Vechea biserică fusese avariată de către turci. Ea aparţinea unui vechi tip de bazilici din secolul al XIII-lea răspândit în zona Sibiului, fapt confirmat de prezenţa absidiolelor estice ale navelor laterale, întrucâtva asemănătoare celor de la Cisnădie, Cisnădioara, dar mai ales celor de la Guşteriţa. Neobişnuit de lungă, bazilica romanică, închinată Fecioarei Maria, avea şi o clopotniţă cu trei niveluri deasupra capătului vestic al navei centrale, deschis la parter ca un portic boltit în cruce. Nava centrală avea tavan, iar corul cu absidă semicirculară era acoperit cu o boltă în cruce.

Dintr-o inscripţie de deasupra unei ferestre din cor ştim că prima etapă a lucrărilor de reconstrucţie s-a încheiat la trei ani după începerea lor, adică în 1497. În această primă etapă clopotniţa a fost izolată de interiorul bisericii şi, din motive de apărare, au fost eliminate şi traveele vestice ale navelor laterale, accesul la nivelul al treilea făcându-se printr-un turnuleţ adosat laturii sudice. Pentru o mai bună protecţie împotriva incendiilor, la nivelul al doilea s-a construit o boltă în cruce. S-au adăugat două caturi turnului, în ultimul fiind mutate clopotele, iar deasupra fiind amplasat drumul de strajă ieşit în consolă. Acesta permitea o apărare eficientă a bazei turnului prin aruncare de pietre, smoală topită şi apă fiartă.

Din incinta care va fi înconjurat odinioară biserica nu s-au mai păstrat decât un turn de apărare şi două fragmente de zid.

Făurită de mâinile dibace şi neobosite ale meşterilor saşi (aduşi în Transilvania pentru apărarea fruntariilor imperiului maghiar cândva în cursul sec. al XII-lea), biserica fortificată de la Moşna stă mărturie istoriei locurilor şi a oamenilor, vrednică însoţitoare de-a lungul istoriei transilvane a celorlalte aşezări săseşti, povestind nouă celor veniţi mai pe urmă de timpuri zbuciumate şi de civilizaţia săsească, cea care a contribuit decisiv la făurirea istoriei Ardealului. Pentru cei care doresc să răpească câteva ore din timpul vacanţei sau al concediului şi să se abată în aceste părţi, comuna Moşna este situată pe Valea Moşnei, afluent al Târnavei Mari, pe Drumul Judeţean 141 la 10 km sud de oraşul Mediaş.

Situată în centrul satului, biserica evanghelică se zăreşte de departe aşa că nu se mai pierde timp cu întrebatul despre cum se ajunge acolo.

Atestată documentar la 1283, aici existând deja o fortificaţie de pământ, aşezarea este de fapt continuatoarea în timp a unei aşezări mult mai vechi, databilă în secolele I-III (prin descoperirea unui tezaur de monede romane).

În ultimul sfert al sec. al XV-lea se încheie ridicarea bisericii evanghelice, în stil gotic de către meşterul Andreas din Sibiu, unul dintre cele mai reprezentative monumente de acest gen din sudul Transilvaniei, ridicată pe locul unei vechi bazilici a căror urme se mai observă încă pe zidul estic al cetăţii, dată în sec. al XV-lea. După ridicarea bisericii s-a trecut la fortificarea sa, cu aportul activ al localnicilor, executându-se cele cinci turnuri de apărare şi zidurile împrejmuitoare cu înălţimea de 9 metri, prevăzute cu drum de strajă şi dublate pe partea sudică.

Fiind situată mai în afara axelor de circulaţie din vremea respectivă, pe care s-au desfăşurat şi invaziile popoarelor migratoare, această cetate a fost ferită oarecum de distrugerile acestor migraţii, cunoscând doar trei valuri, degradarea sa fiind rezultatul aproape exclusiv al trecerii timpului şi al nepăsării omeneşti.

Biserica este o biserică cu trei nave, pereţii de nord şi sud fiind prevăzuţi cu intrări secundare, adăpostite de două turnuri de apărare prevăzute la rândul lor cu guri de tragere. Turnul propriu-zis al bisericii adăposteşte trei clopote (2 mari şi unul mic), considerate ca fiind unele dintre cele mai mari din Transilvania, zgomotul produs de acestea de-a lungul timpului determinând apariţia unor crăpături în zidul turnului.

Unul dintre cele mai interesante turnuri este Turnul "Slăninilor", situat pe latura sudică, numit aşa după un obicei vechi al comunităţii săseşti care obişnuia să-şi depoziteze slănina în turn pentru păstrare dar şi ca provizii în cazul unui asalt de durată asupra cetăţii. În turnul de sud este amenajat un Muzeu al obiceiurilor şi uneltelor utilizate de saşi de-a lungul timpului, unde sunt expuse şi câteva obiecte descoperite de-a lungul timpului cu ocazia săpăturilor executate aici (monede romane, spade, vârfuri de suliţe), cea mai mare parte a obiectelor aflându-se în prezent la Muzeul din Sibiu, urmând a fi readuse după terminarea lucrărilor de restaurare a cetăţii, începute în urmă cu câţiva ani şi sponsorizate de Banca Mondială.

În cel mai vechi document care se referă la localităţile săseşti din zona Târnavelor, datat în anul 1283, apare menţionat numele preotului din Moşna (Petrus), ceea ce confirmă existenţa bisericii la acea dată. Moşna era o comună prosperă şi de la întemeierea ei, cândva în deceniul al şaptelea din secolul al XIII-lea, şi până în 1533 a fost în competiţie cu Mediaşul şi cu Biertanul pentru a deveni centru zonal, titlu obţinut până la urmă de Mediaş. Fiind o comună puternică din punct de vedere financiar, comunitatea a ridicat aici între anii 1480 şi 1486 una din cele mai frumoase biserici-hală din zona Târnavelor. De construcţie s-a ocupat celebrul pietrar din Sibiu, Andreas Lapicida. Actualul lăcaş se ridică pe structura pereţilor exteriori ai bazilicii. Biserica încorporează unele elemente ale bazilicii anterioare şi foloseşte material de la aceasta. Pietre de la stâlpii care delimitau navele au fost folosite pentru ridicarea primei perechi de coloane. Corul impunător prezintă o absidă poligonală în trei laturi şi este acoperit de o boltă cilindrică cu penetraţii. Nervurile de teracotă ale bolţii corului şi absidei se încheie în două chei de boltă ce figurează un licorn şi Maria cu Pruncul, ultima piesă fiind datată în 1525. Monogramele şi iniţialele de pe cheile de boltă din nava centrală nu au fost încă descifrate.

