- ii veti asculta pe: Ioana Nicolaie, Marin Malaicu-Hondrari, Radu Vancu, Nora Iuga, Octavian Soviany, Lidia Bodea, Mircea Cartarescu.

Noua revista vorbita ia vacanta pina in 3 septembrie.

Vara frumoasa!

“Noua revista vorbita” se va transforma intr-un mic festival de poezie, unde ii veti asculta pe: Mircea Cartarescu, Nora Iuga, Radu Vancu, Marius Chivu, Doina Ioanid, Claudiu Komartin, Stefan Manasia, Ana Dragu, Rares Moldovan, Alexandru Vasies, Raluca Ciochina, Gabriel Dalis, Ioana Nicolaie, Vasile Dancu, Razvan Tupa, Miruna Vlada, Vasile George Dancu, Octavian Soviany, Vlad Moldovan, asa cum i-am inregistrat la Sinagoga din Bistrita, in zilele de 15, 16 si 17 iulie.

POEZIA E LA BISTRITA!

Vineri, 23 iulie, ora 15.05, Radio Romania Cultural.

Abia aparut la Limes, despre Paznicul ploii, de Adrian Alui Gheorghe, a inceput deja sa se scrie. Am incercat sa-mi arunc ochii neutru pe o prima recenzie, cat sa-mi fac o idee, fie ea si preconceputa, dar, sincer, n-a fost chip. Erau acolo vorbe plus emfaza plus sclifoseli plus iarasi vorbe plus iarasi emfaza plus iarasi sclifoseli. Pe coperta a patra, cam acelasi haloimas. (Singura sclipire o ofera talentul lui Al. Cistelecan, taiat insa prea din scurt ca sa aiba timp sa se-nchege). Asa ca, de voie, de nevoie, a trebuit sa citesc de unul singur cartea.

Care nu e rea deloc. Poezia din Paznicul ploii aminteste de anii cei mai luminosi ai optzecismului, fara nostalgie insa si, la cealalta extrema, fara deliruri de optimism. Adrian Alui Gheorghe resapeaza o retorica, nu o stare de spirit. Implicit, el capteaza imediat atentia critica, cu toate ca de amortit, nu amorteste nicidecum nervul acesteia.

Fiindca sunt si lucruri mai putin reusite in volumul acesta, lucruri care par sa reduca, procentual imi vine sa zic, din valoarea poemelor. E si cazul celui dintai, Martor, o epopee a onomatopeelor, daramata, de la un punct incolo, de o mecanica prea virulenta. Nu-l citez doar pentru ca nu ma simt in stare sa pronunt corect toate aglomerarile de sunete. Altundeva, luandu-si seama, Adrian Alui Gheorghe realizeaza, exact asa suna titlul, Schita unui poem ratat cu premeditare. Culmea, ce rezulta e, dupa parerea mea, un poem ireprosabil:

„L-au citit palmasii, bancherii, floraresele,/ hotii de buzunare, curvele, pestii,/ l-au disputat negustorii si trisorii,/ a stat ascuns in buzunare soioase,/ a cumparat foame, a vandut vant,/ au plans cu el in gand,/ au ras…!/ A trecut din mana in mana,/ a devenit cel mai citit poem din literatura romana.// Astazi cumparand o acadea/ Am primit rest o bancnota pe care scria: Desteptii isi masoara viata si fericirea in bani,/ Idiotii isi masoara viata si fericirea in ani./ Pe cerul gurii s-a facut brusc seara/ acadeaua era foarte amara.”

