L-am văzut pe V.R. cum dispare și reapare cu veșnicul său zâmbet de “tatăl lor”. Cumpărase o casetă cu piese instrumentale interpretate de Paco de Lucia, Andres Segovia și Fernando Sor pe care aveam să facem un playback de mare tupeu. Rămăseserăm 3 pe scenă: eu (care între timp preluasem basul de la Rotari), Vali Rotari (care se făce că interpretează părțile de chitară clasică) și Vali Vătuiu (care bătea toba peste ce se auzea, pentru a mai da cât de cât senzația de “live”). Deși, pe alocuri, se auzeau pasaje de orchestră simfonică, 3 inși, cu zâmbetul până la urechi, pretindeau că sunetele respective sunt generate de ei. Iar publicul, mâncător și băutor, nu avea absolut nicio problemă… Și așa a trecut vara…

Întorși în București, am început să ne gândim la lucrurile serioase. Rotari s-a mutat ca inginer de sunet la studioul lui Adi Ordean (unde am și înregistrat primul nostru album) și, având în vedere că nu mai eram în trupă decât eu cu el, au început să apară colegi noi. Sincer să fiu, nu știu cum făcea rost de ei dar, în dată ce unul sau altul dispărea, în scurt timp Vali aducea un om în loc. Două telefoane și gata…! Așa l-am cunoscut pe chitaristul Cezar Zavate (pe care l-am iubit ca și instrumentist), pe Sorin Pătru (de care mă leagă și acum o prietenie extraordinară) la tobe și pe cel mai bun orchestrator pe care l-am întâlnit până acum, Petre Cotarcea la clape.

Trupa cu noua componență avea să se cheme “Foișorul de Foc”, un nume pe care îl propusese V.R. și pe care-l acceptaserăm toți, dar pe care nu-l consideram vreo mare găselniță… Evident că în emisiunile tv inventaserăm noi ceva de genul “…am hotărât să se cheme FdF pentru că noi ne dădeam întâlnire cel mai des la Foișor și… bla-bla…” Total fals! Se chema așa și gata! Întrebările astea, puse de reporteri total neinspirați, mă scârbeau. “De ce Foișorul de Foc?” “Care sunt planurile de viitor?” “Ce povestiri haioase aveți de prin turnee?” “Care au fost momentele penibile care v-au marcat?” Numai tâmpenii de genul ăsta. Răspundeam la toate, cu zâmbetul pe buze și încercam să fim haioși. În fapt, nu cred că eram!

Iar au început problemele cu banii. Pe atunci, unda sinusoidală, pe axa “am bani”/”n-am bani”, avea o frecvență destul de ridicată. Aveam/n-aveam, aveam/n-aveam. Erau perioade când aveam cântări și perioade când nu (evident). Cum asta era singura mea sursă de venit, buzunarul oscila și el. Norocul este că, în paralel cu Foișorul, mai făcusem o trupă cu Florin Sîia (basistul trupei Mandinga, acum), Roxana Stroe (singura chitaristă de la noi care parcă are “mână de bărbat”) și, deja celebrul, Vali Vătuiu la tobe. De fapt trupa exista și înainte, însă le plecase solistul (Joe Ruși) în Norvegia așa că locul vacant l-am ocupat eu. Split Blues Band se chema gașca și cântam, evident, blues. Cum prima cântare împreună avea să se întâmple în 4 zile de la cooptarea mea ca și solist, m-am văzut nevoit să învăț 30 de piese, total noi pentru mine, în acest extrem de scurt timp. Și am reușit…!

Nu aveam foarte multe informații despre muzica “blues”, având în vedere că eu eram mai “pop-rock” așa… dar aveam în curând să o iubesc. Am descoperit piese absolut superbe de la Stevie Ray Vaughan, Robben Ford sau B.B. King care (culmea!) mi se potriveau. Mi-am descoperit calitatea de a “cânta ca un negru” și asta mi se părea o chestiune senzațională. Nu știam că pot face asta și (mai ales) că o să-mi placă.

Cu Split Blues Band cântam constant în Gutenberg, unul dintre puținele cluburi bucureștene din acel moment (de fapt, cred că erau doar patru: Gutenberg, Big Mamou, Pub 18 și Jukebox). În acest fel, reușeam să produc constant niscai bani de cheltuială căci de acasă “robinetul” se oprise de tot. Ai mei erau dezamăgiți că, totuși, alesesem să mă fac “lăutar”, așa că nu mă mai sprijineau în niciun fel.

Primăvara anului 2000 m-a găsit împărțindu-mă între cântările de club, cu trupa de blues, și înregistrările nocturne de studio, cu Foișorul de Foc. La club cântam cu voce “gâjâită” de negru, la studio trăgeam cu voce “curată” (pe alocuri chiar “gay” mi se părea) à la “Savage Garden” (de la care am și preluat o piesă pe primul album FdF). Destul de derutant uneori (pentru cei care începuseră să mă cunoască) dar, per total, era o chestiune pe care nu prea o mai făcea nimeni, așa că îmi dădea un soi de “originalitate”.

