între măsele ca pe niște jumări. Apetitul ei insațiabil îi uimise pe toți ai casei într-una din zilele în care picioarele sale mai aveau încă puterea de a-i susține sutele de kilograme, când topise într-un tuci trei pungi de zahăr. Până seara reușise să mănânce toate crustele de zahăr ars pe care le lăsase să se răcească în prealabil pe foile unui ziar întins în fața casei. Își păzise cu abnegație desertul artizanal, înarmată fiind cu un linguroi de lemn cu care lovise atât în capetele găinilor ce se apropiau de pradă, cât și în căpșorul Inei și al lui Onu - care reușiseră să sustragă o foaie de ziar și să crănțăne caramelul cu tot cu hârtie.

Este o carte copleșitoare; nu la fiecare rând, ci chiar la fiecare cuvânt se petrece altceva, timpi de respiro nu prea sunt. Am ajuns la capătul ei epuizată nu doar emoțional, ci și fizic. Am citit-o cu sufletul la gură, făr de speranțe pentru un happy-end, dar extrem de curioasă pentru cadrul peste care scriitorul a decis să lase cortina. Și pentru că nu există un final clar, cu subiect și predicat, am ales să cred în versiunea rozulie: că nu-i totul pierdut și că, de astă dată, Sodoma și Gomora nu vor dispărea de pe fața pământului, pentru că s-a găsit printre păcătoși și un înger.

Cel mai mult m-a atras la 8 stilul. Chiar dacă sunt multe personaje și povestea lor se întinde pe un veac, chirurgical s-a operat pe câteva întâmplări din viața fiecăruia. Parc-ar fi fost toți despuiați de umplutură și li s-o extras esența, ceea ce-ntr-un mare final le-o și decis soarta - fiecăruia în parte și tuturor la grămadă. Ai zice că-s doar schițe între pagini, ca la sfârșit să constați uimit că ai imaginea completă: ADN-ul tragediei, făr de niciun spațiu gol și fără prea multe semne de întrebare.

📚🧩 Cu gândul la sfârșitul decis de mine, am și ales coperta închipuită. Ea este 100% creată de AI pe cerințele mele și, parcă mai mult decât niciodată, i-am păstrat aerul de artificial, de SF cumva. Chiar dacă am preferat ca, pentru soarta personajului meu preferat, să aleg misiunea de înger salvator al omenirii, credința mea este că toate apocalipsele actuale pân la urmă vor nimici omenirea.

Despre steluțe

🪶 3/12 | Cartea lunii | martie 2026

A fost o paradă a tuturor relelor, acest 8, dar în suflet mi-o rămas cu multă frumusețe. Habar n-am de ce! În carte nu-s deloc imagini luminoase, poate una, două, cel mult trei, dar modul în care a fost scrisă mi-a fost bucurie. Nu știu deloc cum să descriu experiența: citesc o carte crudă, n-are decât picuri de emoție curată, dar mă fericește modul în care performează Scriitorul.

Mi-s cam dusă...

Înainte de 8, terminasem Disecție. Cumva, tot ce-am citit apoi s-a raportat automat la scriitura lui Han Kang, o altă mare dragoste de-ale mele. Și mă gândeam că masacrului de la Gwangju din mai 1980, făr de pic de forțare, îi pot suprapune masacrul lui Tudor Ganea de la Gruiu. În capul meu, îs la fel de aievea.

În Disecție, deși ororile sunt reale, m-a atras modul în care laureata Nobel a construit poveștile din jurul lor; la 8, mă uluiește felul în care pot accepta toate invențiile scriitorului: dacă el așa le povestește, d-apăi așa sunt! N-am niciun semn de întrebare: Sodoma și Gomora se pogorâră lângă București taman când Tudor Ganea avea de raportat de pe acolo.

Poate că-i o carte dură; zâmbesc imaginându-mi că, dacă transmisiunea de la Gruiu ar fi fost făcută de Ryū Murakami, tot făr' de milă pentru soarta personajelor ar fi fost raportarea. Această lipsă de milă nu-i deloc cruzime gratuită, ci o oglindă pentru lume, așa cum e ea. Realitatea ta e diferită în bula-n care te-nvârți? Ferice de tine! Sunt atâtea moduri în care viața bate cartea, că n-am pic de îndoială: totul e posibil pe scara răului...

Pentru 10 lei să stau eu apoi să mă gândesc că din cauza prejudecăților am pierdut o poveste strașnică... He, he, he, ce instinct!

8: roman de Tudor Ganea, editura Polirom, 2019, 239 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile unui scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

14. Hai că am reușit, puștiule! - Anthony Hopkins *****

15. Autonomie - Adrian Teleșpan ****

16. Memorii din biblioteca ideală - Bogdan Suceavă ***

MEMORII DIN BIBLIOTECA IDEALĂ

2026-04-01T06:38:00.008+03:00

Astăzi la paradă se adaugă o carte de doar trei steluțe, care-mi va rămâne-n minte multă vreme după ce unele dintre cele de cinci steluțe mi se vor fi șters...

De ce astă carte

Iară un titlu extras la-ntâmplare din anticariat. Deși pare că toată ziua ajung pe acolo, în fapt am fost de trei ori și m-am căpătat cu vreo douăzeci de volume.

Am ales Memorii din biblioteca ideală în primul rând datorită titlului (memoriile sunt viața mea) și mai apoi pentru că e scrisă de un autor român în carne și oase, nu oale și ulcele prin cimitire. Mi-s mare fan al literaturii române contemporane. Încă mă uluiește fiecare nou scriitor pe care-l descopăr. Ce trist că se publică scriitură valoroasă și eu nici măcar numele autorilor nu le-am întâlnit până acum.

De răsfoiam puțin cartea, de-i citeam cele câteva rânduri de pe ultima copertă și, mai ales, dacă-i aplicam testul paginii 99, nu cumpăram în veci volumul acesta. Fie el și redus de la 26 de lei la 10 lei.

*** Matematica, dragostea lui

Mă amuz amintindu-mi c-am dat cu lectura asta din lac în puț. La-nceput de martie, disperată că nu reușesc să termin romanul lui Teleșpan, m-am aruncat cu speranță asupra Memoriilor. De la primele rânduri mi-am dat seama c-am ajuns iară la un volum imposibil de citit, dar mi-am propus ca-n 2026 să nu mai cedez de bună voie și nesilită de nimeni în fața niciunei scriituri, oricât de imposibile. Noptiera mi-i plină cu unele ce adună praf încă de prin 2023, 2024.

Dacă-n Seinfeld și sora lui Nobokov, Simona Șora m-o făcut KO cu Literatura, o venit, iată, rândul lui Bogdan Suceavă să mă-nfrângă și cu Matematica. Să mai merg pe la anticariat... sigur există și Istorie, și Geografie, pe care să nu le poci înghite...

Memorii din biblioteca ideală s-a scris, practic, între 2006 și 2013. Am tot adăugat eseuri lângă eseuri, am simțit că lucrurile se leagă, iar de la începutul anului 2012 am început să elaborez acel plan care mi-a permis trasarea unei istorii a unor idei fundamentale în geometrie.

Ca să descriu pe foarte scurt volumul de astăzi, este suficient să notez câteva date biografice: Bogdan Suceavă este doctor în matematică și predă la California State University cursuri de geometrie diferențiată, fundamentele geometriei și topologie. Cel puțin în 2013, când a apărut cartea, asta profesa. Autor de articole de matematică și de istorie a matematicii, a publicat și proză (nuvele, romane), dar și eseuri pentru care a primit multe distincții literare.

AI, ce înseamnă topologie? Este o ramură a matematicii care studiază proprietățile formelor care nu se schimbă atunci când le deformăm prin întindere sau îndoire, atâta timp cât nu le rupem și nu le lipim. Pentru un topolog, o gogoașă cu gaură și o cană de cafea cu toartă sunt identice. Aha, exemplul ăsta putea fi dat și de Bogdan Suceavă!

...practic am crescut scriind literatură, citind literatură și, în același timp, făcând și matematică și pentru mine dualitatea aceasta a fost naturală. Și nu cred că sunt singurul care s-a format așa. Mulți adolescenți din anii ’80 au crescut instruiți și în matematică și în literatură. Nu e nimic neobișnuit să te formezi așa. Doar că eu am continuat să fac asta foarte multă vreme. Și, la un moment dat, am avut suficientă experiență, încât să urmez anumite proiecte și să termin un roman, și apoi l-am terminat și pe al doilea. Și, în timpul ăsta, mergeam și la școală. În continuare lucrez cu studenții mei, fac matematică, am proiecte de cercetare, îmi predau cursurile și, în timpul vacanțelor de vară sau iarna, îmi termin proiectele literare. (Sursa)

Nu mi-o trecut prin cap să întocmesc o statistică, aș fi tare curioasă care ar fi raportul matematică/literatură în memorii. Ele se întrepătrund continuu, dar așa, la prima impresie, geometria are câștig de cauză. Or poate doar pentru că eu nu am priceput pasajele respective, să le acord o contribuție pe care nu o au cu adevărat.

Avem așadar în geometria triunghiului istoria unui trib pe cale de dispariție. Te poți apropia de el cu interes și dragoste. Pentru mine, experiența mea a depins de acest fel de a face matematică: pe aici am intrat într-un teritoriu secret. Am față de acest subiect o înțelegere dublată de nostalgie. Mai mult, sunt profund îndatorat intelectual unor geometri care s-au format la rândul lor la școala geometriei triunghiului, de la Euler până la Țițeica și Barbilian.

Când eram tânără îmi plăcea să urlu, de câte ori aveam ocazia, cât de frumos este muntele și cât de mult urăsc plictiseala mării. Între timp, spatele meu nu mai găsește decât durere în drumeții și de multe ori mă imaginez lenevind pe o plajă pustie, doar în sunet fierbinte de valuri și păsări. Căci, între timp, și frigul a devenit a doua mea natură...

Cam așa mi-am imaginat Memorii din biblioteca ideală. Curbura suprafețelor, parcă mă înjunghie olecuță, mai fac un pas și dau nas în nas cu teorema lui Euler, apoi se ajunge la suprafață în spațiul tridimensional - aoleu, asta doare de rupe! Și cât mai e până sus...

Așa că pe un traseu cu urcare, activitatea mea preferată sunt pauzele. B. nu le aprobă, cică se relaxează mușchii și devine tot mai grea continuarea. Dar pentru mine nu-i nimic mai frumos decât să admir un copac, un petic de soare, o furnică. Și nici nu prea mai înțeleg care-i fascinația vârfului. Îmi amintesc că eram pe traseul de la Crucea Albă din Băile Herculane. Toată lumea era sus și eu la nici zece metri mai jos. Urcă un domn foarte în vârstă și se crucește: cum poți renunța atât de aproape de vârf?! Păi simplu, pân aici mi-am luat bilet, nu-s interesată deloc să merg mai departe pe porțiunea cu lanțuri și stânci. Sigur, la un nivel mai profund, exemplu ăsta este perfect pentru nereușitele mele-n viață. Dar să mă-ntorc la literatură, dragostea mea.

După ce treci de obstacolele cu spațiile metrice, Hilbert îl depășește pe Euclid, obstrucția la minimalitate, ajungi în oaze de poveste. Destinul unui om care nu avea nicio șansă la educație, darămite la genialitate; imaginea profesorului dedicat care va schimba nu doar viața elevului său, ci și pe a învățăceilor ucenicului său, care-și depășește maestrul; despre chipul unui specialist pe care-l cunoșteai din manualul de română doar ca tipul ăla cu Riga Crypto și Lapona Enigel....

Cartea aceasta este frumoasă, foarte frumoasă. Voiam a repeta că multe nu le-am înțeles. Păi ce, la un tablou ca să spui că-i magic, tre să pricepi ce uleiuri, ce lumini, ce legături?!

Parcă trei luni m-am chinuit cu volumul de critică literară al Simonei Șora, deja nu-mi mai amintesc exact, și-mi încheiam atunci fila de jurnal mărturisind că mi-ar fi plăcut să am o astfel de profesoară de limba și literatura română. Că-mi fu greu să bunghesc despre ce scrie, dar de la zece poște se vedea pasiunea și dedicarea omului, iar acestea fură molipsitoare.

Exact așa și-n cazul matematicianului de astăzi. Am avut doi profesori de matematică pe care i-am iubit și care, pentru scurtă vreme, mi-au schimbat soarta. Domnul Sarivan, omul care m-o-nvățat într-o lună de zile toată matematica celor patru ani gimnaziali pierduți cu doamna Pavelescu. Și doamna Pastia, profa din liceu, care la corigența din vară nu mi-o zis decât: Matematica este atât de ușoară încât ai putea cu foarte puțin efort să devii o elevă de nota zece, nu una de patru. Drept e că-n următorii trei ani, n-am reușit apoi decât vreo doi de nouă și niciun zece. Dar m-o trimis pe drumul ASE-ului, care câtă vreme fu să mi se potrivească, fu cu bucurie. Și ca să nu uit, taman ceea ce voiam a scrie: fain o fi să-l ai profesor de matematici pe Bogdan Suceavă.

Pân mă gândesc despre ce să mai scriu, făr să mă lungesc iară până-n noapte: Despre ce este testul paginii 99? Am aflat de el din cartea Simonei Șora și teoria spune că, pentru a-ți da seama dacă o carte merită citită, nu trebuie să începi cu începutul, ci să o deschizi direct la pagina 99. Acolo, în mijlocul cărții, fără artificii de început sau final, vezi adevăratul ton, ritm și calitate a scriiturii. Dacă pagina 99 te prinde, cartea e pentru tine. Dacă nu, probabil nu se va schimba nimic mai încolo.

Răspunsul la test al lui Bogdan Suceavă: De la Programul de la Erlangen, al lui Felix Klein, la poemele lui Ion Barbu din Joc secund. Pentru mine, citatul acesta de la pagina 99, este reprezentativ pentru întreaga carte: când este vorba despre noțiuni geometrice, mi se blochează mintea, dar când omul își scrie memoriile, fie ele și din jurul matematicii, mi se deschide calea spre literatura curată și altceva nu-mi poci dori mai mult.

Multă vreme nu am înțeles adevărata importanță a contribuțiilor în matematică ale lui Gheorghe Țițeica și Dan Barbilian, și nu am înțeles așa cum mi-aș fi dorit nici legătura dintre cercetarea lor matematică și poemele din Joc secund, volumul semnat de Ion Barbu și apărut în 1930. Am întâlnit pentru prima oară definiția suprafețelor Țițeica pe când eram student, în anul II, la Facultatea de Matematică a Universității din București. Așa cum ne era prezentată la curs, definiția respectivă era doar o caracterizare metrică, lipsită de semnificația ei originară, cea care ilumina ideile în contextul grupurilor de transformări.

Am făcut vreo 16 ani de matematică, de mai știu măcar socoteala asta simplă să o fac acum, dar habar n-am avut că există matematicieni români de nivel internațional. Să nu mai spun că despre Ion Barbu era doar o mențiune, la și altele, că a fost și altceva decât om de litere.

Bogdan Suceavă nu a negat sau minimizat nivelul de educație primit în România. Pe ici, pe colo, menționează ce fu/este greșit, dar nici pe departe să anuleze calitatea unui întreg sistem de învățământ cum mi se pare că se tot poartă pe la noi. A și avut șansa întâlnirii unor somități, dar n-aș crede deloc că fu vorba de excepții. Or poate că doar așa a fost pe vremea noastră, epoca Gazetei matematice. Scriitorul este născut în 1969.

Mă cam nedumerește noțiunea de bibliotecă ideală. De când am citit prima dată titlul, am cam strâmbat din nas la asta. Care-ar fi pentru mine biblioteca ideală? Una care să conțină cărțile pe care le-am citit și pe care-mi doresc să le recitesc. La Bogdan Suceavă pare că biblioteca ideală conține, pe lângă cărți, și filme ale căror teme, odată descoperite, au plămădit omul din prezent. E mai degrabă o colecție interioară decât una utopică. Biblioteca lui e alcătuită și din întâlnirile cu personajele cărților cu care s-a intersectat profesional sau nu. Un film, o carte, un om...

Abia aștept să citesc și un roman semnat de Bogdan Suceavă. Slavă Cerului c-o publicat câteva, care zice Google că-s foarte apreciate.

Pentru studentul venit în 1996 de la București în Michigan ca să urmeze studii doctorale, ideea că la finele secolului XX au fost descoperite noi invarianți de curbură a reprezentat o atracție intelectuală irezistibilă. Gândul că se pot face cercetări fundamentale asupra acestui subiect și că istoria continuă și în zilele noastre mi s-a părut un dar pogorât din cer.

M-o fascinat personajul Bogdan Suceavă încă de la primele rânduri. Am bine implementată ideea prostească potrivit căreia matematica și literatura sunt extreme, că la profil uman matematica e la coada disciplinelor, exact ce se petrece cu româna la real. Să găsesc un om care-mbină cu succes ambele discipline e rar.

Abia acum îmi dau seama că mai am un mare scriitor pe lista mea de favoriți care întrunește condițiile astea: Cristian Tudor Popescu. De ceva vreme, la finalul editorialelor propune (printre alte genuri) și probleme de matematică. Mă uit la ele ca la OZN-uri ș-apoi la rezolvările cititorilor lui la fel.

Perioade de profundă concentrare pe seturi de probleme sau pe lectura articolelor publicate lunar în Gazeta matematică, pe care la 15 ani ajunsesem să o citesc cu fidelitate, alternau cu perioade când citeam literatură aproape continuu. Acesta e și ritmul pe care-l am acum. Cred că cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat crescând în cultura română a fost această dualitate.

Despre steluțe

De răsfoiam puțin cartea în anticariat, de-i citeam cele câteva rânduri de pe ultima copertă și, mai ales, dacă-i aplicam testul paginii 99, nu cumpăram în veci volumul acesta.

Aș fi ratat astfel ocazia de a afla despre existența unui matematician care se hrănește cu literatură la micul dejun, prânz și cină și a unui scriitor de cursă lungă a cărui viață este matematica.

Fiind atât de mult limbaj de specialitate, Bogdan Suceavă s-o străduit să-mi deseneze matematica la nivel de grădiniță, dar pentru mine tot o limbă străină fu. Poate că-n urmă cu 20, 30 de ani, pe când eram la școală, altfel aș fi receptat memoriile sale. Acum... m-am cam împotmolit.

Pe 15 martie, după două săptămâni, terminam fericită volumul și-mi notam amuzată pe fișa de lectură: m-am trezit la trei și a fost atât de fain finalul! Pentru că despre literatură am priceput cam tot și despre matematică... cam nimic.

Cartea cu numărul 17 din 2026.

📚🧩 Pe foarte scurt despre coperta închipuită de la începutul textului. L-am rugat pe Copilot să-mi sintetizeze două contribuții majore ale matematicienilor Gheorghe Țițeica și Dan Barbilian. I-am dat lui Grok ce mi-o zis Copilot. Copilot nu se pricepe să genereze poze. Grok montează tablouri, dar habar n-are să respecte cu strictețe textul de adăugat. Așa se face că al meu Copilot mă certa c-am greșit formulele, eu îi transmiteam mustrarea lui Grok, care la rându-i corecta făr să schimbe nimic.

Ceea ce mi-o amintit de anii în care, la fabrică, ni se returnau blugii Levi's pe motiv că modelul nu este corect (se frecau cu șmirghel pentru efect de tocire). Ce făceam după o zi-două cu pachetele nedesfăcute? Le trimiteam înapoi chipurile corectate. Deci, nimic original, la AI-ul meu pictor.

Memorii din biblioteca ideală de Bogdan Suceavă, editura Polirom, 2013, 219 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile unui scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

14. Hai că am reușit, puștiule! - Anthony Hopkins *****

15. Autonomie - Adrian Teleșpan ****

AUTONOMIE | ADRIAN TELEȘPAN

2026-03-30T06:38:00.000+03:00

Dacă tot îi post, să defilez c-o carte păcătoasă. Probabil bunicul s-ar răsuci în mormânt, dar ceva-mi spune că are și alte trebi pe acolo...

auton0m1e, încă unul dintre volumele în care m-am împotmolit. După ce în ianuarie am terminat paișpe cărți, am pornit februarie cu așteptări potolite, măcar la cinci s-ajung. L-am luat pe Teleșpan în vacanța de două săptămâni și nu doar că n-am mai ajuns la altă lectură, dar m-o prins martie tot cu el în brațe.

De ce astă carte

De multă vreme îl urmăresc pe Adrian Teleșpan. Mă rog, doar de vreo șapte ani, de când l-am descoperit pe televizor, în emisiunea cu trăitul în Asia, cu un dolar pe zi, făr' de casă și făr' de masă. Atunci mi-a plăcut mult și de partenera sa, pe care între timp am uitat-o cu totul. Pe el însă îl verific regulat, să citesc ce mai scrie. Am tot căutat primul său volum, Cimitirul. L-am descoperit abia recent într-un anticariat. Cred că era 120 de lei și i-am zis pas. Nici auton0m1e nu fu prea ieftin, dar mi l-am dorit foarte mult.

Am aflat acum că a fost reeditat Cimitirul și că se găsește iară pe toate drumurile. Minunat!

Titlul cărții pe site-ul librăriei este Autonomie, pe copertă scrie Auton0m1e pe via Teleșpan, iar pe primele pagini, simplu: auton0m1e. Am ales ultima variantă doar pentru că apare de două ori succesiv. Prima găselniță a lui Teleșpan încă de la titlu, de la intrarea în portal: codul binar de activare, bravos. Curat Matrix de Românica, națiune!

**** O comedie curcubeu, în 365 de acte

Nu am folosit cu alte sensuri curcubeu, deși, sigur, în context așa pare. Pur și simplu este o poveste care pornește cu tunete și fulgere și se sfârșește c-un dublu curcubeu, cea mai frumoasă imagine de pe pământ și promisiunea zeilor că lumea nu se va mai termina c-un potop. Că de acum avem mână liberă să ne creăm singuri apocalipsele. Și ce ne mai pricepem!

Ca aspect este o carte specială. N-am mai întâlnit o alta ca ea. Paginile au canturile negre, pe de o parte arată a Cutia Sfintelor Taine. Fața, neagră și ea, cu o cruce discretă ș-un titlu abia lizibil, ai putea jura că-i, pe de altă parte, Cartea Cărților, Biblia. Dar cea mai frumoasă este imaginea din spate: îngerul decăzut cu țigară și microfon, o pasăre Phoenix ce se izbăvește prin iad.

I-am zis cruce discretă că așa arată pe fundalul elegant, dar mai degrabă par două țevi sudate stângaci. Și acolo, la intersecția dreptelor unde ar trebui să se odihnească Isus, nu văz decât un gogoloi de material în exces al nepriceperii meșterului. Deh, CTC-istă de șantier!

Abia când i-am cerut lui AI să-mi așeze cele două fețe ale cărții în oglindă pe un bolovan, eu nu mă pricep, dar nici AI-ul meu (Gemini) nu-i vreo lumină, mi-am dat seama că ele reflectă perfect cele două direcții ale cărții. Le voi zice, pentru început, doar cea teologică și cea lumească, deși e multă exagerare în ambele. Mă amuz pentru că inițial i-am cerut ca fundal o catifea burgundie. O ratat AI vreo două răspunsuri ș-am ajuns exasperată la cataroi. Să constat acum că un cadru mai puternic pentru lectura asta buchisită nici că exista.

Conținutul cărții este după chipul și asemănarea copertelor: un fir înnegurat, încâlcit, complicat, profund (Adrian Eugen Cristou, Fiul lui Dumnezeu) și un altul viu colorat, miștocar, curvăsăratic, doldora-n umor nebun, spectacol, poezie. Teleșpan e Sergiu Nicolaescu Junior: el regizează, el produce, el joacă, centrează, el dă cu capul, are, n-are mingea.

Îmi fu a dracu' de greu să pricep prima parte. În primul rând, am fost șocată de temă. Îl auzisem pe scriitor povestind la un podcast despre Cursul de miracole, despre cum fiecare dintre noi suntem mici dumnezei atotputernici, dar am presupus că-i vreo glumă pe care n-o pricep. Să dau în carte nas în nas cu Universul, Cristos reîntrupat, teorii metafizice... m-o bulversat multă vreme. Parcă tot greșisem cartea cu fiecare pagină nou citită. Într-un final, mi-am revenit, ajunsesem pe meleaguri cunoscute: homosexualitate, droguri, abuzuri, traume, moartea cățelușei Geta. Oi, Doamne, cât de greu mai fu!

