Am participat de multe ori la competiții, fie că au avut caracter sportiv sau nu. Până la urmă, peste tot în jurul meu e o competiție, sunt înconjurat de astfel de lucruri. Bătaie pe medii mari la școală, pe cele mai mari note, cele mai bune referințe. Bătaie pe locul din autobuz. Și asta ca să ce, să-l dai băbuței care urcă la următoarea stație? Să nu mai vorbim de tot felul de concursuri de care auzim la televizor. Sau, de ce nu, hai să considerăm viața ca o competiție. Un concurs în care cel mai bun, cel mai bine pregătit, ajunge să fie și pe cea mai înaltă treaptă a societății.

De concursuri ne-am săturat. La Loto n-am câștigat, Bingo e doar o hoție, și parcă nici măgăriile alea de le-am trimis prin poștă la capetală n-au dat rezultate. Competițiile sunt constituite pentru toți, în afară de unul singur, din dezamăgiri. Sau din nepăsare, în cazul în care nu înțelegi adevăratul spirit al sportului și nu participi ca să câștigi, ci doar pentru că e bine să participi. Cu asta nu sunt deloc de acord și v-am mai spus-o și aici.

Despre Prahoveanul anului, concursul lansat de către Phonline.ro, am aflat de la Sorin. Sau, mai bine zis, am aflat de la linkul pe care îl avea la status pe Y!M. Sunt și eu nominalizat acolo, ba chiar de două ori. O dată la categoria bloguri, bineînțeles; linkul poate fi găsit aici. A doua nominalizare este la categoria sport. Chiar dacă ceea ce fac eu nu se poate numi un sport propriu-zis, cine m-a nominalizat a considerat că ceea ce fac mânuțele mele cu niște cuburi Rubik este foarte mișto. Linkul este aici. Se poate vota simplu, printr-un singur click pe steluțele din josul paginilor pe care vi le-am dat, și chiar vă rog să o faceți. Știu, sunt mulți oameni out there care vor vota cu minus pentru ca m-am luat de stilul lor de viață, țara lor sau alte d-alea. Nu e nimic, am auzit eu cândva o vorbă care spunea că ești pe atât de sus pe cât de mulți dușmani ai. Ia să vedem, eu câți dușmani am?

Articole asemănătoare

• Am apărut în Adevărul de Seară (8)
• Important e să câștigi, nu să participi (7)
• Ca să fii viu, trebuie să fii cool (2)
• De ce este nevoie de sport în școli (11)
• Webstock 2009 (1)

Acum patru ani am scăpat ca prin urechile acului de a fi o generație de cobai. Am dat examenul de capacitate pe vechiul sistem și am intrat la liceu cum se făcea și până atunci. Cei care au urmat după mine n-au avut același noroc. Teze unice în a 7-a și a 8-a, medii, nici ei nu mai știau de unde au toate notele alea și pe baza a ce intră în liceu. Dacă în clasa a 8-a am scăpat, se pare că nu voi scăpa în a 12-a. Fac și eu parte, la fel ca mulți alții, din prima generație care dă bacalaureatul pe noul sistem, cel cu trei examene scrise în vară, și trei probe de competențe în timpul celui de-al doilea semestru.

Evident, nu am motive să fiu foarte excitat de diploma pe care urmează să o primesc la final de an, cea cu competențele, că nu știu cât de mult mă va ajuta, dar sunt și niște lucruri bune la bacul ăsta. Nu o să mă dau pe după colț să spun că nu-mi place, că e nasol, că e de rahat, că de ce au schimbat modificarea etc. Mie îmi este mult mai comod acest tip de examen. Uite, mâine scap de română. În aprilie de informatică și în mai de engleză. Parcă e altceva când mai ai de dat doar trei examene în vară, nu șase. Ok, practic nu s-a schimbat nimic, pentru că examenele sunt aceleași, nu sunt mai ușoare, doar că sunt programate într-o perioadă mai lungă de timp, ceea ce este foarte ok. Să luăm cele trei noi probe pe rând:

Restul problelor, cele din vară, sunt absolut la fel ca și înainte. În afară de proba de competențe lingvistice, adică oralul care se dă zilele astea, celelalte două probe sunt niște idei bune. Evident, acum să nu ne imaginăm că diploma primită la final de an o să facă diferența între un elev slab și un elev bun. Deloc. Este doar o hârtie de calitate superioară, dar o hârtie care nu se știe când și unde te poate ajuta. Din păcate, ceea ce nu se înțelege este că boala sistemului românesc de învățământ nu stă în modalitatea de examinare. Mereu când se anunță o reformă, în principiu cam la fiecare nouă guvernare, ba se dă altfel capacitatea, ba se dă altfel bacalaureatul, ba mai punem un examen în clasa a 10-a, ba se intră la facultăți doar pe dosar etc. Modalitățile de examinare sunt asemănătoare cu cele din afara țării, nu aici e problema, ci la alt nivel. Suferim la nivelul personalului (în cele mai multe cazuri slab calificat, sau chiar deloc) și mai ales la nivelul programei școlare. Aici trebuie făcută o reformă, dar probabil că ia prea mult timp și mulți bani, iar rezultatele sunt pe termen lung. Păi ce, guvernanții de azi vor să fie bine peste 5 ani? Nu, ei vor să fie bine azi, că doar nu sunt proști să-i lase pe alții să se laude cu munca lor. Nu mai bine mai investim niște bani și nu muncim deloc?