Cum noi aveam deja vreo 2 piese terminate, Vali Rotari, trimite la preselecția pentru festivalul “Mamaia 2000″, una dintre ele (“Doar o zi”, piesă compusă de Cezar Zavate, cu textul scris de mine). Două sătămâni mai tărziu eram anunțați telefonic că melodia se calificase pentru secțiunea “Creație”, așa că unul dintre marele mele vise începea să devină realitate. Eram la “Mamaia” și nici măcar nu îndrăzneam să sper la ce avea să se întâmple…

– VA URMA –

În foto: Cezar Zavate, eu, Petre Cotarcea, Sorin Pătru și Vali Rotari.

Proiectul despre care vorbea Vali Rotari, începuse a întâmpina dificultăți, în sensul că Vlady Cnejevici, până la urmă, nu s-a mai putut implica (nu reușisem niciodată să-l văd la față) iar Eugen Mihăiescu a venit, a “tras” o chitară la prima piesă și apoi a dispărut. Singurul pe care ne puteam baza, era Vali Vătuiu, un tip de care nu auzisem niciodată, dar de care (mă asigurase Vali) știa tot showbizz-ul ca fiind unul dintre cei mai buni toboșari ai momentului, dacă nu CEL mai bun.

Primul meu cântec înregistrat la modul “profi” s-a intitulat “La Jilava” și era un soi de “featuring” cu băieții de la “Da Hood Justice”, o trupă de hip-hop destul de elevată pentru momentul acela. Felul meu de a interpreta îl chinuia pe V.R. destul de tare, ba chiar și pe mine începuse a mă obseda, pentru că indiferent ce sunet scoteam, semăna cu vocea lui Dan Bitman. Tot ascultând Holograf încontinuu, se pare că mă amprentase. Chiar și piesa pe care o compusesem, pe alocuri, era în stilul celebrei trupe. În același an (1998) holografii lansaseră albumul “Supersonic”, pe care (evident) îl știam pe dinafară, deci era cu atât mai greu pentru mine să-mi descopăr identitatea.

Vali avea “relații”. Practic, ca în orice domeniu, “relațiile” au fost cele care, dintotdeauna, au făcut “lumea să se-nvârtă”. N-ai relații – stai acasă! Poți fi tu, Pavarotti… În vara lui 1999, prin “aranjamentele” lui aveam să cântăm pentru prima oară “în contract” la Olimp (stațiunea de lângă Neptun), cam toată vara. A fost o experiență interesantă, trebuie să recunosc! Cam atunci au început “bețiile” pân’ la ziuă și aventurile de o noapte.

Din ciclul “femei, mii de femei”, am “cunoscut” în aproape trei luni de contract cam o femeie la MAXIM trei zile, căci iazul… “colcăia” iar deviza “nicio masă fără pește” trebuia respectată! Banii începuseră a nu mai fi o problemă căci fiecare dintre cei din trupă avea cazarea și masa asigurate, iar “salariul” și șpăgile se puteau cheltui pe orice aveam “în plan”… La toate acestea, adăugai faptul că ne aflam la mare, în cea mai scumpă stațiune de pe litoral (din acel moment), așa că cine putea rezista tentațiilor era rugat să o facă. Noi, nu!

Trupa se numea “Fortul 13″, iar cu ideea de nume venise tot V.R., care, inspirat de titlul melodiei proaspăt înregistrate (“La Jilava”), m-a convins că titulatura asta ar fi fost “ceea ce trebuie”, fortul 13 fiind partea din închisoarea Jilava, dedicată condamnaților la moarte. Bine, probabil că, dacă am fi fost vreo trupă de death-metal, s-ar fi potrivit mai bine…

Prima noastră apariție la un post TV a fost la matinalul “Teo și Mircea Show” de la Antena 1 (cu Teo Trandafir și Mircea Badea). Playback, evident… La întrebarea (clasică de altfel) pe care ne-a dresat-o Teo, “de ce Fortul 13?”, inspirația mea i-a făcut pe cei doi să pufnească în râs: “Pentru că 12 era prea puțin iar 14 era prea mult…”

Emisiunea s-a dovedit chiar benefică pentru noi, iar planurile se anunțau mărețe. În toamnă, când ne reîntorceam în București, urma să lucrăm la primul nostru album. Singura problemă de care ne loveam era formula “găștii”, căci la mare, pe lângă mine și Vali Rotari, mai erau Vali Vătuiu (din Craiova) – tobe, Cătălin Ionescu (din Brașov) – clape și Florin Băltărețu (n-am înțeles exact dacă era din Arad sau Craiova…) – chitară, iar pe Cătălin și Florin nu ne puteam baza căci aveau alte planuri. Divergențele constante dintre Vali Rotari și Vali Vătuiu aveau mai târziu să ne lase și fără toboșar.

În showbusiness, cel puțin așa cum văd eu problema, singurul lucru care este sigur este că NIMIC NU E SIGUR. Orgoliile, banii, interesele fel de fel, fac ca oamenii să fie într-o permanentă “mișcare”. Vezi o trupă într-o formulă, apoi, în câteva luni, totul este schimbat. Obositor și pentru public și pentru oamenii din trupe.