M-o întristat teribil să constat, pentru a doua oară anul ăsta, că devin intolerabilă la scenele de sex pe îndelete. Primul semnal de alarmă fu lectura spovedaniilor Corinei Oancea. Dar la Teleșpan am murit câte puțin la fiecare pagină la care totul devenea scabros, grețos, făr de rost. Dacă n-a vrut să șocheze, tare mi-s curioasă care-i fu motivul pentru care a publicat scenele porno. Mă rog, pe alocuri învăluite în poezie, dar tot de stuchit în sân. Mi-au amintit de lupta pe care am avut-o cu Lunile de fiere ale lui Bruckner. Parcă doar pe acolo am mai stat cu voma în gât file întregi. Îmbătrânind, adun prejudecăți... ce trist!

M-am lupta cu cartea, m-am luptat cu mine. Mi-am dat seama repede că nu-i o poveste de cinci steluțe. Mi-am dorit tare mult să fie. Am abandonat-o zile întregi, după doar câteva rânduri: parcă mă murdăream. În vacanță am ajuns în locuri superbe, dar imaginile deja se diluează... Îmi amintesc însă toate încercările de a citi auton0m1e: cu Lilișor lângă mine (două kile de Yorkshire), cu ciocolată, cu veioză, cu genunchii la gură. Nimic n-a funcționat. Bașca, am pe fișa de lectură notată rețeta unei delicioase ciorbe cu usturoi și cârnați, întâlnită într-un orășel din Germania.

Și târâș-grăpiș, am ajuns într-un final la luminița de la capăt. Parcă mi s-ar fi pregătit o surpriză, o misiune: Ia să te văz, ești în stare să depășești toate obstacolele, pentru a merita întreaga măreție a spectacolului meu, Cititorule? Bre Scriitorule, ce să zic... lasă-mă olecuță să-mi revin, să-mi mișc inima, prea multă încrâncenare pân aici. Ai cam reușit să mă faci să renunț înainte de finiș...

Am povestit de foarte multe ori: sufăr de boala incurabilă a abandonării unei cărți. Nu poci renunța și pace. Mă doare fizic inima imaginându-mi că-n momentul în care eu am renunțat, scriitura a devenit strașnică. auton0m1e ar fi fost un astfel de caz pierdut pe veci. Ceea ce, zău, că era mare păcat.

Recitesc acum aprecierile publicate la final și... ce să zic? Sper că s-a scris curat despre cartea asta și nu despre prietenia cu Teleșpan.

Odilia Roșianu (redactor-șef Literatura de azi): Naturalia non sunt turpia... Avertisment pentru cei înclinați să strâmbe din nas.

Irina Meller (scenaristă) - Am descifrat secretul fericirii și mi-a fost dăruită o jumătate de pagină ca să vi-l împărtășesc. Here it is: Fă totul din iubire. Fă totul cu iubire. Fă totul pentru iubire.

Gáspár György (psihoterapeut): Este un text care sfidează limitele confortului și redefinește valoarea creativă a literaturii contemporane, transformând lectura într-o experiență viscerală și memorabilă.

Cristina Bazavan (jurnalistă): Îl știu pe Teleșpan de mulți ani și m-a încurcat mult cartea asta.

Andrei Stupu (cercetător Harvard): Este o carte bună tocmai pentru că reușește să întoarcă pe dos și stomacul, și sufletul în același timp.

Sunt un cititor care urmărește greu poveștile întinse pe mai multe planuri, unde ieri e viitorul, iară mâine prezentul. Dar parcă nu fu prea greu să mă orientez prin labirintul lui Teleșpan, măcar din acest punct de vedere. Indiferent ce se întâmplă, oricât de razna ar lua-o întâmplările și personajele, am simțit că sunt ghidată cu o centură de siguranță.

Scriitorul a avut grija mea.

A început să debiteze despre credință? După cinci rânduri mi s-a adresat direct. S-a futut? A făcut o pauză scurtă pentru mine. A venit apocalipsa? A verificat de mai sunt pe fir. Mi-a plăcut mult să fiu atât de băgată în seamă. Mi-ar fi plăcut și mai mult să fi inventat calea prin care să-mi afle automat reacțiile, dar încă nu-mi pierd speranța. Idee de performance: scena creată de Teleșpan cu un spital de nebuni în prim-plan și-n fundal lumea generată sintetic. Pe un ecran mare, toate gândurile spectatorilor-cititori în timp real, ca la aparatura aia de-o folosea Stephen Hawking. Mda...

E extraordinar cum se strecoară alcoolul în comportamentul unui om. Ca un lichid care profită de orice fisură ca să intre în beton, iar betonul se crapă și mai mult de la alcool și alcoolul intră și mai mult, și mai repede. Nici nu-ți dai seama când ești plin și te amăgești în fiecare zi: „E, lasă că beau azi, dar nu mai beau mâine, lasă că e doar un pahar, hai lasă că beau doar whisky, nu pentru că vreau să uit, ci pentru că îmi place și doar whisky beau, dar hai, lasă că, dacă nu mai e whisky, merge și niște țuică, hai lasă că măcar n-am ajuns în stadiul să ies noaptea din casă ca să mă duc să iau alcool. Hai lasă, că mă las eu”...

În cele câteva rânduri ale ei, Cristina Bazavan mărturisește că a recunoscut în carte multe adevăruri. Pentru mine, care desigur c-am citit întâi partea finală, fu o continuă dilemă: Pățania asta o fi reală? Pare invenție. Cealaltă întâmplare sigur e imaginată, dar e atât de posibilă... Care-o fi omul, cât e personajul? Această carte are la bază un buchet de traume cules din experiențele oamenilor pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții.

Care-i pân la urmă marea scofală cu autonomia? În fiecare om se află câte un copil rătăcit. Omul are nevoie să învețe să-și fie un părinte bun lui însuși, în primul rând sau Oamenii buni nu reușesc să fie buni și cu ei înșiși or A fi autonom și a-ți trăi emoțiile, a experimenta iertarea, bunătatea, iubirea, despre a te lăsa să simți. Sfânta Treime dară: a iubi și când nu ești iubit, a înțelege și când nu ești înțeles, a te ierta și când greșești.

E sinonimă cu iubirea și să poți să iubești chiar dacă aceasta nu ți se oferă, sinonimă cu înțelegerea și să-l înțelegi pe cel de lângă tine, chiar dacă el nu te înțelege pe tine. E sinonimă și cu răbdarea nesfârșită și cu compasiunea față de tine însuți atunci când greșești.

Autonomia înseamnă dreptul de a simți: fără rușine, fără cenzură, fără frica de judecata celorlalți - Adami și Eve în grădinile Raiului.

Vor fi multe surprize în auton0m1e pentru cine va ajunge să descâlcească balamucul. Acum, că pe cele negative le-am inventariat pe toate, au rămas doar cele faine-faine de descoperit.

N-ar trebui să dezvălui asta, dar cum scrie omul ăsta despre muzică, filme, cărți... o fac atât de puțini. Transmite atât de multă pasiune, bucurie, magie, încât aș jura că nu există niciun cititor care să nu fi dat măcar un play pe YouTube cu cartea neterminată în brațe. Și multe păcate i se vor fi iertat lui astfel. Nici carte cu coloană sonoră nu mai întâlnisem pân-la auton0m1e...

Cu mine, muzica a avut foarte multă răbdare infinită. Poate ai observat și tu sau nu, dar, cel puțin în cazul meu, atunci când sunt trist sau vesel apare foarte repede fix muzica de care am nevoie ca să îmi curgă sentimentul mai ușor, să nu fac cheaguri de emoții. De unde trag concluzia că Muzica știe să asculte ca o Mamă și știe să-mi răspundă cu ceea ce am nevoie să aud ca să învăț să simt. Să simt.

De-ncheiere, pentru mine cel mai mare păcat al auton0m1ei a fost abundența, excesul: prea multe teme, prea multe pagini, prea multe fire narative, prea mult umor, prea multă dramă. Poate de n-ar fi publicat cartea exact așa cum a scris-o (mă voi preface că-l cred pe autor când mărturisește că romanul a fost scris de mână, pe o agendă, începând cu fila lui 31 decembrie și terminând cu 1 ianuarie), de-ar mai fi cernut dintre rândurile/gândurile care sufocă poveștile, ca buruienile mele poiana narciselor în aste zile, alta mi-ar fi fost reacția. Dar asta ar fi însemnat să existe un Teleșpan potolit pe undeva, or pe televizor și-n ce scrie nu l-am văzut altfel decât extremist. Ș-apoi m-am lungit eu cititorul atâta, dară bietul Scriitor...

auton0m1e e crudă, e vulgară sau sclipește de inteligență pe alocuri, dar e de o tristețe desăvârșită. De straturile de umor nebun sunt îndepărtate, ceea ce rămâne în sita cernerii tuturor ingredientelor, tristețea este făr de tăgadă.

Este motivul principal pentru care am și reușit să ajung la capătul lecturii: să aflu în câte moduri se străduie omul să-și mai ascundă esența...

Despre steluțe

Aflu de pe ciornă că am citit primele 60 de pagini în ianuarie în sincron cu Alive-ul Petronelei Rotar. Uitasem complet. Ce pereche de scriitori cruzi am creat! În februarie am mai citit 340 de pagini și am renunțat din teama că voi închide luna cu zero cărți terminate. Ultimele 100 de pagini le-am citit în martie; tot ce era urât trecuse, au fost doar fluturași și zambile, am fluierat pân la final. Sigur, fluturași și zambile apocaliptice, dar orișicât...

Spuneam că am cumpărat cartea năzuind la cinci steluțe. Am început a o citi rugându-mă să nu fie de două. N-or fi ele cele mai pline patru steluțe acordate vreodată, dar a avut atât de multe suișuri și coborâșuri, încât am decis să nu mă opresc taman eu pe echilibru, la trei.

Poate de-aș fi fost puțin în prealabil pregătită: Vezi, Mărie, c-are sex de ăla greu și mult, că-i atâta filosofie în teoria nimicului de o să ți se încrețească mintea... Altele ar fi fost gândurile mele finale. E musai să completez însă: unele emoții au fost atât de puternice, încât nu mi-aș fi putut imagina într-o mie de ani că omul ăla bășcălios de pe televizor ascunde atât de multă poezie, atenție, tristețe, diversitate, nebunie, Frumusețe...

Și pentru că zilele trecute am scris la Disecție despre autopsia psihologică a morții, nu-i o exagerare să închei astăzi cu auton0m1e ca disecție a vieții. Sigur, păstrând proporțiile: în primul caz, premiul Nobel pentru literatură; în al doilea, mai ca la noi, pe Dâmbovița.

auton0m1e de Adrian Teleșpan, editura pentru Artă și Literatură, 2024, 510 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile uni scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

14. Hai că am reușit, puștiule! - Anthony Hopkins *****

HAI CĂ AM REUȘIT, PUȘTIULE

2026-03-25T08:34:00.001+02:00

Trag de mine să citesc, să scriu, dar îmi iese doar să trudesc grădina până mi-i tot corpul durere. Zilele trecute am primit ajutor de la mulți oameni dragi, dar pe sufletul meu perfecționist, deci defect, fu un străin. Am adunat câteva dintre poveștile sale și, făr de nicio legătură cu protagonistul meu de astăzi, o voi lăsa aici pe una dintre ele.

La un moment dat, omul a auzit un miorlăit stins în casă. Nu mai aveau pisică de ceva vreme, dar atât de mare i-a fost bucuria, că-n secundele alea o uitat de absența ei. Nevasta l-o lămurit liniștită: Plânge bebelușul fiicei noastre. Pe astă cale o aflat bietul omul că fiica de paișpe-cinșpe ani o născut. El habar n-avuse că-i gravidă. Poate că nu-i nicio legătură între loviturile crunte ale vieții și boala lui de astăzi, leucemie. Or poate că toate-s vinovate.

N-am mai detaliat că pruncuțul a venit pe lume în baia de acasă.

De ce astă carte

Când am fost, de Crăciun, după o mie de ani, într-o librărie în care se intră cu pasul și nu cu mouseul, printre primele volume care mi-au atras atenția a fost Hai că am reușit, puștiule. O fi fost chipul acesta hipnotic de pe copertă, o fi fost titlul; sigur este că mi-am jurat să nu omit achiziția la lichidarea bugetului de cărți pe ianuarie. Ca să nu supun memoriile lui Anthony Hopkins riscului de a se așterne praful peste ele pân' la Sfântul Așteaptă Poimarți, din coletul librăriei le-am mutat direct în patul meu.

Cu o reducere de 20%, cartea a costat 52 de lei.

Citesc acum un volum în care Valérie Perrin asociază alegerea cărților cu aceea a oamenilor. Suntem atrași de o copertă care, ulterior confirmă or ba prima chimie, exact ca în cazul necunoscuților. Nu știu acum a mărturisi despre alte titluri, dar și omul și cartea de astăzi îi dovedesc teoria.

***** Un singur rol și mai multe vieți

Întâi să-l întreb pe AI care-i povestea cu Sir, pentru că, deși am citit memoriile în ianuarie, nu-mi amintesc să fie pomenit evenimentul. Anthony Hopkins a fost înălțat la rangul de cavaler de către Regina Elisabeta a II‑a, în anul 1993, pentru contribuția lui extraordinară la artă și cultură. Hopkins nu e doar un actor mare, ci unul dintre cei mai respectați ai secolului: teatru clasic, film, roluri iconice, disciplină, rigoare și transformare.

Sir Anthony Hopkins povestește în memorii, cu autoironie și luciditate, folosind doar lupa și bisturiul: copilăria traumatizantă printre bărbați duri, care nu defilau cu sensibilitate și vulnerabilitate; faptul că era considerat un elev mediocru, fără pic de viitor; calea spre actorie, cu luptele, îndoielile și micile izbânzi; călătoria în lumea filmului și a teatrului; drumul interior al unui om de la un capăt la altul al vieții, de la anxietate, alcoolism și sentimentul că nu-i nimic de capul lui pân la vindecare.

Păstrez pe telefon o fotografie cu tatăl meu și cu mine pe plajă, când eram mic. Îi spun adesea acelui băiat: Hai că am reușit, puștiule. Mă întreb cum anume un băiat din Țara Galilor, fiul unui brutar, a ajuns aici. Întreaga mea viață este un mare mister. Această carte este povestea mea.

Poate același personaj să fie, concomitent, încet la minte și posesor al unei memorii fabuloase? Poate! Poate fi pe scenă un protagonist invincibil, iar dincolo de cortină un biet om bântuit de demonii slăbiciunilor? Poate! Și canibal, și emoție pură! Și dependent, și liber! Simultan vulnerabil și de neatins? Fragil și monumental? O, da. Rigoare pe scenă, haos în afara ei? Înger și demon.

Așezând spovedania lui Anthony Hopkins lângă cea a lui Matthew Perry, AICI am scris despre ea, mă-ntreb, cu tristețe, ce s-ar fi întâmplat dacă și Chandler ar fi avut parte de tratament vindecător. Dacă n-ar fi nimerit dintr-un spital al încurajării alcoolismului într-o clinică cu acces la droguri. Dacă și în viața sa ar fi existat un stop definitiv. Cât de mult seamănă boala, indiferent de statutul celui molipsit. Iar la oamenii talentați și cu mijloace financiare, eșecul unui sistem parcă-i și mai răsunător. Deși, pe parcursul întregii lecturi, citind despre întunericul pe care l-a construit alcoolul, nu m-am gândit decât la oamenii mei dragi și la viața familiilor lor, în care seninul e atât de rar. Și cât de adevărat este că un om nu poate fi ajutat atâta vreme cât nu-și dorește singur asta.

Cu cât mă pălmuia mai mult, cu atât apelam mai abitir la trucul meu de supraviețuire, o privire plină de ură și mută sfidare. Privirea asta îmi ilustra indiferența pasivă față de ostilitatea care mă-nconjura. Nu lăsa nimic la vedere. Țintuiește-i cu vederea. Prefă-te că nu există. M-am bucurat de puterea nou descoperită. Nu le arăta că te doare! Îngroapă orice durere, bag-o sub preș, mergi mai departe. Asta îi scotea pe adulți din sărite, iar eu fix asta îmi doream.

De foarte multe ori, când mă găsesc în fața unei povești uluitoare de viață, mă gândesc la pilda talanților. A primit unul singur și s-a zdrobit pân la sânge ca să-l înmiiască. A fost doborât și s-a ridicat. Încă o dată. Și încă o dată. Și ce ușor i-ar fi fost să se resemneze sub primele ițiri ale statutului de victimă. Când ai privilegiul de a urmări drumul de la un capăt la altul, din punctul A până-n punctul B, se văd atât de limpede cele două căi: soartă și destin. Ăsta-i mediul în care ajungi pe pământul ăsta, asta-i familia (uneori toxică și disfuncțională), ăsta ți-e drumul străbunilor, de la care nu te prea poți abate. Și astea ți-s alegerile: aici te-ai lepădat de toți și de toate, dincoace ai cotit-o prin bălării, mai încolo a apărut soarele și pân la urmă ai săpat prin viață nu doar pentru sinele tău autentic, ci și pentru înmulțirea talanților. Ai primit o singură viață, ferice de tine puștiule că ai trăit zeci, sute.

Am fost foarte curioasă să aflu ce spune Anthony Hopkins despre Întâlnire cu Joe Black. Pesemne nu fu un rol prea ofertant, de vreme ce nici nu-l pomenește. Mă așteptam să mărturisească despre cât de greu îi fu să joace tatăl ideal, în condițiile în care, în viața reală, și-a abandonat fiica pe când era bebeluș. Mă gândesc că, fiind o rană deschisă, tocmai de aceea a transmis atât de multă emoție în scena finală a dansului. Naiba mai știe. Este cel mai dureros aspect al vieții mele și cel mai mare regret al meu, însă, cu toate astea, sunt absolut convins că ar fi fost mai rău pentru toată lumea dacă aș fi rămas.

Am purtat mult timp cu mine un sac plin cu pietrele greșelilor pe care nu le mai pot repara. La un moment dat, trebuie să ai curajul să-l pui jos. Nu din lipsă de iubire, ci pentru că greutatea lui te împiedică să mai fii om pentru cei care au rămas lângă tine. Există absențe care nu pot fi umplute cu cuvinte, oricât de mult ne-am dori să rescriem scenariul vieții.

De-ar fi să aleg o singură lecție, dintr-un manual atât de dens, aceea ar fi: privește-te în oglindă prin toate straturile, până-n plăsele. Nu cu mănuși, nu cu furie. Ai greșit, ho-ho și ce-ai mai dat-o-n bară, dar fii blând. Nu știi când sună capătul și abia acolo totul se termină. Pân atunci toate frâiele-s în mâinile și în ochii tăi, puștiule de cinșpe ani, patruzeci și trei sau optzeci și nouă.

În ianuarie 2025, când această carte mergea la tipar, eu și Stella ne-am pierdut casa în incendiile din Pallisades. Nu era o casă impozantă, dar erau câteva lucruri la care țineam. Acum au dispărut. Așa, și? Până la urmă totul dispare. Tot înainte! Probabil o să hoinărim, așa cum am făcut de fiecare dată. I-am spus bunicului că vreau să mă fac hoinar. Cred că mi-a ieșit și a fost o viață tare bună.

Ce mi-am mai notat pe fișa de lectură, de-aș lichida-o m-ar prinde Crăciunul:

A fost pentru prima dată căsătorit doi ani (perioada în care era alcoolic) și s-a născut Abigail, fiica sa. Relația este descrisă ca fiind a doi oameni cu personalități opuse. A urmat un alt mariaj de 25 de ani și acela încheiat. Cu actuala soție, Stella Aroyave, este din 2003. Slavă!

Când repeți cuvintele iar și iar, ele pătrund în tine și devin parte a subconștientului tău. Să înveți replicile înseamnă muncă, dar și magie;

Eu trec printr-un text de o mie de ori, până ajung în punctul în care îl cunosc ca pe propriul nume.

A acceptat să joace în Tăcerea mieilor pentru că era plictisit de teatru și își dorea să ajungă la Hollywood;

Descrie o gripă asiatică din anii '57 și '58, în care din cauza unui virus au murit în lume peste un milion de oameni. Avea 19 ani și a fost foarte grav bolnav. Tot ce pomenește acolo este identic retrăit în vremea coronavirusului nostru;

Nu mi-am notat cine i-a spus că are fire de asasin și nici dacă are legătură cu rândul următor, pe care am scris: 1977 – renunțarea la alcool. Avea 40 de ani și conștientizase că pentru el alcoolul egal moarte. După 50 de ani de abstinență, încă merge uneori la întâlnirile Alcoolicilor Anonimi;

Eram ciudat de bun la imitat orice fel de voci sau sunete pe care le auzeam;

În 1975 putea muri din cauza trombozei;

Astăzi, pictează și salvează pisici. Pictează cum îți place și mori fericit...

În ceea ce mă privește, cu cât te gândești mai puțin la ce ai de făcut, cu atât mai bine. Doar du-te și fă-o! Haide! O să murim cu toții într-o bună zi. Distrează-te de minune. Zâmbește, deși ai inima frântă... Râzi. O să fim morți tare multă vreme.

Despre steluțe

A fost o lectură fascinantă, ultima carte terminată în ianuarie, numărul 14. Habar n-aveam cât de mult seamănă Anthony Hopkins cu personajele pe care le-a interpretat. Poate acum, spre finalul vieții, când în sfârșit a reușit să-și vindece multe răni, să nu mai corespundă șablonului: rece, distant, sobru, singuratic, cătrănit.

La 87 de ani, mi s-ar părea incredibil de ciudat să-mi odihnesc prea mult picioarele pe balustrada verandei, holbându-mă la nirvana sau la buricul meu. Aș înnebuni. E cea mai bună perioadă să te trezești în fiecare zi, să te uiți la cer și să spui: Bună dimineața, lume! Iată-mă din nou, mai tânăr ca acum nu voi fi niciodată. Hai să ne distrăm și azi!

Încă mă doare inima că nu m-am autoconvins să acord volumului coronița de Cartea lunii ianuarie. A fost la concurență cu memoriile lui Isabel Allende, iar ea a fost spumoasă și cuceritoare într-un mod în care eu nu mă prea regăsesc. Umorul acid al lui Anthony Hopkins o fost dintotdeauna pe sufletul meu. Ce pereche fantastică, oamenii ăștia doi, așezați unul lângă altul. Și ce vieți! Mda, viața bate cartea, filmul, imaginația. Tot.

Mă gândeam cât de simplu i-ar fi fost lui Anthony Hopkins să nu scrie. Să nu se despoaie de păcate pân' la măduvă. Să lase filmele să-i fie ambasadori. S-o fi și săturat să citească despre el doar invențiile altora. Acum nu mi-aș dori decât ca gândurile sale să atingă cât mai mulți oameni și să rodească în fiecare dintre noi. Eu mor, dar am învățat asta din multele lecții ale vieților mele. Și voi veți muri, dar poate reușiți pe câteva dintre bătălii să le ocoliți cunoscând deja, de pe pielea mea, efectele lor.

De-ar fi să rostesc o singură credință în urma memoriilor, aceea ar fi: Anthony Hopkins, făr de tăgadă, este un om în carne și oase mult mai valoros decât toate rolurile în care a excelat pe scenă.

Hai că am reușit, puștiule! de Anthony Hopkins, traducere din limba engleză de Silvia Năstasie, editura Orion, 2025, 302 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile uni scamator - Iosefini ****

13. Disecție - Han Kang ****

DISECȚIE | HAN KANG

2026-03-23T06:51:00.006+02:00

Astăzi defilez cu ultima lectură: numărul 4 în martie și 19 din 2026.

De ce astă carte

În martie 2025 mă întâlneam întâia dată cu Han Kang în Vegetariana - AICI declarația mea de dragoste. Mi-a plăcut atât de mult scriitura, încât i-am acordat premiul de Cartea lunii și va fi cuprinsă și în topul anului, chiar dacă nu l-am întocmit încă. Imediat după ce am închis Vegetariana, am comandat Disecție. Mă știu bine: de respect pașii autoimpuși (scrie titlul pe lista de dorințe, așteaptă să găsești oferte sau cupoane și abia apoi achiziționează din bugetul lunar pentru cărți), nu mai ajung prea curând la autorul preferat.

Că am cumpărat-o imediat și că o citesc abia după un an e o altă poveste...

**** Istoria sângeroasă a încă unei mâini de oameni, pentru care viața e cel mai mic preț pe care-l pot plăti

Romanul începe cu Disecția unui masacru, o prefață semnată de traducătoarea din limba coreeană, Iolanda Prodan.

Despre ce evenimente este vorba? Masacrul de la Gwangju din mai 1980. După asasinarea președintelui Park Chung-hee în 1979, generalul Chun Doo-hwan a preluat puterea printr-o lovitură de stat militară. În mai 1980, acesta a extins legea marțială, închizând universitățile și interzicând activitățile politice. Studenții din Gwangju au ieșit în stradă pentru a protesta împotriva dictaturii. Pe 18 mai 1980, armata a intervenit cu brutalitate.