Nu s-a remarcat cat de mult le seamana acum nordicul Adrian Alui Gheorghe unor meridionali de felul lui Cartarescu, Cosovei sau Iaru. Atat de mult, incat are in comun cu acestia si ce-i al lor, si ce-i al celor de la care ei au invatat tacit. Ma gandesc intai si-ntai la Nichita Stanescu. Iata, ales la intamplare, un asemenea produs de sinteza:

„O lume intreaga lupta sa nu scriu versul urmator/ sa nu scriu poezia urmatoare/ sa nu scriu cartea urmatoare// demonul se loveste de carne/ demonul isi infige dintii in suflet// toti imi bat la usa/ toti striga/ carnea mea s-o vada insirandu-se/ ca o armata hartuita// vom invinge ? intreaba marul/ vom invinge ! raspunde culoarea marului.”

Paznicul ploii e parada unei poezii de raftul unu si jumatate.

Cosmin CIOTLOS

Am banuiala ca Marin Malaicu-Hondrari asculta emisiunea aceasta. (Fiindca stiu sigur, rar i s-a-ntamplat sa piarda vreo editie a Noii Reviste Vorbite.) Mi-e, prin urmare, cu-atat mai peste mana sa vorbesc despre cartea lui afectand o raceala analitica profesionista, destul de inadecvata si, in definitiv, de lipsita de umor. Asa ca-mi voi incepe cronica cu singurele cuvinte cu care nu poate incepe o cronica:

Draga Marin,

Am citit Apropierea intr-o noapte si-am recitit lungi fragmente din ea in altele cateva. Exista o vorba, destul de nefericita, dar, acum imi dau seama, incarcata de o anume noblete: „cu simt de raspundere”. Asa mi se pare ca ai scris cartea asta. N-ai grabit nimic in ce-o priveste, nu te-ai lasat prins de facilitatea sonora a frazelor reusite. Ai stat si-ai gandit de-adevaratelea fiecare lucru din cele pe care, in principiu, nu mai aveai nici o nevoie sa ti le confirmi. Nu e nici un cuvant acolo pe care sa nu-l recunosc ca intru totul al tau.

Meritul tine mai mult de o moralitate a stilului decat de stil ca atare. In moralitate, important e omul in raport cu pagina, un raport de altfel tensionat, in stil, ce conteaza e numai pagina, sau nici macar, suprafata ei. Cred ca nici unul din personaje, toate chinuite de munci si de inhibitii, n-a avut parte, in roman, de eforturile la care te-a supus pe tine scrierea lui.

E ciudat ce impresie de proza curata lasa Apropierea, o carte, in fond, plina de poezie. Nu-mi dau seama de unde aceasta impresie, probabil din faptul ca, extrem de activi interior, protagonistii nu sunt, ca in atatea alte cazuri, contrafacuti. Practic, toti sunt devoratori de lirism, chiar si cei de la care nimeni nu s-ar astepta la atari efuziuni. Ca Adrian si cercul lui de prieteni (in care imi place sa te descopar, cat de cat macar, pe tine si pe ceilalti tineri poeti bistriteni) traiesc prin poezie e una. Dar ca pana si cercurile de traficanti sud americani s-au format, candva, in cenacluri, e alta, indiscutabil mai semnificativa literar. Asta m-a frapat in primul rand si m-a convins in al doilea rand asupra valorii Apropierii. Realismul si credibilitatea deplina se obtin aici tocmai prin subminarea constanta a ceea ce va sa zica realism si credibilitate.

De incheiat inchei tot neobisnuit pentru tipicul unei cronici:

Felicitari, Marin ! Singurul meu regret e ca, dintre cele trei carti ale tale, am ratat-o pe cea dintai, culmea, de poezie, intitulata superb, Zborul femeii pe deasupra barbatului. In rest, pentru Cartea tuturor intentiilor si, mai ales, Apropierea ma bucur cu ambii ochi.