Tot în ‘99, la mare, am cunoscut o mulțime de V.I.P-uri cu care am stat la taifas și de la care am înțeles cam cum stau lucrurile (ideea de bază era cam aceiași – relații și “ciorănii”) și cu care aveam să mă mai tot întâlnesc din acel moment: Marcel Pavel, Aurelian Temișan, Alin și Tavi (Talisman), Mihaela Rădulescu, băieții de la Vacanța Mare, Marinela Nițu (cunoscută în cercul nostru, atunci, ca și “amanta lui Miron Cozma”) și tot așa…

Mă adaptam ușor… de fapt nici nu era vreo chestie complicată la care să nu te adaptezi. Oricine ar fi putut să o facă, diferența o face dramul de șansă și bobul de fler. Atât. Deși, teoretic, eram ca peștele în apă, în sufletul meu deja începuse a încolți ideea că showbizz-ul ăsta nu prea era ceea ce îmi doream. Totuși, hormonii tinereții și inima dornică mă făceau să merg înainte, mai ales că urma anul 2000, cel care avea să-mi aducă o MARE surpriză plăcută…

– VA URMA –

În foto: eu, Vali Rotari, Mihaela Rădulescu-Bănică (pe atunci), Vali Vătuiu și Lae (un amic de-al lui V.R.)

Din nefericire, bătrâna la care locuiam în gazdă (cei mai mulți știau că e bunica mea, ca să nu pară ceva penibil…) urma să plece din țară la fiica ei în America, așa că trebuia urgent să-mi caut un loc de cazare. Neavând foarte multe opțiuni, căci sprijinul financiar “de acasă” era aproape inexistent, am ales o variantă care m-a adus ușor-ușor la exasperare. Am fost nevoit de împrejurări, să mă mut la o prietenă de-a “bunicii” (îmi storc creierii ca să-mi aduc aminte cum o cheamă, dar nu reușesc…), care stătea prin zona Tineretului, pe strada Cuza Vodă. Acolo era o mizerie de nedescris (tocmai din cauza asta nici nu o voi descrie…) la care se adăugau sute de purici care mă invadaseră efectiv și care mă umpluseră de mâncărimi și bube roșii. Ca să ies de la mine din cameră în curte (căci stătea la casă) trebuia să trec prin camera ei, așa că evitam pe cât posibil să ies… Sau să intru…

Am început, din acest motiv, să trec cât mai rar pe “acasă”, stând cât de mult se putea pe la prieteni, aici, prietenul de bază fiind Andrei Negulescu (Coco) pe care îl cunoscusem cu ani în urmă în Cernavodă, mama interzicându-mi să mă joc cu el când eram mici, din foarte multe considerente… Coco avea același tip de visare ca și mine, doar că, nu știu din ce motiv, el era mult mai trist, mai negativist… Prin el, am reușit întâmplător să-l cunosc pe Cătălin Măruță care, în acea vreme, lucra la un radio (Europa Nova se chema) ce emitea pe undă “est”, o frecvență total idioată, de genul 46,3 Mhz, pe care doar radiourile foarte vechi o puteau recepționa.

Cu Cătălin Măruță și cu Coco, am petrecut niște nopți absolut fascinante în radio, cântând folk cu chitara în direct și discutând cu ascultătorii. “Romantic Line” se numea emisiunea, gazda fiind, evident, Măruță, iar noi asiguram pe ici-pe colo fondul sonor (Coco era și el la chitara a doua…) și ne mai aruncam păreri în direct. Din când în când, noaptea, coboram toți trei la un supermarket non-stop din zonă și ne luam câte o franzelă pe care o tăiam pe lung, iar la mijloc o umpleam cu parizer afumat. “McHungry” obișnuia Coco să numească uriașul sandviș rezultat.

După câteva luni am decis că e momentul să-mi caut o altă cazare așa că, într-o inspirație de moment, am plecat spre Constanța ca să vorbesc cu domnul Grecu (tatăl lui Mădălin cu care cântasem în perioada liceului). Firma sa (nu mai știu dacă de construcții sau de alt profil…) avea o lucrare pe termen lung în București, iar pentru echipa sa de muncitori închiriase un cămin și se pare că mă puteam “învârti” de o cameră în clădirea respectivă din Vitan (strada Fizicienilor sau Energeticienilor – nu mai știu exact). După vreo 2 săptămâni izbutisem să mă mut în noul lăcaș. Eu, cele câteva haine, cărți, foi, chitara și procesorul de chitară (pe care mi-l cumpărase taică-miu de la Mădălin, cu 2 ani în urmă, înainte să plec la facultate).

Aveam și un coleg de cameră. Florin Bade, colegul meu din clasa a 6-a și până în a 12-a, de care mă leagă o prietenie pe viață și cu care am reușit cât de cât să renovăm încăperea ce arăta mai degrabă a refugiu de război decât a locuință. Deh, “calul de dar nu se caută la dinți”! Aveam unde sta, așa că “figurile” erau de prisos! De gândacii de bucătărie nu am reușit niciodată să scăpăm, iar de la un timp nici nu ne mai băteam capul cu acest lucru. Trăiam într-o simbioză perfectă. Ba chiar, de la un moment dat, pe etajera chiuvetei din cameră, în fiecare dimineață găseam un gândac foarte mare, multicolor (roșu, albastru, galben…), pe care încet-încet am început să-l mângâi pe cap. Dimineața când mă spălam pe dinți era acolo, îl mângîiam și în scurt timp dispărea (nu știu unde). A doua zi de dimineață, era iar acolo…

Toaleta era comună, în capătul holului și, bineînțeles, era folosită de muncitori în egală măsură. Cine nu a stat la cămin, nu are cum să-și imagineze “senzațiile de prospețime” pe care le experimentezi prin astfel de locuri! Nu am înțeles nici până în ziua de astăzi cum de, dimineața, găseam în pisoare mâncare de mazăre și (pardon) fecale. Mă tot gândeam la cât de tare s-a chinuit omul ăla să se “răhățească” în pisoar, când cabina de w.c. era exact pe peretele opus… În fine, cine sunt eu ca să-mi dau cu părerea…?!