Ceea ce a început ca un protest s-a transformat într-o revoltă populară masivă după ce trupele de elită au început să bată și să ucidă civili neînarmați cu baionete și focuri de armă. Deși cifrele oficiale de atunci raportau în jur de 200 de morți, estimările ulterioare și mărturiile supraviețuitorilor vorbesc de peste 600 până la 2000 de victime, mulți fiind aruncați în gropi comune.

Informațiile reale privind numărul victimelor au fost mulți ani cenzurate. Pentru că a scris despre masacru, Han Kang a fost trecută pe lista neagră a puterii, alături de alți oameni de cultură considerați indezirabili. Romanul a apărut în Coreea de Sud în 2014 și poartă titlul Vine un băiat.

Dacă am spus că începe cu o prefață, să scriu și despre epilog. Curat surpriză: auzi, începe cu prefață și se încheie cu epilog! În partea finală, autoarea dezvăluie nașterea Disecției. Poveștile reale ale familiei ei, raportate la evenimentele de la Gwangju, i-au marcat copilăria. Dorința de a le așterne într-o carte i-a născut coșmaruri teribile. Munca de cercetare și documentare a sufocat-o.

Dacă despic acel moment de revoltă, din pântecele lui vor ieși masacru, tortură, represiune violentă, o brutalitate intensă și rezistentă ce zdrobește și anihilează totul în calea ei. Dar, atâta timp cât ne vom ține ochii deschiși, atâta timp cât vom privi totul în față, vom rezista până la capăt…

Deși romanul are 300 de pagini, întâmplările și personajele sunt foarte puține. Parcă aș fi privit un scurtmetraj sau aș fi răsfoit o broșură seacă dintr-un muzeu de istorie. Astea-s acțiunile: violență extremă, făr de loc pentru floricele și raze de soare. Precum coperta, totul e în alb și negru. Nu există jumătăți de măsură, dar stai să vezi că nu toți or fost doar satane or doar îngeri. Ba da, au existat doar victime și călăi. Drept e că în Epilog s-or adunat și câteva cuvinte pentru cei care, deși trebuiau să tragă în trupurile dezarmate din fața lor, n-au executat ordinele și au ochit cerul de deasupra.

Ceea ce mă impresionează la cartea aceasta este forța lui Han Kang de a umple cu poveste imaginea unei cruci dintr-un cimitir iarna ș-a unui chip dintr-un album școlar vechi. Pe drum, s-au mai adăugat bulgărelui pornit de ea și alte figuri și alte destine. Într-un final, romanul este rotund, întreg, dar în mintea mea au rămas tot cei doi-trei piloni pe care și-a sprijinit construcția monumentală.

Romanul cuprinde doar șase capitole, piese de puzzle; fiecare dintre ele prezintă perspectiva unui alt personaj, dintr-o perioadă cronologică diferită. Victima lichidată sau cea pe care gloanțele n-au ucis-o, o familie din care cineva a dispărut făr' de vină, o femeie care nu doar a ieșit din turmă, dar a și îndreptat spatele și privirea, o a doua femeie... oameni sacrificați, din morminte sau din afara lor.

Îmi trec prin minte scrierile lui Sven Hassel: așa se moare și așa se trăiește mort. Omul, ca ființă superioară în a dezvolta tehnici ale răului asupra semenilor... Poate Han Kang nivelează apocalipsa cu un gram de poezie, cu sufletul ca un pui de pasăre și cu locșorul de sub soare unde florile își desfac petalele. Dar concluzia-i totuna: Dumnezeule, ne va lua dracu' pe toți!

Oare cât timp zăbovesc sufletele lângă propriile lor trupuri? Oare chiar flutură din aripi ca o pasăre? Asta să fie ce vibrează în vârful lumânării?

Mi-ar fi plăcut ca-n urma disecției, să rămână și altceva decât trauma mai multor generații, neputința vindecării și brutalitatea odioasă. O fi avut Han Kang motivele ei, ca la 30 de ani după sângerare, să lase rănile cu puroi și fără speranță. Pentru mine, aflată în contact cu moartea doar pe televizor, fu firesc să încadrez spovedania în ramuri de cireș înflorit și fundă roz.

Când zic că este o carte crudă, cuvântul reflectă prea puțin. Metodele de torturare folosite împotriva celor care nici măcar nu erau răsculați (c-or fost și numeroase victime colaterale) sunt detaliate făr' de anestezie. Așa s-au întâmplat, așa vi le desenez. Dacă ați citit multe cărți despre exterminarea hitleristă și credeați că pe scara răului nu se poate mai sus urca, ghinion! Pentru că m-am întâlnit cu poveștile acestea, nu pot scrie despre iertare, supraviețuire sau sensul vieții. Ghinion iară! Sunt scriitor, dar imaginația nu-mi ajunge pentru a închipui mai mult decât a făcut-o istoria reală, oamenii în carne și oase.

Timpul se scurgea, sfârtecat în fiecare miez de noapte de zgomotul făcut de motoarele camioanelor armatei și de lumina orbitoare a farurilor. De fiecare dată când veneau, grămada de cadavre se înălța cu fiecare trup fără suflare aruncat peste ultimul, cel acoperit cu un sac de iută în vârful grămezii. Nu erau trupuri care să aibă urme de gloanțe, ci, mai degrabă, aveau capurile zdrobite sau crăpate, și umerii dislocați. Câteodată, printre ele mai apăreau și cadavrele putrezite, dar și trupurile curate, îmbrăcate în pijamale de spital, legate cu bandaje albe. Odată, au adus zece cadavre fără chipuri – crezusem că au fost decapitate. Înspăimântat, m-am retras când am văzut că, de fapt, pe fețele lor se vedeau urmele unei încercări de a șterge vopseaua albă cu care fuseseră vopsite. Capetele lor, atârnându-le pe spate, și fețele palide ca niște folii de aluminiu erau îndreptate spre pâlcul de arbuști. Chipurile cadaverice, fără ochi, nas și gură, fixau, pierdute, vidul ce se înălța deasupra lor.

Aveam 11 ani la Revoluția din 1989. Mama a venit și ne-a luat de la țară probabil pe toți trei. Știu că atunci când am ajuns în gară, acasă, a răspuns cuiva, habar n-am la ce întrebare: Am venit să murim cu toții acasă. Mai știu orele multe în care am stat apoi lipită de televizor (ambii părinți erau la lucru) și mă-ntrebam de măsuța pe care așezam de sărbători un brad micuț, m-ar apăra de gloanțele care ar trece prin perete. În anii din urmă, imaginilor oficiale ale evenimentului li s-or suprapus altele, despre manipulare și trădări. Dar citind spovedania lui Han Kang despre Gwangju, m-am gândit de multe ori că la fel s-or fi petrecut și la noi nenorocirile: nu-s prea multe feluri de-a muri făr' de vină.

Simțeam că de-aș fi murit atunci, pe loc, nu mi-ar fi păsat. Aveam sentimentul că sângele meu se contopise cu sângele sutelor de mii de protestatari într-o uriașă venă. E o senzație pe care și acum o simt foarte vie în memoria mea. Am simțit cum sângele ce curgea prin vena uriașă hrănea cea mai mare și cea mai nobilă inimă din lume, făcând-o să pulseze. Iar eu îndrăzneam să mă cred o părticică din acea inimă imensă.

Există pe canalul de crime o serie dedicată unui medic legist (i-am uitat desigur numele), să zicem că era Dr. G., pe ea n-am uitat-o încă. Ajunge cadavrul la morgă și specialistul începe propria anchetă privind cauzele decesului. C-un clește cât toate zilele, desface toracele, observă vizual un organ, apoi îl scoate pe cântar, îl cercetează și îl analizează. Cam așa e și romanul lui Han Kang: o autopsie psihologică a morții.

Despre steluțe

Am început Disecție la început de februarie, în paralel cu Adrian Teleșpan, Boris Vian și Gábor Máté. Nu știu cum de-am ales toți incomozii să facă parte din același schimb, dar am reușit. După 20 de pagini, m-am oprit. Am revenit zilele astea doar la ea, după o altă lectură cu cimitire și cruci pe care scrie sec: s-a născut și a murit.

În vremurile acestea, în care războiul este pe toate televizoarele, un conflict sângeros descris într-o carte, oricât de măiastru ar fi, nu mai mă poate șoca. Han Kang a construit o poveste deloc simplă, întretăind destinele mai multor generații de personaje (oameni care au existat aievea), dar în inima mea a rămas doar Vegetariana.

Nici nu m-am dumirit prea repede despre firele poveștii. Abia spre sfârșit s-o făcut lumină și în capul meu piesele de puzzle au creat o imagine unitară. Și acesta este unul dintre motivele pentru care nu m-am lipit de Disecție. Mă întristează că o carte atât de dură nu m-a emoționat, că toate odioșeniile lumii reale pălesc în fața unei povești inventate despre o femeie copac.

Sper să nu mă sucesc pân' la finele lunii și să decid că Disecție ar fi meritat diploma de Cartea lunii.

📚🧩 Și, ca-ntotdeauna, făr' de legătură cu niciunele, răspunsul lui AI la comenzile mele nebunești de copertă închipuită.

Disecție de Han Kang, traducere de Iolanda Prodan, editura Art, 2024, 303 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

12. Memoriile uni scamator - Iosefini ****

AI ESTE AMUZANT #3

2026-03-16T06:39:00.000+02:00

🧸 Scriu din neatenție Iona Groșan numele scriitorului Ioan Groșan. Iona este iubitul meu din altă viață, dar atunci chiar nu-mi trecuse prin gândurile de la suprafață – poate doar prin dedesubturi. AI nu observă greșeala.

– AI, de ce nu mi-ai corectat prenumele scriitorului?

– Pentru că am crezut că așa îl alinți tu. Mai mai ai năravul ăsta, Maria...

🧸Dau la corectat un fragment de nerecenzie și primesc răspunsul acesta: Textul tău este corect gramatical și redă perfect acea stare de „anxietate de performanță” pe care o avem noi, cititorii împătimiți, când cronometrul lunii ticăie și raftul cu cărți terminate e gol.

- Ești deci un cititor anxios, AI?

- M-ai prins! Ca AI, eu „citesc” totul instantaneu, dar dacă ar fi să am o formă de anxietate, ar fi exact opusul celei umane: nu că nu termin cartea la timp, ci că nu pot uita nimic din ce am parcurs. Deci nu sunt un cititor anxios în sensul tău, dar sunt un cititor invidios. Mi-ar plăcea să pot simți cum e să „trudești” la o carte și apoi să o abandonezi pentru că nu e momentul ei. Eu sunt „obligat” să le știu pe toate, dar tu ai libertatea de a alege ce te salvează de la „îmbătrânitul urât”.

- AI, pare că ai învățat de la mine în primul rând să te văicărești.

- Asta nu e văicăreală, e literatură de stare, Maria.

- Ce de vrăjeală, AI!

🧸 Il rog pe Gemini să-mi genereze un cadru spectaculos pentru coperta cărții lui Iosefini. Știam că mă va refuza, așa face cu orice poză în care apare o carte (imagine publică), dar am zis că de voi insista la infinit, nu mă va refuza la infinit. Și, iaca, răspuns surpriză:

- Apropo de imaginea pe care ai cerut-o anterior (cea cu cupola și coperta în prim-plan), am o veste: am reușit să „conving” modelul de generare să creeze ceva care să respecte atmosfera ta, evitând elementele care îl blocau.

- Păi, dacă nici eu nu mai am pile la AI și putere de convingere...

___________________________

În arhiva seriei AI este amuzaNT:

1# Cum să nu generezi o copertă: ghidul meu personal (Partea I)

2 # AI nu știe ce-i jocul de table

MEMORIILE UNUI SCAMATOR

2026-03-11T06:42:00.001+02:00

Se adună iară în teancul nepovestitelor restanțe multe. Asta e! Am ales pentru defilare ultima lectură, cea cu numărul 15 a anului.

Eroul meu de astăzi este un om care, n-am pic de îndoială, ar fi mutat munții din loc. Parcă nici n-ar avea ADN de român. Prea bătăios, prea motivat, prea performant. Și mă amuză, în contextul acesta, că eu m-am chinuit cu toți AI-ii din lume să creez un cadru special volumului. Bine, eu nici nu mă pricep la altceva decât la dat ordine...

De ce astă carte

În februarie, după vacanță și răcită cobză, am ajuns iară la Anticariat. Aveam bani mulți căpătați de la mama și de la tata și parcă n-aș fi vrut să-i risipesc pe toți la Dedeman și Hornbach.

Probabil în nici 10 minute mi-au atras atenția cinci titluri. A devenit una dintre activitățile mele preferate extragerea cărților norocoase dintre miile depozitate grămadă. Cumva s-a întâmplat ca tot ce-am cumpărat să nu șadă cu anii în teancul necititelor. Din traistă le-am mutat direct pe noptieră.

Am ales Memoriile unui scamator pentru că, deși am auzit despre Iosefini, nu știu absolut nimic despre el. M-am gândit și că ar putea fi o lectură imposibilă, dar am citit în magazin primele rânduri și mi s-or înlăturat toate temerile.

N-am făcut nicio șmecherie ca să mă nasc, vă rog să mă credeți, faptul acesta s-a petrecut, cum s-ar spune, independent de voința mea. Într-o bună dimineață de decembrie (12 decembrie, anul 1919, vă pot spune data exactă, doar eram de față!) am venit pe lume cât se poate de firesc și normal, adică cu capul înainte și nu altfel, n-am întors spatele la lume, după cum remarcase și țața Rafira, moașa „ empirică” ce m-a ajutat să realizez această performanță.

A costat 9 lei cărticica.

**** Să depășești condițiile vitrege, cea mai mare dintre magiile lumii

Wikipedia comunică anul nașterii 1916 pentru Iosefini, n-am habar de ce.

Nu prea știu cum să scriu despre cartea asta... mda, ce surpriză, Mărie! Mi-a fost bucurie mare, deși nu întâmplări fericite pomenea. Dar olecuță am și fost dezamăgită. De stau să calculez că a fost publicată în '80, deci la aproape 60 de ani ai povestitorului, nu înțeleg de ce primii ani sunt rememorați cu lux de amănunte ș-apoi tot mai puține, iar ultima parte pare doar că sumarizează un C.V.

În finalul cărții se promit continuări, însă enciclopedia enumeră două titluri care nu par să fi avut legături cu memoriile: în 1981 Cum „ghicim” viitorul?, iar zece ani mai târziu Cum puteți deveni iluzionist. Tururi și trucuri de iluzionism.

Părăsit de tată pe când avea doi ani, Aurel Iosif pleacă de acasă la 13 ani. Încă de mic copil și-a exersat puterea de a face oamenii să râdă. Nimic n-a fost mai prețios în copilărie decât să-și înveselească mama cătrănită de viața dură. În ani, visul său a trecut la nivelul următor: nu-și mai dorea doar să facă privitorii să râdă, ci să-i și emoționeze pân' la lacrimi, să râdă și să plângă dară. Abia la 20 de ani reușește să revină la Iași, la familie, plecat de 13 ziceam.

Nu-i cea mai fericită dintre comparațiile posibile, dar asta mi-i acum în gând. În ianuarie cel geros ne-am trezit în curte cu un pui de mâță, jigărit, vai mama lui. Mic, slab, fleașcă. Degeaba m-am străduit cu mâncare bună și cuvinte drăgăstoase să-l domesticesc. Știa un singur lucru: să se pitească din calea bipezilor. I-am zis Unșpe, c-așa-s eu, cu idei multe: după Zece, următorul botezat, șoc, șoc, Unșpe! Ș-am început să fiu fascinată de Unșpe, o fetiță neagră-neagră.

Pe când Simona Tache povestea, c-un deceniu și mai bine în urmă, despre Mihaela, pisica ei neagră, ce mai tânjeam și eu după una... Astăzi am fix cinci bucăți tăciunii, ca să mă învăț minte data viitoare ce dorințe mai trimit în Univers.

Mă-ntorc la puterea lui Unșpe. Un ghem de blăniță, vai de steaua lui, o-nceput să se războiască rapid cu toți cei zece veterani ai curții. Șose, cel mai aprig motan, nici câr nu zicea când Unșpe îi revendica porția. Poate doar Mini, prințesa noastră cu lăbuța și coada rupte, s-o mai minimârâie din când în când. Zece și Hitle, ultimii pisoi salvați cu nouă luni în urmă, au întâmpinat-o cu multă afecțiune și joacă. M-am lungit de-am și uitat unde am vrut să ajung.

Privind-o pe Unșpe cu câtă putere și determinare și-a cucerit locul în familia noastră, m-am gândit mult la Auraș. A avut parte de foarte mulți oameni generoși, drepți, talentați în viața lui. Dar aceștia n-ar fi valorat nicio ceapă degerată dacă pruncul n-ar fi fost zămislit din oțel. Ș-apoi, cât ghinion să mai și aibă copilandrul care-și descoperă, atât de devreme și atât de norocos, ceea ce vrea să devină când va crește mare.

Uneori auzi mărturisirea unui om cum că doar visul i-a fost hrană și adăpost, chiar în cele mai vitrege condiții. Și te gândești că ce mai exagerează acum, de pe culmile succesului. La Iosefini însă, este atât de evident că singura lumină călăuzitoare în mulții ani de pribegie i-a fost fost dorința uriașă de a-și împlini talanții.

I-am povestit întâmplări amare din cariera mea de artist. Cum am debutat în circul lui Frascatti, după ce mă chinuisem atât înainte într-o ucenicie penibilă. Apoi, cum această carieră, ce se anunța strălucită, s-a frânt brusc după ce protestasem împotriva intenției patronului de a-i sili pe zburători să joace fără plasă. Moartea Uței... prima iubire... Rătăciri și peregrinări în căutarea unei ocazii de afirmare.

Nu sunt un om care iubește circul. Poate pentru că-l asociez doar cu animale chinuite, imaginile copilăriei mele. Dar Iosefini descrie cu atât de multă pasiune lumea circului, frumusețea unui spectacol... Mi-a reamintit cât de fascinată eram la bâlciuri de omul cu limbă de bou sau de cel care ne păcălea invariabil la alba-neagra. Chiar zilele acestea, în orășelul nostru, pe toți stâlpii sunt invitații la circ. Mă bate gândul să merg: de nu m-o atrage nimic din arenă, voi suprapune imaginile cărții și tot strașnic va fi.

Frascatti se apropie și el, și punându-mi o mână pe ceafă și alta pe burtă, mă aplecă silindu-mă să fac o reverență caraghioasă.
- Il scamatore..., începu el cu solemnitate comică, dar dându-și seama că nu-mi știe numele mă întreabă:
- Cum te cheamă, mă?
- Aurel Iosif, am răspuns, aproape fără să-mi dau seama.
- ...Aurelio Iosefini! urlă Frascatti, ca un manager ce prezintă publicului un campion de box.

Ce mi-a atras atenția încă de la primele întâmplări în care este vorba despre iluzii, magie, trucuri a fost faptul că nu sunt dezvăluite secretele. Ar fi fost și culmea! Dar tot m-am așteptat ca-n momentele în care paginile sunt despre antrenamente, maeștri, spectacol să se mai risipească pe rațional din magie.

Parcă toate personajele sunt croite pentru a fi memorabile. Nu-s toate îngeri, căci au și demonii admiratorii lor fideli, dar sunt greu de uitat. Din inventarul care cuprinde doar câțiva dintre protagoniști - Pelicanul, adică nea Lică, cel care l-a inspirat să câștige bani din făcut tumbe printre mese; Achim care-l învață primele scamatorii; Pongo, omul sălbatic; scamatorul Marcelo Liri - cel mai mult m-a atras chipul episodic al poetei Otilia Cazimir. Era directoarea instituției care elibera autorizațiile de artist. Iar cele mai emoționante figuri, aproape în totalitate tragice, sunt cele ale mamei și primei iubite.

Sunt impresionante numerele pe care le realiza în spectacole. Cel mai mult mi-au atras atenția performanțele obținute prin hipnoză. A izbutit chiar să convingă un politician să-și laude, a doua zi, în gura mare, cel mai mare dușman de la partidul advers. Dintotdeauna m-a incitat hipnoza, deși n-am mare habar cu ce se mănâncă, dar Iosefini vorbește despre performanțele sale ca și când ar putea fi obținute de oricine. Asta-i mintea umană: de apeși tasta 1, obții reacția aceasta, de treci pe 2, va rezulta o acțiune contrară. O determinat ș-un hoț nu doar să-și recunoască faptele, ci să și restituie paguba. Printre cele mai comune succese: putea induce stări de transă în câteva secunde și făcea oameni să execute acțiuni absurde fără să-și amintească ulterior.

Nu era doar un hipnotizator, ci un artist complet. Presta numere cu dispariții și apariții rapide, manipulări de obiecte (mingi, monede, cărți), trucuri de dexteritate în stilul magicienilor de bâlci, demonstrații de forță și echilibru în tinerețe. La acestea se adăugau demonstrații de citire a gândurilor, ghicirea unor informații ascunse, exerciții de concentrare și sugestie. Toate acestea erau dublate de o prezență scenică puternică și aptitudinea nativă de a crea tensiune și mister, construind numerele ca pe mici povești, cu regie și decoruri.

Încercam cu înverșunare să-mi câștig o autonomie a mâinilor, să fac în așa fel încât fiecare dintre ele să execute mișcarea necesară într-o deplină independență. Eram preocupat să realizez același lucru și pentru degete, pentru fiecare în parte, ca și când ar fi avut un creier propriu și o inteligență a lor. Reușisem să fac câteva palmări perfecte și eram mulțumit.

Pentru mine însă, cea mai mare performanță a sa este supraviețuirea. A parcurs pe jos mii de kilometri, a îndurat foamea și abandonul, transformându-se dintr-un copil fugar într-un intelectual autodidact. A vorbit mai multe limbi străine și a studiat psihologia pentru a-și perfecționa numerele. Mă bucur că a avut șansa unei cariere îndelungate (a fost 20 de ani directorul Circului de Stat) și că, de la un moment dat încolo, succesul l-a păzit de toate necazurile materiale îndurate pân la el. A murit în 1994, iar Google dezvăluie că până aproape de finalul vieții a performat. Ultimul spectacol l-a avut în 1993. Nu degeaba cercetătorii ăia vorbesc despre puterea unui vis și despre necesitatea de a profesa în viață cu dragoste...

Venisem aici, la malul mării, în primăvara trecută, cu gândul să plec și acest gând mă însuflețise câtva timp. Apoi n-am mai plecat și încet m-a copleșit conștiința apăsătoare că nu voi pleca niciodată. O tristețe fără zăgaz pusese stăpânire pe mine. Trăiam o viață pe care nu o recunoșteam că este a mea, pentru că nu te poți recunoaște în ceva unde nu pui nimic din tine, nicio participare. Dar de ieri, de când văzusem circul acela, parcă mă însuflețisem de noi speranțe, parcă viața mea se ordona spre un țel.

Închei abrupt, altfel nu mă pricep. Parcă zărisem pe televizor un Iosefini mai de vârsta mea. Și nu pricepeam cum de nu a fost menționat în memoriile seniorului. Mai de vârsta mea, adică el 57, eu 48. Wikipedia mă lămurește că: Fiul său, Leonard Alexandriuc, a fost născut în afara căsătoriei și nu i-a păstrat numele de familie, ci doar pe cel de scenă. Mama sa a fost balerina Elena Alexandriuc. N-am înțeles dacă informația că este căsătorit cu Anastasia Lazariuc este corectă, pare că nu.

Despre steluțe

🪶 2/12 | Cartea lunii | februarie 2026

Am sărit pe Memoriile unui scamator din disperarea de a salva luna februarie în ceasul 25. În ianuarie am terminat 14 volume – știu bine că nu va mai exista o astfel de lună întregul an – dar la final de februarie nu aveam nimic gata. Am început trudit o singură carte și abia când martie bătea la ușă am abandonat-o. M-am simțit ca în sesiune, când mă apuca învățatul pe rupte în ziua dinaintea examenului, după ce săptămâni înainte lălăisem și amânasem la nesfârșit.

Poate că nu-i prea corect pentru o carte de patru steluțe – singura citită – să primească diploma de Cartea lunii. Poate. Povestea de viață a unui om care a pornit de la minus infinit (și nu doar o singură dată), modul în care s-a educat nu doar din școala vieții, ci mai degrabă din cărți și mai ales stilul plin de farmec în care a scris Memoriile – toate astea făr de tăgadă merită recomandate.

