Bonus:

Publicat cu acordul autorului: Vasile. Pe Mîţa o puteţi vedea în întregime şi în locaşul ei de cult.

Episoade noi în fiecare marţi, joi şi duminica.

Dacă încă nu aţi comandat-o, aflaţi că nu e prea târziu.

Primul număr al revistei-fanzin COMICS îşi propune să promoveze comics şi benzi desenate autohtone. În cele 12 pagini inaugurale veţi găsi cele mai apreciate desene Smoking Cool Cat, plus CevaMarunt şi un concurs de recunoscut personaje.

Cei interesaţi pot comanda revista aici

Imaginează-ți cultura precum un panou din carton pe care poeți și prozatori și filozofi și critici își lipesc încontinuu cuvintele, până când panoul devine atât de gros și mare precum un cub, iar foile s-au lipit între ele, iar cuvintele transpiră de pe o coală pe altă și se luptă cu ferocitate între ele. Imaginează-ți apoi masa aceea tocată și tranșată, malaxată, reciclată, iar apoi regurgitată într-o țesătură fină și brutală, kaleidoscopică, aproape psiheledică.

John Lenon God Head...

Gândește-te la toată frica și teama ce domină cultura umană; la paranoia care ne face dornici de a fi controlați și să visăm la extratereștri care ne răpesc în somn și la piramide construite pentru a transporta sufletele către stele și la temple unde conjurăm zei oculți și la ritualiri tantrice care transformă sexul în spiritism și ființe de lumină căzute din cer în locuri unde se găsește numai scrâșnitul dinților și la sensuri ascunse în cifre ori ani și la limbi sacre pierdute în negurile timpului. Toate astea și chiar mai mult se găsesc în țesătura aceea. Imaginează-ți un fir țesut din gândurile lui Dick și Moorecock și Burroughs și Lovecraft, De Sade și Byron. Dacă în toată țesătura asta mai încap complexe mesianice și buddha, moartea prințesei Diana și multe droguri ce aduc moarte dar și iluminare, dacă reușești să îți imaginezi toate acestea, îți imaginezi Invisible.

Nu cred că este nimic original în banda asta, însă prin modul cum se suprapun elemente plagiate și cărora li se plătește tribut chiar dacă nu îți oferă nimic, Invisibles te ajută să aprofundezi tot ceea ce ai în tine și să faci să crească aluatul cultural din care ai fost împletit. Invisibles este o bandă despre luptă și rezistență, finalmente despre revoluție, despre evoluția artei și a materiei, despre contradicții în atitudini în percepții și curente de gândire. Pentru a o putea citi, trebuie să înveți să patinezi peste text și imagini, pentru că altfel te vor înneca și seca. Dacă nu ajungi să îi înțelegi ritmul și să glisezi peste narațiune privind succind și accelerat la substrat, vei ajunge să urăști din străfundul ființei tale banda asta și este o ură pe care nu neg că ar merita-o uneori.

Secționată în trei volume, Invisibles spune povestea venirii Apocalipsei și cum celulele revoluționare și anarhiste ale Invizibilor o întâmpină. Primul este povestea conceperii revoluției. Dave este un golan strălucit de pe străzile Liverpoolului  care din cauza tendinței sale către haos atrage atenția unor oameni…răi. Oameni care se ocupă cu zdrobirea de minți și transformarea adolescenților în sclavi obedienți. Sub masca lor de clasă aristocratică, sub calmul lor glacial și încrederea nestrămutată în cauza lor, acei oameni practică ritualuri oculte și decante; și-au vândut sufletul diavolilor pentru a putea controla totul, pentru a fi peste tot și în oricine. Dave este salvat de King Mob, un nene chel, care poartă tot timpul ochelari și spune rahaturi zen din când în când, numai pentru a afla că este aleseul, că este Mesia, că va salva lumea.