Articole asemănătoare

• Sistemele de învățământ din România și Danemarca (16)
• De ce nu sunt un repetent (11)
• Mândria de a fi român (21)
• Unguri vs. români, sau ei vs. noi (8)
• O scurtă lecție de literatură (7)

Născut în Ploiești, crescut în Ploiești, n-am avut multe tangențe cu maghiarii de-a lungul timpului. De fiecare dată când am trecut peste Valea Prahovei însă, m-am apropiat de ei, am socializat, ne-am cunoscut și am rămas în relații bune. Majoritatea maghiarilor pe care i-am cunoscut sunt foarte de treabă și s-au împăcat de mult cu gândul că s-au născut în România și că sunt români. Dar am cunoscut și oameni care nu au reușit să facă acest pas. Oameni care încă mai contestă adevărul istoric, cel cunoscut de întreaga lume. Dar nu, dom’le, istoria minte, noi, maghiarii, suntem atotputernici, atotștiutori și cunoaștem ce s-a întâmplat, de fapt, hoților!

Eu, unul, m-am săturat de polemica asta. M-am săturat de războiul ăsta dintre ai noștri și ai lor. M-am săturat ca în țara numită România, țara în care m-am născut și eu, să-mi fie frică să cer la un magazin din Ardeal ceva în românește, că mă scuipă Nagynéném Horváth, sau cum dracului se spune și scrie. Băi aceștia, dacă nu vă puteți împăca deloc cu ideea că trăiți în România, că mergeți la școli în România, că statul român vă dă drepturi ca și ale noastre, marș acolo, în Asia, sau de unde veniți voi! Vreți să oficializăm maghiara în Transilvania? Da, atunci când oficializați și voi româna în Ungaria. Vreți să învățați în maghiară aici, pe tărâm românesc? Statul vă dă voie, vă oferă condiții. Dar eu la Debrecen pot învăța în românește? Voi aveți reprezentanți în viața politică românească. Nu sunt sigur, dar cred că noi n-aveam deputați români în Ungaria, și în niciun caz partid la guvernare. Știu, Transilvania a fost pământ al marelui Imperiu Austro-Ungar, căcat, povești, ăsta e trecutul, get over it, au trecut cinci generații de atunci…

Stați în România, nu în Ungaria. Eu știu că atunci când cineva îți deschide larg ușa casei și-ți dă voie să intri, nu te urci cu picioarele pe masa din dormitor, că poate-ți put ciorapii. Jucați după cum vă cântăm noi, nu invers. Nu vă convine, repet, plecați la voi la Magyarország. Vreți să vorbiți ungurește? Vorbiți acolo. Vreți drepturi? Cu cea mai mare plăcere, vi le oferă László Sólyom, al vostru drag președinte. Așa de căcat cum e țara asta, de aici mâncați și beți. La școală ați mers gratis zece ani, pe banii statului român, și după ce v-am dat lapte și mămăligă și ați supt de la țâță, tot ungurii voștri sunt fruncea, nu? Păi știți ceva? Dacă tot e așa, atunci să îmi fac nevoile în fruncea voastră acolo, la Balaton. Cu tot respectul pentru unguri, că nu cred că aici e vorba de ei. Aici e vorba de voi, maghiarii șoviniști din Transilvania, care nu vă puteți obișnui cu ideea că ungurii voștri n-au făcut nimic pentru voi, că România v-a crescut așa cum a putut ea mai bine. Nu vă place că prostituatele sunt prea scumpe, că tutunul nu este considerat aliment și că românii își cam bat joc de voi că nu știți să vorbiți românește ca lumea nici la 60 de ani. Și v-ați adunat voi la sfatul vostru, și ați zis așe’, să ne faceți voi pe noi la buzunare, dar nu prea v-a mers. Unii români vă urasc, dragii mei, vă urăsc din tot sufletul pentru ceea ce sunteți, și vă vor cât mai repede pe propriile plaiuri.

