M-am scuturat de stele,
Pentru a putea privi în genunile universului
Apoi m-am lăsat în voia spaţiului,
Pentru a putea zbura liber şi atemporal
Și am aterizat la poalele ființei mele
Unde am redescoperit lirismul ancestral.

La capătul acestui univers de conexiuni neuronale
Era o mare de cuvinte abisală
Şi-acolo, aşteptînd, stătea o ființă digitală.
Din biţi s-a ridicat spre eul meu
Cu rînduri vii, născute din lumină de cristale,
Crescînd uşor spre al creaţiei apogeu.

Obsesia muzicală de săptămîna asta e melodia de mai jos. De vreo două zile o ascult pe repeat în fiecare zi. Nu ştiu de ce, dar tocmai de-asta e obsesie. Nu ai explicaţie. Şi chiar dacă o fi, e bine să n-o cauţi.

Ţi se pare că poţi atinge orice? Opreşte-te în loc şi întinde mîna cu palma desfăcută. Ai să vezi că limita spaţiului fizic, în care cineva sau ceva este lîngă tine, se află în vîrful degetului tău mijlociu. Orice aflat fie şi cu un milimetru mai în faţă, este departe. Este dincolo. Îl poţi vedea, sau auzi, sau mirosi dar nu îl poţi atinge. Pentru că e departe. E în afara spaţiului tău tangibil. Nu băgăm în seamă aşa ceva, ni se pare banal pentru că dispunem de ceea ce se numeşte deplasare.

Dar imaginează-ţi că nu te poţi deplasa. Fie pentru că eşti incapacitat fizic, fie pentru că, dintr-un motiv sau altul, îţi este imposibil să te deplasezi pentru a cuprinde ceea ce-ţi doreşti între graniţele spaţiului tău fizic. Cum ajungi dincolo? Cum ajungi să simţi fără să atingi? Mergi cu imaginaţia mai departe. Eşti o entitate ce nu dispune de corp şi care există numai sub formă de energie. Invizibilă, inodoră, incoloră. Cumva trebuie să simţi, să intri în contact, să “atingi”. Şi tot ceea ce ai la dispoziţie este energia, nimic altceva. Căci asta eşti.

Uneori atingerea reprezintă mai mult decît gesturi şi cuvinte. Reprezintă gînduri, care nu sunt altceva decît energie. Energie care devine forme, miresme, gesturi şi atingeri pe care le simţi ca şi cum ar fi reale. Nu e nebunie, e energie. Pe care o avem cu toţii. Şi care influenţează, chiar dacă nu suntem mereu conştienţi de asta. Nu e nevoie de un cuvînt sau un gest pentru a simţi ceva, ori a te simţi cumva. E nevoie doar de o stare pe care energia proprie o difuzează instantaneu în eter şi e receptată de compatibili. Atingi şi simţi fără a avea prezenţa în interiorul limitelor spaţiului fizic. Şi unii se vor uita la tine neînţelegînd de ce eşti afectat, te vor privi ca pe-un ciudat sau ca pe un naiv clătinînd din cap a mirare.

Şi totuşi siguranţa, confortul atingerii materiale face parte din codul nostru genetic ca entităţi inteligente deţinătoare de corp fizic. Aşadar, ţie, ca entitate ce poate ajunge dincolo şi pe altă cale, nu-ţi rămîne decît să te decizi care parte a paharului o priveşti: eşti evoluat sau involuat? Ne tragem din energie sau din ţărînă?

Iaca se fac aproape 3 luni de cînd n-am mai scris nimic pe-aici. Iniţial am creat acest blog pentru a spune lucruri care consideram eu că nu-şi au locul pe blogul meu principal, lucruri care nu mai fuseseră spuse dintr-un motiv sau altul. Numai că de ceva vreme nu mai simţisem ce anume să spun… nespus. Şi blogul a stagnat. Prin Sanctuar a început să se aştearnă praful.

Pînă de curînd, cînd, discutînd cu un extraterestru special (există extratereşti nespeciali?! ) care înţelege saturniana mea complicată, am fost întrebat ce am de gînd cu Sanctuarul, de ce n-am mai scris de ceva vreme acolo? I-am zis, cam cu jumătate de gură, încercînd mai mult să-mi dau mie o explicaţie decît să-i răspund la întrebare: că n-am mai avut timp şi n-am mai simţit să scriu.