Dacă vi se pare că seamănă cu Matrix, cred că îi puteți înțelege îndignarea lui Morrison când după cinci ani, un film care spune aproape aceeași poveste cu a sa, a devenit un blockbuster, pe când banda zămislită cu dragoste și pasiune de scenaristul scoțian a avut nevoie de wankathon și de un o mică transfuzie de sterilitate americană, pentru a se menține pe linia de plutire.

Să știți despre ce personaje vorbesc. De fapt ele nu sunt albastre.

Dacă Volumul 1 abundă de cultură britanică pornind de la finele romantismului până la rămășitele britpopului și sub masca delirantă a unor povești spuse parcă de Tzara sau de Burroughs  cu materialul lăsat de Lovecraft, vorbește despre lucruri umane și drame ale lumii moderne, al doilea volum abandonează subtilitatea și metatextul, abandonează clasa și devine ceva foarte apropiat de o bandă cu supereroi. Cel puțin pentru prima jumătate, dar banda a pierdut foarte mult momentum. Dialogul este mai slab, personajele seci, situațiile practic aceleași din primul volum, doar că traduse pentru texani idioți, nerezolvându-se mai nimic, doar explicând din nou ce s-a întâmplat până acolo și renunâțând la câteva nuanțe care făceau haosul din primul volum să devină un deliciu. Al treilea volum revine la atmosfera, dialogul și calitatea poveștilor de la începutul benzii, doar că mult mai accelerat, mai dens și cu mai puțină umanitate din cauza spațiului restrâns(12 numere comparat cu 25 ale primului volum). Chiar și așa, volumul trei încheie seria, aduce apocalipsa, explică misterele și satisface deplin.

Trebuie să dedic cel puțin un paragraf metatextului din banda asta, fiind una dintre situațiile în care chiar mi-a plăcut. Este o bandă de Morrison, deci elemente metatextuale sunt peste tot, de la personaje care comunică și cu cititorul, la interacțiuni cu panourile, dar este o situație unde metatextul este parte integrantă a narațiunii și este executată de minune, mai ales că, paradoxal, te implică și mai mult în poveste, în loc să îți amintească că ai în față o operă de ficțione. Spre sfârșitul primului volum, King Mob este capturat de ”băieții răi”, supus la cele mai groaznice torturi psihice, iar mintea îi este invadată, iar la fiecare atac torționarul se lovește de câte o viață falsă. Una dintre ele este cea a lui Gideon Stargrave, personaj inventat de Moorecock și plagiat nu numai aici de către Morrison, însă aici este buba faină. Și în lumea benzii Stargrave este un personaj ficțional, Morrison folosindu-se de el la fel cum se folosește de Marchizul de Sade sau de Buddha. Nu numai atât, dar scenaristul a fost în tinerețe un cititor înfocat al autorului din ale cărui texte a preluat, atât de mult încât Stargrave a devenit o parte din Morrison. Lucru care devine cu atât mai evident cu cât ultima personalitate descoperită King Mob este una care aduce foarte puternic cu Morrison însuși.

Arta deși realizată de o armată întreagă de artiști, este caracteristică lui Morrison. Dintre toți scenariștii de benzi desenate, numai la el și la Moore poți să vezi în artă atât de puternic împactul celui care îi spune artistului ce să deseneze. La Moore pentru că acesta are o obsesie aproape compulsivă față de control asupra narațiunii, a stilului și a miss-en-scenurilor, lucru evidențiat prin scenariile sale enorme. Nu știu sigur cum arată scenariile lui Morrison, este posibil să fie și ele destul de detaliate, dar în orice caz, o bandă scrisă de scoțianul ras în cap este o bandă scrisă de scoțianul ras în cap. Panourile sunt parcă niște vitralii gata să se topească, sau niște autocolante gata să fie dezlipite, suprapuse astfel încât să încurce sau să creeze șcene mai mici în cadrul celor mai mari. Nu de puține ori oamenii călătoresc din panou în panou, canalele dispar, sau obiecte de decor precum rame sau poze devin ele însele panouri.