Pe de o parte trăiam experiența unei sărăcii absolute (aveam zile când în tot frigiderul se odihnea solitar un singur tub de ketchup) iar pe de altă parte, vedeam prin studio oameni care vorbeau despre mii de dolari, care dădeau pe o bluză contravaloarea “soldei” mele pe un an, care aveau vreo mașină ce valora cât un apartament în centrul Bucureștilor și care mai povesteau ce probleme întâmpină cu chiriașii caselor pe care le posedau prin Primăverii.

În acest mod era clar: cariera mea s-ar fi terminat înainte să înceapă dacă se afla cât sunt de sărac! Îmi rămăsese o singură șansă: TREBUIA SĂ MINT!

– VA URMA –

În camera de cămin – eu, Florin Bade (dreapta) și Alexandru Radu (stânga) – tot un fost coleg de liceu.

Am ieșit din birou, alături de V.R. și, trecând pe lângă ușa metalică a croitorului, am descoperit o alta, tot metalică, ce însemna intrarea în studio. Ei bine, iar am simțit “peștera cu lampă” a lui Aladin. Scule, neică, iar de data asta chiar profesionale…! Eram captivat de absolut orice detaliu, incluzând buretele cu rol antifonic, device-urile Fostex pe care se imprima (pe atunci nu se “trăgea” direct în calculatoare căci tehnologia nu permitea încă acest lucru. Existau niște hard disc-uri la care era atașat un “multi-track” fizic ce făcea același lucru ca programele software din ziua de astăzi, doar că mult mai lent și cu mult mai multă bătaie de cap), plus toate celelalte componente electronice cu zeci de led-uri și display-uri.

- La ce știi să cânți? mă întrebă V.R. pe un ton destul de prietenos.
În sfârșit, găsisem pe cineva cu o atitudine care îmi mai dădea o speranță… Trebuie să recunosc că, la cât de mic mă simțeam, abia așteptam să plec de acolo, abandonându-mi “caii mei verzi” și întorcându-mă la “treburile serioase”
- La voce. Și la chitară…
Cum în Cernavodă eram unul dintre puținii care interpretau la un instrument, cu alt gând decât cântatul la nunți, nu prea știam care îmi este nivelul deși intuiam cu ușurință că nu unul ridicat. Urma să-mi dau seama foarte curând că eram un începător-junior în ale chitării, de fapt…
- Ce ai putea să-mi cânți, ca să-mi fac și eu o idee?
O altă casetă, pe care o ascultam pe “repeat” în walkman, era “Holograf – 69% unplugged”. Știam de acolo, pe dinafară, cam toate cântecele așa că îmi era foarte ușor să-i fredonez cu chitara și cu vocea vreun refren cu care să-și “facă omul ideea”. I-am cântat “Ochii tăi”, deși nu cred că l-am “cucerit” foarte tare, apoi i-am dat să asculte o casetă pe care înregistrasem, cu vreo 2 ani în urmă, “Wicked game” al lui Chris Isaak și una dintre primele mele compoziții (din păcate nu-mi aduc aminte dacă i-am dat vreodată titlu sau nu).

Cu siguranță, Vali a văzut în mine un potențial, căci din acel moment am început să ne întâlnim aproape zilnic la studio, așa cunoscându-l inclusiv pe Florin Sîia (actualul basist și membru fondator al trupei Mandinga), ce lucra ca inginer de sunet acolo și cu care urma să-mi fac un proiect auxiliar în scurt timp… Nu înțelegeam cu exactitate planurile lui V.R. dar, cum nu aveam vreo altă variantă viabilă, continuam să ne vedem și să discutăm despre o posibilă colaborare, până într-o zi când îmi dădu vestea cea mare:
- Am vorbit cu niște oameni mișto și ne-am gândit să facem o trupă nouă, cu tine solist, ce zici?
Auzi întrebare…! Cum ce să zic?! Păi nu de asta am venit? Nu de asta m-am născut? Nu de asta stau pe aici și dau din coadă…?
- Super! am zis. Și cum te-ai gândit să facem? am continuat.
- Păi, am văzut că te pricepi cât de cât la compus cântece… Ia zi, la versuri te bagi? Cum stai cu textele…?
- Eu zic că mă pricep… Pot să încerc, oricum, apoi îți dai cu părerea și, dacă e, mai modificăm pe ici-pe colo…
- Perfect! îmi spuse Vali. O să vorbesc cu oamenii și îți dau de știre!