Băi, dacă ați sta la locul vostru, nimeni n-ar avea nimic cu voi, dar adevărul e că uneori sunteți incredibili, ar trebui să vă auziți. Acum câțiva ani trebuia să se vorbească maghiară în Covasna, zilele trecute voiați autonomie, azi vreți să oficializăm maghiara în Transilvania, nu vreți voi mai bine să plecați la voi, că acolo curge miere la robinet? Eu, unul, nu vreau ca statul român, din puținii bani pe care îi are, să-mi dea mie în egală măsură aceeași sumă pe care o dă unor lepre care stau acasă și înjură sistemul și poporul autohton. Și care locuiesc în Harghita și vorbesc maghiară. Chestia asta a pornit de la o discuție cu un cap-sec în care-mi explica mie că maghiarii din Transilvania n-au drepturi, coa’e. Băi mârlanilor, nu uitați că acum 130 de ani noi eram „tolerați” pe propriul nostru pământ, pentru care luptasem sute de ani să-l stăpânim. Pe care locuisem sute de ani până să veniți voi, marele popor migrator al lui Lukács Curajosul, și să încercați să ne dați nouă lecții de catolicism la zece ani după ce v-ați creștinat. Da, cam în perioada în care ați inventat voi roata, și ne-o dădeați și nouă sub formă de „voi ați fost aici, dar ați plecat de mult și v-ați întors mâine, că noi eram aici când ați venit, deci ăsta e pământul nostru.” Nu înțelegeți, nu? Sincer, nici noi n-am înțeles atunci, și ca s-o spunem p-aia dreaptă, nici acum nu înțelegem ce căutați între granițele noastre, și mai ales când aveți de gând să găsiți acel ceva și să plecați.

Kezi Csokolom!

Articole asemănătoare

• Despre bacalaureatul de anul acesta (2)
• Sistemele de învățământ din România și Danemarca (16)
• De ce nu sunt un repetent (11)
• Romania got talent (11)
• O poveste de succes (10)

Încă de când am revenit în țară, adică în iunie 2009, mă confrunt cu o mare problemă: un writer’s block. Am tot dat vina pe timp, că nu am parte de el, că dau bacalaureatul și că vezi Doamne ce alte bălării în spatele cărora mă tot ascund de peste jumătate de an. Timpul nu-mi lipsește, ca să dăm cărțile pe față. Aș avea destul, asta dacă aș putea să îmi revin și să scriu iar cum o făceam înainte. Mi-am obișnuit cititorii de-a lungul timpului cu articole de calitate, sau cel puțin asta vreau să cred. Nu am scris de dragul de a scrie, nu v-am dat știri bombă aici, nu ați citit despre ultima șmecherie scoasă de Apple. Mi-am obișnuit cititorii să găsească aici păreri nealterate de factori externi. Indiferent care erau topicurile favorite ale oamenilor în perioadele respective, eu nu m-am subordonat lor. Mi-am creat un stil propriu, incisiv, ironic, dur, dar de multe ori adevărat. De cele mai multe ori, vreau să gândesc.

Nu aș putea ca de mâine să vin să scriu doar pentru că traficul scade amenințător, doar pentru că munca mea de atâta timp riscă să se piardă. M-aș simți prost față de cei pe care i-am convins să revină aici dacă aș face așa ceva. Purul adevăr este că nu mai știu ce să scriu. Ce să vă spun, că pe Twitter încă este aceeași mulțime de oameni snobi care nu răspund la mesaje doar pentru că ei cred că au un coi în plus? Să vă spun că, mai nou, au început să miroasă și Facebook-ul? Sau că în online-ul românesc n-ai pe nimeni aproape decât atunci când îi ai cu ceva la mână? Pe astea le știți. Vă interesează că am apărut în ziar sau că am deschis un nou blog? Incontestabil nu. Sau să vă scriu că Google a dat drumul la Google Buzz? Că zoso s-a scos din Zelist și că exoticul Cabral nu mai cade de pe primele două poziții de mai bine de un an și jumătate? Să vă spun despre ultimul scandal la FTW? Sau despre noua mea adresă de e-mail? Să vă informez că aș vrea să fac și eu un pic de freelancing, dar că nu am decât cunoștințe minime în diferite domenii? Nu v-ar interesa nici asta, nu? Așa credeam și eu. Uite, spre exemplu, Makavelis a scris un articol foarte bun ieri. Este o idee despre care aș fi putut și eu să scriu, că sunt în curând absolvent de liceu și facultățile de pe piață nu mă încântă deloc, dar pur și simplu nu m-am gândit să scriu asta. Se întâmplă tare des în ultima perioadă să spun „uite, despre asta puteam să scriu și eu, dar nu mi-a venit ideea la timpul potrivit”.