Găsesc ilară pagina asta.

Este o bandă ciudată, tocmai pentru că este o oglindire nu a societății, ci a culturii noastre, așa cum ar arăta ea dacă cubul de la începutul recenziei ar fi aplatizat, dacă toți cei care au contribuit la cultura umană, indiferent de perioadă sau importanță, s-ar regăsi în același spațiu, în același timp pe paginile unei benzi desenate. Mă îndoiesc că va plăcea tuturor, de fapt știu că place nu prea multor oameni, fani înfocați ai lui Morrison considerând-o chiar una dintre cele mai slabe benzi ale sale. Nu este adevărat, din contra. Trebuie doar să ai grijă cum o citești.

Publicat cu acordul autorului: Vasile. Pe Mîţa o puteţi vedea în întregime şi în locaşul ei de cult.

Episoade noi în fiecare marţi, joi şi duminica.

Superjesus! Superman 204(v2, că au resetat numărătoare prin 86, iar relativ recent au reluat-o...) Artist Jim Lee, scenarist Brian Azzarello

Nu mi-a plăcut Superman sub Azzarello, în ciuda faptului că nenea este unul dintre cei mai buni scriitori la momentul de față. Doar că nu este unul bun pentru Superman. Este o bandă pretențioasă, în care personajul principal nu se comportă deloc cum trebuie…în care niciun personaj nu se comportă cum trebuie, care se lansează în digresiuni lungi și patetice demne de cea mai puerilă manga și plagiază un personaj din Authorityul lui Millar. Mare păcat. I-au făcut o versiune Absolute pentru că banda asta trebuia să aibă succes, dat fiind faptul că nu cred că îl plătești pe Azzarello sau pe Lee la fel cum ai plăti doi no-name pe care i-ai ales în ultimul moment. Evindet o bnadă în care nu s-a pus suflet și a fost gândită ca metodă de marketing pentru a atrage oameni asupra titlului înainte de Infinite Crisis(parcă atunci a apărut).Dar pagina aia mi-a plăcut.

Spectacular Spider-Man #109 - 1986, scrisă de Peter David și desenată de...nu mai știu cine a desenat-o

No, asta a fost o bandă foarte tare.  E banda în care Spider-Man și Daredevil se împrietenesc și își află identitatea unul altuia. Cei doi se confruntă cu rigorile sistemului legislativ, iar Daredevil trebuie să îl împiedice pe Spider-Man să calce pragul moral care îl separă de criminalii pe care îi vânează amândoi. Și are vreo doi nebuni, dintre care unul crede pușca îi este cuvântul Domnului.

Superman #657 - Din story-arcul Camelot Falls. Ce zice balonul ala e "Nothing Broke"

No, uite și o poveste faină cu Superman. Per total mai mult mi-a plăcut Up, Up and Away, dar asta avut momente mult mai puternice, chiar dacă nu a fost la fel de bine închegată.

Elektra Assassin #8 - scrisă de Frank Miller și desenată de Bill Sienkiewicz.

Unul dintre creatorii seriei ăsteia tre să fi fost într-o stare indusă artificial, cel mai probabil de narcotice.

The Extremist: Scriitor Peter Milligan, artist Ted McKeever. Ar fi putut să fie altceva decât o bandă care să frizeze geniul?

” The Extremist is not a person. The Extremist is not a state of mind. The Extremist is a state of life! ” Nuff Said.

X-Force, scrisă de Peter Milligan, desenată de Alfred Allred

Venită din renașterea pe care au suferit-o titlurile de la Marvel în anii 2000, noul X-Force este o bandă care este egalată numai de New X-Men a lui Morrison, la capitolul titluri X, din toate timpurile(poate și de X-Factor a lui David, dar din aia nu am citit decât două numere). Una dintre cele mai acide și în același timp subtile satire pe care le-am văzut vreodată, mascate de niște personaje foarte bine scrise, distincte și dinamice.