“Oamenii” despre care vorbea Rotari erau niște “grei”, având în vedere că vehicula nume ca Vlady Cnejevici și Eugen Mihăescu. L-am sunat pe taică-miu de la un telefon public:
- Tată, îmi fac trupă! Cu Vlady Cnejevici și Eugen Mihăescu! Tare, nu?
- Bravo, tată! îmi spuse el, cu un entuziasm egal cu zero sau, oricum, ceva pe-acolo…
Trebuie să recunosc că n-am înțeles foarte exact modul în care părinții mei mi-au sprijinit acțiunile, în general, dar se prea poate să fi fost o chestiune de gust… Taică-miu a fost dintotdeauna genul de om care nu arăta dacă se bucură sau nu de realizările mele și, sincer să fiu, nici nu știu dacă le considera realizări ci poate doar ceva… firesc, cât despre maică-mea… ei bine, ea a fost dintotdeauna preocupată de “ce-o să zică lumea” și deci, se prea poate să nu fi fost foarte atentă la ce îmi doream, făceam sau aveam de zis…

Aici mă văd nevoit să deschid încă o paranteză…

Din acest moment, lucrurile nu vor mai fi foarte haioase, ba chiar, pe alocuri, vor părea ușor încrâncenate și tocmai din acest motiv vreau să dau o explicație! Scopul scrierii mele nu este acela de a lovi în cineva sau ceva! În niciun caz! Vreau doar să povestesc lucruri și trăiri reale, experiențe personale ce m-au adus după vreo 12 ani la concluziile și acțiunile din ziua de astăzi. Se prea poate ca unii să se simtă lezați de ceea ce voi relata și tocmai de aceea vreau să le cer scuze, încă de pe acum, căci NU ASTA ÎMI ESTE INTENȚIA! Sufletul meu de astăzi nu mai cunoaște ce înseamnă “ranchiună”, “răzbunare”, “invidie”, “gelozie” sau derivate de “ură” iar asta nu pentru că folosesc mai-știu-eu-ce substanțe halucinogene sau frecventez cercuri ezoterice. Nu! …ci pentru că am reușit, într-un final, A ÎNȚELEGE mecanismele prin care funcționează mintea și sufletele noastre mici…

Și încă ceva… NU m-am considerat niciodată și NU mă consider nici acum vreo victimă! NU! Oamenii care m-au rănit, în periplul meu prin showbizz, în primul rând, nu au făcut-o iremediabil și, în al doilea rând, au făcut-o din educație sau, mai bine zis, din lipsa ei. Din neînțelegrea faptului că arta nu este un concurs! Că oamenii nu sunt numai niște cifre pe care le poți jongla în statistici! Că importanța unuia sau altuia nu poate fi cuantificată în niciun fel! Că în artă nu există NEGATIVITATE și mai ales CĂ ATUNCI CÂND AMESTECI ARTA CU BANII, rezultatul este unul singur: BANI.

Vali a început, încet-încet, să-mi explice cum stau lucrurile, mai precis, “ciorăniile” din lumea în care urma să intru. Am început să înțeleg că, în mare parte, ceea ce vedeam eu la televizor, oamenii și lucrurile ce mă făcuseră a-mi dori atât de tare să ajung artist, erau parțial sau total false, deși, parcă într-un joc de teatru, tacit acceptat de toată lumea, totul părea ca la televizor: onest și fără dublu tăiș. Cu toate astea aveam încredere că lucrurile vor fi ok! Nu mă clintea nimic din drumul meu către visul pe care l-am avut dintotdeauna! Telenovela radio-tv “Marius Popa – Gigastarul interplanetar” începuse!

– VA URMA –

În fotografie, eu și Vali în studio la Adrian Daminescu (2002). Din păcate nu mai am fotografii din perioada “Gheorghe Gheorghiu”…

Fast forward, fast forward… și iată-mă la timpul prezent!… Nu! Glumesc! Iată-mă în ușa blocului unde se găsea Meca. Acolo, un portar bătrân mă întreabă:
- Spuneți!
Eu răspund:
- Merg la studio la domnul Gheorghe Gheorghiu!
Eram cât pe ce să-i spun și despre bucuria din mine și faptul că eu consider asta cea mai mare realizare a mea și că mi-aș fi dorit să fie și mama cu mine și tata și Adi Manga și foștii mei colegi și… toată Cernavoda. Să mă vadă toți cum trăiesc “the american dream”. Să vadă toți cum băiatul de la țară a rupt gura târgului de la oraș.
Nu cred însă că îi păsa câtuși de puțin, așa că îmi arătă o scară spiralată care ducea la subsol.
- Pe acolo, vă rog!