Pe peretele nordic al corului este intrarea către sacristie. Ancadramentul de piatră al uşii, datat în 1501 şi realizat de acelaşi Andreas Lapicida, este unul dintre exemplele perfecte de sculptură gotică târzie din Transilvania. La fel de remarcabil este şi tabernacolul cu o înălţime de 11,05 metri care se află lângă uşa sacristiei. Iniţialele meşterului pietrar pot fi descifrate pe strana tripartită din piatră, datând din 1500 şi terminată cu trei arce în acoladă, de pe peretele sudic al corului. Amvonul este şi el o realizare a meşterului Andreas.

Peste sacristia boltită s-a construit o capelă boltită la rândul ei, la care se poate ajunge pe scara spiralată adăpostită în turnuleţul alipit la exterior corului şi sacristiei. Tot pe aici se făcea accesul către nivelul fortificat al corului şi către podul bisericii. Navele sunt despărţite de patru perechi de coloane, dintre care cele trei de la vest sunt construite diin cărămidă şi decorate diferit pentru a nu izola grupul de coloane estic realizate din piatră refolosită de la vechea bazilică. Toate coloanele sunt înclinate spre exterior pentru a susţine bolţile navelor laterale, construite înaintea celor ale navei centrale. Biserica a suferit renovări, reparaţii şi reconstrucţii în anii : 1575, 1630,1658, 1698, 1701, 1718, 1763, 1791, 1824, 1919, 1998, 2000.

Portalul apusean a fost zidit, pentru accesul în biserică folosindu-se portalul de pe latura de sud. În secolul al XIV-lea s-a ridicat turnul clopotniţă de la vest. Iniţial în acesta se putea pătrunde prin uşa construită la est, dar aceasta a fost zidită, astfel că accesul se face prin intermediul corpului de legătură construit între turn şi biserică, prin fereastra celui de al doilea etaj al turnului. Pe laturile de nord şi sud se află două porticuri deasupra cărora s-au construit capele, surmontate la rândul lor de un cat de apărare, prevăzut cu maşiculiuri. În mod tradiţional, la acestea se putea ajunge prin turnuleţele exterioare, adosate pereţilor estici.

În 1520 se acordă comunei fonduri pentru fortificare. Acum este înălţat corul cu un nivel suplimentar, mai lat şi cu guri de turnare între contraforţi. De asemenea sunt prezente şi metereze de forme dreptunghiulare. La această dată se presupune că a fost zidit portalul vestic şi înălţate etajele suplimentare de pe porticurile laturilor de nord şi sud. Dedesubtul clădirii de legătură dintre turn şi biserică a fost construită o mică încăpere boltită semicilindric. Un alt turn a fost ridicat lângă cel de la vestul bisericii. Acesta are trei niveluri şi este alipit laturii sudice a turnului clopotniţă şi peretelui vestic al lăcaşului bisericesc. În timp a devenit sediul primăriei din Moşna. Turnul clopotniţă a fost înălţat cu un al şaptelea nivel, prevăzut iniţial cu un drum de strajă.

Tot în 1520 încep şi lucrările de construire a incintei. Zidurile aveau o înălţime de 9 metri şi descriau un traseu dreptunghiular. Curtina este întreruptă de două turnuri şi două bastioane. Turnul de poartă se află la sud-est. Cele cinci niveluri ale sale sunt prevăzute cu musarabii. Coridorul de acces în incintă era apărat de o hersă care glisa între cei doi contraforţi de pe latura exterioară. La sud se află un alt turn mai scund, cu numai trei niveluri, ce proteja intrarea pietonală. Bastioanele se află în colţurile de nord-vest şi sud-vest, ultimul fiind transformat în şcoală şi ulterior dărâmat. Curtina nordică este protejată de un turn cu patru niveluri, ultimul dintre acestea fiind scos în consolă şi având guri de turnare.

Zidul de nord-est încorporează o capelă gotică databilă în jurul jumătăţii secolului al XV-lea. Partea interioară a curtinei avea cămări pe două niveluri deasupra cărora se aflau drumurile de strajă. Acestea din urmă se sprijineau la sud şi est de arcade iar la nord şi vest de console din lemn. Majoritatea acestor încăperi au fost demolate. Cetatea avea la sud-est un zwinger de aproape 30 de metri, care se închidea la vest cu o hersă. Iniţial acesta avea şi un turn care a fost însă demolat ulterior.

Oraşul se află pe malul râului Târnava Mare, la 20 km distanţă de Mediaş. Din punct de vedere geografic, oraşul este situat pe partea stângă a râului Târnava Mare in regiunea de dealuri mijlocii a Podişului Transilvaniei, mai exact Podişul Târnavelor (43°13’ latitudine estică şi 42°12’ longitudine nordică). Conform raionării fizico-geografice din „Geografia fizica” - 1983, zona se încadrează în provincia centrală europeană, subprovincia carpatică, ţinutul podişului înalt al Transilvaniei, districtul deluros al Târnavelor. Morfogenetic oraşul se încadrează în etajul dealurilor şi podişurilor, în care predomină terenuri cu predispoziţie la alunecare şi eroziune, atât la suprafaţă cât şi în adâncime din cauza stratului litologic. Altitudinal se încadrează între 340 m - 600 m, altitudinea medie fiind de 495m. 