Cosmin CIOTLOS

Nu cred ca e cineva care, odata ce-a citit Caravana cinematografica, sa nu fi aflat, pe surse, ca autorul ei lucreaza de ani buni la un roman. Ca talentul lui de miniaturist va rabufni la un moment dat pe spatii largi. Dar de ce neaparat pe spatii largi ? E la mijloc o veche obsesie nationala, amorsata inca intre razboaie si intretinuta in anii din urma de numeroase si totodata inutile colocvii dedicate subiectului. Soarta romanului, ni se sugereaza periodic, atarna de cate-un om providential. Cum se iveste un tanar inzestrat pentru proza scurta, cum e indrumat cu bunavointa sa inceapa sa respire larg. Mai nou, boala pare sa-i fi lovit inexplicabil si pe poeti. (Sa nu fiu inteles gresit: nu ma refer la un autor sau la altul, individual ei pot avea vocatie, ci la imperativele nemestecate care in mod evident plutesc in aer.) Pe mine unul genul acesta de rationament ultimativ ma amuza. Si ma amuza tocmai pentru ca tradeaza in mentalul lumii noastre literare, altminteri orgolioasa nevoie mare, o cumplita stare de nesiguranta.

Sa revin insa la Ioan Grosan. Cand am deschis, acum o luna, Un om din Est, am facut-o cumva cu teama de a nu retrai deziluzia celor O suta de ani de zile la Portile Orientului. Bine scris, plin de umor, cu pagini extraordinare si cu zone de o finete remarcabila, romanul, ei da, romanul, acesta m-a lasat insa si el cu ochii-n soare. Nota editoriala de la final ne promite o continuare. Dar cum sa continue o carte care, totusi, nici n-a inceput ? Pana cand sa continue ? Din vajnicele intamplari povestite acolo, unele de un umor copios, nu se retin in totului tot decat cateva, si ele fragmentar, sub forma de bancuri. E limpede ca Grosan nu poseda intuitie constructiva. Iar lipsa organica a acesteia nu poate fi suplinita prin oricat de inteligente asocieri de paragrafe.

Despre cartea aceasta am scris exigent in Romania literara, intristat oarecum de ipocrizia pe care-o simteam pretutindeni in paginile ei. Il pretuiesc sincer pe prozatorul Grosan, dar il consider pe romancierul omonim o victima, nu intru totul nevinovata, a iluziei romanului. Mi se pare ca se investeste intr-o cauza in care nici macar el insusi nu crede. Ceea ce-l face pana la urma sa-si rateze chiar si meritele indiscutabile. (Cum se intampla in secventa, deja sforaitoare cand vorbim despre un autor optzecist, in care un personaj primeste in dar haturile naratiunii.)

In fine, spuneam acolo ca Un om din Est e o carte ce cumuleaza episoade legate ca vai de ele, dar nu un roman. Cu o gentilete care e numai a lui, Stefan Agopian mi-a atras in Academia Catavencu atentia asupra faptului ca nu exista nici o definitie operationala a romanului si ca prin urmare, reprosul meu ar fi lovit de nulitate. Ei, sa nu jucam cu vorbele acum ! Eu cred ca Agopian, un cititor de altfel subtil, a inteles exact unde bateam. Si cinstit vorbind, sunt convins ca e de acord cu mine.

Cosmin CIOTLOS

- Cosmin Ciotlos despre “Poezia antiutopica. O antologie a douamiismului poetic romanesc”,

- interviuri cu poeta Svetlana Carstean si traducatoarea ei in italiana, Ileana Pop, despre participarea lor la Festivalul International de Poezie de la Genova.

Radio Romania Cultural, ora 15.05.

- CONCURS! Cistigatorul va primi din partea Editurii Casa Radio volumul “Zabale rupte” de Maria Banus, cu autograf de la Tudor Banus, care ilustreaza editia. Volumul este insotit de un CD cu poeme in lectura autoarei

- Cosmin Ciotlos despre “Paznicul ploii” de Adrian Alui Gheorghe,

- intreviu cu Daria Ghiu despre Editura Casa Radio si oferta sa la Tirgul National al Cartii de Poezie.

Radio Romania Cultural, ora 15.05.