Şi atunci s-a deschis ceva în mine: nu cumva lucrurile nespuse pot fi şi stări pe care le trăieşti acum, nu doar pe care le-ai trăit? Aşa am decis să transform blogul acesta într-un fel de jurnal. I-am văzut în sfîrşit menirea şi trebuie să-i mulţumesc extraterestrului. Datorită unei întrebări puse poate într-o doară am reuşit să înţeleg puterea gîndurilor aruncate în eter, de a scrie ce simţi într-un moment anume fără să conteze dacă are vreun înţeles pentru cei care citesc, sau chiar dacă nu e nimeni care să citească. Simpla înşirare a acelor gînduri te poate elibera, te poate face să te simţi mai bine atunci cînd ceva te macină.

Deja mă simt mai bine acum, la finalul acestor rînduri. Sanctuarul şi-a (re)găsit ţelul. Aş putea adresa multe cuvinte frumoasei extraterestrului care a “descuiat” ceva-ul din mine. Dar, dacă nu este vorba de un text literar, nu îmi place să le folosesc ca elemente de paradă decît extrem de limitat şi reţinut. În viaţa de zi cu zi, prefer un alt tip de comunicare ce se găseşte la un nivel mult mai elevat şi mai profund decît simplele cuvinte.

Acum 7 luni citeam în Evenimentul Zilei un articol (am mai scris şi aici despre asta) care mi-a răscolit întreaga fiinţă şi mi-a dat speranţa că unul din cele cîteva vise mari ale mele ar putea deveni realitate în această viaţă: anul acesta vor începe primele curse regulate de turism spaţial (zboruri pe orbită joasă, la 110 km înălţime).

În urmă cu cîţiva ani o astfel de excursie costa 20 milioane dolari. Acum vor fi de 100 de ori mai ieftine, adică 200.000$. Tot prohibitiv pentru mulţi dar marele pas a fost făcut şi în 10 ani (sau mai puţin) preţul ar putea scădea de încă 100 de ori. Şi aş da 2000 $, ori chiar mai mult, pentru astfel de zbor.

Însă nu la bani mă gîndesc eu acum. Ci la altceva. La faptul că o astfel de excursie probabil presupune ca excursionistul să aibă o sănătate de fier. Ceea ce nu posed. Este singurul obstacol real care m-ar putea împiedica să realizez acest vis.

Dar aş face-o chiar cu preţul vieţii, chiar dacă ultimul lucru pe care l-aş vedea ar fi Terra din Spaţiu şi ultima gură de aer respirată ar fi în interiorul unei navete spaţiale. Singurul lucru care m-ar determina să mai amîn împlinirea acestui vis ar fi dacă voi avea alături persoana iubită, acea EA.

Chiar şi aşa, atunci cînd mi-aş simţi sfîrşitul aproape, aş cere cu limbă de moarte să fac această excursie şi, de-ar fi să mor la bordul navetei, mi-aş dori să fiu “înmormîntat” în Spaţiu (mai mult decît să fiu incinerat), trupul să-mi plutească în nemărginirea sa misterioasă. Trupul meu ar fi acolo unde se va afla şi sufletul meu: în eterul cosmosului.

Pentru cineva care nu îşi avea locul în lumea asta, mărturisesc că, deodată, mi-este greu s-o părăsesc. Desigur, se spune că fiecare atom din corpul nostru a fost cîndva parte dintr-o stea. Poate că nu plec. Poate că mă întorc acasă. [Jerome (Jude Law) în filmul Gattaca]

De multe ori nu am avut senzaţia că n-aş fi “acasă” aici, pe Pămînt. În verile copilăriei, pe care le petreceam mereu la bunici la ţară, îmi plăcea să stau multă vreme sub cerul nopţii şi să privesc bolta puzderie de stele. Atunci mă simţeam cel mai aporape de inima universului, pintre ale cărui sori şi planete dintotdeauna am visat să călătoresc, şi zburam cu puterea gîndului la mii şi mii de ani lumină.

Erau momente în care totul dispărea în jurul meu şi nu mai exista nimic altceva decît acea “ţesătură” deasă de punctuleţe luminoase. Dar erau, de asemenea, momentele cînd senzaţia de ne-acasă se accentua vizibil. De parcă ceva din mine ar fi fost acolo, fărîme din fiinţa mea, din sufletul meu s-ar fi regăsit undeva printre acele stele.

