Romanian International Universities Fair, sau Târgul de Facultăți, cum este cunoscut în România, vine la București mâine și poimâine, 13-14 martie 2010. Acolo se vor prezenta peste 100 de universități din România, SUA, Marea Britanie, Danemarca, Olanda, Franța, Austria, Germania și altele. Târgul începe la ora 10.00 și se termina la ora 18.00, timp în care se vor organiza seminarii și workshopuri, în care veți putea interacționa cu persoane care au fost sau sunt la facultățile respective, și în care veți putea da chiar și interviuri pentru a fi acceptați la unul dintre programele prezentate. Statistica spune că din 74 de elevi care au participat la Spot Admission, 25 sunt acum elevi la facultățile la care și-au dorit.

Este bine să participați în special în cazul în care doriți să mergeți la facultate în afara țării, având în vedere că puteți să vă faceți o idee mai bună despre ce se întâmplă și despre cum se poate ajunge acolo decât v-ați putea face pe e-mail. Edmundo, fundația educativă care ajută elevii să plece în diferite țări o să fie și ea acolo, și vă sfătuiesc să îi căutați. Oamenii sunt serioși, pe mine m-au ajutat mult. Adina Cristescu este, probabil, persoana care va fi acolo din partea Edmundo. Apelați la ea cu încredere!

Cunosc persoane care sunt în an terminal și încă nu sunt hotărâte în legătură cu ce vor să facă mai departe. Dacă nici tu nu ești sigur încă ce vrei să faci cu viitorul tău, atunci cred că RIUF îți poate oferi o perspectivă mai bună decât îți pot da părinții sau prietenii, așa că fă-ți un pic de timp liber weekendul ăsta și treci pe la Sala Palatului între orele precizate mai sus. Cred că intrarea la această a 5-a ediție RIUF costa 5 lei; nu sunt sigur, totuși. În orice caz nu poate să fie mai scumpă de atât. În ideea în care trenurile merg cum trebuie, sâmbătă o să merg și eu la târg.

Evenimentul se desfășoară și la Timișoara pe 16 martie și Iași pe 18 martie. Despre evenimentul din Iași v-a scris Vlad. Informații suplimentare pot fi găsite pe pagina web a târgului, acolo unde poate fi găsită și lunga listă a expozanților, alături de site-urile lor. Nu ar fi rău să aruncați un ochi acolo dacă mergeți la târg. Astfel, veți cunoaște dinainte cu care reprezentați doriți să vorbiți și nu veți pierde prea mult timpul cu căutatul lor, pentru că la intrare veți primi și o hartă a locațiilor unde se află fiecare expozant.

Articole asemănătoare

• YFU și posibilitatea studiilor în străinătate (6)
• Sistemele de învățământ din România și Danemarca (16)
• De ce nu sunt un repetent (11)
• Legoland (0)
• O poveste de succes (10)

Am avut de făcut acum o săptămână un proiect la studii sociale; trebuia să analizăm alegerile din PSD. Cum în acea minunată seară de sâmbătă numai la televizor nu stăteam, am încercat să mă bazez pe ceea ce puteam găsi în ziare, și nu pe ceea ce am urmărit eu. Dar surpriză. La căutările de pe Adevarul.ro nu am găsit nimic. Absolut nimic despre PSD. Absolut nimic despre politică, în general. Și atunci mi-am amintit de reclama cu fetița aia care spunea că Adevărul nu mai tratează politica pentru că nimeni nu vrea să citească aceleași lucruri în continuare: corupție, hoție, politicieni, birocrație etc. Ei bine, vă informez că nu este deloc așa. Da, ne-am săturat să citim aceleași lucruri, dar Adevărul, ca parte a cele de-a patra puteri în stat, are îndatorirea de a trata politica. Poate să nu vorbească despre fotbal, despre economie, despre ultima modă în materie de IT&C, despre ultimul top Forbes.

Despre politică, însă, trebuie să scrie. Pentru că dacă ei nu scriu, nu va mai exista nici cea mai mică urmă de rușine din partea politicienilor de a lua țara asta la mișto, pentru că nimeni nu îi mai controlează. Poporul guvernează într-un stat democratic (nota ironică, evident), însă poporul nu poate guverna fără ca el să știe ce se întâmplă la Cotroceni. Cei de la Adevărul au pozat în salvatorii neamului, în cei care „curăță” ziarul de mizerii și prezintă doar lucruri de care toată lumea este interesată. Adevărul nu este nici CanCan și nici Libertatea. Adevărul și Jurnalul sunt două dintre cele mai mari publicații românești, și mi se pare absolut obligatoriu ca ele să trateze subiecte din politică, pentru că dacă ele nu o fac, nu vom reuși sigur să găsim în Playboy ce tun au mai dat dragii noștri politicieni sau ce șmecherie au mai făcut.