Publicat cu acordul autorului: Vasile. Pe Mîţa o puteţi vedea în întregime şi în locaşul ei de cult.

Episoade noi în fiecare marţi, joi şi duminica.

Dacă vă spun că respectivul copil a fost conceput destul de imaculat, vă aduce aminte de o anumită scenă biblică?

Sandman este o bandă despre povești și despre modul cum ne influențiază. Este o bandă despre vise și visători, astfel nu e de mirare că personajul principal nu este altul decât, Morpheus, regele visului, patronul imaginarului, stăpân peste tot ceea ce nu este, nu a fost și nu va fi. Însă prima dată când întâlnim această ființă extraordinară, o găsim capturată de către un om. Morpheus, Oneiros sau Dream, cum va fi numit în general, a fost prins printr-un ritual ocult, în locul surorii sale, Death, apoi întemnițat din frică. Dezlipit de artefactele sale, secătuit de puteri și izolat, aproape un secol nu a putut să facă altceva decât să viseze către răzbunare, iar când aceasta a venit, împreună cu amara satisfacție, și-a găsim tărâmul devastat și dezolat. După ce își recuperează artefactele pierdute, reconstruiește în parte tărâmul viselor, se împacă cu sora sa, începe cu adevărat seria.

Este uimitor cât de organic a putut să crească banda asta, fiecare nouă poveste, chiar dacă de sine stătoare, construindu-se pe temeliile celor precedente. Reușește să înglobeze în povestea sa diferite evenimente cum ar fi uragnele care au tot lovit New Yorkul în 91-92(în A Game of You) sau crossoverul Zero Hour(în World’s End) fără să pară forțat, ci anticipat. Iar fiecare poveste este puternic înrădăcinată în mitologie, literatură sau istorie, făcând astfel uz de un registru cultural mult mai vast, care să reușească transcenderea universului benzii desenate. Acesta cred că este alt motiv pentru care a fost și este o bandă atât de populară mai mult în rândurile celor care nu citesc benzi desenate decât printre cei care o fac.

Și face asta nu într-un mod care să necesite deja o cultură vastă, cum e cazul lui League of Extraordinary Gentlemen(Black Dossier în special) sau care să se simtă pur și simplu tangențial legat de influențele exterioare, ori jenant de vasal față de materialul sursă(cum ar fi Graveyard Book, de același autor), ci transformă personajele și situațiile intrate într-un patrimoniu cultural mai larg, în propriile personaje și situații, asta însă într-un mod foarte respectuos față de încarnările lor originale. Sandman fiind astfel o bandă suspec de accesibilă ținându-se cont de adâncimile pe care le sondează. Asta și pentru că nu încearcă să impresioneze sau să intimideze cititorul, așa cum face Moore, dar nici nu îl poartă de mână. În schimb îl lasă să exploreze și să culeagă din poveste atât cât vrea și cât simte că poate căra.

După ce reușește să repare mare parte din răul produs în absența sa, Dream, schimbat de perioda petrecută încarcerat, se hotărăște să răscumpere alte greșeli pe care le-a comis în trecut, din capriciu, dar și să nu lase alte asemenea erori să se producă, iar în încercările sale de a oferi mai corect răsplate și pedepse, își pavează drumul către o formă de moarte. Structura generală a poveștii fiind foarte asemănătoare cu cea a unei tragedii antice, Dream fiind un personaj tragic, răpus de defectul său fatal, pe care îl recunoaște doar în urma unui catharsis.