Nu se ştie precis când a avut loc transformarea satului Dumbrăveni în târg. Cert este că primul document despre Dumbrăveni datează din anul 1332, când localitatea apare sub numele de Ebes (Sacerdotes de Ebes). În scrierea respectivă este vorba despre dijma din arhidiaconatul de Târnava/Cuculus ce o plăteşte preotul Hermann din Ebes (Ibaşfalău în limba română) în sumă de patru banali vechi. Banalii erau o monedă a timpului respectiv. În documente din anii 1367 şi 1368 se vorbeşte despre posesiunile feudalilor din Ibaşfalău sub denumirea de ”possessions Ebessffalwa”, indicând ca proprietari mai mulţi feudali. La 1374 este amintit Ladislau, fiul lui Emeric din Ibaşfalău, ca fiind stăpânul acestui sat (Ladislao filio Emerici de Ebessffalwa). Potrivit acestui document, Dumbrăveni este un oraş mai vechi decât Bucureştiul. Într-un document din 3 iulie 1381, regele Ludovic I de Anjou informează cele ”Şapte scaune” şi cele „Două Scaune”, Scaunul Mediaşului şi Scaunul Şeica, că el a înglobat în comitat posesiunile feudale din Ibaşfalău şi cele care aparţineau de acestea. La 13 iunie 1391, regele Sigismund însărcinează capitul din Alba Iulia să introducă pe Grigorie şi Petru, fiii lui Apa din Mălâncrav, în stăpânirea părţilor din moşia ce le revin de la Ladislau, fiul lui Emeric din Ibaşfalău. Într-un document din 1 mai 1399, Ibaşfalăul apare sub denumirea de Ebesfolwa. În acelaşi timp sunt amintite şi satele Gogan, Ernea şi Hundorf. În documente din sec XIV şi XV Dumbrăveni apare sub numele de Ebesffalwa (satul lui Ebes), care probabil a fost numele unui stăpân feudal. Numele de Ebesffalwa se va păstra până la începutul secolului al XVIII-lea, când localitatea va primi alt nume. Românii îi vor spune în continuare Ibaşfalău, până în anul 1918, când va fi denumit Dumbrăveni.

În a doua jumătate a secolului al XIV-lea, târgul Ibaşfalău se dezvoltă în suprafaţă şi ca populaţie, ajungând pe la 700 de locuitori. În 1496, domeniul Dumbrăveni este stăpânit de familiile Bethlen, Fejerdi şi Apafi. Grigore Apafi, prefect al judeţului Dobâca şi locţiitorul mareşalului curţii lui Martinuzzi, guvernatorul Transilvaniei, cumpără în 1552 toate moşiile existente în Dumbrăveni şi construieşte castelul feudal în formă de cetate. În 1562 are loc răscoala secuilor care, împreună cu iobagii români, atacă şi avariază serios castelul cetate de aici, care va fi refăcut în 1564 şi întărit cu noi bastioane. În 1590, Nicolae Apafi, prefectul comitatului Cetatea de Baltă - Târnava, îşi mută sediul oficial la castelul din Dumbrăveni. În perioada frământărilor politice din martie 1605, după dizolvarea dietei, guvernatorul Transilvaniei, Gyulafi, vine în tabăra de la Dumbrăveni. Aici este atacat, în 19 martie, de generalul Gheorghe Raţ şi, ca urmare, fuge la Şard. În 1645 se procedează la o nouă împărţire a domeniului Dumbrăveni între Apafeşti. Astfel, lui Boldisar Apafi îi revine moşia Mălâncrav şi 10 case cu iobagi români la Dumbrăveni. Cum pe domeniul Dumbrăveni nu existau meseriaşi, sunt trimişi de la Mălâncrav un cizmar, un croitor, un rotar şi un ţesător. În acelaşi timp, Mihai Apafi I primeşte via din Mălâncrav şi o treime din iobagii români de la Hundorf şi Ernea. După moartea lui Grigorie Apafi, domeniul cetăţii Dumbrăveni revine integral în posesia lui Mihai Apafi I care este ales principe, la Târgu Mureş, în 16 septembrie 1661. Târgul Dumbrăveni devine reşedinţă domnească. Dar domnia lui Mihai Apafi I nu este de bun augur deoarece ”era mai bun de popă decât de principe” (cronicarul Mihai Cserei). Îi plăcea vinul, bea o vadră de opt cupe pe zi şi avea ”pasiunea de a drege mereu oroloage”. La 27 noiembrie 1685, Mihai Apafi I semnează la Dumbrăveni, împreună cu Antidie Dunot, trimisul împăratului Austro-Ungariei, un tratat prin care se obligă să întreţină armata imperială. În acelaşi timp, Mihai Apafi I păstrează legături politice şi economice cu domnii şi boierii ţărilor române (Constantin Brâncoveanu, Stolnicul Cantacuzino etc).

Unul dintre cele mai importante evenimente politice din timpul stăpânirii habsburgice este vizita împăratului Iosif al II-lea Pe când era coregent cu Maria Tereza, acesta a vizitat oraşul Dumbrăveni în timpul călătoriei sale în Transilvania. Oraşul făcea parte din cele 10 oraşe libere regeşti din Transilvania. La 1 iunie 1773, Iosif al II-lea soseşte dinspre Sighişoara la Dumbrăveni. Pe drum participă la exerciţiile de arme ale trupelor habsburgice de dincoace de Hoghilag, din jos de Birtul Pădurarului, unde erau postate batalioane de grenadieri la care Iosif al II-lea ajunge marţi seara, la ora 7. După terminarea exerciţiilor, Iosif al II-lea a intrat în Dumbrăveni unde a fost cazat în casa armeanului Martin Gaspar care ţinea Hanul Ibaşfalăului. În urma vizitei împărăteşti, pe Hanul Ibaşfalăului a fost pusă o placă ce avea inscripţionat: ”Benedictus Iosephus II Imperator Augustus atque Pius Rex Pater patriae nos hoc anno 1773 in Junio visitavit”. După 1989, placa a dispărut de pe clădirea transformată astăzi în magazin alimentar.