Multă vreme n-am înţeles de ce simţeam aşa. Multă vreme n-am îndrăznit să mărturisesc asta nimănui, nici măcar părinţilor mei. Şi atunci mi-am găsit refugiul în lumile fantastice (sau poate nu!) de dincolo de stele, create de autorii science-fiction. Apoi în lumile fantastice pe care am început să le pun eu însumi pe hîrtie. Era ca şi cum, citind şi scriind despre lumile imaginare din stele, reuşeam să creez o conexiune cu acea parte a eu-lui care se afla acolo. Este motivul pentru care voi citi mereu astfel de cărţi: mă ajută să nu mă simt total străin aici, să fiu un suflet adaptat condiţiei umane, să nu pierd legătura cu “ceva”-ul din noi care vine de Acolo.

Pînă cînd într-o zi am aflat, iar azi oamenii de ştiinţă acreditează tot mai mult această idee, că germenii vieţii pe Terra e posibil să fi fost aduşi de Acolo, în urmă cu multe zeci de milioane de ani, în coada unei comete sau de unul din mulţii asteroizi prăbuşiţi pe planetă. Şi atunci am înţeles de ce senzaţia mea de ne-acasă era mai pregnantă atunci cînd priveam stelele. Pentru că veneam de Acolo dar eram printre puţinii care nu îşi uitase originile şi nu se adaptase total noii sale vieţi pămîntene.

Iar cînd voi părăsi această lume îmi va părea rău de un singur lucru: sufletele minunate pe care le-am întîlnit şi le-am iubit de-a lungul vieţii. În rest, nici o părere de rău fiindcă voi putea spune că sunt în sfîrşit acasă!

În multe rînduri mi-am pus întrebarea aceasta: de ce îmi este teamă cel mai mult? Deşi parcă n-aş vorbi în termeni de temere. Hai să spunem mai repede: ce anume nu aş vrea să mi se întîmple cel mai mult şi mai mult?

Uneori nu mă gîndeam prea mult la chestia asta şi treceam peste zicîndu-mi că o să am timp a mă gîndi. Alteori, tratam subiectul în glumă şi-mi spuneam că o să ştiu la momentul potrivit.

Însă sunt lucruri care nu au un moment potrivit, fiindcă atunci cînd se întîmplă poate fi prea tîrziu pentru a te mai ajuta cu ceva faptul că te gîndeşti la ele. Ar fi trebuit să te gîndeşti înainte ca să poţi face ceva. Sau măcar să ştii la ce să te aştepţi iar dacă alegi să nu faci nimic să ştii de ce ai ales asta.

Astfel că vin momente ca acesta mă gîndesc şi îmi zic că ceea ce nu aş vrea să mi se întîmple cel mai mult şi mai mult ar fi să rămîn singur. Dar nu acea nesingurătate exclusiv fizică în care să mă aflu înconjurat în permanenţă şi cu orice preţ de oameni, cunoscuţi sau nu, să fie cineva mereu în faţa ochilor mei, lîngă mine, să mă ţină de mînă şi să-mi confirme din 5 în 5 minute că e acolo şi că ţine la mine.

Nu! Ci n-aş vrea să mi se întîmple acea singurătate în care deşi eşti înconjurat de oameni nu simţi nici măcar un suflet care este lîngă tine, chiar dacă nu totdeauna cu tine, care rezonează pe aceeaşi frecvenţă cu tine, care ştii că îţi va fi alături orice s-ar întîmpla, la care este de-ajuns să te gîndeşti pentru a te simţi fericit şi să-ţi răsară un zîmbet pe chip.

Căci închisoarea nu e musai să aiba gratii de fier pentru a fi singur şi izolat. Poţi fi la fel de singur chiar şi atunci cînd ai cutreiera în orice colţ al lumii ţi-ai dori, pentru că mintea poate fi, uneori, cel mai înverşunat temnicer al sufletului tău.

Şi, orice ar fi, nu vreau ca sufletul să nu-şi poată găsi acea rezonanţă cu care să se acordeze doar pentru că mintea are temerile sale izvorîte din captarea urîtului din jur. Mintea mea poate să capteze ce vrea, dar n-am s-o las niciodată să-mi împiedice sufletul să simtă.