Prin simplul fapt că nu scriu încerc să nu îndepărtez și oamenii care încă mai trec pe aici, pentru că acei oameni încă mai speră să vadă articole în genul celor de acum mult timp. Am tot încercat, apropiații mei pot confirma, dar pur și simplu nu mai este nimic pe țeavă. Înainte îmi veneau titlurile de articole instantaneu, nu mă gândeam niciodată „ce să scriu pe blog azi?”. Înainte îmi permiteam să șterg din draft-uri pentru că articolele respective nu mi se păreau demne de publicat. Iar azi? Ei bine, azi, nici măcar niște titluri amărâte nu-mi mai vin, și asta chiar dacă mă gândesc intens la ce am de gând să fac în viitor aici. De închis nu închid blogul, pot să vă asigur, am spus-o și o să o spun; de-abia ce am cumpărat pe încă un an jucăria. Am încercat tot felul de metode, primite de la tot felul de bloggeri. Spre exemplu, Grim Cris m-a sfătuit să citesc articole din perioada în care scriam full-time, să văd ce mă inspira atunci. Am făcut asta și ghici! Nu știu ce mă inspira atunci. Poate era viața din Danemarca, poate nu era, încă nu sunt sigur. Cert este că mi-am recitit multe dintre vechile articole, și mi-am amintit de vremurile bune. Am regăsit lucruri pe care le-am scris cu multă pasiune, lucruri la care am pus suflet, la care nu m-am chinuit chiar deloc, cum fac azi (sau mai bine zis, cum nu fac azi). Nu știu ce mă făcea atunci să scriu, și ce mă împiedică acum. Blogul nu-l închid, asta o mai spun o dată pentru hateri. Am zis că dacă tot nu scriu, măcar să vă reamintesc de câteva dintre cele aproape 200 de articole postate aici în aproape doi ani, din vremurile în care blogul era mai mult o meserie decât un hobby. Și, de ce să nu spun și asta, sper să pot pune din nou aici articole ca acestea:

Articole asemănătoare

• Prin ce-am trecut în 2009 (5)
• Cum sunt văzute blogurile în străinătate (7)
• Și ție-ți trebuie altă viață? (6)

Datorită lui Sorin, am discutat vreo oră cu Vali Toma, de la Adevărul de Seară, despre pasiunea mea cel puțin ciudată, cuburile Rubik. Articolul este aici.

1. Titlu este gresit, eu nu dețin recordul național, ci cel de-al treilea record național
2. S-a scos un pic din context, nu scriu aici de aproape trei ani, ci în general, pe bloguri, „mă dau” de aproape trei ani.
3. N-am studiat într-un sat danez, am locuit acolo. Școala am făcut-o în oraș, că acolo nu există școli în sate.
4. Cheltuielile legate de competiții nu erau doar de 100 de euro, dacă nu mi-aș fi scos cazarea gratis. 100 de euro e un minim, o competiție te poate duce și la 3-400 de euro. Dacă n-aveți ce face cu banii, știți unde ma găsiți :D

Articole asemănătoare

• Prahoveanul anului (0)
• Cum e să fii elev de schimb (V) (2)
• Rubik’s Cube Danish Open 2009 (5)

Mi-am cumpărat și eu Calendarul cu bloggeri pe 2010, desenat de Designerul. Nu doar că unele dintre desene sunt geniale (cine nu l-ar vrea pe „aisbergul” Arhi pe birou în aprilie?), dar din comoditate aveam aveam nevoie de un calendar de birou. Transportul e gratis, iar pentru o sumă modică (5, 7.5 sau 10 lei) poți avea un anume tip de calendar. Eu l-am luat pe cel mic, de birou, pentru nu am unde să le pun pe alea mari. Printre bloggerii de acolo apar Arhi, Zoso, eCostin, Piticu sau Denisuca.

Mai presus de asta, însă, mi-am cumpărat calendarul pentru a-l ajuta pe Emanuel. Nu ca să devină un manelist notoriu care peste cinci ani să mă stropească în timp ce trece cu Mercedesul printr-o baltă de pe marginea șoselei. Nu, nu pentru asta am cumpărat calendarul. Este penibil să spui că el trebuie ajutat pentru că interpretează frumos manele. Pe-ni-bil. Însă acest copil și familia lui au nevoie de orice leu ca să trăiască, după cum puteți citi în scurta povestioară de acolo. Pentru asta am cumpărat, în principiu, calendarul, că dacă mă gândesc bine, cel de la telefon era mai mult decât suficient. Cu speranța că de Emanuel nu vom auzi în viitor ca Emy Talent sau Emanuel Valoare, mâine mă duc să-mi ridic de la poștă coletul.

Îmi plac lucrurile de genul ăsta. Nu-mi place, însă, cerșeala. Chiar dacă oamenii au nevoie, iar de 5 lei unii nici măcar nu și-ar da seama că dispar din portofel, nu-mi plac toate campaniile de ajutorare în schimbul cărora tu nu primești nimic. Într-adevăr, d-aia se numește campanie de ajutorare, dar uite, exemplul cu calendarele este extraordinar. Nu știu cât au costat, nu e treaba mea, dar se oferă ceva în schimbul efortului pe care-l faci; mic, într-adevăr, dar pe care, la fel de bine, ai putea să nu te sinchisești să-l faci. Luați și voi calendarul și ajutați-l pe Emanuel! Dacă n-o faceți, generația de viitori maneliști este pierdută.