Frământările revoluţionare din 1848 au ecou şi în oraşul Dumbrăveni. Oraşul este cucerit în două rânduri de generalul Józef Bem care împreună cu marele revoluţionar maghiar Sándor Petőfi, a poposit aici trei zile. După 1848, oraşul cunoaşte o perioadă de relativă linişte. Administraţia oraşului suferă o modificare în 1871, ajungînd sub controlul judeţului Târnava Mică. În acest timp, Dumbrăveni este sediu de pretură de care aparţin 32 de sate. De Tribunalul Dumbrăveni depindeau Mediaş, Sighişoara, Rupea, Cincul Mare, Agnita, Valea Lungă şi Târnăveni (8 localităţţi cu 234 de comune). În 1871, se construieşte linia ferată, ceea ce contribuie la dezvoltarea oraşului, pe această cale făcându-se export de iţe şi materii prime între Austria şi Ţara Românească. După 1875 se construieşte clădirea Tribunalului (actual Centrul Şcolar Pentru Educaţie Incluzivă), se măreşte Liceul teoretic, precum şi capacitatea cazărmii. Odată cu construirea tribunalului şi penitenciarului (aici a fost închisă, câteva luni, Ana Pauker), până după al doilea război mondial, în acest oraş au loc judecăţi, se dau sentinţe, se întocmesc acte notariale, Dumbrăveniul dispunând de o carte funciară proprie. Deşi reşedinţă de plasă numai pe lângă centrul judecătoresc, oraşul dispune şi de o bancă de credit, spital şi o serie de asociaţii de mici meşteşugari. După 1900, oraşul Dumbrăveni cunoaşte o perioadă de relativă stagnare, rămâne doar un centru comercial lipsit de importanţă, dar cu mare influenţă asupra aşezărilor de pe cele două Târnave.

Pentru prima dată, armenii sunt amintiţi ca trăind în Dumbrăveni în anul 1671. De altfel, potrivit unui privilegiu dat de Mihai Apafi I, ei au fost colonizaţi pentru prima oară la Dumbrăveni şi Gherla, şi de aici s-au răspândit în toate oraşele Transilvaniei. Ei înfiinţează în oraş o companie comercială, ceea ce contribuie din plin la dezvoltarea localităţii. Odată cu instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, Dumbrăveniul este administrat de coloniştii armeni. Ei aveau privilegiu dat de Mihai Apafi II, fiul fostului principe, de a îşi alege primar dintre oamenii lor cei mai capabili şi, în caz de litigii comerciale, să apeleze la compania grecească. În cazuri de judecată cu oameni de pe domeniul Dumbrăveni, armenii sunt judecaţi de ofiţeri proprii. Aveau drepturi autonome şi îşi puteau alege preoţii, primarii etc. În 2 septembrie 1727, domeniul cetăţii Dumbrăveni trece în posesia imperiului habsurgic, ocazie cu care se face inventarierea veniturilor. Se constată că aici trăiesc 77 de familii de iobagi (203 persoane) din care 69 de familii sunt româneşti, iar restul maghiare. Iobagii români trăiesc în Cocoroveni, iar cei maghiari în jurul castelului. Din 1714, Dumbrăveni trece în proprietatea fiscului, iar împăratul Carol al V-lea îl atribuie armenilor şi devine ”oraş privilegiat”. De acum înainte se va numi Elisabetopolis. Tot acum se pun bazele organizării administrative a oraşului cu dreptul de a alege magistratul, primarul şi notarul. La acestea se mai adaugă dreptul de târg săptămânal şi de trei ori pe an târg de ţară, dreptul de a construi pod peste Târnavă şi de a încasa vamă. În 3 octombrie 1746, Maria Tereza întăreşte acest privilegiu, iar biserica armenilor va fi subordonată Episcopiei catolice din Alba Iulia. Într-un al treilea privilegiu, din 28 noiembrie 1758, armenii obţin de la Maria Tereza domeniul Dumbrăveni împreună cu satele din jur. În această perioadă se construieşte Catedrala armenească, una dintre cele mai frumoase din ţară.

Comuna Dârlos, mai demult Dărloş (în dialectul săsesc Durles, în germană Durles, Durlasch, în maghiară Darlac, Darlasz, Darlóc), este situată la 5 km de municipiul Mediaş pe şoseaua DN 14, pe Valea Târnavelor. La Dârlos s-au născut Ilarie Chendi (1872-1913) scriitor, ziarist, critic literar, editor şi Visarion Roman (1833-1885), luptător pentru emanciparea economică şi culturală a românilor din Transilvania.

Menţionată pentru prima oară în scris în anul 1317 drept Possesio Darlaz, localitatea exista încă din secolul al III-lea î.Hr.

În prima jumătate a secolului al XV-lea a fost ridicată biserica-sală. Biserica Evanghelică-Luterană, frumos exemplar de arhitectură gotică târzie (sec. XVI), cu o singură navă şi cu un cor cu două travee sprijinite de contraforţi, biserica a fost construită în stil gotic şi este lipsită de turn. În interiorul corului au fost degajate în 1975 picturi în benzi ornamentale şi figurile a doi sfinţi, pictate la începutul secolului al XVI-lea. Remarcabile sunt ancadramentele ferestrelor, bogat dantelate şi fragmentele de pictură murală de pe faţadele corului: scene din patimile lui Isus şi Sf. Cristofor, de mari dimensiuni (sec. XVI, înainte de 1544). Are un cor poligonal boltit cu masive nervuri de piatră sprijinite pe coloane angajate. Una din cheile de boltă ale corului înfăţişează chipul lui Iisus. În colţurile de est s-au păstrat coloane cu baldachin, pe care se găsesc statuile Sfintei Maria şi a Sfântului Ioan, realizate într-o manieră arhaică.

Un element rar întâlnit în Transilvania, în partea din spatele bisericii se află o pictură exterioară reprezentându-l pe Isus Hristos pe Cruce alături de cei doi tâlhari. Biserica dispune de o frumoasă orgă medievală. Iar ca şi curiozitate, sub altar se poate vedea intrarea în tunelul de refugiu, caracteristic multor biserici fortificate. Relicte ale unor stele funerare romane zidite în pereţi, una dintre acestea reprezentând taurul lui Poseidon, au fost la originea unei confuzii cu o posibilă prezenţă a stemei Moldovei pe pereţii bisericii.