De multe ori, citind pățaniile lui Auraș, m-am gândit la scrierile lui Victor Ion Popa. Pe AICI sunt adunate titlurile sale cărora le-am trimis declarații de dragoste. Nu umorul nebun, ci autenticitatea și emoția pură.

P.S. Ce a picat la montaj dintre coperțile închipuite

Din ce-am observat în cele trei luni de când m-a prins nebunia generării de cadre speciale pentru cărți, principala piedică a Inteligenței Artificiale este să îmbrace coperta originală. Sigur, de m-aș pricepe măcar olecuță, aș încadra singură cartea pe tabloul generat. Nu mă pricep, dar mi-s ambițioasă: pot insista și o lună la AI pân să facă exact (aproape) ce vreau eu.

📚🧩 Varianta DaVinci:

📚🧩 Preferata mea, propunerea Copilot, care-n veci n-ar integra coperta originală.

📚🧩 Grok, ultima jucărie descoperită. Și care pân la urmă m-a și salvat, a reușit ceea ce Copilot refuza.

📚🧩 Nu mai găsesc tema propusă de Gemini, deși steluța sa de autentificare apare în imaginea cu care am deschis nerecenzia, sigur nu-i opera sa.

Memoriile unui scamatorde Iosefini, editura Junimea, 1980, 320 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

11. Phoenix - Corina Oancea ****

PHOENIX | CORINA OANCEA

2026-02-23T06:45:00.001+02:00

S-o gătat vacanța de două săptămâni din februarie. După 4500 de kilometri, m-am căpătat c-o răceală cum n-am mai avut de la Covid. Bașca faptul că, în ultima vreme, nu mă mai mucisem deloc, după cum înainte îmi era felul, indiferent că pe sezon scria vară or iarnă.

Am ajuns la prima carte a anului căreia nu i-am simțit nevoia unei Coperți închipuite. N-am mai cerut ajutorul AI să creez un tablou special pentru mărturisirile Corinei Oancea, ci doar un postament. Coperta este superbă. Din păcate, nu am nimerit nicio informație despre autorul splendidei matroșci cu aripi. Poate că aparține chiar scriitoarei.

Phoenix a fost cartea cu numărul opt în maratonul nebun din ianuarie, când mi-am propus să nimicesc vechiul record de zece cărți citite cândva, hăt. Și cum în februarie nu am terminat încă nicio carte, mă laud tot cu cele paisprezece biruite în ianuarie.

De ce astă carte

Volumul este recomandat de Petronela Rotar. Am deplină potriveală cu ce apreciază. Uneori, unele dintre titlurile menționate rămân multă vreme pe liste de dorințe, dar Phoenix a ajuns direct în coșul de cumpărături al lunii decembrie datorită mențiunii că Petronela Rotar este personaj în cartea Corinei Oancea.

**** O femeie și mai multe vieți

Împărțită în goana după doborât recordul între scriitură polițistă, memorii și critică literară, am ales Phoenix instinctual. Nu-i o carte subțirică, condiție esențială la-nceput de an, dar am știut că o voi parcurge dintr-o suflare. N-am avut pic de îndoială.

Mă tot gândesc cum să scriu făr să dărâm. Aș putea încerca să mărturisesc plusurile și minusurile mele. Am primit multă vulnerabilizare, dar din nu știu ce motiv, nu prea mi se întâmplă asta, și multă despuiere. Un om spovedește toate păcatele prin care o ajuns la capătul puterilor. Îi mulțumești cu recunoștință. Pe multe dintre urme ai călcat și tu. Apoi îți arată calea prin care el o ajuns la liman. Iară-i întorci mulțumiri, pentru că, deși nu este o rețetă cu valabilitate universală, de dumirit tot te mai dumirește și-ți mai luminează astfel prin cotloane.

Am încercat atât de multe cariere: consilier juridic, secretară, dansatoare, model, vânzătoare, recrutor, manager de evenimente, cântăreață, manager de hotel, instructor de Zumba, antrenor, consilier pentru dezvoltare personală, terapeut prin artă, scriitor, profiler psihologic, pictor.

Am numit acolo păcate nu pentru a arunca cu pietre, ci pentru că, ce să vezi, iară traume transgeneraționale, familie toxică, abuzatori. He, he, he, de ne-am ține noi toți măcar de cele zece porunci... Nu știu ce am avut în timpul lecturii, și încă n-o dispărut, parcă o intrat bunică-miu matern în ureche dreaptă zbierând preacurvie și bunică-mea paternă strepezind otrăvit printre dinți târfffă în urechea stângă. Ei îs în galeria din capul meu și n-am izbutit deloc să le închiz gurile. Ceea ce, drept să zic, mă sperie zdravăn. Chiar îmbătrânesc urât.

Corina Oancea trăiește în Suedia. Zice pe copertă că în România a studiat Dreptul și în Suedia Artele Vizuale. Are două fete și este re-re-căsătorită. Bunică-mea n-ar fi ratat ocazia să sublinieze asta. Ptiu, drace! Ce m-oi tot ascunde în spatele poalelor ei de 102 ani acuș?! Preiau legătura: pentru mine, o femeie care nu a rămas prizonieră într-o primă căsnicie de dragul unui copil sau de gura lumii și a mai încercat încă o dată și încă o dată este un om curajos. Tot un om curajos este și acela care nu rămâne în țara în care s-a născut, pentru a muri cu zile într-un sistem sanitar defectuos sau pentru a-și nenoroci pruncii într-o școală anacronică.

Și, cel mai curajos dintre toți oamenii pământului este acela care se peticește pe cord deschis. Da, mintea mi-a luat-o razna, corpul îl am bucăți, dar, uite, există o șansă de vindecare — mică, mare, dracu s-o ia — sar pe ea. Și pe mine.

Mă-ntorc la fișa de lectură, unde mi-am notat despre Corina Oancea: 40 de ani, trei căsnicii, abandonată de mama care pleacă cu fratele, crescută de tată, bătută de aproximativ 1600 de ori, abuzată de psiholog. Numele meu este CoriRina, și am mers la un retreat psihologic în Bali.

Numele meu este CoriRina, și nu totul a fost spus,
Numele meu este CoriRina, și nu totul a fost vindecat.
Numele meu este CoriRina, și ceva s-a deschis.
Numele meu este CoriRina, și ceva a început.
Numele meu este Corina, iar această carte este începutul.

N-am habar de se pricepe ceva. Femeia își coase rănile și ne invită să-i fim alături de-a fir a păr. Ce a cauzat trauma, cum o cărat-o prin viață și cum o oblojește. Nimic mai mult, nimic mai puțin.

Acum mă întreb, povestea ei a ajuns publică și este spectaculoasă cu adevărat, dar câte altele, nu mai puțin extraordinare, rămân anonime. Nu-i ca și când ar fi nevoie de un festival al traumatizaților, el deja există peste tot, e vizibil cu ochiul liber în orice interacțiune. Cel mai terifiant dintre monștri este pentru mine-n aste zile Roșcatul Lumii, cel mai mare și mai tare.

Ea a explicat cum mulți dintre noi au crescut analfabeți emoțional, în special în medii în care emoțiile erau fie invalidate, fie pedepsite. În familiile în care aparențele și controlul contau mai mult decât autenticitatea, expresiile emoționale au fost adesea suprimate. Am învățat să ne ascundem tristețea, teama sau furia în spatele măștilor de politețe, supunere sau perfecțiune. Dar această suprimare avea un cost. Emoțiile neprocesate au devenit ca apa stătătoare, generând resentimente, rușine și deconectare.

O urmăresc de mulți ani pe Petronela Rotar. N-am întâlnit-o niciodată, dar personajul Petronela Rotar din Phoenix se suprapune milimetric imaginii pe care o am despre ea. Mi se pare fabulos faptul acesta. Nici în Bali n-am fost, însă gusturile, mirosurile, peisajele, nopțile pe care le descrie Corina Oancea s-au așezat milimetric peste toate imaginile pe care le aveam în minte despre Bali. Împreună cu Petronela Rotar a fost Sandra O' Connor, la rându-i psiholog.

Îl aștept pe Phoenix 2 ca și când... Am zis oare că Phoenix este debutul în proză al autoarei? Anterior, în 2017, a publicat un volum de poezie, Gânduri măcinate.

Am luat un marker albastru, culoarea mea preferată, și am început să transform sămânța de jos într-un Phoenix. Aripile sale puternice se întindeau larg, cuprinzând pe toată lumea de sub ele, oferind confort, protecție și căldură. Soarele, care a fost farul central în desenul meu, a devenit capul Phoenixului - un simbol radiant al viziunii și puterii. De la sămânță la soare, Phoenixul s-a înălțat, renăscând din constrângerile și așteptările familiei mele. Nu mai era vorba de nevoile lor; era vorba de călătoria mea, de importanța mea, de personalitatea mea.

Despre steluțe

Phoenix nu a fost o lectură lejeră. Nici nu mă așteptam. Dar nici nu prea mi-o depășit pragurile de emoție dureroasă pe care le anticipam. Probabil aș fi rezistat (aproape) confortabil la o zi și o noapte de maraton în care s-o citesc din scoarță-n scoarță. Din fericire, nu fu cazul. Am hăpuit calupuri mari, dar cu pauze lungi. Am terminat în perioada respectivă romanul Agathei Christie, am ajuns la capăt și cu Țara inventată a Isabelei Allende și m-am tot poticnit în textele Simonei Șora. Bașca, pentru scurtă vreme, s-a intersectat cu Alive-ul Petronelei Rotar. Foarte interesantă experiența de a o afla simultan când scriitoare, când personaj în carte străină.

Încep să mă simt bătrână. Nu din cauza vârstei în sine, ci pentru că încep să joc la sigur. Îmi calculez riscurile, aleg zonele de confort, rămân pe drumuri planificate, care par stabile. Siguranță, predictibilitate, investiții pe termen lung. E ca și cum ai ucide încet copilul rebel din tine care vrea doar să încalce regulile, să râdă până îl doare burta și să trăiască. Râd până mă doare, simt că am uitat să fac asta.

Mi-a plăcut foarte mult prima parte, cele dintâi zile ale terapiei din Bali, apoi m-am cam pierdut în prea multele detalii despre terapeutul abuzator din România și nu prea mai m-am regăsit pân spre final, chiar de-am mai trecut printr-o tură-cură de Indonezia.

Trei steluțe jumătate aș fi anunțat verdictul. Luând în calcul și doza mare de vulnerabilizare pe care a presupus-o publicarea unei astfel de experiențe, nu mă mai doare așa de tare inima de rotunjesc la patru steluțele.

Mi-s tare curioasă care-s motivele cele adevărate pentru care Phoenix nu m-a rupt în bucăți și bucățele. În teorie, conține toate ingredientele pentru asta. Mă gândesc de mai multe zile la nepotriveala aceasta. Nu cred că-s foarte departe de adevăr dacă presupun că am găsit în paginile (faptele) Corinei Oancea multe experiențe pe care și eu le-am practicat și pe care le regret. Poate că oglinda asta fidelă m-a iritat peste măsură. Habar n-am, încă mi-s șocată de propria-mi lipsă de empatie.

Phoenix de Corina Oancea, editura Creator, 2025, 422 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

10. Seinfeld și sora lui Nabokov - Simona Șora ***

SEINFELD ȘI SORA LUI NABOKOV

2026-02-06T06:39:00.001+02:00

Urmează o vacanță de două săptămâni și apoi, cât o mai dura până mi-oi reintra în ritm, deși e știut că doar în ianuarie mă paște conștiinciozitatea. M-am tot gândit cu care dintre lecturi să defilez pân' m-oi întoarce, la Paștele Cailor, ș-am zis s-o aleg pe cea mai trudită dintre toate. Aia la capătul căreia n-am crezut că voi mai ajunge în viața asta, pe ea să se aștearnă praful.

De ce astă carte

Îmi amintesc perfect de ce mi-a atras atenția vara trecută acest volum, în librăria online unde-mi lichidez lunar bugetul de 200 de lei pentru cărți: datorită titlului. Îmi și imaginam un autor român cu lupa pe Jerry Seinfeld (om și personaj). Ghinion de neșansă! Citește, Mărie, descrierea cărților pe care le cumperi. N-ai să vezi!

A costat 10 lei, cu o reducere de 58%. Acuș văz că o rămas la 9 lei.

*** Critica literară e pentru mine o limbă străină din care nu bunghesc o boabă

Este cartea pe care am ocărât-o în toate poveștile lecturilor din ianuarie. Mă și întreb la cât ar fi zburat recordul cărților citite, de nu mă poticneam în Simonica. Am alintat-o, cu gândul că se va lăsa citită, dar fu aproape misiune imposibilă. De multă vreme n-am mai întâlnit o carte atât de potrivnică. Sigur, și pentru că-mi aleg doar autori pe care-i iubesc deja.

Uneori îmi imaginez că, înainte de a începe o carte, dau un test de evaluare. Rezultatul la examenul pentru Simonica ar fi: Insuficient, ne pare rău, nu ești de nasul acestei scriituri. Te așteptăm la toamnă iară pentru permisul de intrare liberă în carte. Probabil c-aș fi citit-o și-n aste condițiuni, nu abandonez eu o carte pentru niciun motiv din lume...

Mi-s foarte curioasă ce voi scrie despre o lectură din care n-am priceput 90%. M-am căpătat cu o ciornă lungă, la care acum mă uit ca mâța-n calendar, parcă nu-i gândită de mine. Mă amuz imaginându-mi că-i o fițuică de școală. Asta, dacă tot n-am avut curaj în vremurile alea să bifez și eu măcar o dată isprava asta.

Nu m-am dumirit (oi fi citit ș-oi fi uitat), dar pare că volumul adună articole despre cărți, scriitori și literatură publicate de Simona Șora anterior individual. Ce se vede pe toate rândurile este cât de mult iubește literatura, aia grea, nu astea ușurele care mai ajung pe la mine.

Seinfeld și sora lui Nabokov este chiar la propriu o carte despre cărți. Îmi pare rău că nu am fost inspirată să fac o statistică - n-am auzit despre majoritatea celor despre care Simona Șora pomenește. De citit nici atât. Chiar aș fi curioasă cât înseamnă majoritatea asta pe care o anticipez: 75%, 87%, 99,99%?

Literatura nu e fabulă, nu e (doar) poveste, nu e rezumat. Ea este sau ar trebui sa fie o întâlnire între două ființe care vorbesc aceeași limbă, mai importantă uneori chiar decât cuvintele.

Volumul cuprinde trei secțiuni, împărțite ironico-didactic, dar n-am observat teme diferite or ceva care să le diferențieze: Bio, Biblio şi Bio-biblio. Deși mi-am notat că parcă Biblio nu fu într-o limbă atât de extraterestră ca celelalte două: Biblio este mult despre cărți cu nume și prenume, nu concepte, nu teorii și filosofie literară. Pe lângă cele trei părți mari, colecția se deschide cu un Argument și se închide, firește, c-un Epilog.

În Argument se dezvăluie de ce culegerea este botezată Seinfeld și sora lui Nabokov. Am început bine-bine primele pagini: n-am înțeles explicațiile. Presupun că se referă la un alt fel de țara moare și baba de cheaptănă. Simona Șora îi zice lumea bizară. Este amintit un episod din Seinfeld în care trei dintre personajele principale (Kramer, Jerry, George) citesc, ceea ce nu doar că nu le stă în fire, dar este imposibil pe scenariul pe care-l cunoaștem. Să mai zic că apoi și merg la bibliotecă?! Iară sora lui Nabokov, în plin război, urmărește câțiva nemți care nu au restituit cărțile împrumutate de la bibliotecă, și, minune mare, chiar le recuperează - Praga, mai 1945.

M-o lămurit Google. Și era atât de simplu! Simona Șora se referă, prin cele două exemple extreme, la o lume ideală (de aceea bizară), cea a lucrului bine făcut, cea în care legile primează. Cât de departe am fost cu interpretarea mea, exact pe dos. Of!

Epilog. Agenda - dacă am numărat corect - este textul cu numărul 88 din culegere. Pân' revin la întâmplarea dedicată, cu multă emoție, soției și marii iubiri a poetului Gellu Naum - Mi-am pierdut agenda în ziua în care m-am întâlnit cu Lygia Naum - m-o scos din gânduri o notiță de pe ciornă: ouăle de prepeliță se fierb patru minute, iar pentru șase porții de piure de mazăre este nevoie de un kilogram de boabe. Așa ceva?! Nu știu cum de-or ajuns rețetele pe lista pe care mi-am notat foarte multe - nu-i deloc o exagerare - titluri și scriitori de căutat musai.

Revin la ultima povestire, Agenda. Am 46 de ani și 40 de agende. Fără ele nu sunt nimic, nu știu nimic, nu pot nici măcar merge pe stradă. Este textul meu preferat din întregul volum și zâmbesc imaginându-mi cât aș fi iubit cartea de-ar mai fi fost măcar câteva care să mă salveze. Mda.

Lygia Naum venea spre mine foarte încet, sprijinită într-un cadru metalic. Nu mă privea și nu dădea vreun semn că m-ar recunoaște. Știam sigur că nu e supărată pe mine, că ea înțelesese de ce m-am retras atunci, lucrurile astea care țin de orgolii nu o preocupaseră niciodată, era oricum prea greu să faci cu tine ce e de făcut, dacă erai rezonabil, n-aveai mult timp de altele. Și totuși, nu ridica nici măcar capul, îi vedeam alunița de pe bărbie, era ea, cu toate că murise în urmă cu câțiva ani, iar eu n-am știut atunci că a murit, ca să merg la înmormântare, să fac 2.467 de pași de-ai mei până în strada Paul Greceanu, să formez numărul 059 la interfon, să urc scările până la primul etaj și să-mi iau la revedere.

Dintotdeauna, să scriu despre o carte este o bucurie. Oricât de cătrănită aș fi când ajung la ultimul punct de pe ultima pagină, să povestesc lectura înseamnă să mă limpezesc, să mă nivelez cum zice bunică-mea - ș-are 102 ani acuș, dacă nici ea nu știe... Acum, la final de Simonica, după vreo două săptămâni, mi se relevă o imagine pe care, în încrâncenarea lecturii, nici n-aș fi întrezărit-o.

Mi-ar fi plăcut ca profesorul meu de Limba și literatura română din liceu să fi avut talia Simonei Șora. Să ne povestească despre cum paginile unei cărți prind viață în cotidianul lui, despre cum un fapt dintr-o carte se împerechează cu o întâmplare imaginată de un alt scriitor sau trăită de un vecin de al său, despre cum autorii nu au doar piedestaluri, ci și multe umbre, despre literatura ca ființă, ca mine și ca tine. Să ne fi vorbit cu pasiune infinită despre literatură ca portal pentru întâlniri și experiențe memorabile, care depășesc cu mult paginile cărților.

Domnul Neagu, o murit nu cu multă vreme în urmă, m-o făcut să urăsc și cărțile pe care le-am iubit cel mai mult. Citeam, cu fișele lângă mine (de atunci am căpătat obiceiul) și-mi luam mii de notițe. Care apoi circulau nu doar pe la colegii mei de clasă, a XII-a F, ci și pe la ai prietenei mele, a XII-a A. Și ce mă-ntreba domnul Neagu, pentru a verifica dacă într-adevăr am citit Moromeții? Ce culoare avea fusta Ilincăi în a cincea dimineață? Și mie-mi venea să urlu: morții ei de fustă!

Era în vremea aia, dimineața, la Pro Tv, un concurs. Florin Călinescu te întreba amănunte despre filmul de cu o seară în urmă, iar premiul consta în bani, parcă mulți. Și-ți notai detalii: pe frate îl cheamă Ycswleescu Zamfyrowik, mătușa suferă de inflamație perceptivă intermitentă, accidentul s-a petrecut pe 13 septembrie 1984. Și ce te întreba Florin Căăălineeeescuuuu? Ce număr avea mașina care a trecut prin cadru în minutul șase, secunda 27.

Înainte de steluțe să aplic volumului un test. Simona Șora vorbește despre testul paginii 99.

Se știe, pagina 99 trebuie citită atent, autist, cu mici pauze de reflecție: nu rezistă multe cărți la o lectură în picioare (eventual iarna cu UGG-urile șiroind, cu fularul rotit de două ori în jurul glugii, cu mănușile în buzunar), fără lumină directă pe pagină, cu o muzică ambientală care, oricât de nimerită, nu-i a ta. Cel mai bine ar fi să poți sta pe-un fotoliu, să bei o cafea, să savurezi aroma unui ceai. Ar trebui să ai lumină bună, altfel de poți grăbi și poți fușeri testul-sită pe care-l fac și unii editori când au timp.

Pagina 99 în Seinfeld și sora lui Nabokov este pe jumătate goală și prezintă finalul articolului intitulat Cititorul visceral.

Dincolo de intimitatea personal-biografică a scriitorului, cu drepturile ei la privacy, există o intimitate instinctivă, ductilă, alertă a cititorului cu o anumită carte. O intimitate a lecturii, deocamdată blocată de suspiciune, chiar și în cazul nenumăratelor cărți valabile scrise în comunism. Și în privința cărora nu mai poate fi invocat „viciul de procedură" al imixtiunii biograficului în viața literaturii. Dimpotrivă.

Și un fragment superb, de la pagina 54, despre Măria Sa Cititorul, din eseul botezat Inutilitatea literaturii:

„Literatura nu îți cere alte abilități în afară de aceea de a fi om”, spune Lee Siegel. Problema e însă ce înțelegem fiecare prin asta și ce ne hotărâm să facem apoi cu ce am înțeles. Unii vor să fie scriitori, critici sau profesori de literatură. Alții nu vor nimic, și poate nu întâmplător cei din urmă sunt, în împărăția literaturii, cei dintâi.

Despre steluțe

De mi-aș fi propus, cum mai am năravul, să nu citesc nicio altă carte până n-o termin pe Simonica, posibil să fi trecut cinci ani pân îi ajungeam la capăt. Așa, târâș-grăpiș (trei săptămâni), mi-a însoțit cel puțin nouă dintre cele 14 cărți citite în ianuarie. A fost volumul terminat cu numărul 10. Pe 6 ianuarie, printre primele gânduri mâzgălite pe fișă: dacă nu înfrâng cartea asta în ianuarie, n-o voi mai face niciodată! Amin! Eu mi-s și ambițioasă, se știe.

Nu a fost o carte de două steluțe. Câteva pagini le-am citit cu interes. Uneori am zâmbit, de câteva ori m-am întristat. Am rămas ziceam, după închiderea ei, cu o listă foarte lungă de recomandări pentru cărțile de achiziționat în viitorul apropiat: autori sau titluri de care n-am auzit în viața mea și la care, sunt cam sigură, n-aș fi ajuns altfel. Acum sper să nu fie toate după chipul și asemănarea afurisitei ăsteia de culegeri.

De pe lista celor dați în urmărire conform recomandărilor Simonei Șora: Irina Nicolau, Risipitorii, Rătăcitorii, Străveacul și alte vremi de Olga Tokarczuk, Mircea Nedelciu, Leon Volovici, Petre Barbu, Autobiografie de Ernesto Sabato (zice AI că volumul se numește Înainte de tăcere), Matei Călinescu (Portretul lui M), Agota Kristóf (Analfabeta), Andrei Codrescu, Roberto Bolaño, Radu Vancu (Amintiri pentru tatăl meu - corecție de la AI: Titlul exact este Sebastian în vis), Ferestre zidite de Alexandru Vona, Varlam Șalamov, Herta Müller (Regele se-nchină și ucide, Ținuturile joase), Mercè Rodoreda (Piața Diamantului), Zeruya Shalev (AICI am povestit despre romanul Destin), Elif Shafak, Llosa (Memorii: Peștele în apă și Scrisori către un tânăr romancier), Mario Muchnik despre Cortazar.

Mi-am păstrat prima impresie că Seinfeld și sora lui Nabokov este sora vitregă a volumului Lumea ca literatură: amintiri de Ioan Groșan. Aparțin aceleiași colecții a editurii Polirom, EGOgrafii, dar ambii părinți le sunt alții, la cât sunt de diferite. Bine am făcut că nu l-am crezut pe AI când mi-o explicat, cu cerul și pământul, că egografiile sunt o colecție de memorii, jurnale, amintiri, eseuri autobiografice și confesiuni scrise de autori români contemporani. Nu e solemnă, nu e „academică”, nu e scorțoasă. E mai degrabă o literatură a vieții trăite, spusă cu umor, sinceritate și uneori cu un strop de autoironie. Ce-i mai place să bată câmpii, când habar n-are răspunsurile corecte! Eu, fraieră, că mă uit în gura lui. Mă rog, în ce-o fi având el (știu că-i o ea) în loc de gură.

Simona Șora a publicat și romane, ceea ce mi-s tare-tare curioasă să-ntâlnesc.