Bineînțeles că și dacă vom avea ziarele pline de astfel de subiecte la Cotroceni nu se va schimba nimic, nu credeți că am impresia că presa este sfântă și salvează poporul de la pieire. Nici pe departe. Însă dacă ziarele nu mai tratează politică, poate nici televiziunile nu o vor mai face în viitorul apropiat. La radiouri oricum nu e politică aproape deloc. Nu că acum am avea vreun control asupra oricărei decizii de la Palatul Parlamentului, dar nu este democratic ceea ce face Adevărul. Sau cel puțin nu mi se pare mie. Mai e cineva pe aici care crede că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie și că Adevărul ar trebui să nu mai pozeze în Fecioara Maria și să înceapă să-și facă treaba?

Articole asemănătoare

• Înverșunări politice. Prea multe (7)
• Despre dezbaterea celor trei candidați (6)

Am participat de multe ori la competiții, fie că au avut caracter sportiv sau nu. Până la urmă, peste tot în jurul meu e o competiție, sunt înconjurat de astfel de lucruri. Bătaie pe medii mari la școală, pe cele mai mari note, cele mai bune referințe. Bătaie pe locul din autobuz. Și asta ca să ce, să-l dai băbuței care urcă la următoarea stație? Să nu mai vorbim de tot felul de concursuri de care auzim la televizor. Sau, de ce nu, hai să considerăm viața ca o competiție. Un concurs în care cel mai bun, cel mai bine pregătit, ajunge să fie și pe cea mai înaltă treaptă a societății.

De concursuri ne-am săturat. La Loto n-am câștigat, Bingo e doar o hoție, și parcă nici măgăriile alea de le-am trimis prin poștă la capetală n-au dat rezultate. Competițiile sunt constituite pentru toți, în afară de unul singur, din dezamăgiri. Sau din nepăsare, în cazul în care nu înțelegi adevăratul spirit al sportului și nu participi ca să câștigi, ci doar pentru că e bine să participi. Cu asta nu sunt deloc de acord și v-am mai spus-o și aici.

Despre Prahoveanul anului, concursul lansat de către Phonline.ro, am aflat de la Sorin. Sau, mai bine zis, am aflat de la linkul pe care îl avea la status pe Y!M. Sunt și eu nominalizat acolo, ba chiar de două ori. O dată la categoria bloguri, bineînțeles; linkul poate fi găsit aici. A doua nominalizare este la categoria sport. Chiar dacă ceea ce fac eu nu se poate numi un sport propriu-zis, cine m-a nominalizat a considerat că ceea ce fac mânuțele mele cu niște cuburi Rubik este foarte mișto. Linkul este aici. Se poate vota simplu, printr-un singur click pe steluțele din josul paginilor pe care vi le-am dat, și chiar vă rog să o faceți. Știu, sunt mulți oameni out there care vor vota cu minus pentru ca m-am luat de stilul lor de viață, țara lor sau alte d-alea. Nu e nimic, am auzit eu cândva o vorbă care spunea că ești pe atât de sus pe cât de mulți dușmani ai. Ia să vedem, eu câți dușmani am?

Articole asemănătoare

• Am apărut în Adevărul de Seară (8)
• Important e să câștigi, nu să participi (7)
• Ca să fii viu, trebuie să fii cool (2)
• De ce este nevoie de sport în școli (11)
• Webstock 2009 (1)

Acum patru ani am scăpat ca prin urechile acului de a fi o generație de cobai. Am dat examenul de capacitate pe vechiul sistem și am intrat la liceu cum se făcea și până atunci. Cei care au urmat după mine n-au avut același noroc. Teze unice în a 7-a și a 8-a, medii, nici ei nu mai știau de unde au toate notele alea și pe baza a ce intră în liceu. Dacă în clasa a 8-a am scăpat, se pare că nu voi scăpa în a 12-a. Fac și eu parte, la fel ca mulți alții, din prima generație care dă bacalaureatul pe noul sistem, cel cu trei examene scrise în vară, și trei probe de competențe în timpul celui de-al doilea semestru.