Articole asemănătoare

• Cu ce ne mai ocupăm timpul (9)
• „Fii deștept!”, cu FTW și Microsoft. (16)
• #ftwparty (2)

Ca sportiv de performanță, de-a lungul timpului am participat la mai multe competiții, în special în copilărie pe când făceam înot. Am făcut și ceva fotbal și handbal, câțiva ani buni, deci din aproape 19 ani de când mă învârt pe aici, mai mult de jumătate am făcut un sport de performanță. Și știți ceva? Niciodată nu am plecat din vestiar cu ghetele, jambierele, apărătorile și echipamentul în geantă și pe drum către casă am gândit așa: „Băi, ce fericit sunt că am participat la meciul ăsta. Sunt tare bucuros că am jucat 75 de minute pe teren astăzi, participarea mea la acest eveniment este foarte importantă.” Nu. Am gândit ori „Am învins, e ok”, sau ”Am pierdut, data viitoare trebuie să fim mai buni”.

Un sportiv profesionist nu vine de 6-7 ori pe săptămână la antrenament ca să participe și el o dată pe săptămână la un meci. Nu. El vine la antrenament ca să devină mai bun, să se pregătească și, surpriză, nici de data asta nu o face doar de plăcere, ci pentru a fi mai bun decât adversarul între fluierele arbitrului. O face pentru a ieși de pe teren învingător, nu pentru a participa. De participat poate oricine, de câștigat nu chiar. Voi credeți că peste 10 ani îmi voi aminti că acum trei sezoane Levski Sofia a participat în grupele Ligii Campionilor, dar că nu a câștigat niciun meci? Nu. Dar ce credeți, îmi voi aminti peste 10 ani cine a câștigat Liga acum trei ani? Evident. Pentru că învingătorul are mereu un loc stabilit în istorie, chit că vorbim de fotbal, handbal, box, sau de orice în afară de sport. Învingătorul scrie istorie. Participantul este cel care-l face campion pe cel care, la final, ridică trofeul. Și chiar dacă fără participanți nu ar exista o competiție, mereu va exista doar o singură echipa: cea care la final se află cel mai sus.

Să participi e important doar dacă ești amator și faci sport de plăcere. Doar dacă mergi cu prietenii la fotbal pe sintetic și apoi la o bere. Nu dacă ești profesionist. Nu dacă vii la antrenament în fiecare zi, poate chiar de două ori pe zi. Sportul, în general, trebuie să fie privit din două perspective: cel făcut de plăcere, și cel profesionist. Eu vorbesc despre al doilea caz, că despre primul nu sunt atât de multe de zis.

Jucătorii de fotbal din Spania, să zicem, plătiți cu milioane de euro pe sezon nu primesc banii ăștia ca să participe în Primera Division. Nu, ei îi primesc pentru că ăla e jobul lor, iar cum nici matale nu te duci la job doar pentru a te afla acolo, atunci nici ei nu primesc banii ăstia doar ca să participe. Ei primesc banii ăștia pentru a câștiga. Nu neapărat trofeul, pentru că multe echipe nu pot ajunge la astfel de performanțe, dar fiecare manager setează la început de sezon un obiectiv. L-ai îndeplinit? Ai câștigat. Nu l-ai îndeplinit? Ai pierdut. As simple as that…

Chestia asta cu „e mai important să participi decât să câștigi” e ceva penibil spusă de către cineva care nu a participat în viața lui la o competiție, care nu știe cu ce se mănâncă o minge de fotbal, sau care nu știe regulile niciunui joc. Poate doar al pokerului. Sau, cel mai probabil, cu mult timp în urmă niște sportivi de performanță foarte slabi (nu fizic, ci psihic și calitativ), care n-au câștigat nimic în viața lor s-au adunat la sfat și au spus: „Domnilor, cariera noastră e pe final, nu am atins niciun trofeu, decât cu privirea la televizor, și trebuie să spălăm rușinea. Cum facem?” Iar atunci, cel mai deștept dintre ei a venit cu o idee genială în fața presei.
„Stimați jurnaliști și telespectatori, adevăratul motiv pentru care există sportul este participarea. Adevărata plăcere este să iei parte la un eveniment sportiv, nu să câștigi”
„Normal, tu nici n-ai de unde să știi cum e să câștigi ceva”, se aude din spatele puhoiului de oameni ai presei.