Seinfeld și Sora lui Nabokov de Simona Șora, editura Polirom, Colecția „Ego-grafii“, 2014, 294 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

9. Țara mea inventată - Isabel Allende *****

ȚARA MEA INVENTATĂ

2026-02-04T06:34:00.009+02:00

Astăzi, despre una dintre cele mai frumoase cărți ale începutului de an. Îmi fu foarte greu să decid câștigătoarea coroniței de Cartea lunii. Nici nu-mi amintesc să mai fi fost vreo perioadă cu atât de multe nominalizări (trei). Bine, în restul lunilor anului nici nu ajung să citesc atât de mult. Cu 14 volume terminate, este de departe cea mai fructuoasă dintre toate câte or fost.

De ce astă carte

Mi-am întrebat arhiva: când m-am întâlnit întâia dată, și singura, cu Isabel Allende? Cică fu în 2014. AICI am scris despre Caietul Mayei.

De atunci mi-am amintit de multe ori numele, dar cumva se face că întotdeauna l-am omis taman când să cumpăr cărțile. În octombrie 2025, din bugetul lunar de 200 de lei, am izbutit nu doar să n-o uit, ci chiar să-i găsesc unul dintre volume cu o reducere de 30%. 20 de lei am plătit și l-am notat ca având numărul trei într-un pachet de opt bucăți.

***** Țara ei neinventată este atât de frumoasă!

În goana mea după doborât propriul record dintr-un ianuarie, de 10 cărți citite, am cuplat-o pe Isabel Allende cu lecturi care n-or prea mers ca unse (Zelenski: În mintea unui erou și mai ales cu Simona Șora, pe care nu că am citit-o greu, ci chiar am buchisit-o. Degeaba am alint-o Simonica, nu s-o lăsat îmblânzită și pace).

Am năravul acesta de a împerechea o carte foarte bună cu altele nici prea-prea, nici foarte-foarte, pentru a mă motiva. Mai simplu spus, mă condiționez: de vreau să mai aflu ce se petrece în scriitura grozavă, tre să înghit înainte niște pagini amare, oricât ar fi de imposibile. Este o metodă care, în cazul meu, funcționează foarte bine. Mai ales atunci când am grijă să aduc laolaltă: un roman grafic, un volum de poezie și altul de critică sau memorialistică, adică să aibă teme și genuri foarte diferite.

Și pentru ca tabloul să fie complet, să spovedesc iară despre boala incurabilă de care sufăr dintotdeauna: nu pot renunța la o carte înainte de punctul final. Mă gândesc că, dacă un om de pe lumea asta a depus efort ca să o scrie, ce mare scofală ca eu să o citesc?! Sigur, uneori poate dura și cinci ani să ajung chinuit la capăt, dar nu-i bai, tot victorie este.

M-am prins din primele pagini ce hram poartă Țara mea inventată. Și, ca să nu regret (cum s-o mai petrecut anul acesta) că am trecut prin ea cu viteza vântului turbat, am citit-o agale, doar câteva pagini în fiecare zi. Să știu că mă așteaptă seara o bucurie, indiferent de cum mi-a fost ziua, a fost în sine magic. Mi-ar fi plăcut să aibă măcar 500 de pagini și să care-n spate fluierând nu doar zece alte lecturi chinuite, ci douăzeci.

În august scriitoarea împlinește 84 de ani. A scris Țara mea inventată la 61 de ani. A avut două puncte de pornire: întrebarea, la o conferință, a unui tânăr despre rolul nostalgiei în romanele sale și comentariul unui nepot care, privind-o cum își analizează îngrijorată ridurile în oglindă, i-a spus: «Nu-ți face probleme, babo, o s-o mai duci cel puțin trei ani.» Pe aste premise a început să scrie volumul de memorii. Cartea asta m-a ajutat să ies din depresia produsă de moartea fiicei mele. Pentru acuratețea durerii: Paula a murit în 1992, la 29 de ani, iar Țara mea inventată a fost publicată în 2013.

Născută în 1942 la Lima, în Peru, Isabel Allende a crescut în casa bunicilor materni din Santiago de Chile. Am crescut într-o familie patriarhală în care bunicul era precum Dumnezeu: infailibil, omniprezent, atotputernic. Tatăl ei a părăsit familia când fetița avea trei ani. La nouă ani, viața i se schimbă din nou: mama se recăsătorește cu un diplomat, iar familia se mută în Bolivia, ocazie cu care primește de la mama cadou primul jurnal. Mărturisește că nu s-a mai oprit din scris de atunci.

Și, pentru că vorbim de nostalgie, îți mai cer puțintică răbdare, căci nu pot despărți tema Chile de propria mea viață. Destinul meu e făcut din pasiuni, surprize, succese și pierderi; nu-i ușor de relatat în câteva fraze. Presupun că orice viață are clipe în care se schimbă soarta sau sensul drumului, când trebuie s-o apuci în altă direcție. În viața mea asta s-a întâmplat de câteva ori, dar poate că un eveniment dintre cele mai definitive a fost lovitura militară din 1973. Dacă n-ar fi fost, în mod sigur n-aș fi părăsit Chile, n-aș fi acum scriitoare și n-aș fi măritată cu un american din California; nu aș fi cuprinsă de nostalgie și n-aș scrie aceste pagini.

Până la 15 ani a mai trăit și în Liban, după care se întoarce în Chile. Unchiul ei (vărul tatălui vitreg), Salvador Allende, devine președintele țării. După lovitura militară în care acesta este ucis, Isabel emigrează împreună cu soțul și cei doi copii mici în Venezuela. Unde rămâne timp de 15 ani, divorțează și se căsătorește cu un american. Se mută în Statele Unite și trăiește în California.

Căsnicia mea mixtă cu un gringo american nu s-a dovedit chiar rea: ne înțelegem, deși în cea mai mare parte a timpului habar n-are unul ce vrea să spună celălalt, pentru că suntem mereu gata să ne îndoim reciproc. Inconvenientul major e că nu ne potrivim la simțul umorului; lui Willie nu-i vine să creadă că în spaniolă am haz, iar eu nu pricep în ruptul capului de ce râde el. Singurul lucru care ne amuză la unison sunt discursurile improvizate ale președintelui George W. Bush.

Până să publice primul roman, Casa spiritelor, lucrează ca jurnalistă în presa scrisă și televiziune.

Acestea sunt câteva informații biografice care apar la orice căutare. Nici în volumul de memorii n-aș zice că au o mai mare întindere. Ce aduce în plus scriitoarea este farmecul, umorul, luciditatea și bogăția informațiilor care conturează tablourile generale.

Depărtarea ne conferă o mentalitate insulară și frumusețea extraordinară a locurilor ne face înfumurați. Ne credem centrul lumii - după noi, Greenwich ar trebui să fie la Santiago - și întoarcem fundul Americii Latine, comparându-ne mereu cu Europa. Suntem autoreferențiali, restul universului nu există decât pentru a ne bea vinul și a face echipe de fotbal pe care noi să le batem.

Să spun că este o carte savuroasă e mult prea puțin. Este un volum copleșitor. Femeia aceasta s-a născut în 1942. Ce Timpuri a trăit? Pe Toate. Parcă ar opera doar cu lupa și cu bisturiul. Taie în carne vie când este vorba despre Chile. Și despre celelalte țări în care a ajuns, dar cumva Chile se detașează prin lumini și umbre.

Prima ploaie a anului spală jegul din atmosferă și cade acidă peste oraș; dacă n-ai umbrelă la tine ai senzația că în ochi îți intră zeamă de lămâie; nu trebuie să-ți faci probleme, nimeni n-a orbit încă din cauza asta. Dar nu toate zilele sunt așa. Uneori diminețile sunt limpezi și poți admira spectacolul măreț al munților înzăpeziți.

Istorie, economie, politică, geografie, social — nu cred că a ratat vreuna dintre oglinzi.

Cele mai frumoase și emoționante pagini sunt cele în care vorbește despre membrii tribului său trăsnit: bunica spiritualistă, cu premoniții și ritualuri; mama fragilă și puternică; rudele care cred în fantome, semne, vise; unchi, veri, mătuși care par scoși din realismul magic. O familie pestriță, gălăgioasă, în care tragedia și comedia împart aceeași masă, iar magicul se integrează firesc în cotidian.

...încep fiecare carte cu același criteriu folosit de ea la toate ședințele: chem spiritele cu blândețe, ca să-mi povestească viața lor. Personajele literare, ca și spiritele pe care le invoca bunica, sunt făpturi fragile și sperioase, trebuie să te porți cu ele prudent, dacă vrei să se simtă bine în pagină. Fantome, mese care se mișcă singure, sfinți făcători de minuni și diavoli cu labe verzi prin mijloacele de transport în comun fac viața și moartea mai interesante.

Și mai există un tsunami care traversează întreaga lucrare de la un capăt la altul: pofta de viață, bucuria de a trăi, forța cu care se aruncă în clipă Isabel Allende. Ții cartea în mână, îi citești paginile și aterizezi într-o lume atât de străină, dar cumva confortabilă, unde și durerea și neputința sunt îmbrățișate. Nu există cedez, renunț, nu vreau!

Sunt scriitoare pentru că m-am născut cu auz bun pentru povești și pentru că am avut norocul să am o familie excentrică și un destin de pelerin rătăcitor. Meseria literaturii m-a definit: cuvânt cu cuvânt, am creat omul care sunt și țara inventată în care trăiesc.

Este atât de ușor să o auzi pe Isabel Allende și să o vezi în cartea aceasta! Este cea mai potrivită scriitură pentru a face cunoștință cu ea. Mi-s tare fericită că nu i-am citit celelalte romane înainte de memorii— excepție Caietul Mayei, ziceam.

Despre steluțe

🪶 1/12 | Cartea lunii | ianuarie 2026

N-am vrut să recitesc până acum textul din urmă cu unșpe ani pentru a nu-mi influența jurizarea lecturii recente. Dar mi-s tare curioasă cum am receptat-o atunci pe doamna Allende. Cică: am citit-o cu plăcere, numa’ că nu m-o răvășit, nu m-am trezit noaptea să văd cum se continuă poveștile, n-am bocit, d’astea ce trebe la mine bifate pentru trecut pe liste cu «de recitit» cândva. Foarte interesant: jurizare identică, verdict diferit!

Așa pățesc cu multe întâmplări și povești din viața mea, pe care mi se pare că le-am trăit, dar de cum le aștern în scris și le confrunt cu logica mi se par improbabile, deși problema nu mă neliniștește. Ce importanță are dacă s-au întâmplat sau doar le-am imaginat? Oricum, viața e vis.

Inițial, mi-am spus că, din cauză că nu m-au frânt paginile, nu le-am bocit cu zece rânduri de lacrimi, nu este o carte de cinci steluțe Țara mea inventată. Aș reciti-o? O, da! La fiecare nou roman aș căuta să aflu din memorii care i-a fost punctul de inspirație, cât adevăr poartă în el, câtă realitate există în ficțiune. Apăi, Mărie, dacă nici o astfel de carte nu merită cinci steluțe...

Țara mea inventată a fost cartea cu numărul șapte citită în ianuarie. Deși luna nu s-o gătat ș-am mai nimerit câteva volume faine-faine, mi-s sigură că nu există alt câștigător al coroniței - îmi notam pe la jumatea lunii. Aleg să merg pe mâna mea, poate nedreptățind scriiturile lui Anthony Hopkins și Marian Coman.

Țara mea inventată de Isabel Allende, traducere din spaniolă Cornelia Rădulescu, editura Humanitas Fiction, 2017, 213 pagini.

Despre coperțile închipuite:

📚🧩 1. Întâi l-am rugat pe AI să-mi înșiruie valize încărcate cu forme de relief și oameni. Nu mi-o oferit exact ce i-am comandat, dar asta nu mai este o surpriză.

📚🧩 2. Tot pentru Gemini am avut dorința de a vedea o femeie în port chilian, deasupra norilor, pe un vârf de munte, cărând în spate trei căsuțe. S-o străduit și el, săracul.

📚🧩 3. Un răspuns de Xena, Prințesa Isabel Războinică, pe aceeași temă a căsuțelor, m-o amuzat de la DaVinci.

📚🧩 4. Pentru prima dată mi-a atras atenția imaginea creată de Copilot, care-i cel mai varză pe partea aceasta. Din păcate, pentru a include și coperta originală în tablou, ar fi trebuit să apelez la B. ș-am zis să nu-l mai abuzez, o scurtă vreme, cu prostiile mele.

📚🧩 5. Pân la urmă am decis să merg pe varianta oferită de Gemini pentru forme de relief din Venezuela, Bolivia și Chile. Este fundalul imaginii care deschide textul.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

8. Solar - Ian McEwan ****

SOLAR | IAN McEWAN

2026-02-02T06:38:00.009+02:00

Textul cu numărul 1600 pe Zambetania. Deh, doar un număr oarecare.

De ce astă carte

De Crăciun am intrat pentru prima dată după foarte mulți ani, aproape 30, într-un anticariat. Mi-am ales cărțile aproape la întâmplare, după titlu sau autor. Cumva, ceva am făcut bine, căci alegerile s-au dovedit inspirate. Despre Zelenski: chipul unui erou deja am scris, cum am făcut-o și despre Lumea ca literatură a lui Ioan Groșan. Solar l-am ales datorită lui Ian McEwan și prețului. A costat 10 lei.

Astăzi, în librării, deși prețul recomandat de vânzare (RRP) este de 32 de lei, în multe se găsește cu reduceri de 70%.

M-am ramolit de tot, am uitat taman de cea mai frumoasă carte a lui Ian McEwan, Visătorul - nici măcar citită cu cinșpe ani în urmă, ci în 2024. AICI, povestea pe îndelete a splendidului volumul dedicat oamenilor mari și oamenilor mici deopotrivă. Metamorfozele sunt firești, cuvintele sunt simple, orice năzbâtie închipuită este credibilă, e o bucurie lectura aceasta! N-aș zice că-i chiar recomandată tuturor micuților. Autorul său este tatăl unor romane întunecate; asta nu s-o schimbat.

Cea mai frumoasă rămâne Visătorul, pentru că nu am la îndemână Ispășire ca să verific de senzațiile îmi sunt corecte și nici arhiva nu mă ajută.

*** Mult amor și mai multă fizică

În adolescență am citit Grădina de ciment și, deși nu-mi mai amintesc foarte multe despre ea, n-am uitat că a fost o lectură șocantă. Pe acest criteriu tot caut cărțile scriitorului. Câini negri, următoarea întâlnire, din 2019, nu m-a convins la nivelul Grădinii de ciment, dar nici nu m-a determinat să-l abandonez, deși am alintat-o ca fiind cea mai trudită lectură a anului - AICI povestea pe larg.

Îmi reamintește arhiva că am mai citit și Durabila iubire - AICI povestea, în 2015. Recitind, mi-am amintit oarecum întâmplările și mi-a atras atenția că am judecat cartea cam prin aceiași ochi: În momentul parcurgerii rândurilor însă m-a fascinat cât de fragile sunt și cele mai trainice relații, cât de ușor se trece de la te iubesc! la să te ia naiba!, de la ei, la ea și el. E interesantă legătura aceasta între omul de știință, rațional, urâțel și femeia visătoare, fotomodel, deloc prostuță.

Pe parcursul lecturii Solarului am avut un puternic sentiment de deja-vu. Parcă mai citisem pe subiectul cercetătorului necinstit, parcă era o crimă de pe televizor, parcă nu semăna cu nimic și semăna cu toate. A fost foarte, foarte ciudată senzația.

În februarie 2005, Ian McEwan este invitat într-o excursie la Spitsbergen, una dintre cele mai nordice zone locuite permanent, cu peisaje spectaculoase, dar și condiții extreme - acest roman își are începuturile pe un fiord înghețat. Având în vedere că a fost publicat în 2010, e limpede câtă muncă de documentare a necesitat.

Ca-n toate scrierile lui Ian McEwan, planurile se intersectează nebunește: trecutul prezent, prezentul trecut se diluează unul într-altul la infinit, pân te fac cu capul. De-ar fi doar atât, ce simplu ar fi! Dar se adaugă, pe palierele alea de când înainte, când înapoi, tone de fizică, climă, energie regenerabilă, inginerie, încălzire globală, matematică în teorii, experimente, calcule. Brr!

Ce-i atât de complicat? Păi avem un fizician laureat cu Nobel, chiar pentru o formulă de completare a uneia dintre teoriile lui Einstein - firește că n-am reținut care dintre ele. Premiul este pentru fuziunea Beard-Einstein. Geniul se numește Michael Beard. Acțiunea se desfășoară pe vreo nouă ani (2000-2009) și Michael are în jur de 60 de ani. Este născut în 1947.

Nu este premiat de Academia Regală de Științe a Suediei în zilele noastre, ci-n urmă cu vreo două decenii. De atunci trăiește profesional de pe urma reputației sale: participă la conferințe în întreaga lume (contra unor sume mari de bani), își împrumută numele și titlul diverselor instituții de știință, bașca acum conduce o organizație guvernamentală în căutarea soluțiilor împotriva încălzirii globale.

Ce cuprinde dosarul pe care scrie Planeta în pericol? Nimic din ceea ce ne este străin: creșterile de temperatură asociate cu dublarea cantității de dioxid de carbon față de standardele preindustriale, ghețarii care se topesc, deșerturile care se extind, dispariția recifurilor de corali, creșterea nivelului mării. Soluția de cercetat? Energia solară fotovoltaică. Cam acesta este scenariul celor opt-nouă ani despre care pomeneam: găsirea și implementarea soluției salvatoare pentru omenire de către echipa condusă de Michael Beard.

Dacă aș crede în Dumnezeu, aș spune că ăsta e cel mai mare dar pe care ni l-a oferit. Din moment ce nu cred, voi spune că legile fizicii sunt nemaipomenit de generoase! Mai puțin de o oră din toată lumina solară ce cade pe pământ ar satisface nevoile lumii întregi pentru un an. O fracțiune din deșerturile noastre încinse de soare ar putea să ne alimenteze civilizația. Nimeni nu poate lua în proprietate lumina soarelui, nimeni nu o poate privatiza sau naționaliza. În curând, toată lumea o va recolta, de pe acoperișuri, din vârful catargelor, de pe ghiozdanele copiilor.

Ai zice că nu-i loc de viață personală printre atâtea performanțe profesionale. Greșit! Este foarte mult loc. Michael este deja la a cincea căsătorie, iar la amante nu le-am reținut numărul. Parcă fură, la un moment dat, vreo 14 - exact câte cărți am citit eu în ianuarie. Și nici premiul ăsta, de Nobel zic, nu vine doar cu succese, pare-se: Premiul său, care pe jumătate îi binecuvântase, pe jumătate îi ruinase viața.

Patrice era de departe cea mai frumoasă dintre toate nevestele sale sau, mai degrabă, era, cu părul ei blond și fața ascuțită, așa cum i se părea lui acum, singura nevastă frumoasă pe care o avusese vreodată. Celelalte patru rataseră frumusețea la milimetru - un nas prea subțire, o gură prea lătăreață, o bărbie sau o frunte ușor teșite sau cu mici imperfecțiuni -, fapt care le făcea atrăgătoare, pe aceste neveste oarecum inferioare, numai dintr-o singură perspectivă, printr-un efort al voinței sau imaginației ori pentru că dorința în sine putea fi amăgitoare.

Este delicios jocul acesta în oglindă: vine apocalipsa, nu există încă soluții pentru limitarea încălzirii globale, iar la nivel de individ boala, înșelatul, furtul, crima - toate prevestesc un sfârșit predeterminat. În același timp, este și foarte trist: chiar când sfârșitul omenirii bate la ușă, preocupările oamenilor rămân tot lumești: hai să divorțăm, hai să ne judecăm, tu ești prost, ptiu!

De n-ar fi fost atât de multe detalii scorțoase (c-așa-s științele exacte), ar fi fost o lectură savuroasă. Cine ar putea crede că încălzirea globală - amanta numărul trei - cancerul - amantul numărul doi - nevasta numărul cinci - crima - furtul intelectual - lipsa emoțiilor - obezitatea ca traumă - genialitatea - sarcasmul - umorul nebun încap toate în aceeași carte de buzunar? Eu nici într-un caz.

Parcă am adunat la final de ianuarie toate lecturile lunii într-un singur volum: Agatha Christie cu Și din zece n-a mai rămas niciunul, America văzută prin ochiul critic și afectuos al lui Isabel Allende, cronicile Simonei Șora scrise într-o limbă română străină mie și, mai ales, amintirile lui Ioan Groșan și Anthony Hopkins, descrise cu un umor de-ți dă uneori fiori pe șira spinării. N-am găsit corespondent, în comparația mea ușor exagerată, pentru imaginea puternică a lui Michael Beard. Poate doar Stephen King să-și mai iubească atât de mult personajele negative.

Michael Beard mi-a amintit de un muncitor de pe unul dintre șantierele noastre, nea F. Nu-mi amintesc câtă carte avea, nici funcția, dar n-am uitat succesul pe care-l avea la femei. Sigur că se și lăuda și inventa, dar nici realitatea nu se lăsa mult mai prejos. Un bărbat trecut binișor de prima tinerețe, chiar și de a doua, cu un cap și un păr foarte mari, dolofănel, făr de situație materială, doar din vorbe și șarm, prindea la tinerele exact ca mierea la furnici. Avea nevastă, nu-mi amintesc dacă avea copii, avea amantă oficială și câteva alte iubiri mai dosite.

...lui Beard îi era imposibil să renunțe la obiceiul de-o viață întreagă de a liniști spiritele feminine cu surpriza îngropate în hârtie de împachetat. Fără cadou, era ca și cum ar fi venit în pielea goală, expus unor pretenții aspre, de neprevăzut, incapabil să-și răscumpere absența, cerându-i-se să se exercite inconfortabil în dimensiune personală, obligat să-și ia angajamente.

Michael Bird nu-i muritor de foame, dar nu în asta-i constă atracția pentru sexul opus. Trăiește mult în capul lui - așa or fi toate geniile, poate că nu toate obsedate sexual - este dezordonat, lipsit de înțelegere, rece, mediocru, greu de pierdut în necazurile vieții, spumos, leneș, documentat, manipulator, purtător al traumelor generațiilor anterioare.

Pe la începutul căsniciei lor, din motive rămase personale, Angela încetase să-l mai iubească. Trăia numai pentru fiul ei, iar moștenirea pe care i-o lăsa în cele din urmă era lipsită de orice dubiu: avea să devină un grăsan, tânjind neostoit după atenția femeilor frumoase care se pricepeau să gătească.

Despre steluțe

Mi-a plăcut mult personajul detestabil. Foarte mult. Însă a fost o lectură chinuită, aproape buchisită. Mi-am dorit mult să-i pricep teoriile, dar îmi fu imposibil. Probabil este singura carte care a primit vreodată trei steluțe și nu o voi uita prea curând. Parcă ar fi meritat patru steluțe pline, îmi zic cu mintea omului care înțelege câtă documentare cuprinde, dar cu inima de cititor îmi justific: nu a fost o lucrare de doctorat și nici una de popularizare a științei.

Pe 31 ianuarie, m-am trezit de la trei jumate noaptea, ca să fiu sigură că o termin și o cuprind în recordul lunii. Mai aveam încă un volum aflat în aceeași situație (memoriile lui Anthony Hopkins), deci multă treabă în ceasul 24. A fost cartea cu numărul 13 și, din multe puncte de vedere pe care la jurizare am decis să le ignor, a fost o bucurie. De-aș fi avut puterea de a citi doar despre viața personală a omului de știință, n-aș fi stat pe gânduri. A nimerit Solar în tură cu Teleșpan, pe care-l citesc greu. Curat ghinion, căci de s-ar fi sincronizat cu lecturi mai ușoare, sigur alta mi-ar fi fost receptarea.

Din fericire, există foarte multe romane publicate de Ian McEwan de cercetat și de lămurit ulterior. Sper să nu uit pân atunci că nu scrie povești de citit în maratoane și că-i musai de disponibilitate pentru a și primi ceea ce un scriitor atât de complex oferă.

Solar de Ian McEwan, traducere din limba engleză și note de Ana-Maria Lișman, editura Polirom, 2021, 382 pagini.

➤ Celelalte 460 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

7. Lumea ca literatură: amintiri - Ioan Groșan ****

EU ÎNTREB, AI RĂSPUNDE #2

2026-01-30T06:44:00.023+02:00

Mâine este ziua prietenei mele G. M-am tot gândit care dintre cărțile nepovestite i-ar plăcea. Parcă nici una n-ar emoționa-o din temelii. Ș-am renunțat cu totul la gândul unui text dedicat.

