Relația lui Jesse cu Tulip este poate cea mai normală din întreaga listă. Are suișuri, coborâșuri, mici perioade de glaciație și dese scântei. În general nu e nimic deosebit de melodramatic, nu e nimic cu adevărat special înafara de faptul că sunt doi oameni care țin mult unul la celălalt. Dar evident, pentru că banda este un tribut adus Statelor Unite și culturii ei, se strecoară din când în când spectaculosul, deși ironizat.

E destul de clar că Jesse și Tulip nu sunt compleți unul fără celălalt, dar nici nu sunt dependenți sau definiți de partener și prin relația cu acesta. Sună oximoronic? Ca atare povestea lor de dragoste este frumos țesută în bandă, afectând firele narative mai vaste, rareori fiind în centrul atenției.

Ceea ce e dovadă că domnul Ennis este un bun creator de personaje frumos caracterizate.

(și evident, singura imagine relevantă pe care o găsesc e aia care nu-mi prea susține punctul de vedere și argumentația…)

Michael Smith este un tip obsesiv compulsiv cu o viață sexuală nu foarte interesantă sau plăcută. Până se întâlnește cu unul dintre personajele din benzile desenate citite în copilărie, omnipotentul și amoralul Enigma care pentru a-și înfrunta mama și mai omnipotentă simte că trebuie să se schimbe, să afle ceva despre umanitate și, de ce nu, despre dragoste.

Așa că urmează un foarte logic plan de-al transforma pe Michael în homosexual și a-l seduce. Nu este deosebit de clar până unde se întinde influența lui Enigma, dar în ciuda manipulării, poate chiar mulțumită ei, protagonistul nostru ajunge să treacă peste traume personale din copilărie, devenind mai împăcat cu sine și cu lumea, ceea ce îi oferă lui Enigma speranța că și-ar putea înfrunta mama.

Și până la urmă  asta este tot ceea ce contează.

Este mai mult povestea unei absențe, mai mult despre suferință decât despre iubire, structurată mai mult mitic decât organic, Chicken with Plumes (sau Poullet aux prunes, cum vrei) este totuși o poveste, oricât de patetic și clișeu ar suna, despre puterea dragostei.

Sau mai degrabă despre puterea unei iubiri care nu are asupra cui să se răsfrângă și cum să se consume. Relația lui Nasser cu Irâne fiind imposibilă din motive sociale și economice, sentimentul, cât timp există credința că ar fi împărtășit, este sublimat în artă, iar arta în faimă, iar faima în familie, iar familia în iluzie că ar exista viață fără iubire. Atunci când iubirea dispare din polul opus, sentimentul este atât de puternic încât Nasser se retrage și moare.

Iar moartea sa nu este un final, ci un ciclu gata să se repete.

Acum mă duc să caut ceva manly de făcut.

Poate aș fi putut alege orice poveste de Jason în care apare romanticul, și am de unde alege, dar aici îmi pare că ocupă cel mai important rol în narațiune, tocmai din cauza locului periferic ce i se oferă. Fiindcă într-o lume populată cu animale umanizate având fețe inexpresive în care asasinii au ghișeee, iar călătoria în timp este posibilă, relația răcită și foarte puțin explicit explorată dintre protagoniști este singurul lucru în care cititorul se poate ancora.

Iar când zic că nu e explorată asta nu înseamnă că este absentă, doar că nu vedem decât foarte puține momente mari, momente încărcate emoțional, care din cauza stilului lui Jason sunt oricum lipsite de patos, iar accentul în poveste cade pe căutarea unui Hitler răpit din timpul său. Rămânem în schimb cu rutina vieții și căutării, cu momentele mici, liniștite, uneori jenante, alteori dulci. Cu momentele pe care nu le însemnezi în calendar, pe care nu le imortalizezi, dar nu fiindcă n-ar conta, ci pentru că sunt atât de diafane încât dacă le-ai conștientiza s-ar disipa.

Cei doi protagoniști anonimi căutând absurdul, într-un final își regăsesc umanitatea.

Habibi este o bandă care vorbește despre legende și cuvântul scris și nume și despre relația formă-esență și poate cineva care se pricepe ar trebui să scrie serios despre ea.  De asemenea intriga centrală devine o poveste de dragoste complexă dintre o prostituată și un eunuc.