Ajuns la subsol, drumul mă punea să aleg: stânga sau dreapta. “Și acum, ce?”. Logica din mine mă punea să caut o ușă de unde se auzea muzică, nu? O iau în stânga. O ușă mare de metal pe partea dreaptă, iar de acolo se auzea un cântec, ceva… Ciocăn la ușă și intru. Surprizăăă! Un nene, înconjurat de materiale textile, cosea ceva la mașină, cu radioul dat tare.
- Bună ziua, zic. Studioul domnului Gheorghe Gheorghiu?
- Ieși pe ușă, stânga și în capăt!
– Vă mulțumesc! și ies.
Ajuns la ușa cea bună, coicăn și intru. Marele G.G., salvatorul meu, stătea la un birou în fața mea, discutând ceva important cu un domn și cu o domnișoară.
- Bună ziua!
Îl văd cum întoarce capul către mine, cu un zâmbet pe care la prima impresie l-am catalogat ca fiind fals. Arăta mai slab decât la televizor, avea barba tunsă, ferchezuită și cu siguranță se dăduse cu o tonă de parfum scump, căci mirosea în toată încăperea.
- Da, spune! Cu ce te pot ajuta?
Ehe, ce mi-ar fi venit mie la gură… Cum cu ce mă poți ajuta? Cu tot! Fă-mă artist! Fă-mă vedetă! Să fie părinții mei mândri! Și colegii! Și mamaia! Și Adi Manga! Și… toată Cernavoda…
- Am venit la dumneavoastră, în legătură cu anunțul din ziar. Că sprijiniți tinerele talente și… (deși mi se părea absolut penibil ce urma să spun…) sunt și eu unul…, am bâiguit cu juma’ de gură.
Simțeam cum mă înroșesc și cum îmi ard obrajii. Pe fața lui G.G. se vedea încercarea vădită de a nu pufni în râs.
- Și, cum vrei să te sprijin?
Cu orice frate, cu orice! Ce dracu nu-nțelegi, nu mă vezi că sunt patetic și disperat? NU?
- Păi nu știu…, am continuat eu.
G.G. își aruncă niscai priviri cu cei doi, moment în care începusem să înțeleg că locul meu nu era acolo. Mirarea de pe fețele lor îmi spunea că ceva este total de-an… doaselea. Mai târziu aveam să înțeleg că, de fapt, interviul din ziar era unul de imagine în care omul se mândrea cu… ce mai face el în general a.k.a. mai ȘI sprijină tinerele talente, pe lângă altele… Eu înțelesesem greșit…

- Păi, putem să-ți facem un album aici la studio, continuă el pe un ton care îmi sugera “bla-bla-ul”. Și…
Se opri. Luă o mină serioasă.
- Auzi, cam ce bani ai? mă întrebă scurt.
Probabil că am făcut o față care exprima deja celebrul “WHAT THE FUCK?!”, căci se văzu nevoit să îndulcească nițel mămăliga…
- …adică, mă refer la faptul că totul înseamnă niște costuri, după cum îți dai seama. Studio, compoziții, impresariere…

Părinții mei aveau o carmangerie. Nu mergea strălucit, dar merita să le pun o întrebare, cu toate că știam răspunsul. “Nici să nu te gândești! Nu o să bag bani în curul tău ca să te faci lăutar! Iar zdranga-zdranga? Nu ți-a ajuns cât ai frecat berbunca atâția ani? N-ai fost în stare să termini liceul militar ca să te faci ceva în viață! O să rămânem cu tine pe cap! Ai plecat la București ca să te faci om, nu să alergi iar după cai verzi pe pereți ca să le iei potcoavele!” Erecția mea existențială se cam dusese pe apa sâmbetei! Până la urmă, toți banii mei erau cei 400 de mii pe săptămână, pe care-i primeam de acasă, bani care nu îmi ajungeau dacă aș fi mâncat zilnic câte un sandviș în oraș, așa că, din punct de vedere financiar, ar fi fost bine să nu-l mint pe G.G….

- Știți, eu o să vorbesc cu părinții mei, dar nu cred…
Total plictisit de aceste 3-4 minute de conversație îl văd pe G.G. că îi spune asistentului său:
- Cheamă-l puțin pe Rotaru, te rog!
În ușă apăru un tip la vreo 40 de ani, semi-grizonat, adus un pic de spate dar cu un zâmbet șugubăț și cu o privire care îl trăda de mare curtezan. Era Vali Rotari. Omul care avea să mă ajute să fac primii pași în showbiz și pe care, câțiva ani mai târziu, aveam să-l dezamăgesc puternic, dându-l afară din trupa făcută chiar de el…

– VA URMA –

În foto, eu și Vali la emisiunea “Teo și Mircea Show” de la Antena 1 (stațiunea Olimp – 3 iulie 1999)

Orgoliile adolescentine, educația sărăcăcioasă, lucrurile pe care le consideram importante, toate acestea făceau ca atmosfera din mini-trupa noastră să fie tensionată. Privesc totuși cu o dulce nostalgie teoriile noastre pseudo-docte și aiurelile pe care ni le reproșam cu spume la gură (trebuie să admit că abia târziu am reușit să-mi înfrânez tendințele către coleric). Cert este că nimeni nu știa ce trebuia făcut pe mai departe. Trăiam într-un mediu în care eram obișnuiți cu ideea că banii rezolvă absolut orice și iată că, prin tatăl lui Mădălin, aveam bani pentru acest “orice”, dar… degeaba.

Ultimii 2 ani de liceu au trecut fără vreun “quelque chose” marcant. Trupa s-a destrămat încet-încet, eu m-am întors la concertele mele cu “pereți” iar prietena mea din liceu se despărțise iremediabil de mine din cauza maică-mii care o acuza că “i-a stricat copilu’”. Caut prin analele memoriei vreun moment care să egaleze penibilul pe care îl simțeam în acele momente, însă nu prea îmi iese…

Muzica reușea să mă panseze, totuși. De fiecare dată când mă apuca vreun “patetism”, un pic de alcool și un “Nothing else matters” îmi furnizau “go on-ul”. Am descoperit melodii absolut demențiale pe albumul “These days”, al celor de la Bon Jovi. Piese ca “My Guitar Lies Bleeding in My Arms”, “(It’s Hard) Letting You Go”, “Something to Believe In” sau “Diamond Ring” m-au marcat iremediabil și mi-au dat acel “ceva necunoscut” ce mă făcea să fiu absolut convins că mai există ceva dincolo de lumea aceea mică, pe care o credeam mai mult decât relevantă.