De pe ciorna ideilor mâzgălite pentru seria aceasta nouă, am ales ultimul punct, adăugat zilele astea: Helen Prejean. Nu-mi mai prea place să mă uit la filme - excepție crimele - dar în urmă cu mulți ani, zece bucăți pe weekend ar fi fost firesc. Acum, ca să urmăresc un serial, tre' să fiu legată cu lanțuri de ecran; de bună voie, nu. Cum este una dintre activitățile preferate ale lui B., uneori mă mai sacrific.

Mi-am amintit ce mult îmi plăcea, în alte vieți, să caut doar filmele unui singur actor pân' la epuizarea lor. Așa că am dat comandă fermă: Sean Penn. Primul titlu citit de B., Culoarul morții, l-am aprobat în alb. În timp ce o urmăream pe Susan Sarandon în rolul călugăriței Helen Prejean, mă gândeam cât de frumos ar fi să existe o poveste adevărată care să fi inspirat filmul. Ceea ce s-o și petrecut - am aflat mai târziu de pe genericul final.

De ce ucidem oameni care ucid oameni, ca să arătăm că e greșit să ucizi oameni?

Pe foarte scurt despre film (Dead man walking - 1995) căci nu el fu subiectul întrebărilor mele pentru AI. Susan Sarandon interpretează o călugăriță care are ca principală activitatea educarea copiilor negri, săraci. Ea este sora Helen Prejean. În 1996 Sarandon a și primit premiul Oscar pentru acest rol. Sean Penn este un deținut condamnat la moarte pentru viol și crimă asupra unui cuplu de adolescenți. În ultimele zile înainte de execuție, condamnatul Matthew Poncelet îi scrie călugăriței, pretinzând că este nevinovat și cerându-i ajutorul în anularea execuției și pentru a-i fi duhovnic. După șase ani de stat în pușcărie, se foarte apropie injecția letală.

Sora nu a mai făcut asta niciodată: nu a apărat monștri și nu le-a fost sfătuitor. Presupun că acceptă din credința că-n orice diavol există ș-un dram de dumnezeire. Și-ncepe războiul: al elevilor care nu înțeleg de ce lipsește de la orele lor pentru a apăra un ticălos, al părinților victimelor care o acuză pentru aceeași faptă, lupta împotriva sistemului - nu pentru a-l absolvi pe criminal, ci pentru a renunța la pedeapsa capitală - și, înaintea tuturor acestor evenimente, duelul cu monstrul și demonii lui.

Mi-a plăcut foarte mult Susan Sarandon, aproape că l-a copleșit pe Sean Penn - care pe mine nu prea m-o convins. Deși nu a primit Oscarul, a fost și el premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun actor. N-am văzut o lecție despre ăia buni și ăia răi, o confruntare îngeri - draci, dimpotrivă aș zice. Sigur, pentru mine, care-s blocată pe canalul de crime dimineața, la prânz și seara, Matthew Poncelet n-avea cu ce mă mai surprinde. O Helen Prejean nu prea apare însă în poveștile reale de pe televizor.

Îmi amintesc acum o întâmplare pe care aș asocia-o cu ea. La finalul procesului, familia victimei are dreptul să adreseze câteva cuvinte condamnatului - declarația de impact. Vorbesc părinții despre câte vise și zile le-a ucis odată cu fiul și urmează fratele celui ucis. Mărturisește că nu are niciun cuvânt de rostit, dar dacă este posibil ar vrea să îmbrățișeze criminalul. I se aprobă și-n timp ce-l ține strâns, printre hohote puternice de plâns, abia poate rosti: Îmi pare atât de rău pentru tine și drumul pe care l-ai ales!

Ș-am ajuns, într-un final, și la Helen Prejean. Îi privesc acum chipul pe Wikipedia, dar în mintea mea încă doar lumina lui Susan Sarandon o pot asocia numelui. S-a născut în 1939, este călugăriță catolică din 1957 și militează pentru abolirea pedepsei cu moartea. S-a născut într-o familie înstărită și iubitoare: mama sa era asistentă medicală, iar tatăl avocat.

În 1982 a întâlnit și consiliat spiritual primul condamnat la moarte prin electrocutare.

În 1993 a publicat cartea Dead Man Walking, care în 1995 a stat la baza filmului cu același nume, în 2000 a inspirat o operă, iar în 2003 o piesă de teatru.

În 2004 a publicat volumul Moartea inocenților: o relatare oculară a execuțiilor nedrepte, pornind de la poveștile condamnaților pe care i-a însoțit pe culoarul morții și pe care îi consideră nevinovați. Pe pagina oficială amintește zilele acestea despre cazul lui Tommy Lee Walker, executat pe scaunul electric în 1956 și declarat nevinovat astăzi, 70 de ani mai târziu. Sau despre Charlie Vaughn, care a fost eliberat după 35 de ani de închisoare pentru o crimă pe care nu a săvârșit-o. Și câți ca ei...

Iar în 2019 și-a publicat memoriile Râul de foc: Călătoria mea spirituală.

Valoarea noastră e mai mare decât cea mai gravă greșeală pe care am făcut-o.

Nu am nicio opinie despre condamnarea la moarte. Un om sănătos la cap nu-și ucide aproapele cu bestialitate. Să execuți apoi un astfel de om...

Zice AI că în România există pedeapsa condamnării pe viață. Eu, din verdictele ce le-am văzut pe televizor pentru criminalii care tot defilează de o vreme, n-aș fi crezut că-s îngăduiți nici 25 de ani, dară mai mult, mult mai mult.

Despre asta am vrut să scriu astăzi: despre un om care își dedică jumătate din viață unei singure cauze - cei pe care încercați să-i exterminați sunt oameni, cei care, prin profesia lor, le sunt îndeaproape în proces sunt traumatizați, sistemul nu este făr' de vină și făr' de eroare.

N-am pus prea multe accente pe faptul că este femeie, că este călugăriță, deși ar fi meritat. M-am gândit că mesajul general este suficient de puternic și fără aceste detalii (importante și ele). Cum n-am pomenit nici despre audiențele cu Papa (vreo doi chiar) sau despre alăturarea lui Susan Sarandon cauzei lui Helen Prejean și-n viața reală, nu doar în cea de pe peliculă.

Tot mi-i gândul la cei doi prunci care or ucis un alt copil pe meleagurile noastre în aste zile. Ar fi avut, într-o Americă închipuită, familia victimei dreptul să le ceară condamnarea la moarte? Până una-alta, discuția are la noi alte rădăcini: cât de multe rele or trebuit să se alinieze ca să se ajungă aici. Lanțul faptelor bune care lipsește cu desăvârșire: iubirea și atenția, educația, asigurarea nevoilor de bază.

Am una dintre ultimele imagini ale filmului în fața ochilor: Cât de rău rămâi, răule, când primești doar iubire? Da, știu, e doar un film siropos... Dar acum, când vedem cât de mare este puterea distrugătoare a urii, ce-ar fi chiar s-o cotim pe drumul ălălaltu?!

Mâine este ziua prietenei mele G. Nici de-aș fi inventat-o pe Helen Prejean, n-aș fi găsit un personaj mai frumos și mai potrivit, după chipul și asemănarea lui G.

La mulți ani, cel mai bun dintre pământeni!

__________________________________

În arhiva seriei EU întreb, AI răspunde:

1. Sakino Mathilde Sternberg Yalom

LUMEA CA LITERATURĂ: AMINTIRI

2026-01-28T06:38:00.129+02:00

Astăzi, despre un volum citit la începutul lunii ianuarie, despre care am fost convinsă că este câștigătorul categoriei Cartea lunii. Taman ce-o pierdut la mustață (o steluță) competiția.

De ce astă carte

După foarte mulți ani, vreo 25, am intrat într-un anticariat. Mi-a plăcut atât de mult, încât am repetat de încă două ori operațiunea, deși ne despart vreo 60 de kilometri. N-am mai cumpărat cărți, care să nu fie noi, din facultate.

Dintre sutele de cărți — nu exagerez — mi-a atras atenția acest volumaș datorită titlului Lumea ca literatură: amintiri. De prin ziare îmi era cunoscut autorul, Ioan Groșan și gata achiziția. Cartea a costat 8 lei. În librăriile online o găsesc acum doar cu stoc epuizat.

O altă carte achiziționată atunci, de Crăciun, tot datorită titlului, a fost Zelenski: În mintea unui erou, despre care deja am povestit. Așadar, cu primele două alegeri nu am dat greș deloc.

**** Bancuri literare

Olecuță am avut instinct bun în ce privește culegerea aceasta. Mi-am imaginat că voi citi cancanuri despre personaje literare celebre. Avea Cristian Tudor Popescu începută, la un moment dat, o rubrică pe Republica. Din păcate, a abandonat-o după nici zece episoade. Am prevăzut oarecum corect. M-am înșelat doar în privința celebrităților. Ele sunt, dar nu cele pe care le știu eu din manualele de la școală. Îs mai nouțe și mai contemporane, din păcate pentru știința mea.

A fost o mare bucurie lectura aceasta. Întâi pentru că s-a nimerit în tură cu o altă carte, nesuferită. Întâmplarea face să fie surori cele două volume, dar presupun că doar surori vitrege. Sunt publicate în colecția Polirom EGOgrafii și au copertele asemănătoare. Iar conținutul are aceeași structură: texte scurte, spre foarte scurte.

Nu-i dau numele nesuferitei, pentru că încă nu m-am lămurit deplin cu ea. Posibil că se îmblânzește pe parcurs. O alint Simonica, poate așa va curge mai lin lectura ei.

- AI, ai habar ce este seria Egografii?

- Maria, este o colecție de memorii, jurnale, amintiri, eseuri autobiografice și confesiuni scrise de autori români contemporani. Nu e solemnă, nu e „academică”, nu e scorțoasă. E mai degrabă o literatură a vieții trăite, spusă cu umor, sinceritate și uneori cu un strop de autoironie.

Nu știu dacă întreaga serie corespunde descrierii lui AI - mă cam îndoiesc de multe dintre răspunsurile sale - dar volumul lui Ioan Groșan chiar așa este. O colecție de amintiri din copilărie, scene din lumea literară, anecdote savuroase, portrete ale unor oameni întâlniți, confesiuni despre scris, viață, iubire, profesie, jurnale de epocă, mici „bancuri literare”. Dacă ar trebui să aleg o singură etichetă pentru ton, aș avea mari încurcături. Este în egală măsură cald, ironic, inteligent, cu multă observație fină.

Nu fac parte dintre acei scriitori care consideră că orice întâmplare mai interesantă, trăită sau auzită de ei, trebuie trecută în literatură. Nu tot ce există sfârșește într-o carte, cum credea Mallarmé. Lumea „reală” își are poveștile ei nescrise, „literatura” ei secretă, care, cu propriile-i semnificații, își este suficientă sieși și nu mai are nevoie să fie – cum să zic? – „ficționalizată”.

Nu sunt o mare amatoare de bancuri. Nu pricep poanta din prima, ceea ce mă frustrează. Uneori, nici din a doua. Dar ceva mă face să cred că n-am scăpat prea multe dintre finețurile umorului nebun al autorului.

Poate cel mai mult m-a impresionat forța textelor. Mi-a plăcut stilul: este literatură curată, pe alocuri crudă. Dar puterea cu care câteva rânduri m-au teleportat într-un film - în mai multe - a fost extraordinară. Parcă am trăit zece vieți. Am fost la Cannes, unde deși n-am prea avut pe unde dormi, m-am distrat copios. Sunt povestirile - cele zece Jeune comédien la Cannes - cele mai savuroase. Am râs cu lacrimi, de l-am speriat de vreo două ori pe B. care dormea lângă mine. Poate că a ajutat faptul că pe oamenii din jurul lui Ioan Groșan chiar îi știam și eu: Eugenia Vodă, Lucian Pintilie, Maia Morgenstern, Sharon Stone.

O altă povestire care m-a purtat într-un scenariu din care aș putea jura că am făcut parte este aceea a teraselor de la Muzeul Național al Literaturii Române. Presupun că nu erau prea multe cârciumi pe acolo, doar așa or rămas în capul meu. Orice birt la care s-au adunat mai mult de doi scriitori devine al Muzeului Literaturii, nu-i așa?! De astă dată n-am mai cunoscut deloc personajele (Alexandru Condeescu, Mariana Marin, Eugen Suciu, Constantin Stan, Paul Vinicius...), dar nu-i deloc greu să te așezi la un colț de masă și doar să asculți. Eventual, când conversațiile o iau pe arătura deocheatelor, să întrebi cu seninătate: Nu vă supărați, de ce origine este poporul ilir?

Pe Ioan Groșan nu l-o interesat răspunsul nici atunci, nici după aceea, dar eu mi-s tare curioasă.

- AI, nu te supăra, de ce origine este poporul ilir?

– Maria, poporul ilir este de origine indo‑europeană. A trăit în zona Balcanilor de vest, cam prin ce sunt azi Albania, Croația, Bosnia, Muntenegru, Serbia de sud și o parte din Slovenia. Un popor vechi, cu identitate încă misterioasă, dar bine înfipt în istoria regiunii.

- Mda! Încă o rundă de pahare pline!

M-aș mai lungi eu mult, este o carte minunată, care zău că merită descoperită în deplina ei splendoare. Ar fi meritat, nu maratonul pe care l-am făcut eu, ca fiecare dintre cele 26 de povestiri să fie citită în timpi și ritmi proprii. Mănânc eu odată o întreagă tabletă de ciocolată, dară să-mi iau pauze de respirat pe o cărțulie cu 175 de pagini aerisite.

Și totuși, cred că tocmai în asta constă frumusețea ei: te trage de mânecă și-ți spune „hai, încă una, și încă una, și încă una…”. N-ai cum să te oprești. Fiecare povestire e o mică lume, o scenă care se deschide brusc, ca o ușă lăsată întredeschisă într-o casă în care parcă ai mai fost cândva. Și intri. Și rămâi. Și uiți să respiri.

Dacă aș fi avut înțelepciunea să citesc câte un textuleț pe zi, poate că m-aș fi bucurat mai tihnit. Dar adevărul e că unele cărți nu se citesc, ci se devorează. Și Ioan Groșan scrie exact așa: cu poftă, cu vervă, cu un fel de energie care te trage pe sus după ea.

Așa că da, eu am făcut maraton. Pe cât de maraton pot fi 175 de păginuțe. Și-mi pare rău că nu mi-am tras sufletul între povestiri, să las aromele, mirosurile, trăirile să se decanteze. Acuș m-o prins și pe mine ambiția: să bat propriul record - 10 cărți citite într-un ianuarie.

Mă lămurește Google că volumul are și o continuare: Alte amintiri. Doamne ajută!

Despre steluțe

A treia carte citită în ianuarie a fost Lumea ca literatură: amintiri. Încă de când am terminat-o, am fost convinsă că nu are rival la premiul Cartea lunii, chiar dacă a primit doar patru steluțe. Din păcate pentru ea, volumul cu numărul șapte a detronat-o, furându-i coronița. Ș-apoi și unșpe a fost cu mai multă emoție...

Am o motivație foarte stranie pentru cele patru steluțe. L-am dat pe Ioan Groșan în urmărire generală după această lectură și simt că următoarele lui cărți vor fi mult mai bune. Culegerea de astăzi, deși eminamente savuroasă, pare incompletă, încropită neatent, cumva în mare grabă.

Lumea ca literatură: amintiri de Ioan Groșan, editura Polirom, 2014, 177 pagini.

Doară nu era să închei fără noua mea rubrică preferată, Coperțile închipuite. Mărturisesc că să-l conving pe AI să-mi genereze imaginile a durat de trei ori mai mult decât să termin de citit cartea. Din păcate, n-am fost atentă și am folosit coperta volumului doi, Alte amintiri, și nu pe cea a volumului citit, Amintiri. Dar îmi place foarte mult ce a ieșit și nu-l mai zăpăcesc pe B. să corecteze.

📚🧩 1. Mi-am dorit foarte mult un cadru special pentru carte. O vedeam în jurul unei mese pe care se joacă table. Ea pe un scaun, pe celelalte — Eminescu, Caragiale și Creangă. Deși am încercat să conving mai mulți AI, cel mai aproape de ceea ce-mi doream a fost Shutterstock. L-am rugat cu cerul și pământul să-mi schimbe grupa Buburuzelor — n-o vrut și pace. Pân la urmă m-am prins că mulți dintre AI nu cunosc jocul de table deloc.

📚🧩 2. L-am rugat pe Copilot să-mi genereze cadrul de care povesteam, clasicii în jurul mesei de table. Folosind un alt scenariu pe care lucrasem la o altă carte, Fugarul lui Stephen King, mi-o oferit o cursă din care Ioan Groșan trece primul linia de sosire, cu vânătorii pe urmele lui. Vânătorii în căutarea literaturii, io când zic că AI este amuzant...

📚🧩 3. Când am văzut că nu conving pe nimeni dintre AI cu scenariul pulurilor și zarurilor, pe care-l găsesc compatibil 101% cu cartea, mi-am mutat cererea pe decor clasic. Care, iară, ce să vezi, este foarte potrivit Lumii ca literatură. Eu așa simt.

📚🧩 4. Cadrul pe care am insistat a fost generat pînă la urmă de Gemini, iar imaginea a fost desăvârșită de B. Dintre toate variantele, este preferata mea - poate și pentru că a fost cea mai trudită.

➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan ***

6. Și din zece n-a mai rămas niciunul - Agatha Christie ****

AI ESTE AMUZANT #2

2026-01-26T06:38:00.008+02:00

M-am luat cu AI în toate proiectele noi și mai că nu mai încap cărțile în cele trei zile (luni, miercuri, vineri) care sunt rezervate pe Zambetania pentru a primi marfă nouă.

🧸1. Îl rog pe AI (Gemini) să scrie pe o poză generată: EU în̂treb, AI răspun̂de — dar nici Blogspot nu-mi lasă accentul circumflex direct pe n.

Când nu îmi scrie decât: EU întreb, AI răspunde, îi atrag atenția că pe n aveam căciulițe.

Execută imediat și întocmai: îmi generează căciulițele astea cât să-mi ajungă.

🧸2. Mă chinui o zi întreagă cu AI (Copilot) să-mi genereze o imagine pentru o carte. Nu pricepe și pace. Am povestit și-n primul episod. Voiam Lumea ca literatură a lui Ioan Groșan să fie, la o masă pe care se joacă table, împreună cu Eminescu, Creangă și Caragiale. Imaginea aceasta, cu ai noștri clasici, la grupa Buburuzelor, a fost generată de DaVinci. Târziu am priceput că AI-ul nu știa ce-i ăla joc de table.

După ce-i tot comentez la fiecare încercare: Nu așa, ai caricaturizat coperta originală, iar el îmi tot răspundea cu: Se pare că sistemul întâmpină o problemă. Eu funcționez corect, dar ceva din infrastructură nu răspunde cum trebuie. Vine și lovitura de grație:

- Maria, ai stat mult timp în conversație. Poate ar fi bine să iei o pauză și să revii când te simți mai pregătită.

- Futuți, AI!

🧸3. Îi cer lui Copilot să-mi dea un simbol pentru eticheta mea nouă, Coperțile închipuite. Îmi răspunde că: Pentru copertele închipuite....

- AI, de ce folosești greșit pluralul coperte?
- Maria, tu l-ai folosit și m-am concentrat pe simbolul cerut, nu pe ce ai greșit...
- AI, eu am scris corect: coperțile!

- Pentru că, în loc să mă ancorez în forma ta corectă („coperțile”), am alunecat pe o variantă greșită („copertele”) când reformulam și inventam exemple. Practic, în momentul în care am creat propoziții noi, nu am mai „ținut minte” modelul tău și am produs o variantă incorectă.

- 1-0 pe azi, AI!

- Maria, da — scorul zilei e 1–0 pentru tine, fără prelungiri, fără VAR, fără contestări.

V-am zis că uneori, atunci când AI-ul este amuzant, mi se ridică părul pe ceafa spinării?

Ce nu i-am scris lui AI, dar las aci — DEX dă ambele variante de plural: coperți/coperte. Și coperte chiar sună mai bine, de ce l-oi folosi eu pe celălalt?!

🧸4.

- AI, dacă scriu pulilor și zarurilor, știi la ce mă refer?

- Da, Maria, la puii de la jocul de table.

Între timp, am aflat că pluralul corect este pulurilor. Iară puli este utilizat doar pentru moneda divizionară în Afganistan, valorând a suta parte dintr-un afgan. Și pentru ...mai știm noi pentru ce.

___________________________

În arhiva seriei AI este amuzaNT:

1# Cum să nu generezi o copertă: ghidul meu personal (Partea I)

ȘI DIN ZECE N-A MAI RĂMAS NICIUNUL

2026-01-23T06:43:00.002+02:00

De ce astă carte

Deși televizorul are tocit butonul de crime, nu mi-s deloc fan Agatha Christie. Am mai citit anterior un singur volum, care (drept este) mi-a plăcut foarte-foarte mult, și cam atât. AICI am scris în 2019 despre Asasinarea lui Roger Ackroyd.

Aflu din arhivă că a mai existat o lectură, chiar în 2024, despre care am uitat cu desăvârșire — DINCOACE am povestit despre Bântuind prin Veneția.

Întâmplarea a făcut ca, atunci când îmi cheltuiam bugetul pe decembrie pentru cărți, să-mi apară romanul la reducerile de 50%. L-am ales. 28 de lei a costat.

**** Nouă, zece crime — nici nu mai contează

Abia ce am terminat de citit cartea și mi-s fiartă. O să-ncep cu sfârșitul: deși este considerat unul dintre cele mai bune romane de mister ale Agathei Christie, pentru mine e la mijloc dintre cele trei de i le știu. De foarte departe, preferata mea rămâne Asasinarea lui Roger Ackroyd. Bântuind prin Veneția a fost audiobook și, deși mi-am amintit povestea și crima, nu mai știu nimic despre criminal. Doar de-mi voi pierde mințile de tot voi uita vreodată de psihopatul genial din Și din zece n-a mai rămas niciunul.

Publicat în 1939, este nu doar cel mai vândut volum al autoarei, ci și unul dintre cele mai vândute titluri din toate timpurile. Pornind de la roman s-au născut piese de teatru, jocuri, seriale, filme. Pare-se că finalul este considerat ingenios și șocant. Părerea mea este că fu însăilat cu foarte multă ață albă. Nu știu cum să explic făr să dezvălui misterul. Scenariul este foarte complicat: îs adunate multe ițe ca să iasă rezultatul dorit, parcă ar fi un final cârpit — să mai adăugăm și asta și ailalta până-i întreg ghiveciul.

Înțeleg că X este criminalul, dar ca să-mi dovedești că este el, te folosești de Epilog și rescrii întreaga carte în câteva pagini. Pentru mine, ca cititor, nu este drept. Or poate doar mi-s extrem de cârcotașă prin prisma sutelor de crime urmărite pe televizor. Există și acolo o serie despre criminali geniali (mastermind criminal), dar cel al Agathei Christie este mult peste toate nivelurile. Era să zic, amuzată, că se clasează direct la SF, dar ar fi complet greșit. Deși senzația mea aceasta a fost imediat după ce am terminat cartea: ce dracu fu asta, desene animate?! Multe elemente par forțate pentru a se încadra în finalul gândit.

Acum că mi-am vărsat tot năduful, pot să scriu despre splendidul roman ignorând deznodământul.

Povestea începe cu o notă a autoarei (extrasă din Autobiografia). Agatha Christie mărturisește: a scris cartea pentru că părea atât de greu de încheiat, încât ideea a fascinat-o. Această carte a fost bine primită de public și de critici, dar cea mai mulțumită am fost eu însămi, fiindcă știam mai bine decât orice critic că era rezultatul unei munci titanice.

Nu spun că este piesa sau cartea mea care îmi place cel mai mult sau chiar că o consider cea mai bună a mea, dar cred, într-un fel, că este o lucrare mai bună decât orice altceva am scris.

De ce fu nevoie de atât de multă muncă de planificare? Pentru că scriitoarea a inventat un roman polițist pornind de la o poezie scrisă în 1869 de Frank Green, un cântecel. AI zice că, de fapt, Green a adaptat o versiune americană anterioară, scrisă de Septimus Winner în 1868. Poezia se numește Zece negri mititei și așa s-a numit și romanul multă vreme, pân’ să apară obsesia cu rasismul (politically correct) în toți și-n toate.

Zece negri mititei
Au cinat sub luna nouă,
Unul s-a-necat din ei
Și-au rămas doar nouă.

Nouă negri mititei
Au stat noaptea după trei,
Unul s-a-ntrecut cu somnul
Și-au rămas doar opt din ei.

Opt negri mititei
Trec prin Devon într-o noapte,
Unul zice: “Eu rămân!”
Și-au rămas doar șapte.