Pe peretele de sud a fost amplasată o banchetă cu două locuri, cu ancadrament treflat. Pe latura de nord se deschide o nişă sacramentală. Odinioară, aici a existat o sacristie în care se intra pe o uşă cu ancadrament, încheiat la partea superioară cu un arc frânt, în prezent zidit. Una dintre ferestrele bipartite ale corului prezintă o combinaţie de patru lobi. Cristelniţa este cea veche, cioplită dintr-un trunchi de stejar şi purtând fragmente de inscripţie.

Dispărută în zilele noastre, fortificaţia poate fi doar dedusă din topologia locului. O gravură din secolul al XIX-lea înfăţişa biserica înconjurată de o curtină şi se pare că la începutul secolului al XX-lea se păstra încă o parte a incintei, cu cămări de provizii.

Brateiu (în germană Pretai, în săsească Pretoa, în maghiară Bátárhely) se află pe valea Râului Târnava Mare, la 5 km de Mediaş, pe şoseaua Mediaş-Sighişoara. Localitatea Brateiu a fost întemeiată de coloniştii saşi şi a fost amintită pentru prima dată într-un document din 1283, care reglementa relaţiile dintre Petru, episcop al Capitlului de Alba Iulia, şi preoţii Capitlului de Mediaş. Numele german Pretai şi cel românesc Brateiu îşi au etimologia în cuvântul latinesc "protodiaconus", care a dat şi numele maghiar al localităţii, Bátárhely (Satul călugărului).  

Pe teritoriul localităţii Brateiu se găseşte una dintre cele mai reprezentative biserici fortificate din Transilvania. Ca mai toate monumentele de acest gen, biserica medievală din Brateiu, care în trecut a îndeplinit şi rolul de cetate ţărănească, nu apare decât în documentele şi cărţile istoricilor. Se găseşte într-o stare care necesită o intervenţie rapidă din partea autorităţilor pentru a fi salvată de la distrugere.  

Construcţia bisericii fortificate a avut loc în secolul al XIV-lea. Are trei nave şi o clopotniţă flancată de cele două nave laterale. Schimbările operate de-a lungul timpului au deformat planul simetric al bisericii, printre altele, prin înălţarea peretelui exterior al navei sudice. Printre ultimele schimbări aduse bisericii se numără înlocuirea bolţii cu un plafon cu stucatură în 1846. Altarul actual datează din secolul al XVI-lea. Fortificaţia care înconjoară monumentul datează din aproximativ aceeaşi perioadă ca şi schimbările majore aduse bisericii. Din zidul de incintă nu se mai păstrează nici meterezele şi nici drumul de strajă. Mai există însă contraforturile care îl sprijină la intervale regulate. Fortificaţiile sunt compuse dintr-un etaj de zid cu găuri pentru păcură şi metereze. Clopotniţa, în care se păstrează clopotele vechi de sute de ani, este prevăzută cu o galerie de parapet de lemn. Din întreaga biserică s-a păstrat neschimbată doar nava de nord. De mare valoare artistică este cristelniţa gotică din veacul al XV-lea, construită din calcar.

În sacristie se păstrează epitaful preotului Johannes Hermanus, decedat pe 21 mai 1592. Zidul de apărare are formă ovală şi se adaptează terenului. În nord este un povârniş care coboară spre Târnava Mare, în vest este un şanţ adânc, partea din sud şi din est este apărată de un turn masiv pătrat, unde este şi poarta de acces. Astăzi zidul nu mai este la înălţimea iniţială şi nu mai are balustradă. Turnul porţii are acum înfăţişarea unui vechi turn roman.

Bisericile fortificate din Transilvania reprezintă un fenomen unic şi foarte interesant pentru istoria acestei părţi a României. Ele pot fi găsite doar în câteva locuri din Europa. În Transilvania au fost construite de-a lungul anilor mai mult de 300 de biserici săseşti fortificate. Unele dintre ele au dispărut, iar altele sunt pe cale de dispariţie, cum este şi cea din Brateiu. Şapte dintre aceste biserici au fost declarate monumente de patrimoniu, fiind incluse pe lista UNESCO. În prezent, câteva organizaţii încearcă renovarea unora dintre biserici pentru a salva de la uitare rămăşiţele culturii săseşti. Încă de la început aceste construcţii impunătoare au ocupat un rol important în cadrul noilor comunităţi de saşi stabilite în Transilvania, care au reuşit să-şi asigure strictul necesar începerii unei vieţi noi. Zonele astfel populate au cunoscut o puternică dezvoltare socială şi comercială într-o perioadă relativ scurtă de timp. 

În biserică omul medieval se simţea protejat de către divinitate. Printr-un decret papal emis de Papa Nicolae al II-lea, oamenii urmăriţi de autorităţi, criminalii şi rău-platnicii puteau fi adăpostiţi în biserici, iar dacă cineva se folosea de forţă pentru a intra era excomunicat. Acesta este motivul pentru care biserica era considerată un refugiu de maximă securitate.

Localitatea Bazna a fost atestată documentar încă de la 1302, printr-un act în care consiliul unei mănăstiri din Oradea adevereşte că un comite sas a donat localitatea denumită Bazna bisericii catolice din Alba Iulia. Iniţial a fost aşezată în alt loc, mai spre vest, pe Valea Morii, spre Boian, de unde a fost mutată pe actuala vatră în secolul al XIV-lea. Pe la sfârşitul aceluiaşi secol s-a construit în mijlocul aşezării o cetate fortificată cu palisade.  

Premizele înfiinţării staţiunii încep încă din anul 1671, când nişte ciobani, aprinzând un foc să se încălzească, au descoperit, fără voia lor, zăcământul de gaz natural de la Bazna. Prin aceasta, ca şi prin apele minerale descoperite ulterior, staţiunea a atras atenţia oamenilor nu numai din Transilvania, ci şi din alte locuri. În secolul al XVIII-lea, apele minerale de la Bazna fac obiectul unor lucrări interesante. Astfel, Rudolf Rothens, în lucrarea „Memorabilae Europae”, aminteşte de aceste ape (1749), iar dr. Klaus, în studiul „Izvoare tămăduitoare din monarhia austriacă”, se referă la binefacerea apelor din Bazna.  