Evident, nu am motive să fiu foarte excitat de diploma pe care urmează să o primesc la final de an, cea cu competențele, că nu știu cât de mult mă va ajuta, dar sunt și niște lucruri bune la bacul ăsta. Nu o să mă dau pe după colț să spun că nu-mi place, că e nasol, că e de rahat, că de ce au schimbat modificarea etc. Mie îmi este mult mai comod acest tip de examen. Uite, mâine scap de română. În aprilie de informatică și în mai de engleză. Parcă e altceva când mai ai de dat doar trei examene în vară, nu șase. Ok, practic nu s-a schimbat nimic, pentru că examenele sunt aceleași, nu sunt mai ușoare, doar că sunt programate într-o perioadă mai lungă de timp, ceea ce este foarte ok. Să luăm cele trei noi probe pe rând:

Restul problelor, cele din vară, sunt absolut la fel ca și înainte. În afară de proba de competențe lingvistice, adică oralul care se dă zilele astea, celelalte două probe sunt niște idei bune. Evident, acum să nu ne imaginăm că diploma primită la final de an o să facă diferența între un elev slab și un elev bun. Deloc. Este doar o hârtie de calitate superioară, dar o hârtie care nu se știe când și unde te poate ajuta. Din păcate, ceea ce nu se înțelege este că boala sistemului românesc de învățământ nu stă în modalitatea de examinare. Mereu când se anunță o reformă, în principiu cam la fiecare nouă guvernare, ba se dă altfel capacitatea, ba se dă altfel bacalaureatul, ba mai punem un examen în clasa a 10-a, ba se intră la facultăți doar pe dosar etc. Modalitățile de examinare sunt asemănătoare cu cele din afara țării, nu aici e problema, ci la alt nivel. Suferim la nivelul personalului (în cele mai multe cazuri slab calificat, sau chiar deloc) și mai ales la nivelul programei școlare. Aici trebuie făcută o reformă, dar probabil că ia prea mult timp și mulți bani, iar rezultatele sunt pe termen lung. Păi ce, guvernanții de azi vor să fie bine peste 5 ani? Nu, ei vor să fie bine azi, că doar nu sunt proști să-i lase pe alții să se laude cu munca lor. Nu mai bine mai investim niște bani și nu muncim deloc?

Articole asemănătoare

• Sistemele de învățământ din România și Danemarca (16)
• De ce nu sunt un repetent (11)
• Mândria de a fi român (21)
• RIUF 2010 (2)
• Unguri vs. români, sau ei vs. noi (8)

Născut în Ploiești, crescut în Ploiești, n-am avut multe tangențe cu maghiarii de-a lungul timpului. De fiecare dată când am trecut peste Valea Prahovei însă, m-am apropiat de ei, am socializat, ne-am cunoscut și am rămas în relații bune. Majoritatea maghiarilor pe care i-am cunoscut sunt foarte de treabă și s-au împăcat de mult cu gândul că s-au născut în România și că sunt români. Dar am cunoscut și oameni care nu au reușit să facă acest pas. Oameni care încă mai contestă adevărul istoric, cel cunoscut de întreaga lume. Dar nu, dom’le, istoria minte, noi, maghiarii, suntem atotputernici, atotștiutori și cunoaștem ce s-a întâmplat, de fapt, hoților!

Eu, unul, m-am săturat de polemica asta. M-am săturat de războiul ăsta dintre ai noștri și ai lor. M-am săturat ca în țara numită România, țara în care m-am născut și eu, să-mi fie frică să cer la un magazin din Ardeal ceva în românește, că mă scuipă Nagynéném Horváth, sau cum dracului se spune și scrie. Băi aceștia, dacă nu vă puteți împăca deloc cu ideea că trăiți în România, că mergeți la școli în România, că statul român vă dă drepturi ca și ale noastre, marș acolo, în Asia, sau de unde veniți voi! Vreți să oficializăm maghiara în Transilvania? Da, atunci când oficializați și voi româna în Ungaria. Vreți să învățați în maghiară aici, pe tărâm românesc? Statul vă dă voie, vă oferă condiții. Dar eu la Debrecen pot învăța în românește? Voi aveți reprezentanți în viața politică românească. Nu sunt sigur, dar cred că noi n-aveam deputați români în Ungaria, și în niciun caz partid la guvernare. Știu, Transilvania a fost pământ al marelui Imperiu Austro-Ungar, căcat, povești, ăsta e trecutul, get over it, au trecut cinci generații de atunci…