Teme

Poveștile din Sandman sunt construite de-a lungul a două teme principale, schimbarea și poveștile. Toți Cei Eterni se schimbă, mai puțin Death și Destiny, pentru că și ființa umană se schimbă. Dellirium a fost cândva Delight, Desire se află într-o permanentă metamorfozare, Destruction a fugit, considerând că oamenii se pot distruge foarte bine și singuri, dedicându-și viața artei și gătitului, nereușind totuși să creeze nimic. Destructiun este singurul dintre cei șapte care dorește schimbarea, probabil fiind singurul carea realizează că ea este inevitabilă și că statismul absolut reprezintă o impisibilitate. Chiar și visele. Comițând greșeli, producând animozități între el și celelalte creaturi supranaturale, din cauza naturii sale, paradoxal ridigide, Dream își semnează singur moartea. Însă moartea sa este doar o schimbare, este moartea unui aspect al visului și nașterea altuia. Moartea însăși este până la urmă, schimbare. Aceasta este motorul din spatele benzii. Modul cum reacționează personajele la ea, dacă fug de ea sau spre ea, ori dacă o acceptă.

În Sandman toate poveștile sunt adevărate, pentru că toate se nasc în vise; fie că se spun pentru a minți sau releva, pentru a înfrumuseța sau delecta, ori pentru a răni, au consecințe și roluri. Prin povești, lumea din Sandman se împletește cu lumea noastră, sângerând propriile personaje în poveștile pe care le cunoaștem deja. The World’s End, este un capitol dedicat poveștilor. Prinși într-o furtună, doi oameni se refugiază într-un han și aparent nu sunt singurii. Creaturi de pe toate tărâmurile au fost lovite și ele de aceeași de același fenomen și au ajuns în același loc, iar prețul unei nopți petrecute acolo, este o poveste. Așa că cei doi refugiați ascultă și împărtășesc o serie de experiențe, multe dintre ele anticipând evenimentule din penultimul capitol, dar și îmbogățind lumea pe care Gaiman o creionează încontinuu de-a lungul seriei.

Familia este altă temă a benzii. Pe lângă relațiile dintre șapte specifice fraților, aproape toate personajele din bandă își atribuie anumite roluri familiale, chiar dacă nu există legături de sânge între ele și cele cu care interacționează. De-a lungul poveștilor, familii cresc și se destramă din cauza viselor, a dornițelor, a morții sau a disperării membrilor, iar după ce o familie se risipește, de multe ori altele iau naștere, uneori ciudate și delirante.

Concluzie

Sandman este o bandă mereu foarte bine scrisă, foarte variată și totuși consistentă. Este o bandă care distrează, emoționează și informează, dar care în același timp se și lasă deschisă către analiză. Influența pe care a avut-o asupra industriei și a mediului a fost subtilă, astfel încât nu o vei vedea foarte des enunțată alături de Watchmen sau Dark Knight Returns, dar efectele pe care le-a avut se fac simțite și astăzi.

Alte articole ca acesta, dar nu numai, aici

Publicat cu acordul autorului: Vasile. Pe Mîţa o puteţi vedea în întregime şi în locaşul ei de cult.

Episoade noi în fiecare marţi, joi şi duminica.

Sandman este o bandă despre care am mai scris și despre care sper să nu mai scriu pentru că nu pot să fiu obiectiv în privința ei. A fost una dintre primele benzi desenate americane pe care le-am citit și după Marvel Zombies sau Planet Hulk cred că aproape orice bandă mai acătări mi s-ar fi părut extraordinară. Dar chiar și după, indiferent ce aș fi citit, o voce îmi spunea: ”Nu e ca Sandman!”…chiar și acum se întâmplă uneori, când citesc o bandă care să pășească pe același teren.  Aș vrea să pot izbucni într-o digresiune laudativă(și cred că asta o să și fac) în care să exclam că asta este Banda Desenată, că pe asta trebuie să o citiți și să o aveți, să o păstrați undeva aproape în compania altor minunate opere de artă, pentru că doar acolo merită să fie ținută, dar am făcut asta deja de două ori până acum și poate ar trebui să încep să îmi motivez admirația pentru opera lui Neil Gaiman și poate chiar să o pun la îndoială.