Critica lui Radu G. Teposu, am vazut, e una minor pedagogica: el incurajeaza pe toata lumea, apreciind ici si depreciind colo.

In ce-l priveste pe Ion Bogdan Lefter, Flashback-ul sau e un model de rigoare. Incheiat de asemenea in 1985, dar publicat dupa exact 20 de ani, acesta incepe de asemenea cu o serie de aproximatii teoretice. Postmodernismul e inca in statu nascendi, asa ca punctul de inflexiune il reprezinta, la Lefter, cenaclul. E schitata, din loc in loc, si o istorie a cenaclismului national, incepand, fireste, cu Junimea maioresciana. Sunt inserate aici pagini de jurnal, portrete simpatice, glume de grup. Spre deosebire de Teposul, Ion Bogdan Lefter nu e, in materie de lunedism, un civil. A participat la aproape toate sedintele, a citit in cateva, e coautor la doua din volumele cult ale generatiei (Cinci, respectiv Desant ‘83). Punctul forte sunt totusi analizele, minutioase pana la a fi exhaustive. Aproape toate prezentarile incep cu reconstituirea traseelor fiecarui poem. Exista, aflam, si o preistorie a fiecarui debut, de obicei in asa-numitele Caiete ale debutantilor. Cine mai stie astazi despre Prastia de aer a lui Florin Iaru, imagine de la care nu mai e mult pana la faimosul Aer cu diamante ? Cine mai stie cancanurile cu infante pe care Lefter le cauta in dedicatiile volumelor lui Traian T. Cosovei ? Spectacolul interpretativ da foarte bune rezultate in capitolul dedicat lui Ion Stratan. (Pentru ca aici criticul pleaca urechea catre fiecare sunet venit din afara. Ar fi putut-o face si in cazul polemicii implicite dintre Marta Petreu si Ion Muresan, doi clujeni, ambii absolventi de studii filozofice, care par a se duela in poeme si carti de iarna. Nu merge insa pana-ntr-acolo.)

Oricum, selectia lui Lefter e mai severa. Sunt retinuti doar 22 de poeti, comparabili totusi ca importanta. Nici unul dintre acestia nu e, pana azi, de lepadat, cum nici gruparea lor in trei categorii nu e lipsita de eficienta: Prozaizanti, Conceptualizanti si Orgoliosi moralisti. Totusi, desi excelente ca analiza, studiile de aici sunt precare ca detenta. In ciuda mizei enorme pe care-o pune pe Mircea Cartarescu, formularea in sine nu reuseste sa-l propulseze cu adevarat pe liderul optzecismului poetic.

Largind plaja pana peste marginile admise, criticii generatiei ’80 par a-si fi facut singuri un deserviciu, prin subminarea brumei de autoritate pe care o aveau. Bazandu-se aproape exclusiv pe calitati analitice, fara a incerca sa detecteze, fie si lozincard, o „noua sensibilitate”, au dat ei insisi apa la moara celor pentru care poezia optzecista e facuta numai pe hartie. Fascinati fie de teoria literara, fie de stiintele naturale, fie de matematicile superioare, fie de sociologia subtila, au ramas imuni la tentatiile antropologiei culturale. (Pe care, chiar daca rudimentar, sub forme existentialiste sau sub presiunea nu o data falsificata a limitelor expresioniste, adversarii au fructificat-o.) In cuvinte putine, criticii si-au taiat creanga de aur de sub picioare.