Stați în România, nu în Ungaria. Eu știu că atunci când cineva îți deschide larg ușa casei și-ți dă voie să intri, nu te urci cu picioarele pe masa din dormitor, că poate-ți put ciorapii. Jucați după cum vă cântăm noi, nu invers. Nu vă convine, repet, plecați la voi la Magyarország. Vreți să vorbiți ungurește? Vorbiți acolo. Vreți drepturi? Cu cea mai mare plăcere, vi le oferă László Sólyom, al vostru drag președinte. Așa de căcat cum e țara asta, de aici mâncați și beți. La școală ați mers gratis zece ani, pe banii statului român, și după ce v-am dat lapte și mămăligă și ați supt de la țâță, tot ungurii voștri sunt fruncea, nu? Păi știți ceva? Dacă tot e așa, atunci să îmi fac nevoile în fruncea voastră acolo, la Balaton. Cu tot respectul pentru unguri, că nu cred că aici e vorba de ei. Aici e vorba de voi, maghiarii șoviniști din Transilvania, care nu vă puteți obișnui cu ideea că ungurii voștri n-au făcut nimic pentru voi, că România v-a crescut așa cum a putut ea mai bine. Nu vă place că prostituatele sunt prea scumpe, că tutunul nu este considerat aliment și că românii își cam bat joc de voi că nu știți să vorbiți românește ca lumea nici la 60 de ani. Și v-ați adunat voi la sfatul vostru, și ați zis așe’, să ne faceți voi pe noi la buzunare, dar nu prea v-a mers. Unii români vă urasc, dragii mei, vă urăsc din tot sufletul pentru ceea ce sunteți, și vă vor cât mai repede pe propriile plaiuri.

Băi, dacă ați sta la locul vostru, nimeni n-ar avea nimic cu voi, dar adevărul e că uneori sunteți incredibili, ar trebui să vă auziți. Acum câțiva ani trebuia să se vorbească maghiară în Covasna, zilele trecute voiați autonomie, azi vreți să oficializăm maghiara în Transilvania, nu vreți voi mai bine să plecați la voi, că acolo curge miere la robinet? Eu, unul, nu vreau ca statul român, din puținii bani pe care îi are, să-mi dea mie în egală măsură aceeași sumă pe care o dă unor lepre care stau acasă și înjură sistemul și poporul autohton. Și care locuiesc în Harghita și vorbesc maghiară. Chestia asta a pornit de la o discuție cu un cap-sec în care-mi explica mie că maghiarii din Transilvania n-au drepturi, coa’e. Băi mârlanilor, nu uitați că acum 130 de ani noi eram „tolerați” pe propriul nostru pământ, pentru care luptasem sute de ani să-l stăpânim. Pe care locuisem sute de ani până să veniți voi, marele popor migrator al lui Lukács Curajosul, și să încercați să ne dați nouă lecții de catolicism la zece ani după ce v-ați creștinat. Da, cam în perioada în care ați inventat voi roata, și ne-o dădeați și nouă sub formă de „voi ați fost aici, dar ați plecat de mult și v-ați întors mâine, că noi eram aici când ați venit, deci ăsta e pământul nostru.” Nu înțelegeți, nu? Sincer, nici noi n-am înțeles atunci, și ca s-o spunem p-aia dreaptă, nici acum nu înțelegem ce căutați între granițele noastre, și mai ales când aveți de gând să găsiți acel ceva și să plecați.

Kezi Csokolom!