Istoric și descriere generală

După cum am mai spus de două ori până acum, mergând pe valul succesului avut de Swamp Thing sub Moore, DC a început să reînvie personaje vechi și să le oferă unor scriitori britanici spre a le pune în benzi mai mature și inteligente decât cele publicate la momentul respectiv. Dintre toate benzile respective Sandman a fost cea care a pășit cel mai aproape de formula instituită de Swamp Thing, fiindu-i puternic tributară, cel puțin în primele opt numere, unde apar personaje care au avut diferite roluri în banda lui Moore, precum Etrigan, John Constantine sau Cain și Abel. A fost o bandă foarte bine gândită ca structură narativă, fiecare număr oferind o masă intimidantă de narațiune, fără a se recurge la mult text expozițional sau la prea multe panouri. Din acest motiv colectarea ei în tradeuri s-a efectuat nu cu multă dificultate, fiind până la urmă una dintre primele benzi care s-au vândut astfel în librării. A forța crearea editurii Vertigo și a introdus un număr imens de oameni în lumea benzilor desenate, printre care mă număr și eu. A fost una dintre cele mai bine vândute benzi la DC, iar succesul ei critic nu numai că i-a încurajat pe cei de la DC să producă mai multe astfel de benzi, dar chiar și Marvel au încercat să îi copieze succesul, angajându-l pe Warren Ellis să scrie Hellstorm.

Cei Fără De Sfâșit(The Endless)

Voi vorbi despre restul personajelor un pic mai încolo, dar simt că Cei Fără De Sfârșit merită câteva paragrafe numai ale lor. Cei Fără De Sfârșit sunt șapte aspecte ale realității, Destiny, Death, Dream, Desire, Despair, Destruction și Dellirium. Modul cum sunt portretizați mi se pare cel mai demn mod în care au fost reprezentate vreodată niște figuri divine. În general înfățișarea le este în permanentă schimbare, având însă diferite motive care rămând constante. Flăcările de pe pelerină și ochii precum stelele în cazul lui Dream, culorile psihedelice la Delirium, diferite tipuri de aspecte duale sau moduri de a sugera transexualitatea la Desire, ținuta impunătoare și părul roșcat pentru Destruction.

Dream pătrunzând în iad, pentru a-și recupera casca

Sunt personaje distincte și atent caracterizate, interacționând între ei precum o familie, aruncându-se în competiții, antagonizâdu-se, uneori încercând să se omoare, plângând unii pe umerii altora. Dar asta numai între ei, numai când se află printre egalii lor. Pentru că atunci când interacționează cu oamenii de rând, sau chiar cu alte ființe nemuritoare, devine evident că ei sunt altceva; ceva mai grandios și mai greu de pătruns decât ar lăsa altfel să se înțeleagă. Sunt concepte abstracte antropomorfizate, fiind în același timp mai presus de zei, dar și mai prejos de viermi; se pune astfel întrebarea dacă ei guvernează cu adevărat trăirile resimție de oameni și de celelalte creaturi, sau dacă doar oglindiesc sentimentele și conceptele ce se găsesc în toți și toate.

Toți cei șapte sunt întruchipați în general ca oameni palizi, Dream și Death îmbrăcându-se aproape exclusiv în negru, iar Despair autoflagelându-se frecvent. Aspectul acesta al benzii cred că a făcut-o să fie foarte populară prin subcultura goth(care pe vremea aia nu era compusă chiar în totalitate din pozeori enervanți) și în final aducându-i lui Gaiman succes și adorație demnă de un star rock. Totuși, tind să cred că se află ceva mai adânc în modul cum au fost reprezentate personajele. Pe de-o parte aspectul palid și culorile sobre în care se îmbracă tind să le conferă o calitate fantomatică, eterică, finalmente nemuritoare. Fiind reprezentări ale diferitelor concepte care domină existența, umană în cazul acesta, mi se pare normal ca vestimentația și manierismele lor să fie modelate după cele umane…sau invers, depinzând de cum privești lucrurile. Chiar și așa, sunt o serie de elemente, care pot fi coincidențe sau nu, care fac trimiteri la cultura medievală și cred că Gaiman se folosea de succesul culturii goth pentru a-și face mesajul mai ușor de înțeles.