Cosmin CIOTLOS

A fost in genere frecvent invocat apetitul teoretic al optzecistilor. In ce-i priveste pe criticii literari insa, acesta s-a manifestat mai ales la nivelul informatiei, nu si la acela al algoritmilor. Acelasi Mircea Cartarescu pune in lumina termenul lui Raymond Federman, critifiction. Cu mici exceptii (Ion Bogdan Lefter sau Simona Popescu, de exemplu) nimeni n-a explorat filiera acestui hibrid teoretic, multumindu-se, cei mai multi, cu un, in cel mai bun caz, calinescianism reincalzit. Al. Cistelecan, Radu G. Teposu, Dan C. Mihailescu, Valentin F. Mihaescu, Lucian Alexiu, Val Condurache sunt doar cativa din sus amintita majoritate. (Ca picanterie: numai in 1983, scrie Ion Simut, au debutat nu mai putin de 32 de critici literari. Semn de adevarata inflatie ! Ce procent dintre acestia il reprezentau veleitarii, se poate deduce destul de usor.)

La o asemenea densitate, autoritatea acestora era mai degraba nesemnificativa. Sigur, generatia, in ansamblul ei, a beneficiat de sprijinul criticilor mai vechi, cu pozitii consolidate in mainstream, ca Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Martin, Cornel Regman, Marin Mincu sau Laurentiu Ulici. Dar dincolo de unele coincidente de optiuni intre acestia si comentatorii cu cel putin doua decenii mai tineri, nu putem vorbi despre o mutatie la nivelul viziunii. Limbajul ramasese acelasi, fundamental impresionist. Nici unul din conceptele esentiale ale optzecismului nu a trecut cu adevarat in cartile acestor arbitri versati. Cu toata tevatura suscitata de aluziile culturale din poezia unor Cartarescu, Iaru, sau Stratan, prea putine dintre surse au fost devoalate cu sistema. Cazul exemplar il reprezinta Levantul lui Mircea Cartarescu, comentat pana astazi exclusiv in termeni vagi, de influente generale. Despre el au scris si inca scriu (la reeditare) critici din generatii mai vechi sau mai noi. Toti improvizand variatiuni pe cele cateva teme trasate, la cald, de Nicolae Manolescu.

Sa admitem un fapt: in critica literara, autoritatea mai mult se pierde decat se castiga. Orice recenzent e intampinat sub prezumtia de competenta, iar evolutia lui presupune mai degraba evitarea caderilor decat urmarirea congestionata a salturilor. Nu altcumva s-a intamplat cu criticii generatiei ’80. Cei mai multi dintre ei au primit rubrici sau au fost gazduiti de reviste importante. (Cu atat mai importante cu cat in epoca numarul lor nu era foarte mare.) Sansa de a fi incercat sa impuna lecturi proaspete, asadar, au avut-o. Cum a exploatat-o fiecare dintre ei, e alta chestiune.

Radu G. Teposu, de pilda, pare a fi cel mai predispus la trucuri metodologice. Cartea lui, Istoria tragica & grotesca a intunecatului deceniu literar noua, aparuta in 1993 (desi terminata in 1985), e de fapt un amalgam de teorie relaxata si analize individuale cu alonja publicistica. Sigur, un mixtum compositum asamblat cu talent, dar tot un mixtum compositum. Pretextul indeterminarii, functional in postmodernism, nu e credibil. Prima parte combina conspectele cu inventarele de nume, memorialul fragmentar cu opiniile usor speculative. Impresia e ca optzecismul e un fenomen de gazeta, pelicular, mobil, activist si tranzitoriu. N-are inaltimi, n-are profunzimi. Lucru care se confirma in partea secunda, o radiografie pe genuri a intregii generatii. (S-ar zice chiar a intregii generatii biologice, nu doar creatoare, dat fiind numarul neverosimil de mare al autorilor supusi discutiei.)

Cosmin CIOTLOS

- reportaj de la “Formula 3″ de aseara, unde “Observator cultural” i-a invitat pe Gabriela Adamesteanu, Alexandru Musina si Alexandru Solomon - am selectat pentru NRV un poem de Musina si fragmente din discutiile cu Gabriela Adamesteanu si Alexandru Musina,

- Cosmin Ciotlos despre romanul lui Marin Malaicu-Hondrari, “Apropierea”.

Radio Romania Cultural, ora 15.05.