Articole asemănătoare

• RIUF 2010 (2)
• Despre bacalaureatul de anul acesta (2)
• Sistemele de învățământ din România și Danemarca (16)
• De ce nu sunt un repetent (11)
• Romania got talent (11)

Încă de când am revenit în țară, adică în iunie 2009, mă confrunt cu o mare problemă: un writer’s block. Am tot dat vina pe timp, că nu am parte de el, că dau bacalaureatul și că vezi Doamne ce alte bălării în spatele cărora mă tot ascund de peste jumătate de an. Timpul nu-mi lipsește, ca să dăm cărțile pe față. Aș avea destul, asta dacă aș putea să îmi revin și să scriu iar cum o făceam înainte. Mi-am obișnuit cititorii de-a lungul timpului cu articole de calitate, sau cel puțin asta vreau să cred. Nu am scris de dragul de a scrie, nu v-am dat știri bombă aici, nu ați citit despre ultima șmecherie scoasă de Apple. Mi-am obișnuit cititorii să găsească aici păreri nealterate de factori externi. Indiferent care erau topicurile favorite ale oamenilor în perioadele respective, eu nu m-am subordonat lor. Mi-am creat un stil propriu, incisiv, ironic, dur, dar de multe ori adevărat. De cele mai multe ori, vreau să gândesc.

Nu aș putea ca de mâine să vin să scriu doar pentru că traficul scade amenințător, doar pentru că munca mea de atâta timp riscă să se piardă. M-aș simți prost față de cei pe care i-am convins să revină aici dacă aș face așa ceva. Purul adevăr este că nu mai știu ce să scriu. Ce să vă spun, că pe Twitter încă este aceeași mulțime de oameni snobi care nu răspund la mesaje doar pentru că ei cred că au un coi în plus? Să vă spun că, mai nou, au început să miroasă și Facebook-ul? Sau că în online-ul românesc n-ai pe nimeni aproape decât atunci când îi ai cu ceva la mână? Pe astea le știți. Vă interesează că am apărut în ziar sau că am deschis un nou blog? Incontestabil nu. Sau să vă scriu că Google a dat drumul la Google Buzz? Că zoso s-a scos din Zelist și că exoticul Cabral nu mai cade de pe primele două poziții de mai bine de un an și jumătate? Să vă spun despre ultimul scandal la FTW? Sau despre noua mea adresă de e-mail? Să vă informez că aș vrea să fac și eu un pic de freelancing, dar că nu am decât cunoștințe minime în diferite domenii? Nu v-ar interesa nici asta, nu? Așa credeam și eu. Uite, spre exemplu, Makavelis a scris un articol foarte bun ieri. Este o idee despre care aș fi putut și eu să scriu, că sunt în curând absolvent de liceu și facultățile de pe piață nu mă încântă deloc, dar pur și simplu nu m-am gândit să scriu asta. Se întâmplă tare des în ultima perioadă să spun „uite, despre asta puteam să scriu și eu, dar nu mi-a venit ideea la timpul potrivit”.

Prin simplul fapt că nu scriu încerc să nu îndepărtez și oamenii care încă mai trec pe aici, pentru că acei oameni încă mai speră să vadă articole în genul celor de acum mult timp. Am tot încercat, apropiații mei pot confirma, dar pur și simplu nu mai este nimic pe țeavă. Înainte îmi veneau titlurile de articole instantaneu, nu mă gândeam niciodată „ce să scriu pe blog azi?”. Înainte îmi permiteam să șterg din draft-uri pentru că articolele respective nu mi se păreau demne de publicat. Iar azi? Ei bine, azi, nici măcar niște titluri amărâte nu-mi mai vin, și asta chiar dacă mă gândesc intens la ce am de gând să fac în viitor aici. De închis nu închid blogul, pot să vă asigur, am spus-o și o să o spun; de-abia ce am cumpărat pe încă un an jucăria. Am încercat tot felul de metode, primite de la tot felul de bloggeri. Spre exemplu, Grim Cris m-a sfătuit să citesc articole din perioada în care scriam full-time, să văd ce mă inspira atunci. Am făcut asta și ghici! Nu știu ce mă inspira atunci. Poate era viața din Danemarca, poate nu era, încă nu sunt sigur. Cert este că mi-am recitit multe dintre vechile articole, și mi-am amintit de vremurile bune. Am regăsit lucruri pe care le-am scris cu multă pasiune, lucruri la care am pus suflet, la care nu m-am chinuit chiar deloc, cum fac azi (sau mai bine zis, cum nu fac azi). Nu știu ce mă făcea atunci să scriu, și ce mă împiedică acum. Blogul nu-l închid, asta o mai spun o dată pentru hateri. Am zis că dacă tot nu scriu, măcar să vă reamintesc de câteva dintre cele aproape 200 de articole postate aici în aproape doi ani, din vremurile în care blogul era mai mult o meserie decât un hobby. Și, de ce să nu spun și asta, sper să pot pune din nou aici articole ca acestea:

Articole asemănătoare

• Prin ce-am trecut în 2009 (5)
• Cum sunt văzute blogurile în străinătate (7)
• Și ție-ți trebuie altă viață? (6)

Datorită lui Sorin, am discutat vreo oră cu Vali Toma, de la Adevărul de Seară, despre pasiunea mea cel puțin ciudată, cuburile Rubik. Articolul este aici.