Frumoasă povestea mea, nu? E adevărată. Cel puțin așa cred. Și mai cred că știu ce vorbesc, și aș dori dacă mă contraziceți să o faceți cu argumente bine puse la punct, că știți că trag cu dinții de ideile mele. Nu vă mai dați pe după colț, adevăratul lucru pentru care ORICINE participă la o competiție, fie ea sportivă sau nu, este să câștige. Sau cel puțin să se apropie cât mai mult de acest obiectiv. Mulțumirea idioată a celor care doar participă vine de la români, probabil, pentru că din incapacitatea de a câștiga aproape nimic, trebuie să ieșim și noi cumva, nu? În momentele alea, evident că participarea e mai importantă, când ea devine, de fapt, singurul target. Sau mi se pare mie prea des că aud fraza ”obiectivul nostru este participarea în Champions League”?

Articole asemănătoare

• Kaka, Ronaldinho, Ronaldo și vecinii de la bloc (4)
• Prahoveanul anului (0)
• Ca să fii viu, trebuie să fii cool (2)
• De ce este nevoie de sport în școli (11)
• Reformă în învățământ (3)

Știți, vine un timp al anului când cu toții ne simțim bine, suntem alături de familie, ne bucurăm, primim și dăm cadouri [bla-bla]. A trecut timpul ăla. Acum trebuie, așa cum face mai toată lumea, să tragem linie după un 2009 plin de mizerii lucruri bune și frumoase. Cu tăieturile și ironiile (proaste, evident) v-ați obișnuit deja, sper. Mai sper că v-ați obișnuit în acest 2009 și cu stilul meu incisiv, cu permanenta dorință de a mă afla într-un ring de box cu cineva sau cu avertismentele și banurile date pe FTW.ro. O adevărată mână de fier, ce blogul meu…

În plan personal 2009 a început sus și s-a terminat în centru, ba chiar un pic la dreapta. Adică a început în Danemarca și s-a terminat în România. Ultimele șase luni petrecute în nordul Europei mi-au adus mai multe lucruri decât îmi putea aduce orice eveniment din România, inclusiv dorința de a mă reîntoarce acolo, despre care, sperând că va deveni o reușită, vă voi scrie în postul de final de 2010. Anul de schimb s-a încheiat cu succes și am revenit acasă cu o diplomă de absolvent al penultimului an de liceu în sistemul danez de învățământ, lucru care mi-a dat încredere și care, de ce să nu recunosc, mi-a creat și niște probleme la școală. De fapt, hai s-o spunem p-aia dreaptă, nu diploma mi-a creat probleme, ci blogul, dar am preferat să nu devin o vedetă în urma unui scandal, cu toate că sunt sigur că aveam resursele necesare.

A doua jumătate de an a fost ok, mi-am schimbat școala, m-am mutat într-o instituție mult mai bună, am încheiat conturile cu sportul de performanță, cel puțin până revin în Danemarca, mi-am făcut alți prieteni, i-am dat pe cei care nu meritau la o parte și, ca un bonus, mă pot numi și șofer de vreo 3 luni. Am participat la două competiții de speedcubing, în aprilie și octombrie, mă declar mulțumit pentru moment. Speedcubing România a organizat și prima întâlnire la București de când există, am fost acolo, sper ca Radu Făciu, spre care merge tot creditul, să mai aibe idei din astea. Țintim aducerea unei competiții oficiale în România în 2010.

În blogging 2009 a reprezentat apogeul. Nu, am formulat greșit. De apogeu o să vorbim după ce ajung la cinci ani în activitate. 2009 a fost mai bun decât 2008. Am trecut pe .ro, datorită lui Eugen, evident (nu te-am uitat, bătrâne), și până să revin în țară am câștigat zi de zi vizitatori peste vizitatori. Vizitatori de care, cu scuzele de rigoare, mi-am cam bătut joc în ultima perioadă. Nu vreau să mă scot dar, de când am revenit acasă, nu simt că mai am foarte multe lucruri de zis, după cum s-a observat. O scurtă statistică spune că până în iunie am scris de 88 de ori. De atunci și până azi doar de 26. Promit să încerc să mă revanșez dar, așa cum spunea și Grim Cris, nu vă așteptați să scriu o dată la două săptămâni că am revenit. Nu vă așteptați să scriu deloc asta. Atunci când voi avea ceva de spus, se va vedea.

Una peste alta, într-o cronologie absolut aleatorie, avem așa:

Cu toate astea, eu vă urez „la mulți ani” și toată polologhia aia plină de sentimentalisme pe care o auziți în stânga și în dreapta de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă. Sper că Moș Crăcilă v-a adus tot ce vă doreați, daca nu v-a adus este ok, nici la mine nu a găsit o soluție să-mi pună vila și mașina sub brad, dar poate o găsește în 2010, la finalul căruia sper să am o listă mult mai plină decât cea de sus, poate chiar cu reușite mai mari. Așa vă doresc și vouă!