Ultimul an de liceu l-am petrecut aproape integral în barul de “puțin mai jos”. În glumă, îi spuneam deja ospătăriței “doamna dirigintă”. Ne dădea “pe caiet” o grămadă de beri, pe care apoi le plăteam cu banii furați de la maică-mea din poșetă. Cu chitara după mine și cu nelipsitul prieten Adi Manga, care și el “mă stricase” în accepțiunea alor mei, stăteam toată ziua și visam la “cai verzi pe pereți”. O dată, chiar am vrut să fug în Ungaria cu o trupă care cânta pe stradă, dar asta e o altă poveste… Adi obișnuia să-mi spună “Popicule, tu o să ajungi la Cerbul de Aur iar eu o să te impresariez”. Între timp, s-a făcut ospătar.

Chiar mă gândeam la povestea asta cu Adi Manga, în momentul în care am reprezentat România la Cerbul de Aur, alături de trupa Spin, în anul 2004.

În București am ajuns în 1997. La facultate. Căutasem ceva care să nu aibă matematică (pe care o uram “cu toți ficații mei”) așa că am găsit. Facultatea de sociologie-psihologie, Universitatea Spiru Haret. Câteva luni mai târziu urma să întâlnesc o lume care îmi schimba radical concepțiile și valorile. Pulovărele mele absolut kitch-oase și ghiulul de la mâna dreaptă, pe care-l etalam foarte natural și nonșalant, mi-au cam șocat colegii de facultate însă câțiva mi-au dat clemență și în scurt timp am început să-mi schimb “înfățișarea de la țară” cu cea “de la oraș”… Ghiulul a avut și el o parte bună, căci l-am amanetat într-o bună zi, și dus a fost… Părinții mei, și în ziua de azi, știu că mi-a fost furat.

Nu aveam chef de școală. De fapt nu-mi prea aduc aminte de vreo perioadă în care să fi avut. Am înțeles mult mai târziu că vina în acest sens nu era exclusiv a mea. Profesori care în loc să te învețe, te umileau cu modul lor de abordare a cursurilor și a examenelor, colegi care “trăgeau sfori” pentru diverse beneficii, politici care se băteau cap în cap… toate acestea făceau din noi, studenții, o mare gloată de “copiatori” care aveau să-și ia diplomele pe furt și nu pe înțelegere. Dezamăgirea mare venea abia la final, când cu diploma te puteai șterge pe mușchii fesieri, căci un post de psiholog se adjudeca cu “alți bani-altă distracție”.

Eu și walkman-ul meu făceam echipă bună. În fiecare dimineață, la ora 07.00, luam troleul 73 din capăt de la Turnu Măgurele până la Big Berceni, iar de acolo, tramvaiul 9 sau 11 până la Brâncoveanu. Apoi prin parc, încet-încet, până la Sala Polivalentă, unde erau sălile de curs și cele de seminar. Aveam o casetă foarte faină cu The Corrs. “So young”, ” Blame it on the Weatherman” sau “What can I do” îmi țineau companie pe “repeat” în cele 45 de minute de drum.

Toată banalitatea asta urma să se schimbe în ziua în care am decis să fac o nebunie. Am găsit într-un ziar un articol în care se spunea că “Gheorghe Gheorghiu, cantautorul, sprijină tinerele talente”. Am sunat la ziar, cu chiu-cu vai au reușit cei de acolo să facă rost de numărul de telefon de la studioul lui și iată-mă în fața lucrului care avea să declanșeze intrarea mea în showbiz.

Am spus mai devreme că nu îmi aduc aminte de vreun moment penibil care să-l egaleze pe cel în care maică-mea o “bălăcărea” pe fosta mea prietenă din liceu. Ei bine, cred că o să mă corectez un pic. Momentul în care am intrat pentru prima oară în biroul lui Gheorghe Gheorghiu a fost cel puțin la fel de penibil…

– VA URMA –

Tatăl meu, totuși, mă încurajase să-mi fac “formație” chiar și după ce m-am transferat la liceul “civil” de “mate’-fizică”. Se prea poate ca acesta să fie momentul în care am început să cred că “se poate”… Colegii de clasă, în mare parte, îi cunoșteam din școala generală, așa că m-am putut integra destul de repede. Colegii de trupă, însă, îmi erau relativ străini. Mă luase taică-miu deoparte și-mi spusese că “a lu’ Grecu” își făcea “formație” și că nu aveau solist vocal, așa că asta ar fi fost o oportunitate. Aici mă văd nevoit să deschid o paranteză…

Familia Grecu, în Cernavodă, cel puțin în anii aceia (anul exact despre care vorbesc este 1994), era cea mai înstărită. Mai toată lumea îi pupa pe colo, pe colo, dintr-un motiv sau altul, starea lor materială fiind factorul catalizator. Mădălin Grecu, fiul cel mic (mai mare decât mine cu un an), își dorea acest lucru (“formație”) iar tatăl lui îi cumpărase “scule” în valoare de “80 de milioane”. La vremea aceea, suma asta însemna cam 1,5 mașini noi “Cielo”, marcă pe care nu și-o permiteau decât cei avuți (2 ani mai târziu, Mădălin avea să primească una vișinie, ceea ce ne făcea extrem de invidioși pe noi, restul…).