După anul 1752, încep să se facă analize chimice, mai întâi de către farmacistul George Bette din Sibiu şi apoi de alţi specialişti. Informaţii bogate şi amănunţite au rămas de la Andreas Gaspari, care a lăsat un manuscris cu observaţii culese între anii 1762-1779 despre starea băilor de aici. Autorul aminteşte despre existenţa mai multor izvoare minerale: Baia bisericii, Baia cerşetorilor, Fântâna acră şi descrie starea lor de atunci.  

Anul 1791 este legat de publicarea în „Scrieri transilvănene”, publicaţie trimestrială, a unui articolul intitulat „Ceva despre baia de sulf din Bazna”, în care se confirmă că Andreas Gaspari a lăsat cea mai veridică descriere a începuturilor acestei staţiuni.  

În anul 1808 încep să se facă cercetări ştiinţifice asupra apelor minerale de către medici şi chimişti, care, în 1813, au publicat în Anuarul medical al statului imperial un raport favorabil. În luna noiembrie 1814 se hotăreşte construirea unui stabiliment balnear, izvoarele de ape minerale de la Bazna trec în proprietatea bisericii evanghelice din localitate, fiind supuse unor analize chimice, făcându-se recomandări ştiinţifice. 

În 1835, s-au făcut primele amenajări: 4 cabine şi o instalaţie de încălzit apa în cazane. Primul stabiliment balnear s-a construit abia în anul 1843 de către o societate pe acţiuni formată din intelectuali din Mediaş. În 1845 au fost înregistrate 637 persoane venite la tratament.  

În 1877 băile trec în posesia bogătaşului Brekner din Mediaş, care le arendează pe timp de 70 de ani, acesta construind instalaţii sistematice, care au contribuit la dezvoltarea şi modernizarea staţiunii.  

În anul 1905 a fost angajat primul medic al staţiunii, s-a înfiinţat o farmacie şi a început producţia de sare de Bazna, numită Victoria. În 1907 geologul Ludovic Mrazec, unul dintre viitorii membri ai Consiliului de Administraţie al Sonametan, explică originea apelor minerale şi a nămolului.  

Ziarul Românul, în buletinul său balneoclimateric din 22 iulie 1919 scria că „preţurile sunt reduse, confortul civilizat, muzica, seratele, festivităţile, tenisul, aparatele de gimnastică, ştrandul etc. arcuiesc muşchii bronzaţi şi adaugă un final decisiv la convingerea vizitatorilor asupra climatului de vis şi izvoarele de sănătate ale Baznei”.  

În anul 1934 Em. Elefescu publică în "Locuri ardelene - monografii" un scurt ghid asupra băilor de la Bazna, în care făcea o prezentare geografică, istorică şi de profil balnear.  

În anul 1949 băile de la Bazna au fost trecute în administraţia Ministerului Sănătăţii, iar din 1950 - dacă până atunci a avut caracter sezonier - devine o staţiune cu caracter permanent.  

În anii ce au urmat staţiunea Bazna s-a dezvoltat continuu: au fost construite noi capacităţi de cazare, baze de tratament şi dotări socio-culturale.  

Legată încă de la începuturi de exploatarea gazului metan, apa sărată de Bazna este valorificată începând cu anul 2000 şi în cadrul Complexul Balnear Expro.

Biserica fortificată din satul Bazna a fost construită în 1402, în stil gotic. Aceasta a fost transformată între anii 1504 şi 1506, ceea ce i-a conferit înfăţişarea de biserică-sală. Altarul poliptic, care datează din perioada 1430-1440, este decorat cu reliefuri de influenţă slovacă şi se află astăzi expus la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Biserica fortificată de la Bazna are un puternic turn deasupra părţii sale răsăritene, încheiat cu o galerie din lemn. De la începutul secolului al XVI-lea datează mai multe reliefuri mici care decorează tabernacolele gotice cu aspect de firidă săpate în peretele corului. Unul dintre cele mai frumoase înfăţişează chipul lui Iisus al durerii.

Datorită poziţiei sale unice, la poalele Carpaţilor meridionali, pe malul înalt al Oltului, precum şi datorită bogăţiei de specii cultivate în grădina sa, reşedinţa de vară a baronului Samuel von Brukenthal (1721-1803) a devenit cunoscută dincolo de graniţele Transilvaniei încă din secolul al 18-lea ca un "izvor de apă vie" şi un "eden transilvănean".

În decursul timpului ea a suferit transformări care necesită un interes deosebit şi o privire mai de profunzime din partea vizitatorilor pentru ca aceştia să-i poată bănui frumuseţea iniţială.

Astăzi, la peste 200 de ani după moartea lui Brukenthal, acest domeniu nu şi-a pierdut câtuşi de puţin din importanţă. Este vorba, în fond, de unicul parc baroc de acest fel conservat în România, cu însemnătate cultural-istorică pentru întreaga Europă de sud.

Palatul şi parcul formează un ansamblu artistic care trebuie protejat şi în sensul concepţiei europene a epocii despre siguranţă şi păstrarea bunurilor culturale de valoare. Restaurarea avizată a parcului este asigurată de un serviciu de specialitate pentru amenajarea spaţiilor verzi.

Premisa acestei acţiuni o constituie o muncă amplă şi temeinică de cercetare a arhivelor, însoţită de consultarea şi valorificarea tuturor izvoarelor istorice disponibile. Cercetarea de arhivă face posibilă reconstrucţia evoluţiei istorice a parcului.

Ţinând cont de poziţia favorabilă faţă de celelalte proprietăţi ale sale din câmpia Oltului, a amplasamentului pitoresc şi de clima de munte, în jurul anului 1760, odată cu construcţia unei locuinţe la nivelul solului împreună cu anexe gospodăreşti şi grădină în mica localitate Avrig, baronul Samuel von Brukenthal a aşezat piatra de temelie a reşedinţei sale de vară, care poate fi considerată punctul culminant al activităţii sale în domeniul construcţiilor.