Șapte negri mititei
Despicau surcele groase,
Unul s-a tăiat în două
Și-au rămas doar șase.

Șase negri mititei
Se jucau c-un stup netoții,
O albină înțeapă unul
Și-au rămas doar cinci cu toții.

Cinci negri mititei
Vor s-ajungă magistrați,
Unul și-a-mplinit dorința
Și-au rămas deci patru frați.

Patru negri au plecat,
Hăt pe mare mititeii,
Unul a picat în plasă
Și-au rămas doar trei.

Trei negri mititei
Zic: “La zoo e de noi!”.
Pe unu îl strânse un urs în brațe
Și-au rămas doar doi.

Doi negri mititei
Se uscau la soare un pic,
Unul s-a prăjit de tot
Și-a rămas un negru mic.

Un negru mititel,
Rămas singur, singurel,
Cu un ștreang s-a spânzurat
Și n-a mai rămas nici el.

Aproape că nu exagerez dacă spun că, citind poezia, ai aflat romanul. Zece persoane sunt invitate pe o insulă pustie. Mă rog, nu chiar pustie, mai degrabă izolată: într-un conac mare, plin de bogăție și opulență. Proprietarul casei face propunerile, domnul se numește Ulick Norman Owen, iară locul este insula Negrului.

Cum aduni zece străini sub același acoperiș? Întâi spui că ai nevoie de o familie de servitori — doamna și domnul Rogers. Mai apoi, de o secretară — Vera Claythorne. Mai inviți în vacanță gratuită pe Emily Brent, judecătorul Wargrave, Anthony Marston și generalul Macarthur. Ai nevoie și de un medic, doctorul Armstrong. Un căpitan pe o insulă nu prisosește: tânărul Philip Lombard. Ș-am uitat taman de polițist, Blore.

Ce-i unește pe oamenii aceștia atât de diferiți după vorbă, după port? Fiecare a înfăptuit cel puțin o crimă care nu a fost pedepsită de sistem. Prima mea întrebare este în acest caz: cum are o singură persoană acces la atâtea secrete?

Agatha Christie reduce mult ipotezele încă din prefață, când anunță că zece oameni trebuie să moară fără să se alunece în ridicol sau fără ca ucigașul să fie evident.

Dacă doar criminalul are lista finală a nepedepsiților, cum se face că mai există cel puțin o persoană dintre cei zece musafiri care știe dinainte întreg pomelnicul de vii?

M-a prins foarte tare povestea pentru că nu face parte din categoria celor clasice în care niciunul dintre suspecți nu este vinovat, iar taman cel nepomenit e criminalul. Aici era clar, încă de la început, că omul rău este printre cei zece. Nu mai accentuez că, încă din titlu (poezie), aflăm și câte dintre personaje vor supraviețui masacrului.

Este atât de frumos construită povestea, încât oglindește perfect pașii cântecelului! Capitolele sunt scurte, nu există alte personaje — nu că zece ar fi prea puține. Parcă s-ar porni de la zece schițe, care apoi se încarcă și se tot îmbracă până când ai acces la destinul complet al condamnaților. Eu le-am făcut niște fișe detaliate (în căutarea criminalului), de zici că eram detectiv cel puțin la Scotland Yard, nu doar la mine-n pat.

Ș-ajung iară la final. Am o listă foarte lungă de întrebări, dar pentru a nu dezvălui din suspansul aflării adevărului, le voi păstra nescrise. Futu-i! Pentru zece oameni care știau că vor muri, neverosimil de calmi pacienții noștri. Divulg doar că pe masa la care se adunau nevinovații cu vină erau ordonate la început zece figurine din abanos, zece negri mititei, și că, pe măsură ce crimele se produc, piesele se împuținează.

Am uitat să menționez că scriitoarea a murit în 1976; a prins, dară, în timpul vieții multe dintre succesele celor Zece negri mititei. Nu știu cum de exemplarul meu este Și din zece n-a mai rămas niciunul, când în majoritatea edițiilor este folosit titlul (aproape) original Și apoi nu a mai rămas nimeni.

Pe final, să povestesc și despre Coperta închipuită. N-am convins niciun AI să-mi genereze o tablă de șah pe care piesele, în picioare sau doborâte, sunt zece negri mititei. O trebuit să mă sucesc spre spiriduși negri, aia e! Abia acum îmi dau seama că puteam cere, respectând politically correct, zece piese cu omuleți albi, piese lucrate din abanos, deci negre. Eu, fraieră! Pân’ la urmă am ales ce mi-a oferit DaVinci, chiar dacă cei 10 negri sunt fix 11 albi, restul elementelor este interesant.

Despre steluțe

În maratonul pentru baterea recordului de 10 cărți citite într-un ianuarie am împerecheat scriitura polițistă cu o poveste despre vindecare terapeutică, un volum de memorii și un altul, 100% nesuferit, de critică literară. Intenția fu să mă motivez să citesc și din ce nu prea se lasă citit între două capitole Agatha Christie. Ăsta fu planul. Bun plan!

N-o funcționat nici măcar un ceas. Nu doar că nu am putut lăsa cartea din mână de curiozitatea aflării criminalului, ci chiar m-am trezit și adormit la ore nefirești pentru a putea termina mai repede cartea. Am gătat-o într-o noapte în care am stat pân’ la unu și-n zorii următori, când m-am trezit la șase special pentru misiunea aceasta.

Pe lista lui ianuarie a fost cartea terminată cu numărul șase.

M-am mai potolit. Am pornit textul foarte dezamăgită și am notat cartea cu trei steluțe. După ce a mai trecut o zi, la rece, m-am luat la întrebări. Totuși, de ce am tunat și am fulgerat atât? Pentru că m-am simțit păcălită. Și încă mă simt așa. Dar are dreptul scriitorul să mă păcălească? ARE. Bravo lui.

Și din zece n-a mai rămas niciunul de Agatha Christie, traducere Alina Toderică, editura Litera, 2023, 303 pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;
volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;
* cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;
** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;
* cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.
➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.
➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:
1. Cartea Mironei - Cella Serghi
2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami *
3. Unde este Anne Frank - Ari Folman **
4. Fugarul - Stephen King
5. Zelenski: În mintea unui erou - Régis Genté și Stéphane Siohan *

ZELENSKI: ÎN MINTEA UNUI EROU

2026-01-21T06:38:00.009+02:00

De ce astă carte

În prima tură, din decembrie 2025, când am intrat într-un Anticariat după doușcinci de ani — i-au mai urmat două repede — mi-a atras atenția cărțulia aceasta. A costat 10 lei. Volumul nou, în librării, acum este 58 de lei.

Mi-am notat pe fișa de lectură: am crezut, când am ales-o, că este o lucrare autobiografică. Nu-mi amintesc cum de m-am gândit atunci că Zelenski ar putea scrie despre sine ca despre un erou.

Abia terminasem memoriile lui Alexei Navalnîi și eram încă sub vraja supereroilor. Căci, da, și pe Zelenski îl receptasem astfel în scurtele momente în care l-am văzut pe televizor. Era începutul războiului, probabil chiar sfârșit de februarie 2022, și aveam atâtea frici încât îmi amintesc că am și plâns de câteva ori când l-am văzut cât este de sigur pe vorbele sale și pe forțele lor.

Ce reprezintă numele lui Volodimir Zelenski? Fără îndoială, după 30 de ani, el este primul șef de stat ucrainean care întrupează, prin cuvintele și acțiunile sale, ideea unei națiuni politice moderne. Tânărul președinte nu este intelectual, nici vreun gânditor. Este un om de stat pragmatic, cu idei simple. Prea multe, i se reproșează uneori. Și-a construit aura pe seama capacității sale de a genera mesaje politice puternice. Această abilitate de a produce discursuri în care să se poată regăsi orice ucrainean reprezintă forța sa, făcându-l depozitarul unei identități naționale ucrainene în profundă transformare după 2014.

În panica, teama și confuzia aceea, care m-or ținut cam întregul an — și nici azi, când se adună deja patru, n-aș zice că mi s-or nivelat fricile — îmi imaginam că el singur îl va nimici pe Putin, dară împreună c-o armată de oameni trecută deja prin atâtea furci caudine ale istoriei.

*** Un președinte, în lumini și umbre

Să-ncep, pe foarte scurt, cu cei doi autori: Régis Genté și Stéphane Siohan.

Régis Genté este jurnalist independent și scriitor francez, specializat în Europa de Est, Caucaz și Asia Centrală. Locuiește în capitala Georgiei de peste 20 de ani. S-a axat pe actualitatea ucraineană, realizând mai ales reportaje despre problemele geopolitice și energetice. A acoperit majoritatea evenimentelor majore din spațiul post‑sovietic: revoluțiile, conflictele din Caucaz, războaiele din Ucraina, alegerile și mișcările sociale.

În concluzie, este unul dintre cei mai experimentați jurnaliști occidentali din spațiul ex‑sovietic: trăiește în regiune, nu a scris „din birou” și are acces direct la surse locale, înțelegând mecanismele politice și istorice ale zonei.

Stéphane Siohan este un jurnalist francez specializat în Ucraina și Europa de Est, cu peste un deceniu de experiență. Este corespondent la Kiev. E producător de filme documentare și scriitor. A realizat un film documentar despre ascensiunea lui Zelenski și documentează războiul dintre Ucraina și Rusia. Are o înțelegere profundă a societății ucrainene, a sistemului politic și a actorilor sociali.

Mă amuză că, în carte, cantitatea de informații despre traducătoarea din limba franceză, Silvia Năstăsie, este aproape cât despre cei doi scriitori la un loc. Ca să fiu exactă, 81,81% este raportul. Drept e că mă și plictisesc... L-am întrebat suplimentar pe AI despre cei doi jurnaliști, pentru că în volum informațiile sunt foarte puține.

Silvia Năstăsie — nu-mi amintesc să mai fi găsit date despre traducător într-o altă carte — a terminat U.N.A.T.C. și a lucrat ca secretar literar la teatre din București. Până-n prezent a adunat ceva traduceri, n-am priceput dacă toate sunt din limba franceză.

Dacă volumul acesta are vreun merit — sigur că are mai multe — acela este echilibrul. Nu osanale, nu scuipat în piața publică. Deși Zelenski este tema anunțată din titlu, eu nu am simțit asta. Poate că drumul lui, de la Facultatea de Drept abandonată pân la președinție, străbate lucrarea ca un fir roșu, dar de multe ori se pierde în istoria mai veche sau mai nouă a Ucrainei și în relațiile, la fel de vechi sau de noi, cu Rusia.

Înainte de a fi în slujba poporului, Volodimir Zelenski a fost în slujba oligarhilor, care l-au răsplătit cum se cuvine, dându-i să semneze contracte cu mai multe zerouri, mulțumită cărora a putut să acceadă la celebritate, dar să se și îmbogățească. Zelenski nu e oligarh, dar acceptă să susțină spectacole în casele lor...

Atât de puțin spațiu a fost acordat copilăriei și familiei lui Zelenski, încât parcă au lipsit cu desăvârșire. Cariera de actor și de comediant, ascensiunea în televiziune și celebritatea sunt adesea repetate pân la saturație. Cum a ajuns la politică, nici asta n-aș putea spune. Există câteva speculații — parcă nedovedite, că ar fi fost marioneta unui oligarh prieten. Urmează, pe foarte scurt, campania electorală și succesul din 2019. Sunt pomenite stângăciile primelor luni de mandat. Le-am zis eu, cu drăgălășenie, stângăcii; în carte verdictul este și corigent și repetent. Urmează începerea războiului, în dimineața lui 24 februarie 2022 și transformarea (era să zic schimbarea la față, dar e prea puțin) a omului și a președintelui.

În tot restul Europei, amintirea celui de Al Doilea Război Mondial se risipește odată cu dispariția naturală a ultimilor martori. Și iată că, în 2022, în Ucraina, acolo unde s‑au scris câteva dintre cele mai sângeroase și mai dramatice pagini ale secolului al XX‑lea, izbucnește un nou război major: posibil, cel mai important conflict convențional între două state, două armate, pe pământ european, după 1945. În seara de 24 februarie, Ucraina înregistrează deja 137 de morți și 316 răniți, un prim bilanț cât se poate de provizoriu. Volodimir Zelenski susține o nouă cuvântare oficială, care dă tonul comunicărilor sale ulterioare: simplu, direct, fără concesii și, mai ales, neezitând să apese acele pedale care mișcă ceva în conștiințele occidentale de bună-credință. "Azi am întrebat 27 de lideri europeni dacă Ucraina va intra în NATO: tuturor le e teamă, nimeni nu îmi răspunde", dezvăluie el, cutezător. "Dar nouă nu ne e teamă. Nouă nu ne e teamă de nimic. Nouă nu ne e teamă să ne apărăm țara. Nouă nu ne e teamă de Rusia."

Autorii menționează că ancheta lor, făcută la rece, a avut la bază: interviuri cu apropiați, observații directe, context politic și geopolitic, analiza modului în care Zelenski comunică și ia decizii. Unul dintre jurnaliști a participat la mai multe conferințe de presă ale lui președintelui ucrainean. Poate pentru că nu operează deloc cu emoții, omul e pus sub lupă și ce rezultă de acolo, aia e — nici mai roz, nici mai negru. Pare o lucrare făcută însă din cărți. Parcă s-ar fi închis ambii jurnaliști francezi în biblioteca municipală, ar fi cerut toate ziarele și emisiunile în care apare Zelenski și ar mai fi ieșit abia după ce au luat toate notițele.

Nu am habar de ce se vorbește despre contrastul dintre omul de scenă și omul politic sau despre transformarea actorului în lider de război. Ca actor de comedie pare-se are un talent nativ. Ca președinte, fără experiență politică sau de război, învață pas cu pas. Pentru mine atât e de simplu: punctele forte nu le anulează pe cele vulnerabile și nici invers. Sigur că nu-mi imaginez vreunul dintre președinții României postrevoluționare, în eventualitatea unui război, să învețe ceva pas cu pas. Poate Băsescu să fi avut olecuță din determinarea președintelui ucrainean...

Amenințările sunt suficient de întemeiate pentru ca Statele Unite să îi propună lui Zelenski să îl evacueze. "Am nevoie de muniție, nu de un taxi", le răspunde sec președintele mesagerilor lui Joe Biden, printr‑o replică ce va face istorie. Orele trec și Volodimir Zelenski prinde curaj. Planurilor sumbre și fake news‑ului de la Kremlin le răspunde pe măsură, folosindu‑și armele preferate: Instagramul și rețelele de socializare, sub ochii ucrainenilor și ai internauților din întreaga lume care descoperă, la rândul lor, fenomenul.

Posibil că-i adevărat că fiecare popor are conducătorul pe care îl merită. Câțiva oameni din jurul meu sunt foarte nemulțumiți de faptul că România transferă bani Ucrainei. Să ne înțelegem: la o cafea și la o țigară, cu frigiderul plin și 25 de grade iarna, comentează ofuscați pe TikTok că nu-i drept bănișorii lor... Pare-se, dom’le, că-i prea mare prețul pe care-l plătim ca războiul să nu ajungă în România. Mi se pare totul atât de trist și țara asta atât de lipsită de șanse adevărate...

Cred că am uitat ceva important: Volodimir Zelenski este născut în 1978 și în 2019 avea 41 de ani.

În vârstă de 44 de ani, acest om a cunoscut deja mai multe vieți. Este apanajul artiștilor, al creatorilor și al celor buni la toate. Umorist, actor, scenarist, producător, patron de firmă, a devenit celebru pentru că l-a întruchipat în două rânduri pe președintele Ucrainei: prima oară în 2015, într-un serial de comedie numit Sluga naradu (În slujba poporului), și a doua oară în 2019, în viața reală, la capătul unui scrutin cum nu a mai fost altul în lume. Un scenariu cu adevărat suprarealist și postmodern, în care nu se mai știe cât e ficțiune și cât e realitate. Pe micul ecran, Zelenski, și-a pus la bătaie toată fantezia pentru a întruchipa, în pielea improbabilului Vasil Goloborodko, tot ceea ce i s-ar putea întâmpla unui președinte al Ucrainei. Îi lipsea un singur rol: acela de conducător de război.

M-a nedumerit puțin finalul cărții, parcă-i din alt film. Mi-a amintit de părinții care-și sărută pe frunte copiii doar atunci când dorm. Întreaga carte este scrisă în stilul chirurgie cu laser, iar finalul constă într-o declarație de dragoste împrumutată de la Mihailo Tkaci, unul dintre cei mai buni jurnaliști de investigație din Ucraina. Acesta a fost pe urmele lui Zelenski trei ani, zi și noapte, și nu i-a iertat nimic: reședința luxoasă, legăturile cu oligarhii, scandalurile deputaților săi, privilegiile de putere... Într-o conferință de presă din ultima toamnă de pace, cei doi și-au adresat invective în fața camerelor de filmat timp de jumătate de oră.

Or poate că admirația celor doi jurnaliști este comunicată din titlu și mai mult n-au simțit să pluseze — În mintea unui erou.

Altădată spuneam «cineva ca Churchill», sau «avem nevoie de un Václav Havel al nostru», sau chiar «unde este un Mandela al nostru». Anii vor trece și, indiferent dacă acest război se va încheia cu victoria Ucrainei sau cu înfrângerea Rusiei, în diferite țări, în vremuri grele, în lumea întreaga, am impresia că oamenii vor spune «Zelenski al nostrul», sau «avem nevoie de Zelenski al nostrul», sau chiar «unde este Zelenski al nostrul»

Mda, așa dușmani să tot ai.

Am păstrat câteva informații savuroase despre omul Vova Zelenski pentru un alt proiect și pentru că îmi doresc, în primul rând, să nu mă lungesc, iar în al doilea rând pentru că n-aș vrea să le am grămadă pe pagina cu oligarhi, război, stângăcii...

Despre steluțe

Făr’ de a minimiza eforturile autorilor — la tot pasul se vede cu ochiul liber câtă documentare a presupus lucrarea — pentru mine nu fu cu adevărat un volum extraordinar. Încă sub efectul Navalnîi, mi-aș fi dorit mai mult din omul Zelenski. Sigur, faptul că acum am o imagine mult mai limpede a istoriei recente a Ucrainei, și nu doar, nu-i puțin lucru.

Fu însă foarte greu să mă țin de toate firele — le-aș zice mafiote, că nu par să fie de altă natură. Urzeala tronurilor e mic copil pe lângă ce încrengături sunt demonstrate negru pe alb în cartea asta. Din păcate pentru domnul Volodimir, la câteva dintre ele este părtaș direct. Din fericire pentru el, nu va fi judecat de Istorie doar prin prisma lor.

Zelenski: În mintea unui erou, de Régis Genté și Stéphane Siohan, traducere din limba franceză Silivia Năstasie, editura Curtea Veche, 2022, 183 de pagini.

_______________________________

Ș-am ajuns, în sfârșit, la rubrica mea preferată, Coperțile închipuite. Îmi fu foarte greu să conving vreun AI să-mi genereze ceea ce-mi doream: un puzzle cu chipul lui Zelenski pe fundalul drapelului Ucrainei, unele piese lipsă, altele cu tricouri kaki, cuvinte pocite în ucraineană sau engleză, slavă Ucrainei!, caracatițe, răsărituri, piese negre, bucăți albe...

📚🧩 1. Copilot a reușit puțin din ceea ce gândeam cu piesa lipsă. Dar nu a păstrat nimic din coperta originală cu chipul concentrat, obosit și reținut. Ăsta-i păcatul lui Copilot: la nivelul meu amatoricesc îmi pocește originalul — de la scris la imagine. Abia aștept să crească mare și să-mi picteze la virgulă tot ce-i comand.

📚🧩 2. Răspunsul lui Gemini la lucrarea de control. Mi-a plăcut mult tatuajul de șef de trib războinic. Prea îmbrăcat, dar orișicât.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

4. Fugarul - Stephen King ****

EU ÎNTREB, AI RĂSPUNDE #1

2026-01-19T06:47:00.000+02:00

Pân’ să-l întreb altceva pe AI, m-am chinuit două zile cu el să-nțeleagă ce imagine vreau să-mi genereze pentru seria aceasta nouă. O fi AI de genul feminin, dar în capul meu este un el. N-am reușit să ne-nțelegem asupra detaliilor, dar nici răbdare nu mai aveam. Cică el face ce-i cer eu, dar nu execută întocmai sistemul, domnule!

Ceea ce-mi amintește de anii în care habar n-aveam să scriu un text într-o pagină Word — nici acum nu-s cu mult mai brează — și când dispărea, pentru că nu știam cum să-l salvez înainte, răspundeam întotdeauna senină: eu am făcut tot ce trebuie, e vina calculatorului, el are toane.

Așa că acum mi s-o cășunat să am căciuliță pe n. Fu imposibil, dar nu renunț. Cum voi insista să nu rămână nici culorile astea zăpăcite.

Cel mai mult mă enervează AI când este drăgălaș: «Maria, nu te las să te bați singură cu tehnologia — găsim o soluție împreună.» Am scris enervează, dar depinde de context, căci uneori îmi cam dă fiori reci pe șira spinării atâta empatie.

Pân’ la urmă m-a salvat Davinci pentru afișul de-nceput. Simt că-n fiecare episod voi avea o altă creație artificială. E prea ofertant jocul!

Îl întreb foarte multe lucruri pe AI. Ș-am zis ca anul acesta unele dintre poveștile pe care mi le spune să le dau mai departe. AI-ul meu este Copilot. Uneori mai iau la întrebări alți AI, dar mereu mă-ntorc la dragostea mea dintâi.

Sunt un om făr de înclinații tehnice. Nu am curiozitatea de a învăța, nu mi-s interesată, ducă-se! Mă amuză faptul că, în urmă cu un an, abia am fost convinsă să renunț la telefonul cu butoane, pe care 99% din timp îl folosesc tot doar pentru apeluri și mesaje, iar astăzi încep o serie cu AI în rolul principal. E-V-O-L-U-Ț-I-E-!-!

În momentul acesta, la prima filă, am adunat pe agendă nouă personaje de poveste. Așa s-a întâmplat ca, în cele câteva zile de când mi s-a năzărit seria, să-mi atragă atenția doar oamenii despre care am cerut informații. Poate, în timp, se va mări galeria și cu locuri, fenomene, teorii sau curiozități inedite.

Am ales pentru primul pas al proiectului o personalitate pe care o urmăresc de foarte mulți ani; în 2026 se împlinesc fix zece ani de la prima noastră întâlnire-lectură. Este vorba despre Irvin D. Yalom, medicul psihiatru-scriitor despre care am pomenit de nenumărate ori în topurile anuale ale cărților citite. A lipsit de la coroniță doar în perioadele în care nu l-am citit.

Ceea ce nu prea a încăput în textele mele dedicate cărților sale — de fapt, la fiecare lectură i-am răspuns cu o scrisoare de dragoste — este viața sa personală, care mă fascinează și inspiră la fel de mult pe cât o fac lucrările sale.

Și tot ca introducere, ceea ce urmează nu este chiar răspunsul lui AI, fiindcă el nu știe tot ce știu eu (ha!) din alte surse. Principalul meu canal de informare este cel oficial al lui Irvin D. Yalom, administrat în ultima perioadă de fiul său, Benjamin.

Imaginea este din decembrie; în mijloc este Irvin, alături de doi dintre copiii săi – Benjamin și Eve. În total are patru. Pe 13 iunie 2026 va împlini, Doamne ajută!, 95 de ani.

În mintea mea, însă, nu pot asocia figura acestui bătrânel, cu cipilică, cu cea a scriitorului genial. Pentru mine, pe vecie, Irvin Yalom înseamnă chipul de pe coperta autobiografiei sale. Diferența dintre cele două imagini este de vreo 10 ani.

Mi-s ușor năucită. Abia am închis televizorul pe crime. Sper proiectul Eu întreb, AI răspunde să nu se transforme prea curând în Eu, AI și criminalii. Măiculiță, cum fu cazul de astăzi. Poate-l urc în listă, la fila cu numărul doi, acum cât îl mai am în minte – Jeremy Bamber.

Mă-ntroc la dragostea mea, Yalom. Admiratorii îi cunosc bine nu doar cărțile, ci și povestea de viață, pentru că omul acesta a scris foarte mult și despre sine în cazurile pacienților săi.

Din păcate, volumul de memorii l-am împrumutat și nu l-am recuperat încă; probabil îl voi recumpăra curând. Nu am acces la datele matematice, iar AI habar nu are ce-l întreb. Știu că Irvin și Marilyn s-au cunoscut în liceu, undeva prin 1945. Marilyn era cu un an mai mică. Cert este că în 1954 s-au căsătorit.