Articole asemănătoare

• “Nu am timp” nu există (2)
• Cu ce ne mai ocupăm timpul (9)
• Webstock 2009 (1)
• „Fii deștept!”, cu FTW și Microsoft. (16)
• Merită așteptarea? (3)

N-am de gând să vă fiu profesor azi, nici nu aș putea. Vreau doar să vă împărtășesc ideile mele despre citit. Ideile despre cărți, despre acele lucruri pe care le aveți în bibliotecă și, totuși, nu le-ați deschis niciodată, sau dimpotrivă, le-ați citit pe nerăsuflate. Literatura nu începe de aici și nici nu se termină aici. Aici face doar un popas. Aici, cineva care a citit destul în 18 ani, vă invită la un dialog despre literatură.

Despre cărți aflați cât încă sunteți pe băncile școlii primare, când doamna învățătoare vă învață să scrieți și să citiți. Vă oferă să citiți cărți cu basme de Petre Ispirescu și povești de Frații Grimm, poate și faimoasele istorioare ale lui Hans Christian Andersen. Și totuși, chiar dacă acolo trebuie să înceapă, literatura se oprește pentru mulți la nivelul primelor patru clase, despărțindu-vă de învățătoare, nemaiavând motivația necesară să citiți. Și știți ceva? Nici nu mă miră.

Doamna învățătoare, chiar dacă se supune unei programe și unor reguli, vă face să citiți pentru că vă prezintă literatura din suflet, vă prezintă cărțile până în cele mai frumoase colțuri ale sale. Din școala generală nu mai este așa. Din toate cărțile ce mi-au fost date să le citesc la școală, evident obligatorii, nu am citit decât trei, în doisprezece ani: „Ion” de Rebreanu, „Baltagul” de Sadoveanu și „Romanul adolescentului miop” de Eliade. În schimb, pe lângă multe zeci de alte cărți citite, am parcurs fără oprire cinci cărți de Jules Verne și patru de Mario Puzo. Așa cum francezul îmi plăcea în copilărie, așa și Mario Puzo îmi place acum, totul pornind de la celebrul film „Nașul”, ecranizat în urma cu treizeci de ani după romanul lui.

Ceea ce vreau să spune este că dacă îți găsești cărțile potrivite, e imposibil să nu-ți placă să citești. Este imposibil să nu fie ceva de care să fii interesat. Și mi se pare și normal că mulți elevi nu mai citesc, având în vedere listele cu lecturi de la școală. Repet, citesc mult, și totuși, nu multe cărți date de profesori mi-au plăcut, iar asta pentru că ei se țin cu dinții de o programă construită pe vremea când Francisc Ford Coppola punea pe marile ecrane „Nașul”. Adică acum multe zeci de ani. Mai trist este că nici școala nu te motivează să citești. Nu mulți profesori de limba și literatura română dau note pentru romane citite și prezentate în fața clasei. Nu mulți pierd timpul cu așa ceva, pentru că e o programă stufoasă de care trebuie să se țină. Eminescu, Blaga, Arghezi, Barbu, gata poezia. Apoi basmul, nuvela psihologică, romanul interbelic și romanul tradițional. Și stai, că nu am terminat. Trebuie să studiem și să scriem eseuri despre toate astea văzute prin ochii lui George Călinescu. Poftim? Păi cum vrei ca elevului să-i placă cititului dacă, de fapt, tot ce citește trebuie să se regăsească în viziunea criticilor?

Un copil nu are cum să citească și ce îi trebuie la școală, și ce îi place. Este nevoie să aleagă una dintre ele. Și cum și părinții vor note bune, și profesorii îi presează, normal că-i vor „savura” pe Camil Petrescu și Ioan Slavici. Mulți dintre ei le vor lua de pe internet, nici măcar nu se vor chinui să-și cumpere o carte de comentarii de unde să mai și înțeleagă ceva. Și asta pentru că sistemul este prost gândit, comunist, așa încât să-i oblige pe elevi să citească ce vrea programa. Problema este că asta nu se mai întâmplă. Un elev de clasa a VI-a, să spunem, preferă să sară peste literatură, decât să afle câte ceva despre „Florin scrie un roman”.

Cărțile sunt prețioase, mai ales dacă găsești ceva care să-ți placă. Mereu am apreciat oamenii cu care pot vorbi despre literatură, care chiar dacă nu au citit romanele pe care le-am citit eu, sunt în stare să emită o părere despre ele din simpla viziune a cuiva care citește mult. Mario Puzo nu doar că a trezit în mine simpatia pentru cărți cu mafie, dar m-a făcut să mă fascineze subiectul, să mă facă să-mi doresc să scriu o carte despre asta; despre o mafie imaginară, bineînțeles, nu despre una reală, cum a făcut el.