De-a lungul cărămizii de carte ce e Habibi, relația celor doi evoluează dintr-una maternă, apoi fraternă, apoi separați fiind chiar în momentul pubertății lui Zam fiecare își crează o persona pentru celălalt care nu se identifică chiar corect cu realitatea. Reuniți după ani marcați de experiențe traumatizante, majoritatea de natură sexuală, amândoi trebuie să reconcilieze nu numai idealul persoanei iubite cu realitatea, ci însăși concepția malformată despre iubire și sexualitate cu ceea ce este firesc. Și chestia frumoasă e că reușesc.

BTW, din cauză că arcul emoțional al lui Zam se identifică suspect de mult cu cel al lui Thompson din Blankets, cred că autorul are niște probleme serioase.

Încă de la începuturi banda desenată a avut probleme cu elementul romantic, iar Krazy Kat este unul dintre aceste exemple originale. Să spunem că relația dintre șoarecele Ignatz și pisica de sexualitate ambiguă Krazy este una deranjată din cauza abuzurilor la care este supus personajul eponim ar fi probabil o puternică banalizare.

Androginala și naiva pisică este îndrăgostită fără speranță de Ignatz, care nu-i întoarce dragostea. Ceea ce-i oferă în schimb sunt repetate lovituri în cap cu cărămizi. Dorința șoarecului a-și asalta admiratorul este de-a dreptul patologică și modul cum victima confundă violența cu afecțiune este cu adevărat tragic. Iar apoi, ofițerul Pupp din adorație nerecunoscută pentru Krazy încearcă în permanență să oprească asaltul șoarecului.

For ever and ever!

Doar șapte sunt între umanozi (oameni ”normali” ar fi numai 3). Cinci au sexualități clasice. Cinci-șase sunt serios disfuncționale și abuzive. Patru sunt între specii diferite. În șase mai sunt implicate și alte persoane, în general fără acordul/știrea celuilalt partener. În toate unul dintre parteneri l-a pus pe celălalt în pericol de moarte, iar în cel puțin două a atentat la viața acestuia.

Anyways. Am conceput lista axându-mă pe povești de dragoste importante pentru firul narativ principal al benzii, dar care nu se rezumă la fugăreli feciorelnice. Și am zis să aleg doar o bandă de fiecare autor, de dragul diversității.

Locul 10
Sandman: Dream – Nada

În Sandman #9 – Tales in the Sand  - domnii Gaiman, Dringenberg și Jones II spun o poveste nu foarte diferită de Luceafărul eminescian. Când regina Nada realizează că străinul de care s-a îndrăgostit nu este un muritor, nici măcar un zeu, ci antropomorfizarea visului, mai mult decât un muritor sau decât un zeu, își dă seama că trebuie să îi refuze iubirea.

Pentru că Morpheus este un concept antropomorfizat mândru nu poate accepta așa ceva. Dorind să nu perturbe ordinea firească a lucrurilor Nada fuge de el, iar Dream o vânează. Văzând că nu poate scăpa își ia fecioria cu o piatră ascuțită, dar nici acest lucru nu stăvilește iuberea ce a cuprins maimultdecâtzeul, care într-un final reușește să o seducă, însă aducând furia Soarelul asupra civilizației căreia Nada era regină, ceea ce o îndreaptă spre sinucidere. După ce și în moarte fosta regină îl refuză, Dream o condamnă la milenii în flăcările iadului.

The End!

Anume faptul că DC a anunțat continuări pentru miniseria respectivă. Mă rog, nu continuări, sunt șapte prequels cu fire narative comune, un backup și un one-shot care să le lege. N-are treabă explicit cu webcomics sau benzile digitale, dar cred că fiind o lucrare atât de importantă în banda desenată nu se poate să nu o discutăm cât de puțin.

Ceva istorie: la modul cum funcționau lucrurile în `86, când niște oameni publicau prin DC ceva cu proprietăți intelectuale create de ei, în momentul în care respectiva publicație ieșea din circulație drepturile pentru personaje/serie/titlu/cedracimaivrei reveneau la autori. Cum ar fi trebuit să fie și cazul lui Watchmen. Doar că seria a lovit piața într-un moment atât de specific și fructuos încât s-a vândut mult mai bine decât s-ar fi anticipat. Iar DC au menținut-o pe piață sub formă colectată, de roman grafic. Și a rămas pe piață până în zilele noastre, iar drepturile n-au mai ajuns la autori, iar Alan Moore s-a transformat într-un moș supărat și acru. Acum, e dreptul lui să fie supărat și acru, doar la vremea aceea nu se mai auzise de așa ceva, însă exisă un dublu dar:

dar Moore nu moare deloc de foame, a văzut bani de pe urma benzii*. Are destui bani, sau prea puține lucruri de făcut cu ei, încât a refuzat să fie asociat cu adaptările cinematografice ale benzilor sale desenate și ca urmare orice venit ar fi provenit din ele (nu știu sigur cum stă situația cu From Hell).