1. Titlu este gresit, eu nu dețin recordul național, ci cel de-al treilea record național
2. S-a scos un pic din context, nu scriu aici de aproape trei ani, ci în general, pe bloguri, „mă dau” de aproape trei ani.
3. N-am studiat într-un sat danez, am locuit acolo. Școala am făcut-o în oraș, că acolo nu există școli în sate.
4. Cheltuielile legate de competiții nu erau doar de 100 de euro, dacă nu mi-aș fi scos cazarea gratis. 100 de euro e un minim, o competiție te poate duce și la 3-400 de euro. Dacă n-aveți ce face cu banii, știți unde ma găsiți :D

Articole asemănătoare

• Prahoveanul anului (1)
• Cum e să fii elev de schimb (V) (2)
• Rubik’s Cube Danish Open 2009 (5)

Mi-am cumpărat și eu Calendarul cu bloggeri pe 2010, desenat de Designerul. Nu doar că unele dintre desene sunt geniale (cine nu l-ar vrea pe „aisbergul” Arhi pe birou în aprilie?), dar din comoditate aveam aveam nevoie de un calendar de birou. Transportul e gratis, iar pentru o sumă modică (5, 7.5 sau 10 lei) poți avea un anume tip de calendar. Eu l-am luat pe cel mic, de birou, pentru nu am unde să le pun pe alea mari. Printre bloggerii de acolo apar Arhi, Zoso, eCostin, Piticu sau Denisuca.

Mai presus de asta, însă, mi-am cumpărat calendarul pentru a-l ajuta pe Emanuel. Nu ca să devină un manelist notoriu care peste cinci ani să mă stropească în timp ce trece cu Mercedesul printr-o baltă de pe marginea șoselei. Nu, nu pentru asta am cumpărat calendarul. Este penibil să spui că el trebuie ajutat pentru că interpretează frumos manele. Pe-ni-bil. Însă acest copil și familia lui au nevoie de orice leu ca să trăiască, după cum puteți citi în scurta povestioară de acolo. Pentru asta am cumpărat, în principiu, calendarul, că dacă mă gândesc bine, cel de la telefon era mai mult decât suficient. Cu speranța că de Emanuel nu vom auzi în viitor ca Emy Talent sau Emanuel Valoare, mâine mă duc să-mi ridic de la poștă coletul.

Îmi plac lucrurile de genul ăsta. Nu-mi place, însă, cerșeala. Chiar dacă oamenii au nevoie, iar de 5 lei unii nici măcar nu și-ar da seama că dispar din portofel, nu-mi plac toate campaniile de ajutorare în schimbul cărora tu nu primești nimic. Într-adevăr, d-aia se numește campanie de ajutorare, dar uite, exemplul cu calendarele este extraordinar. Nu știu cât au costat, nu e treaba mea, dar se oferă ceva în schimbul efortului pe care-l faci; mic, într-adevăr, dar pe care, la fel de bine, ai putea să nu te sinchisești să-l faci. Luați și voi calendarul și ajutați-l pe Emanuel! Dacă n-o faceți, generația de viitori maneliști este pierdută.

Articole asemănătoare

• Cu ce ne mai ocupăm timpul (9)
• „Fii deștept!”, cu FTW și Microsoft. (16)
• #ftwparty (2)

Ca sportiv de performanță, de-a lungul timpului am participat la mai multe competiții, în special în copilărie pe când făceam înot. Am făcut și ceva fotbal și handbal, câțiva ani buni, deci din aproape 19 ani de când mă învârt pe aici, mai mult de jumătate am făcut un sport de performanță. Și știți ceva? Niciodată nu am plecat din vestiar cu ghetele, jambierele, apărătorile și echipamentul în geantă și pe drum către casă am gândit așa: „Băi, ce fericit sunt că am participat la meciul ăsta. Sunt tare bucuros că am jucat 75 de minute pe teren astăzi, participarea mea la acest eveniment este foarte importantă.” Nu. Am gândit ori „Am învins, e ok”, sau ”Am pierdut, data viitoare trebuie să fim mai buni”.