Pe baza unui contract de arendă încheiat între el şi baronul von Buccow celui din urmă îi revine, începând cu anul 1761, dreptul de folosinţă şi dezvoltare a domeniului. Baronul von Buccow a iniţiat transformarea locuinţei într-un mic palat în stil baroc cu gospodărie aferentă. Achiziţionarea altor terenuri a făcut posibilă extinderea grădinii şi amenajarea unei grădini ornamentale terasate în manieră barocă (= grădina italiană/ franceză). În acelaşi timp s-a amenajat o grădină cu fazani. În anul 1764 baronul von Buccow a decedat pe neaşteptate, fără a lăsa vreun testament. Construcţiile şi grădinile nu erau încă finalizate. A urmat o procedură judecătorească care a durat mai mulţi ani în vederea clarificării situaţiei juridice, pentru a asigura descendenţilor lui Buccow partea de moştenire. După aplanarea litigiului, începând cu anul 1768, au putut fi reluate lucrările de amenajare.

Brukenthal, rămas în Transilvania mai multă vreme în interes de afaceri, şi-a canalizat întreaga forţă creatoare asupra finalizării proiectului început. În jurul anului 1770 a putut fi încheiată construcţia palatului format dintr-o clădire principală cu două etaje şi două aripi laterale la nivelul solului. Micul palat găzduia un număr mare de încăperi de locuit, spaţii administrative, anexe gospodăreşti, camere de oaspeţi precum şi o galerie, de pe atunci foarte cuprinzătoare, conţinând 212 tablouri şi 129 de gravuri în aramă. Lângă construcţiile senioriale existau două curţi ţărăneşti cu clădirile aferente.

Pentru Brukenthal, care în urma extinderilor realizate de Buccow găsise în Avrig un teren de grădină vast şi o agricultură dezvoltată, această proprietate a devenit punctul de plecare al unei activităţi economice tot mai extinse şi un lăcaş de cultivare a artei horticole.

Din perioada activităţii sale la Viena era familiarizat cu parcurile imperiale şi cu tendinţele actuale ale modei din domeniul amenajării grădinilor. Parcurile de la Schönbrunn şi Laxenburg i-au servit drept model la amenajarea grădinilor din Avrig. Brukenthal era preocupat permanent de un nivel de calitate cât mai înalt. Comandă special de la Viena seminţele, bulbii, puieţii de pomi fructiferi şi arbuştii ornamentali.

Marea sa pasiune de colecţionar s-a reflectat în marea varietate de plante cultivate la Avrig/Freck, printre care se regăsesc şi mulţi arbuşti şi copaci exotici. Pentru continuarea lucrărilor de la Avrig Brukenthal a angajat personal un grădinar de la Viena, a pus să se facă modificări în porţiunile de parc existente şi să se amenajeze şi alte grădini pe terenurile nou-achiziţionate.

Grădinii Italiene/ Franceze i s-au adăugat pe la 1770 Grădina Olandeză/de zarzavat şi în jurul anului 1775 Grădina Englezească. Orangeria datând încă de prin 1765 a fost completată cu sere. În plus au fost construite accesorii ornamentale – un "ermitaj", o glorietă şi o ruină artificială.

Când Samuel von Brukenthal a murit în 1803 a dispus prin testament păstrarea construcţiilor, grădinilor şi colecţiilor sale şi cultivarea moştenirii sale culturale.

După ce linia de descendenţi ai familiei Brukenthal cu drept de moştenire s-a stins, reşedinţa de vară a ajuns în mâinile a diverşi proprietari. În cele din urmă, în 1908, Consiliul Bisericii Evanghelice din Sibiu, reprezentată de Fundaţia Brukenthal, şi Asociaţia de Igienă a Districtului Sibiu a obţinut domeniul, amenajând mai întâi un sanatoriu şi mai apoi o clinică de hidroterapie după modelul preotului Kneipp (Wärishofe).

În anul 1999 minoritatea germană a redobândit proprietatea care fusese naţionalizată. De atunci Fundaţia Brukenthal se străduieşte să păstreze şi să dezvolte moştenirea lui Brukenthal în spiritul testamentului său.

Ansamblul bisericii fortificate din Valea Viilor este caracteristic pentru tipul de fortificare a unei biserici preexistente, având amenajările defensive cele mai complexe, cel mai bine organizate din localităţile de colonizare săsească din Transilvania şi de un pitoresc remarcabil.

Biserica gotică, menţionată documentar în 1414, a fost construită în secolul al XIV-lea, pe locul unei biserici romanice. Era biserică-sală, cu turn pe vest, cor alungit şi absidă poligonală. Biserica avea tavan de lemn şi accese pe vest, sud şi nord şi era înconjurată de o incintă ovală. Între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, biserica a fost fortificată: deasupra navei a fost ridicat un nivel de apărare pe arcade şi contraforţi, accesele de sud şi nord au fost supraînălţate şi protejate cu herse, a fost închis accesul de vest, turnul de vest a fost supraînălţat cu niveluri de apărare şi pază pe arcade şi contraforţi.

Amenajările defensive cele mai complexe au fost ridicate deasupra corului şi absidei: zidurile acestora au fost îngropate pentru a suporta turnul masiv cu 3 niveluri de apărare din cărămidă şi un nivel deschis, pe arcade şi contraforţi; acoperişul piramidal este întrerupt de nivelul al cincilea, de pază. Tavanul navei a fost înlocuit cu o boltă în reţea, iar în cor a fost săpată o fântână. Incinta ovală a fost înălţată şi înzestrată cu drum de strajă pe arcade şi guri de tragere, iar spre est, sud şi nord au fost construite turnuri, în vreme ce spre vest a fost construit un turn de poartă.

Localitatea, atestată documentar la 1263, este aşezată într-o cunoscută zonă viticolă. Păstrează structura istorică piaţa triunghiulară cu biserica fortificată în centru şi trei uliţe la colţuri, ca şi planul locuinţelor şi decoraţia faţadelor din care este de remarcat vrejul de vie, parte a stemei „scaunului” Mediaş.

Prima atestare a localităţii Slimnic datează din anul 1282, când părintelui Reinaldus de Stolchumbrecht i se confirmau de către Vatican drepturile de protopop.