Știu, eu sunt bun la aruncat cu noroi în oameni, la criticat sistemul și la oferirea unei viziuni realiste asupra vieții (pesimistă, ar spune unii), tocmai de aceea am și renunțat la idee pentru moment. Poate cândva o să pot, la fel ca și Adrian Ciubotaru, să scriu și o carte din postura de blogger. Până atunci, voi lăsa urme doar aici, nu și la tipografiile offline. Și cum o lecție, sau un dialog, trebuie să se încheie cu un sfat, eu vă spun că trebuie să fie o carte acolo, undeva, care o să vă placă mai mult decât vă puteți imagina. Doar că trebuie găsită…

Articole asemănătoare

• Despre bacalaureatul de anul acesta (2)
• Ca să fii viu, trebuie să fii cool (2)
• YFU și posibilitatea studiilor în străinătate (6)
• Sistemele de învățământ din România și Danemarca (16)
• De ce nu sunt un repetent (11)

Majoritatea de pe aici știți că eu cred în teoria conspirației, asta însemnând că lucrurile se schimbă doar dacă cei care au putere de decizie doresc. D-aia nici nu cred în puterea revoluției. Ok, au fost de-a lungul istoriei mai multe, reprezentativă pentru ce suntem noi azi fiind cea din 1989. Singura reușită, de-altfel. De altele mai știți? Și nu vorbim acum doar de revoluție în adevăratul sens al cuvântului, ci și de răzvrătiri, de greve, de manifestări în stradă. Toți oamenii care iau parte la acțiuni din astea sunt revoluționari. Și da, le dau dreptate tuturor. Avem nevoie și de salarii mai mari, și de străzi mai curate, și de un învățământ mai bun, și de un sistem sanitar curat. Dar toate astea mă trimit spre o simplă întrebare: „așa, și?”.

Chiar credeți că îi pasă cuiva de ce avem noi nevoie? Și dacă facem grevă, ce? E greu să fie numită ilegală de către vreo judecătorie mână în mână cu vreun parlamentar? Ia uite cum ne-au trimis la muncă, înapoi, așa greviști cum suntem. Profesorii? Hai să ne batem joc de ei! Fac grevă? Nu mai pun note elevilor timp de două săptămâni? Ia să le dăm noi vreo zece zile de concediu neplătite, poate se liniștesc. Și da, a mers și de data asta. S-au liniștit și profesorii. Alte exemple mai vreți?

Prima problemă este că interesele sunt așa de mari încât micile grupuri de oameni cărora nu le convine un lucru nu sunt de ajuns pentru a schimba ceva. Din start orice răzvrătire este fără succes. Apoi, dacă o luăm altfel, nici revoluționari inteligenți și curajoși nu avem. În 1989 s-a murit sub tancuri. În 2009 toți dau înapoi de frică. Nu au curaj să suporte consecințele. Iar cei împotriva cărora se fac revoluții știu asta, și normal că își bat joc de noi. D-asta nu cred în revoluționari. Pentru că în România nu au nicio șansă.

La categoria asta intră întregul popor. Sau electoratul, că tot am s-a încheiat campania. Da, mergem la vot, revoluționăm sistemul. Curiozitatea mea este cu cine? Nu uitați că vecinul de la opt care are trei facultăți nu candidează. Nici profesorul de filosofie, care pe deasupra are si doctorat în materia lui. Și nici vreun bunic de-al tău. Acolo sunt oameni care au fost în stare să strângă sute de mii de semnături. În blocul tău sunt aproximativ 300 de persoane. În Ploiești, pe Bulevardul Republicii, sunt poate vreo 15.000. În tot orașul nici măcar 300.000. Și atunci, cum ar putea vecinul meu taximetrist de la opt să strângă numărul ăla de semnături? Oamenii care sunt acolo au în spate trusturi media, partide politice și oameni influenți. Și tu vrei să îi dai jos printr-o revoluție? Voi vreți salarii mai mari, dar ieșiți 30 de profesori în fața Primăriei? În condițiile astea, niciodată nu veți obține ce doriți. Ba mai mult, le veți da celor cu posibilități ocazia să-și bată joc de voi. Și vouă nu vă place asta, nu?

Nu instig la violență și revoluție. Am încetat cu gândurile alea prin care eu pot schimba ceva în țara asta. Mai degrabă fac flotări fără mâini. Am încetat de mult să mă gândesc și la faptul că se va schimba ceva pe aici în curând. De 20 de ani am făcut o autostradă. Turismul și economia sunt la pământ. Politica e o mizerie, iar oamenii nu mai cred în nimic. Nici eu, de-altfel. Ba da, mai cred în ceva. În șansa mea de a trăi mai bine în altă țară. Știu, nu e frumos, nici patriotic, și poate nici corect din punct de vedere moral să-ți părăsești țara fără să-ți pară deloc rău. Cât timp în țara asta oamenii nu vor învăța să se răscoale, NIMIC nu se va schimba. Până atunci, eu vă voi scrie de la mii de kilometri depărtare. Cât de curând, sper.

Articole asemănătoare

• Revoluție în Moldova (8)
• România în care trăim (9)