Un sportiv profesionist nu vine de 6-7 ori pe săptămână la antrenament ca să participe și el o dată pe săptămână la un meci. Nu. El vine la antrenament ca să devină mai bun, să se pregătească și, surpriză, nici de data asta nu o face doar de plăcere, ci pentru a fi mai bun decât adversarul între fluierele arbitrului. O face pentru a ieși de pe teren învingător, nu pentru a participa. De participat poate oricine, de câștigat nu chiar. Voi credeți că peste 10 ani îmi voi aminti că acum trei sezoane Levski Sofia a participat în grupele Ligii Campionilor, dar că nu a câștigat niciun meci? Nu. Dar ce credeți, îmi voi aminti peste 10 ani cine a câștigat Liga acum trei ani? Evident. Pentru că învingătorul are mereu un loc stabilit în istorie, chit că vorbim de fotbal, handbal, box, sau de orice în afară de sport. Învingătorul scrie istorie. Participantul este cel care-l face campion pe cel care, la final, ridică trofeul. Și chiar dacă fără participanți nu ar exista o competiție, mereu va exista doar o singură echipa: cea care la final se află cel mai sus.

Să participi e important doar dacă ești amator și faci sport de plăcere. Doar dacă mergi cu prietenii la fotbal pe sintetic și apoi la o bere. Nu dacă ești profesionist. Nu dacă vii la antrenament în fiecare zi, poate chiar de două ori pe zi. Sportul, în general, trebuie să fie privit din două perspective: cel făcut de plăcere, și cel profesionist. Eu vorbesc despre al doilea caz, că despre primul nu sunt atât de multe de zis.

Jucătorii de fotbal din Spania, să zicem, plătiți cu milioane de euro pe sezon nu primesc banii ăștia ca să participe în Primera Division. Nu, ei îi primesc pentru că ăla e jobul lor, iar cum nici matale nu te duci la job doar pentru a te afla acolo, atunci nici ei nu primesc banii ăstia doar ca să participe. Ei primesc banii ăștia pentru a câștiga. Nu neapărat trofeul, pentru că multe echipe nu pot ajunge la astfel de performanțe, dar fiecare manager setează la început de sezon un obiectiv. L-ai îndeplinit? Ai câștigat. Nu l-ai îndeplinit? Ai pierdut. As simple as that…

Chestia asta cu „e mai important să participi decât să câștigi” e ceva penibil spusă de către cineva care nu a participat în viața lui la o competiție, care nu știe cu ce se mănâncă o minge de fotbal, sau care nu știe regulile niciunui joc. Poate doar al pokerului. Sau, cel mai probabil, cu mult timp în urmă niște sportivi de performanță foarte slabi (nu fizic, ci psihic și calitativ), care n-au câștigat nimic în viața lor s-au adunat la sfat și au spus: „Domnilor, cariera noastră e pe final, nu am atins niciun trofeu, decât cu privirea la televizor, și trebuie să spălăm rușinea. Cum facem?” Iar atunci, cel mai deștept dintre ei a venit cu o idee genială în fața presei.
„Stimați jurnaliști și telespectatori, adevăratul motiv pentru care există sportul este participarea. Adevărata plăcere este să iei parte la un eveniment sportiv, nu să câștigi”
„Normal, tu nici n-ai de unde să știi cum e să câștigi ceva”, se aude din spatele puhoiului de oameni ai presei.

Frumoasă povestea mea, nu? E adevărată. Cel puțin așa cred. Și mai cred că știu ce vorbesc, și aș dori dacă mă contraziceți să o faceți cu argumente bine puse la punct, că știți că trag cu dinții de ideile mele. Nu vă mai dați pe după colț, adevăratul lucru pentru care ORICINE participă la o competiție, fie ea sportivă sau nu, este să câștige. Sau cel puțin să se apropie cât mai mult de acest obiectiv. Mulțumirea idioată a celor care doar participă vine de la români, probabil, pentru că din incapacitatea de a câștiga aproape nimic, trebuie să ieșim și noi cumva, nu? În momentele alea, evident că participarea e mai importantă, când ea devine, de fapt, singurul target. Sau mi se pare mie prea des că aud fraza ”obiectivul nostru este participarea în Champions League”?