dar Watchmen reprezintă oarece sursă de venit pentru DC. Banda se vinde**, deci nu cred că menținerea ei pe rafturi este o încercare de a-i pedepsi cumva pe Alan Moore și Dave Gibbons, ci o afacere făcând ceea ce face o afacere în momentul când e destul de mare: stoarce bani din suflete și pasiune lăsând un vid ce poate fi umplut numai cu dezgust.

Niciunul dintre aceste lucruri nu face atitudinea lui DC morală, nici faptul că se poate mult mai rău, însă lucrurile astea mă fac să mă întreb cum pot mulți oameni să simtă ceva mai rău decât apatie față de situația prezentă.

Revenind la adaptări și relația lor cu banda desenată originală. Frumusețea lui Watchmen stă în formalismul de care dă dovadă, în toate trucurile pe care le explorează pentru a spune o poveste destul de banală într-un mod extraordinar. Geniul lui Watchmen stă în constantă aluzie vizuală, în densitatea informației oferite cititorului, în pasul extraordinar al acțiunii, în jocul cu instanțele narative, în toate simetriile și juxtapunerile, în modul cum se realizează o atmosferă complexă și ușor absurdă, în spațiile funcționale și personajele organice desenate de Gibbons. Adevărul este că prin construcția sa este o operă deosebit de ermetică, mergând până la a izola personajele, acțiunea, decorul înafara sa, ele reprezentând doar aspecte superficiale ale sale, oricât de paradoxal ar suna asta.

Evident, asta înseamnă că orice continuare sau prolog ar fi de prisos, artistic vorbind. De asemenea înseamnă că nu ar dăuna în niciun fel operei. Nici măcar în cel mai probabil și deficitar caz când se abandonează iconoclasmul lui Moore față de gen, iar personajele sale sunt aruncate în benzi care cultivă aceleași valori și stereotipii pe care Watchmen le subminează.

Pe de altă parte avem niște benzi noi realizate de Darwyn Cooke care probabil se vor vinde mult mai bine decât întreaga sa serie Parker; tatăl Kubert are din nou ocazia să pună creionul pe hârtie, Adam Hughes și Jae Lee vor face altceva decât coperte și poate va fi talentul Amandei Conner recunoscut, ceea ce ar putea inspira mai multe artiste să lucreze în domeniu.

Oamenii ăștia ar fi putut face lucururi mai bune dacă n-ar fi procopsiți cu personajele astea? Probabil. Ar fi avut ocazia să le facă? Mă îndoiesc.

Sunt o persoană rea că nu-s furios?

PS: Țineți niște linkuri de unde puteți citi mai multe dacă sunteți interesați.

*Dacă a văzut destui (iar aici intrăm într-o altă discuție), sau dacă i-a văzut la timpul potrivit nu prea știu, pentru că se spun diferite lucruri și nu știu sigur pe cine să cred.

**Locul 29 ca cel mai bine vândut roman grafic prin Diamond. Locul șase (o versiune, alta pe locul nouă, dacă le adunăm…) ca cel mai bine vândut roman grafic cu supereroi, locul trei ca cel mai bun roman grafic SF, prin Amazon. Iar asta la 26 de ani după apariție, fără vreun motor de marketing masiv în spate.

(tras direct din creion.)

E un anumit forum pe care nu prea vreau să mai comentez, în parte că mă simt claustrat acolo, pe de altă parte că n-am nimic în comun cu oamenii care s-au aciuat acolo. Dar un domn a lăsat un comentariu ce conținea chestia asta:

Revenind la discutia de mai sus – despre “elite” – nu poti sa nu observi ca pustii – in general – sunt avizi dupa ultima tehnologie si entertainingul facut posibil de aceasta – nu stiu care dintre ei ar prefera o banda desenata in locul ultimului joc video. Probabil tot la fel de atragatoare au fost si bd-urile la vremea lor – de unde ideea de a combina ultimele gadgeturi cu benzile desenate imi pare nepotrivita.