Prima scenă din bandă are loc pe 6 a 6-a în 1916, iar câteva pagini mai târziu în cadrul unui ritual aparent satanic, probabil alchimic, al cărui scop este obținirea vieții veșnice, personajul principal este prins într-o cușcă. Aș zice că asta aduce cu dualismul corp-minte, unde trupul era văzut ca o închisoare, iar faptul că lui Dream i s-au furat atunci o casca, o punga cu nisip și un rubin(minte, trup, suflet) ar aduce cu trinitarismul dezvoltat de Aquinas pe baza acelei filozofii, dar cred că aș întinde puțin coarda. Chiar și așa, simbolorile pot fi identificate acolo într-o oarecare măsură. De asemenea, uneori Dream se transformă într-o pisică neagră și are ceva tangențe cu o vrăjitoare.În modelul medieval al universului existau șapte corpuri cerești: Soarele, Luna, Mercur,Venus, Marte, Jupiter, Uranus cărora li s-a oferit dominion asupra celor șapte arte liberale. Să fie oare o coincidență că numărul antropomorfizărilor conceptelor abstracte care domină lumea în universul Sandman este tot șapte? Gaiman se folosește de permanentele redescoperiri ale goticului, porinind de la cultura post-punk, care a preluat goticul de la cel victorian pentru a ajunge într-un final la goticul medieval. Cutura post-modernă fiind similară din multe puncte de vedere cu cea din Evul Mediul târziu, prerenascentist. Și atunci, ca și acum, redescoperim, reinterpretăm și reconstruim culturi și mitologii. În același timp, trebuie să ne aducem aminte, că în arta medievală, nu era încă un afront ca imaginea să fie pusă alături de cuvânt.

Dream luptându-se cu un demon(și câștigând) pentru casca sa

Personaje

Până la urmă, pâinea și untul lui Sandman sunt personajele. Toate sunt diverse și complexe, umane și al dracului de interesante. Multe dintre cele umane sunt femei, dar nu se observă asta într-un mod negativ, portretizarea lor făcându-se cât mai realistic și sensibil cu putință. Au vieți ascunse și vise, crize de identitate și pasiuni, decepții și iluzii, speranțe și regrete. Din nou, asta a atras altă audiență decât cea clasică a benzii desenate.

Interacționează între ele și cu Cei Eterni, iar distincția dintre muritori și ființe supranaturale este evidentă. Cele din urmă se ghidează după concepte abstracte și reguli obscure, conduși fiind de ritualuri și cutume, acțiunile lor ascunzând sensuri numai de ei știute.

De-a lungul seriei facem cunoștiință atât cu oameni, cât și cu ființe supranaturale, multe dintre ele revenind sub diferite roluri, schimbate de evenimentele spectaculoase la care au luat parte, jurând răzbunare, cerând iertare, sau pur și simplu încercând să își refacă viața distrusă din cauza unor abstracțiuni pe care nu le pot concepe.

Modul cum se țes într-o tapiserie intricată și intrigantă împinge narațiunea, îi conferă impuls, dar și forță izbitoare, mai ales când realizăm cât de importante sunt unele povești insulare răsândite de-a lungul seriei.

Alte articole ca acesta, dar nu numai, aici

Bonus

Publicat cu acordul autorului: Vasile. Pe Mîţa o puteţi vedea în întregime şi în locaşul ei de cult.

Episoade noi în fiecare marţi, joi şi duminica.