Articole asemănătoare

• Kaka, Ronaldinho, Ronaldo și vecinii de la bloc (4)
• Prahoveanul anului (1)
• Ca să fii viu, trebuie să fii cool (2)
• De ce este nevoie de sport în școli (11)
• Reformă în învățământ (3)

Știți, vine un timp al anului când cu toții ne simțim bine, suntem alături de familie, ne bucurăm, primim și dăm cadouri [bla-bla]. A trecut timpul ăla. Acum trebuie, așa cum face mai toată lumea, să tragem linie după un 2009 plin de mizerii lucruri bune și frumoase. Cu tăieturile și ironiile (proaste, evident) v-ați obișnuit deja, sper. Mai sper că v-ați obișnuit în acest 2009 și cu stilul meu incisiv, cu permanenta dorință de a mă afla într-un ring de box cu cineva sau cu avertismentele și banurile date pe FTW.ro. O adevărată mână de fier, ce blogul meu…

În plan personal 2009 a început sus și s-a terminat în centru, ba chiar un pic la dreapta. Adică a început în Danemarca și s-a terminat în România. Ultimele șase luni petrecute în nordul Europei mi-au adus mai multe lucruri decât îmi putea aduce orice eveniment din România, inclusiv dorința de a mă reîntoarce acolo, despre care, sperând că va deveni o reușită, vă voi scrie în postul de final de 2010. Anul de schimb s-a încheiat cu succes și am revenit acasă cu o diplomă de absolvent al penultimului an de liceu în sistemul danez de învățământ, lucru care mi-a dat încredere și care, de ce să nu recunosc, mi-a creat și niște probleme la școală. De fapt, hai s-o spunem p-aia dreaptă, nu diploma mi-a creat probleme, ci blogul, dar am preferat să nu devin o vedetă în urma unui scandal, cu toate că sunt sigur că aveam resursele necesare.

A doua jumătate de an a fost ok, mi-am schimbat școala, m-am mutat într-o instituție mult mai bună, am încheiat conturile cu sportul de performanță, cel puțin până revin în Danemarca, mi-am făcut alți prieteni, i-am dat pe cei care nu meritau la o parte și, ca un bonus, mă pot numi și șofer de vreo 3 luni. Am participat la două competiții de speedcubing, în aprilie și octombrie, mă declar mulțumit pentru moment. Speedcubing România a organizat și prima întâlnire la București de când există, am fost acolo, sper ca Radu Făciu, spre care merge tot creditul, să mai aibe idei din astea. Țintim aducerea unei competiții oficiale în România în 2010.

În blogging 2009 a reprezentat apogeul. Nu, am formulat greșit. De apogeu o să vorbim după ce ajung la cinci ani în activitate. 2009 a fost mai bun decât 2008. Am trecut pe .ro, datorită lui Eugen, evident (nu te-am uitat, bătrâne), și până să revin în țară am câștigat zi de zi vizitatori peste vizitatori. Vizitatori de care, cu scuzele de rigoare, mi-am cam bătut joc în ultima perioadă. Nu vreau să mă scot dar, de când am revenit acasă, nu simt că mai am foarte multe lucruri de zis, după cum s-a observat. O scurtă statistică spune că până în iunie am scris de 88 de ori. De atunci și până azi doar de 26. Promit să încerc să mă revanșez dar, așa cum spunea și Grim Cris, nu vă așteptați să scriu o dată la două săptămâni că am revenit. Nu vă așteptați să scriu deloc asta. Atunci când voi avea ceva de spus, se va vedea.

Una peste alta, într-o cronologie absolut aleatorie, avem așa:

Cu toate astea, eu vă urez „la mulți ani” și toată polologhia aia plină de sentimentalisme pe care o auziți în stânga și în dreapta de fiecare dată când se apropie sărbătorile de iarnă. Sper că Moș Crăcilă v-a adus tot ce vă doreați, daca nu v-a adus este ok, nici la mine nu a găsit o soluție să-mi pună vila și mașina sub brad, dar poate o găsește în 2010, la finalul căruia sper să am o listă mult mai plină decât cea de sus, poate chiar cu reușite mai mari. Așa vă doresc și vouă!

Articole asemănătoare

• “Nu am timp” nu există (2)
• Cu ce ne mai ocupăm timpul (9)
• Webstock 2009 (1)
• „Fii deștept!”, cu FTW și Microsoft. (16)
• Merită așteptarea? (3)