Pe lângă faptul că problema e oarecum circulară și derivă din faptul că domnului i se pare nepotrivită asocierea unui gadget cu banda desenată (i.e. benzile sunt de hârtie – puștanii sunt tehnofili – nu citesc benzi – benzile pe iPad sunt câh – benzile sunt de hârtie), am câteva obiecții:

1. Îmi pare că puștanii sunt mai degrabă avizi de divertisment, cât mai ieftin și cât mai mult. E un segment imens din populație care nu-și permite (sau nu vrea) produse de la Apple sau telefoane cu sistem de operare sau alte drăcării din plastic și siliciu. Sau care nu le folosesc pentru divertisment ci să-și verifice obsesiv notificările pe Facebook (guilty), sau să stea pe 9Gag la cursurile de PL (guilty again). Privați de Angry Birds, oamenii ăia recurg și ei la ce pot. Mai la privit obsesiv pentru a treia oară la Grey’s Anatomy, mai la stat pe 9Gag-4chan-tumblr. Unii chiar citesc. Alții citesc benzi desenate, sau ar citi. Cred că sunt mai îndreptățit să vorbesc despre preferințele puștanilor decât el.
2. Poate ar prefera să citească benzi desenate că-s hipsteri și pare o chestie demodată și ironică pe care s-o facă. Poate ar prefera să citească benzi desenate că se identifică culturii ”geek”. Poate ar vrea să citească benzi desenate pentru că treaba asta pare o noutate și sunt curioși. Poate ar vrea să citească benzi desenate deoarece persoane foarte interesante ca mine o fac. Sau poate pentru că oferă o bucată foarte bună de divertisment?
3. Benzile desenate or să se combine cu mediul digital că se vrea sau că nu se vrea. Chestia e că dacă nu o să facă nimeni niciun efort pentru a populariza banda pe net, cel puțin nimeni cu oleacă de ambiție artistică sau vână critică, ăsta va fi standardul pentru benzile Internautice. Sau poate chiar ăsta.

Dar mai e o chestie, care-i defapt motivul pentru care m-am urnit să scriu polobocul ăsta.

Vreau sa le vad ca tind spre arta – fie ca e vb de tehnica sau idee – si practic de aici incepe toata problema.

Da, de aici pornesc toate problemele mele.

1. În primul rând, tot mai avem impresia asta că Arta este o dimensiune absolută a operei de artă și că nu depinde de accepțiunea unui grup sau al altuia?
2. De unde rezultă că cine decide ce e artă? E un cuvânt și un concept atât de ridicol în complexitate încât îmi pare inutil. Poate pentru mine chestia asta e artă. Sau asta.
3. Lăsăm la o parte așa ceva.
4. Arta în mediile consacrate nu poate exista, în cea mai mare parte, fără consum. E o dihotomie care a fost cultivată chiar de către autori și nu prea poți avea film de artă fără Hollywood/Bollywood/Luc Besson. Nu poți avea jocuri de artă fără iterația anuală de NFS sau Fifa. Nu prea poți avea artcomix sau benzi à la L’Association fără marile companii producătoare de benzi de gen.
5. Ba nu, n-am chiar scăpat de primul punct fiindcă domnii care afirmă că fac artă s-au autodefinit în opoziție cu domnii despre care dânșii zic că n-ar face artă.
6. E contraproductiv să te gândești că faci artă (sau că alții n-ar face artă) când lucrezi într-un mediu pentru care publicul și chiar criticul nu are niciun fel de aparat cu care să-i judece valoarea (exceptându-mă pe mine, evident). Pentru că nu este o definiție cât de cât acceptată pentru ce înseamnă artă în banda desenată și or să vină unii cu nostalgia pe cap, alții cu concepția de artă din artele contemporane, alții cu arta din literatură, alții cu arta din film, alții cu arta de la benzile nord-americanilor, alții cu arta de la benzile francezilor și o să fie aiurea.

Vroiam să mai zic de faptul că banda desenată cam e singurul mediu care de la origini până în prezent nu a avut decât foarte puțini reprezentanți care creau din start pentru adulți (sau chiar adolescenți mai târzii). Până prin anii 80-90 (aproape contemporan cu mine, frate!) toate capodoperele veneau din benzi pentru copii. Au Herge, Kirby, Tezuka subtexte care pot fi înțelese numai de minți mai coapte? Au folosit și dezvoltat procedee inovatoare în narațiunea secvențială? Da și da. Dar nu știu, e ceva care mă roade gândindu-mă că nu se adresau chiar sincer unui public și mascau în metafore discursuri sau monologuri, în loc de a căuta dialoguri.

Ok, cafea!