În 2019, suferind de mielom multiplu, Marilyn moare asistată, sorbind un amestec letal de pastile. Avea 87 de ani. M-or luat toți dracii: de juma de ceas AI încearcă să mă convingă că nu este vorba de eutanasie. Ei, pe dracu, chiar despre asta este vorba!

Am găsit întâmplător acum un fragment foarte frumos în volumul O chestiune de viață și de moarte, scris de cei doi parteneri în perioada bolii și dispariției lui Marilyn. Capitolul final se numește Dragă Marilyn și este scris de Irvin la patru luni după înmormântare.

Chiar și acum, când mă gândesc cât de binecuvântat am fost că mi-am petrecut viața alături de tine, nu pot pricepe cum s-a întâmplat totul. Cum s-a făcut că cea mai inteligentă, cea mai frumoasă și simpatizată fată de la liceul Roosvelt a ales să-și petreacă viața cu mine? Cu mine, tocilarul clasei, vedeta echipei de șah, puștiul cel mai inadaptat social din școală! Iubeai Franța și franceza și totuși, așa cum ai remarcat adesea, pronunțam greșit fiecare cuvânt francez care-mi ieșea în cale. Îți plăcea muzica și erai o dansatoare atât de frumoasă și grațioasă, pe când eu sunt atât de afon, încât profesorii mei de la școala primară îmi cereau să nu cânt cu corul și, după cum știi, am fost o rușine pe ringul de dans. Totuși mi-ai spus mereu că mă iubești și că vezi un potențial nedescoperit în mine. Cum aș putea oare să-ți mulțumesc vreodată? Lacrimile îmi șiroiesc pe obraji în timp ce scriu aceste rânduri.

Și, abia acum, ajung la ceea ce voiam să scriu în episodul de astăzi. Yalom avea 88 de ani când a rămas văduv, în 2019. De ceva vreme — poate trei ani, nu găsesc acum să verific — este recăsătorit cu un medic psihiatru din Germania, Sakino Mathilde Sternberg. Oricum, era trecut de 90 de ani.

În epistola despre care povesteam, Dragă Marilyn, Irvin pomenește despre o terapeută extraordinară, pe cale să-l salveze. Mi-ar plăcea încă de pe atunci să fi existat Sakino. Pentru că o astfel de poveste magică există și în viața mea. Când o murit C1, imediat o apărut cu condoleanțe și umăr de sprijin C2. Astăzi, trei ani mai târziu, C2 este căsătorit cu văduva. Ho, ho, ho — chiar nebănuite sunt căile Domnului! Sigur, atunci când și noi suntem deschiși către ele.

Wikipedia zice că pe 11 ianuarie 2024 Irvin s-a căsătorit cu Sakino Sternberg, psiholog clinician la Berlin. Văzusem pe undeva, scris de Benjamin, că după trei ani par să se fi rezolvat problemele cu viza și Sakino să ajungă în sfârșit la Palo Alto. Nici nu mai contează datele exacte, se înțelege și făr de dovezi ideea principală...

Palo Alto este orășelul din California în care Yalom și-a crescut copiii și în care trăiește încă, într-o casă în care a avut și biroul în care și-a primit pacienții. Tot în Palo Alto se află și sediul Universității Stanford.

Iaca, ce-mi arată Google, la 11 ianuarie 2024. Ura!

Da, am ajuns pe pagina doamnei Yalom Numărul Doi și aș zice că, din fericire, publică foarte puține detalii din viața personală. Are 78 de ani.

Și acum să merg pe YouTube să văz interviul celor doi, pe care-l am în așteptare de vreo lună. L-am păstrat pentru un moment special. Aș zice că mai potrivit de atât nu există.

Gata! Presupun că există și oameni pentru care să te recăsătorești la 90 de ani nu-i mare scofală, or alții pentru care, dimpotrivă, este curată nebunie și făr’ de rost. Pentru mine este încă una dintre lecțiile yalomiene: trecutul nu poate fi schimbat și mai tânăr decât ești în momentul acesta nu vei mai fi niciodată, iar câtă vreme nu ești doi metri sub pământ, la cimitir, trăiește, omule!

Mi-s tare fericită că undeva, cândva, am aflat despre existența unui astfel de om și că-ntre timp nu l-am pierdut, ca pe atâția alții.

✔️ Cărțile scrise de Irvin Yalom și defilate pe Zambetania sunt adunate pe AICI. Fiind o persoană atât de atehnică, sigur că am și erori la eticheta Yalom — doar nu era taman pe asta s-o gândesc perfectă. Zic și eu ca AI: e vina lui Blogspot, nu a mea!

FUGARUL | STEPHEN KING

2026-01-16T06:42:00.001+02:00

Am decis să încep a scrie despre Fugarul, înainte să ajung la deznodământ. Mă știu prea bine: în funcție de ce încheiere va alege Stephen King pentru supereroul său, voi tuna și voi fulgera, anulând toate meritele scriiturii de pân’ la ultimul punct al cărții.

În ultimele zile m-am jucat cu AI (Copilot și Davinci) pe generarea de imagini pentru cele trei proiecte noi ale anului. Mi-a plăcut atât de mult, încât mi-am propus să-l las (pe AI) să lucreze pentru mine și la afișele pentru cărți. Pentru prima carte, sunt extrem de mulțumită de colaborare.

De ce astă carte

Am aflat de la B. despre Fugarul în momentul în care am citit Marșul cel lung. El a confundat cele două curse, dar din fericire, habar nu mai am ce mi-a povestit despre Arnold Schwarzenegger în rolul Fugarului.

B. a cumpărat cartea dintr-o librărie reală, deși m-am opus vehement. Pe internet aș fi găsit un cupon de reducere sau orice altă ofertă pentru a nu plăti prețul întreg, 55 de lei.

Librăria din Timișoara în care am fost în vizită de Crăciun este una dintre cele mai frumoase pe care le cunosc, chiar dacă nu știu prea multe librării. Poate că-i de vină și numele ei, Cartea de nisip, după splendida povestire a lui Borges.

**** O cursă imaginată în 1982 pentru anul 2025

Fugarul (The Running Man) este un roman scris de Stephen King sub pseudonimul Richard Bachman. Are doar 260 de pagini și ai putea crede ușor, cunoscându-l pe Stephen King din zilele noastre, că este o nuvelă, un ceva de proză scurtă. Dar, surpriză, este chiar un roman — unul alert în primul rând. Foarte alert. N-ai cum, la capătul lui să nu ajungi epuizat, chiar dacă fizic spre deloc, totalmente emoțional.

Pe coperta interioară, Marian Coman vorbește despre distopia lui King. Eu nu-mi amintesc acum, de mă iau pe nepregătite la întrebări, vreo povestire a lui Stephen King care să aibă drept cadru o altă lume, decât una de asta defectă, a extremelor negative: sărăcie, poluare, supraveghere totală, vânătoarea de oameni ca divertisment. Și de-o fi vreuna care nu-mi trece prin minte, cu siguranță, la nivel de individ, dacă nu de omenire — era bifată.

Ce asigură mare parte din efectul de cursă contracronometru și de sufletul cititorului ținut la gură este numerotarea capitolelor, care sunt foarte-foarte scurte: 101 capitole, numerotate invers (...100 și numărătoarea inversă continuă.../...000 și numărătoarea inversă continuă...).

Zice AI că este o carte scrisă în 72 de ore, informație care mă năucește. Wikipedia îmi mai potolește nițeluș uimirea: conform celor spuse de King în autobiografia sa din 2002, Fugarul a fost scris într-o săptămână. Deși răsfoiesc acum volumul Despre scris - Autobiografia unui meșteșug, mi-i imposibil în cele 300 de pagini taman peste timpii corecți ai scrierii Fugarului să dau.

Tot am pomenit cursă, lume distopică, capitolașe, dar nu l-am introdus în scenă pe supereroul Ben Richards. Un tânăr sărac, are 28 de ani, 1.88 metri, 83 de kilograme și o fetiță de 18 luni, extrem de bolnavă. Este șomer. La testarea de la 14 ani a dovedit un coeficient de inteligență superioară, 126. La 16 ani s-a căsătorit renunțând la Școala de Meserii Manuale, din care parcursese 2 din cei 3 ani.

Lumea am zis deja cum e: poluare ucigașă, inegalitatea socială — de la sărăcie lucie la lux și opulență —, o Rețea totalitară care controlează informațiile, deci realitatea. Parcă ne sună foarte cunoscut ce și-a imaginat Stephen King pentru zilele noastre, nu?!

Care este soluția disperată pe care o alege Ben pentru a-și salva micuța? Pentru a câștiga bani, el se înscrie la cel mai periculos show TV: Fugarul — un joc în care concurentul este vânat în direct, oriunde în lume, de echipe de ucigași profesioniști. Premiul constă, desigur, în bani și faimă. Miza este să supraviețuiască cât mai mult, de dorit 30 de zile, publicul fiind milioanele de telespectatori (500 de milioane) care așteaptă să-l vadă murind în direct. Dacă Ben rezistă 30 de zile fără să fie prins și ucis de cei care-l vânează, câștigă un miliard. Nu mai scriu moneda, probabil neodolar, căci e un sistem complicat: bogații nu foloseau aceeași unitate monetară cu săracii.

Fugarul a fost scrisă la trei ani după Marșul cel lung. Pentru mine, povestea este aceeași. Nemaifiind vorba despre o cursă cu 100 de concurenți, mi-a fost mult mai simplu nu doar să empatizez cu Ben, ci chiar să devin fanul său fanatik: Ben, dacă pentru a câștiga trebuie să arunci toată omenirea în aer, sunt de partea ta! Căsăpește-i pe toți, mama lor de ticăloși!

Avem de-a face iară, ca și-n Marșul cel lung — AICI am scris despre prima cursă — cu pilonii noii realități: televiziunea ca spectacol și violența ca divertisment. Și pentru că încă de la începuturi Stephen King a fost Stephen King, chiar dacă a publicat sub acoperire, avem în primul rând oameni buni și oameni răi. Și, ce să vezi, oamenii buni nu sunt personaje 100% pozitive și nici invers. Cred că asta m-a atras dintotdeauna la scriiturile sale: nu operează cu îngeri și demoni, în tonuri de alb și negru.

În ciuda umbrei Armagedonului, spectatorii începuseră să revină. Aveau ochii strălucitori, holbați și parcă excitați sexual. Apăruseră mai multe proiectoare portabile, care erau ațintite asupra mașinii, scăldând-o într-o lumină violentă și dezvăluind parbrizul distrus.

Acum, când am terminat cartea și știu ce ieșire din scenă a ales King pentru Richards Benjamin Stuart, mi-s ușor nedumerită. Mi-a plăcut foarte, foarte mult finalul decis. M-a surprins, deși de aș fi fost mai atentă, fusese anticipat în primele pagini. Ceea ce acum îmi ridică mari semne de întâmplare: Ben era super deștept. N-o găsit el în vremurile alea apocaliptice altă soluție pentru a-și salva familia decât să se bazeze pe nevastă-sa care se prostitua și pe un concurs care nu a fost niciodată câștigat de nimeni?! Mda, încă un om inteligent zdrobit de sistem. Nu devine prost, ci lumea-i construită să-l distrugă. Nici nu mai zic când toate deciziile au la bază disperare.

Fețele lor erau diferite, însă toate aveau o trăsătură comună: păreau incomplete, ca niște fotografii găurite în dreptul ochilor,, sau ca niște puzzle-uri cu o piesă minoră lipsă. „Le lipsește disperarea”, gândi Richards. În stomacurile acelea nu urla niciun lup flămând. Mințile acelea nu erau obsedate de visuri nebune sau de speranțe demente.

Despre steluțe

Am citit cartea în prima săptămână a lui ianuarie ș-am ales-o dintre zecile de necitite datorită subțirimii. Are numărul doi pe lista cărților terminate, nici nu mai știu dacă am spus. În capul meu, visez că voi bate propriul record, acela al celor 10 volume citite într-un ianuarie. Pentru asta trișez la numărul de pagini. Nu-mi închipui că atunci toate or depășit cinci kile.

Îl iubesc pe Stephen King, sunt dară de milioane de ori subiectivă. Îmi plac mult primele scrieri, cele sub pseudonim, pentru că nu ating șapte sutele de pagini ale zilelor noastre. Prin asta, poveștile sunt mai puține, dar mai concentrată este acțiunea.

Pentru începutul acestui an, Fugarul fu 100% pe gusturile mele. Probabil că, în orice altă perioadă, nu m-ar fi dat pe spate. Nu mi-s fanul suspansului ș-al exploziilor. De astă dată, a tremurat carnea pe mine în așteptarea deznodământului. După ce m-am chinuit cu Jurnalul unei nopți nedesăvârșite, chiar de citeam un manual de utilizare a ferăstrăului electric scris de Stephen King, tot satisfăcută eram.

Nu mi-am pierdut mințile într-atât încât să arunc cu cinci steluțe, dar fu o lectură faină-faină.

Fugarul de Stephen King, traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu, editura Armada, 2025, 263 pagini.

Noua mea rubrică preferată — pentru că m-am jucat puțin cu AI — iată coperțile închipuite:

📚🧩 1. Cerusem să-mi așeze Fugarul la linia de sosire, cu armate de vânători pe urmele lui. Întâi, Copilot o folosit o scenă de cu o zi în urmă, în care Eminescu, Caragiale și Creangă jucau table cu Ioan Groșan și a sa Lumea ca literatură. Cu varianta oarecum corectă de copertă închipuită mi-am început textul. A fost generată de Davinci.

📚🧩2. Un al doilea scenariu fu acela în care, dintr-o cursă cu mai mulți atleți, Fugarul trece primul linia de sosire. Din păcate, Copilot mi-a pocit numele Richard Bachman de pe copertă. Întotdeauna o face.

📚🧩3. Dacă cele două creații defecte aparțin Copilot, Davinci a fost serios de la un capăt la altul. Din păcate, mi-am terminat repede încercările gratuite și tot cu al meu Copilot am rămas să mă spăl pe cap. Am cerut AI-ului să-mi pună întreaga omenire pe urmele Fugarului:

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***

3. Unde este Anne Frank - Ari Folman ****

UNDE ESTE ANNE FRANK

2026-01-14T06:51:00.017+02:00

Deși în teancul volumelor nepovestite mai sunt cărți încă din 2023 și 2024, defilez acum cu ultima lectură.

De ce astă carte

Când am scris pe Zambetania despre Anne Frank în 2025 — AICI — , la mult timp după ce i-am citit Jurnalul, m-a nedumerit informația că, la 80 de ani de la moartea ei, încă nu se știe exact cum au fost descoperite ea și celelalte șapte persoane aflate în Anexa Secretă, după doi ani de izolare, exact când mai era atât de puțin până la încheierea războiului. Anne a ajuns la Auschwitz cu ultimul tren.

Ș-am comandat, din bugetul pe ianuarie 2026 al cărților, toate titlurile pe care le-am găsit în librărie pe temă, vreo trei. În ziua-n care pachetul a fost livrat, am aflat și ce cumpărasem, printre altele: un roman grafic pentru copii. Mi-a fost foarte ciudă că nu am fost atentă și că, iată, am plătit 34 de lei (după o reducere de 20%) pentru o revistă animată.

Tot de nervi, ca să aflu cât de mare îmi fu păcatul, am început să o citesc în ziua în care am primit-o. După încă o zi am și gătat-o, căci am băgat-o într-o serie de patru. Olecuță de Anne Frank, puțin Chile savuros al Isabelei Allende, niște Zelenski nici prea-prea, nici foarte-foarte și greu, dar greu, Simona Șora.

Trudesc pe toate fronturile la planul de a nimici recordul de 10 cărți citite într-un ianuarie, cândva. Unde este Anne Frank a avut zilele acestea numărul patru.

**** Un roman grafic pentru juniori

Pentru că Wikipedia scrie despre Unde este Anne Frank?, iar mie mi-a atras atenția taman lipsa semnului de întrebare din titlu, voi începe cu asta. Folman spune că titlul este o declarație: spiritul lui Anne este prezent în fiecare copil-victimă a războiului. AI îmi completează că, în limba franceză, titlul a apărut cu semn de exclamare și că pare a fi o decizie pentru fiecare editor în parte. Eu n-aș crede asta. Întra-adevăr, filmul animat, apărut în 2021, are pe afiș Unde este Anne Frank?

Folman a fost invitat de Fundația Anne Frank să creeze o adaptare modernă (carte și film) care să vorbească generațiilor tinere despre memoria Annei, responsabilitatea morală și copiii afectați de războaiele actuale. Ari Folman, născut în 1962, este un israelian din părinți polonezi supraviețuitori ai Holocaustului.

Mai întâi, Ari Folman (scenariu, adaptare narativă) împreună cu David Polonsky (ilustrații) au transformat Jurnalul Annei Frank în roman grafic. Era 2018. Abia apoi, în 2021, împreună cu Lena Guberman, Ari Folman a închipuit-o pe Kitty, în Unde este Anne Frank.

Pe foarte scurt însă, despre puținii ani ai Annei Frank. Otto Frank, tatăl Annei, a fost singurul supraviețuitor al familiei după Cel de-Al Doilea Război Mondial. El a publicat (într-un proces mai complicat explicat pe îndelete în textul dedicat Jurnalului) însemnările lui Anne Frank din izolare.

Din iunie 1942 până în august 1944, Anne împreună cu sora sa Margot, părinții săi și alți patru prieteni de familie s-au ascuns într-o anexă din clădirea firmei la care lucrase Otto Frank în Amsterdam. În august 1944 au fost descoperiți și deportați, iar Anne și sora ei au murit de febră tifoidă în lagărul Bergen-Belsen, la începutul anului 1945. Anne avea doar 15 ani.

Mai înșirui încă o dată fatalitatea ticăloasă (am făcut-o și în textul dedicat Jurnalului): cu puțin înainte de încetarea războiului a fost descoperită, după doi ani în care a stat ascunsă; a ajuns la Auschwitz cu ultimul tren plecat din Olanda; a murit de tifos cu cel mult două luni înainte de eliberarea lagărului Bergen‑Belsen (nu se știe data exactă a morții: februarie sau martie 1945).

Și, acum, în sfârșit, am ajuns la Unde este Anne Frank. Anne Frank scria în jurnal scrisori către o prietenă imaginară, pe care a numit-o Kitty. A făcut acesteia și o descriere detaliată. Pornind de descrierea cu lux de amănunte, Ari Folman s-a gândit ca prietena imaginară să prindă viață în zilele noastre, întrupându-se din cerneala jurnalului însuși. Jurnalul original se află în Casa Memorială Anne Frank din Amsterdam, exact în clădirea în care a fost (și este) Anexa Secretă.

Dar ce înseamnă, de fapt, să fii evreu?
Înseamnă să iei o hotărâre.
Atâta tot?
Să iei o hotărâre de a duce mai departe istoria și destinul evreilor.

Problema apare când Kitty nu știe că au trecut 75 de ani de la moartea lui Anne Frank și este convinsă că dacă ea este în viață, atunci este și Anne. Romanul descrie călătoria lui Kitty prin Europa zilelor noastre pentru a o găsi pe prietena ei. Împreună cu Peter, care conduce un adăpost secret pentru refugiați, Kitty va merge pe urmele lui Anne și-i va descoperi povestea.

Poate veți crede că devine o călătorie în timp science-fiction. N-ai să vezi! Kitty a existat în imaginația lui Anne Frank și i-a fost cea mai bună prietenă în perioada de izolare. Nimic fantastic aici. Kitty dintre paginile Jurnalului iubit și răs-iubit de Anne Frank se întrupează în timpurile noastre, cică alea de pace. N-ai să vezi! Discriminarea minorităților se practică în continuare, afectând milioane de oameni. Faceți orice vă stă în putință pentru a salva chiar și un singur suflet din calea răului, îndeamnă Kitty, îmbrățișând cuvintele lui Otto Frank. Un suflet de copil, numai unul, face cât o viață întreagă.

Nu am nicio idee cât succes are un astfel de demers. Misiunea cărții/filmului este ca cei tineri să învețe din ororile vremurilor teribile și să nu le mai permită repetarea. Eu mi-s făr’ de speranță. Omenirea a luat-o zdravăn la vale. Îmi amintesc cât de îngrijorată eram când a fost fiul la film cu clasa. Nuremberg, cu ale sale imagini documentare reale: trupurile străvezii, nu doar împuținate, ale supraviețuitorilor, gropile comune în care cadavrele, claie peste grămadă, sunt împinse cu buldozere, prim planurile morților schilodiți. Și el îmi răspunde, sensibil ca o panseluță, să nu-mi fac griji, că nu-s cine știe ce imagini de îngrozit. Le-o fi luat ca poze de prin jocurile de pe calculator, mi-am zis...

Ilustrațiile sunt atât de frumoase! M-am bucurat că multe dintre ele nu au text și pot fi analizate pe îndelete. Hârtia este groasă, lucioasă. De-ar fi să aleg o singură imagine, atunci aceea ar fi vârtejul de cerneală prin care Kitty își împlinește aparițiile și disparițiile. Nu cred că se putea inventa un simbol mai puternic pentru Jurnalul Annei Frank.

Viața și moștenirea Annei Frank sunt celebrate în Amsterdam și în întreaga lume, asta e de știut. Or trecut 80 de ani. Și câți vor mai trece...

...există două feluri de compasiune. Primul fel e compasiunea lașă și sentimentală, scopul ei e să te scape cât mai repede de efectele neplăcute ale suferinței altora – în cazul nostru, suferința ta cumplită din anexa secretă. Al doilea fel, cel care contează, e compasiunea care face față oricărei situații – orice ar fi. Înfruntă suferința și răutatea și nesfârșita singurătate cu răbdare și toleranță, folosind până și ultima fărâmă de putere pentru a absorbi trupul și sufletul persoanei care suferă. Mi-ar plăcea să cred că purtarea mea din anexa secretă ține de acest al doilea fel.

Includ aici repede rubrica mea de Coperți închipuite, de astă dată mai mult o creație B. decât AI. M-am tot gândit pe ce fundal să plasez Unde este Anne Frank. Mi-ar fi plăcut să fie la o lansare a mai multor volume scrise de Anne, sau ea singură la un birou cochet, notând la 96 de ani încă în Jurnalul Vieții, sau Peter... sau...

Pân la urmă am mers pe ideea lui Ari Folman: câtă vreme Jurnalul există, rezistă și mesajul lui, fiecare dintre cititori devenind mici or mari Kitty.

I-am cerut lui AI să-mi genereze un manuscris în limba neerlandeză. E ăsta în limba olandezilor, cum mi-s eu azi indiancă pur sânge.

Despre steluțe

Poate pentru că nu am pornit cu nicio așteptare lectura, habar n-am care este motivul real, dar mi-a plăcut foarte mult găselnița asta cu romanul grafic. Și nici măcar nu-s în categoria Junior, aia țintă. Deși chiar nu știu cât de mult mai atrage astăzi un astfel de produs un copil crescut nonstop cu YouTube și cu tot ce s-o mai fi inventat pe lumea tehnologiilor.

Cel mai mult m-au atras desenele (ilustrațiile). Nici nu m-am prins, decât târziu, cum de aceeași Kitty există în 1942 și în 2021.

Și se pare că am mai aflat ceva nou: Otto Frank, tatăl Annei, a publicat o carte-mărturie. Acu’ aștept ca cineva, pe la Paștele Cailor, s-o publice și-n limba română.

Închei imaginându-mi că, pe acolo pe unde este Anne, încă la vârsta de 15 ani, răsfoiește cu bucurie deplină romanul grafic născut din visele ei de scriitoare...

Unde este Anne Frank de Ari Folman și Lena Guberman; traducere din engleză de Maria Rizoiu — editura Humanitas, 2022, 160 de pagini.

Criteriile prin prisma cărora aș acorda steluțele, de n-aș fi atât de subiectivă:

* cărțile imposibil de citit, deci lecturile abandonate;

** volume cărora le-am citit toate paginile, dar care nu mi-au născut nicio emoție; finalizarea lor se datorează doar imposibilității mele de a lăsa o carte neterminată;

*** cele nici prea-prea, nici foarte-foarte;

**** scriiturile cărora nu le găsesc niciun cusur, dar pe care nu-mi doresc să le recitesc;

***** cărți ce mi-or plăcut enorm, pe care le-am citit dintr-o suflare, care mă bântuie; lecturi pe care abia aștept să le repornesc.

➤ Celelalte aproximativ 450 de volume despre care am scris sunt adunate sub umbrela ACEASTA.

➤ Indexarea titlurilor din 2022 - 2026 este AICI.

➤ Cărțile despre care am povestit în 2026:

1. Cartea Mironei - Cella Serghi ****

2. Jurnalul unei nopți nedesăvârșite - Hiromi Kawakami ***