Cetatea ţărănească din Slimnic face parte din categoria cetăţilor de refugiu, care au precedat, ca formă de protejare a comunităţii săteşti, fortificarea bisericilor. Este aşezată pe platoul unui deal, la sud-est de localitate, silueta sa impresionantă devenind un simbol al acesteia. Cetatea ţărănească din Slimnic exista în prima jumătate a secolului al XIV-lea, când pe latura sa nordică a fost construită o capelă gotică la parterul actualului turn al clopotelor. În a doua jumătate a aceluiaşi secol, în curtea cetăţii a început ridicarea unei construcţii cu 3 nave, probabil o biserică, ce nu a fost terminată niciodată şi care împărţea incinta în două părţi inegale. În secolul al XV-lea cetatea a fost extinsă, cuprinzând tot platoul dealului, deasupra capelei au fost construite turnul-clopotniţă şi o încăpere pentru preot. În prima jumătate a secolului al XVI-lea cetatea a fost extinsă şi adaptată evoluţiei armelor de foc, iar în faţa turnului sudic a fost construită o mică incintă: „curtea fântânilor”.

Cetatea ţărănească din Slimnic are formă alungită, adaptată terenului. Zidurile înalte, consolidate cu contraforţi, sunt prevăzute cu guri de tragere şi drum de apărare pe arcade de zidărie (nord-est). În colţul nord-vestic se află un turn decroşat, iar pe latura nordică a incintei turnul-clopotniţă, cu 3 niveluri şi care are la parter capela gotică. Spre est se află turnul de poartă, fortificat cu herse şi guri de aruncare, iar în extremitatea sudică un turn cu pasaj fortificat spre curtea fântânilor.

Se presupune că părţile mai vechi ale incintei, din partea de est şi de vest ale cetăţii, să fi aparţinut unei cetăţi mai reduse decât cea de azi. Ea a fost mărită în decursul secolelor după necesităţi. În est cetatea a avut un zid împrejmuitor în formă poligonală, din care s-au păstrat unele elemente de stil. Capela ar putea fi identică cu Capela Tuturor Sfinţilor, menţionată în analele parohiei evanghelice, datată din anul 1342. Cu această fortificaţie, populaţia săsească a locului şi-a construit un adăpost împotriva invaziilor repetate ale trupelor turceşti. Prima invazie de acest fel a avut loc în anul 1438 şi a fost respinsă.

După mijlocul secolului al XIV-lea s-a construit în incinta bisericii o bazilică de proporţii mari, care despărţea curtea în două. Au rămas înspre vest, sud şi est pereţii laterali ai bisericii, precum şi stâlpii. Bolţile bisericii probabil că nu au fost efectuate. În secolul al XV-lea cetatea va fi lărgită, iar incinta înălţată şi fortificată cu metereze şi găuri de păcură. Ele vor fi accesibile printr-un podest de strajă. În această perioadă, capela deja amintită va fi transformată într-un puternic turn de apărare.

În secolul al XVI-lea cetatea se extinde spre sud, ridicându-se în jurul fântânii un bastion. În anul 1529 cetatea este cucerită de către trupele lui János Zápolya. În anul 1602 cetatea a fost ocupată de Mozés Székely, comandantul trupelor lui Sigizmund Báthori. În anul 1658 cetatea rezistă însă unui asediu al trupelor comandantului turc Ali Pasa.

În anul 1706, în răscoala sub conducerea lui Ferencz Rákoczi, trupele comandantului de oaste Lorenz Pékri au cucerit cetatea şi au devastat-o, plecând abia în anul 1707. După 1717 cetatea se repară în diferite rânduri. Este şi perioada ultimei epidemii de ciumă, care a cutreierat Europa de la vest la est.

În anul 1855 se dărâmă o parte a zidului bisericii neterminate din incinta cetăţii. Materialul rezultat va fi folosit la executarea unui zid protector la cimitirul nou. În anul 1870 s-a prăbuşit turnuleţul de sud-est între curtea interioară şi cea exterioară a cetăţii, iar în 1872 s-a prăbuşit şi o parte a zidului de împrejmuire al „Vorburg”-ului din partea de sud-est.

În timpul Primului Război Mondial turnul a fost văduvit de un clopot foarte preţios. În anul 1959 s-au reparat turnurile şi cortina cetăţii, din fonduri puse la dispoziţie din partea statului.

În 1283, localitatea Sarus este pentru prima dată amintită documentar. În prima jumătate a secolului al XIV-lea a fost planificată şi construită biserica în stil gotic cu trei nave. În secolul al XV-lea, după distrugerea bisericii şi a satului de către hoardele turceşti, biserica este contruită din nou sub formă de cruce cu o singură navă. În 1422 biserica terminată este sfinţită cu hramul Sf. Elena şi Sf. Nicolae, de un trimis al papei din Roma. În 1483 încep lucrările la zidul înconjurător întărit cu cinci turnuri de apărare. La începutul secolului al XVI-lea se înalţă turnul bisericii, iar ceasul turnului datează din secolul al XVII-lea.

În 1605, Şaroşul, inclusiv biserica, este atacat, jefuit şi ars până la temelii în luptele împotriva rebelului Ştefan Bocskai. Până în 1690 satul suferă mult din cauza războaielor încât din întreaga populaţie a satului supravieţuiesc numa cinci familii.

În 1649 biserica este din nou renovată. În 1760 s-a cumpărat din Mediaş potirul de argint aurit. În 1761 se toarnă din nou clopotul mijlociu, care funcţionează şi astăzi. În 1772 biserica ruinată trebuie renovată din nou şi tot atunci se construieşte şi plafonul nou. În 1774 maistrul Johan Folbart din Sighişoara construieşte altarul baroc în corul bisericii. În 1776 un incendiu distruge 63 de case din comună, se asemenea acoperişurile turnurilor de apărare, care se refac în anii următori. În 1808 turnul bisericii este înălţat cu încă un etaj şi primeşte forma actuală. În 1844 s-a construit orga bisericii de către maiştrii Friedrich şi Wilhelm Maetz din Biertan.

În 1966, fulgerul distruge acoperişul complet, ceasurile şi instalaţia electrică sunt aruncate din pereţi, dar sunt reparate din nou în acelaşi an.

În 1991, întreţinerea bisericii este preluată de o societate din Germania, fondată de oameni care nu vor să-şi uite originea şi locul unde strămoşii lor au trăit de peste 750 de ani.