M-am întâlnit cu viitorii camarazi, așadar, la “sala de repetiție”, secundat de tatăl meu. Am făcut cunoștință cu Mădălin (el era cu a doua “orgă” dar vroia să fie toboșar), Cristi (“orgă principală”) și Robert (chitară). În momentul respectiv m-am simțit un om realizat. Era maximul din ceea ce credeam eu că se poate… Dacă în liceul militar cântam pe niște scule de toată jena, cu difuzoare lipite cu “scoci”, cu tobe sparte (pe care ni le dădea cu împrumut “colonelu’ Petrache”) și cu chitări care falsau de te dureau dinții, aici aveam “scule beton, tată”. Chitări noi (Aria Pro 2 – niște porcării, dar nu aveam noi de unde să știm acest lucru), procesoare de chitară (Boss ME3 – habar n-aveam ce pot face alea), mixer cu putere încorporată (Pivey parcă era… dar care avea vreo 60 de kile’), boxe active (cu “stația direct în ele”), tobe (Magnum cu cinele Paiste – veneau lăutari din zonele vecine ca să le admire…)… ce să mai spun?! Cred că trăiam aceiași senzație pe care a avut-o Aladin când a descoperit comoara din peștera cu lampă…

În afară de echipamentul tehnic, care era subiectul de discuție al orașului, sala noastră de repetiție era o fostă cofetărie și se afla în clădirea pe care tatăl lui Mădălin o folosea ca și cantină pentru muncitorii de la firma sa. Nu mai rețin exact cam câți metri pătrați avea, dar știu sigur că 2 ani mai târziu, sala noastră devenea un bar în care încăpeau vreo 14 mese de 4 persoane plus bar, deci, destul de mare ca și spațiu… Aveam și o cameră mai mică, undeva în spate, în care erau o canapea, un filtru de cafea și o “combină muzicală ultimu’ răcnet”. Bineînțeles, toate, ale lui Mădălin…

Am început să repetăm. După vreo câteva luni de “încercări de compoziții” (noi ziceam că e rock…), în care credeam că o să cucerim mapamondul sau măcar satele din zonă, am avut primul concert la “Casa de Cultură” din Cernavodă. Succes nebun, evident, căci în mare parte, publicul era format din colegii noștri de liceu plus câțiva gură-cască de prin zonă. Îmi aduc aminte că, după concert, ne-am luat chitările pe umăr și am plecat țanțoș prin centrul orașului până pe dealul din “cartierul Atom” sau “trust”, cum îi mai spuneam noi, acolo unde locuiam. Doar eram un soi de vedete locale, ce naibii…!

Schema trupei era puțin diverită: eu cu chitara și cu vocea, Robert renunțase la chitară și era la bas, Mădălin la tobe și Cristi la clape. Ce-i drept, Mădălin era la tobe doar la repetiții, fiind abia la început cu studiul, așa că la concert făcea “play-back” la o a doua clapă…

Toate mergeau perfect, însă aveau, curând, să înceapă problemele…

–VA URMA–

O poză din Liceul Militar de Marină…

Indiferent de vârstă sau context, acest “Element X”, cum îi mai spun eu, vine din neant și tratează simptomatic multe “bube” ale “înauntrului”. Sunt melodii ce ne ajută să plângem, să ne bucurăm, să ne amintim, să uităm, să iertăm,…, să ne simțim vii. Mă simt onorat că pot să TRĂIESC din asta. Mă simt onorat că pot SIMȚI asta. Mă simt onorat că pot ÎNȚELEGE asta.

Cum AM început totul…

La vârsta de 14 ani am decis că e momentul să încep a DEVENI bărbat și… m-am înscris în Liceul Militar de Marină “Al. Ioan Cuza” din Constanța. Un suflet de artist rătăcit printre bocanci de armată, eczeme și pumni. Acolo mi-am făcut prima trupă. “Corsarii” se chema… Vai, ce idioțenii mai cântam…! Pentru noi, cei din trupă, însă, era acel flacon de morfină pe care ni-l luam ca să putem continua. Cu toate astea, 1 an și jumătate mai târziu nu mai puteam continua din cauza crizelor de ulcer care mă trezeau în fiecare dimineață la ora 02.20, așa că trebuia să părăsesc cazarma.

Trec foarte repede peste perioada liceului militar pentru că îmi este cea mai puțin dragă din cei 31 de ani ai existenței mele. Am coșmaruri și în ziua de azi cu ofițeri care vin să mă ia înapoi să-mi termin cei 4 ani… Ufff!

Deși insistasem să mă mut la un liceu de muzică, părinții mei deciseseră că nu mă voi face “lăutar” așa că am îmbrățișat un liceu mai “ca lumea” de “mate’-fizică”. Pe care, sincer să fiu, l-am petrecut în barul de lângă el, în mare parte cu chitara în mână. Partea bună este că anii ‘90 au venit cu foartă multă muzică ce mi-a deschis sufletul și mi-a schimbat felul trăirilor. Guns’n Roses, Metallica, Europe, Scorpions, Nirvana, Alanis Morissette, Bon Jovi… au venit cu toții peste Mirabela Dauer, Angela Similea și Cătălin Crișan și mi-au răscolit ADN-ul. Prindeam vreo melodie nouă în căștile ieftine, date la maxim, și câteva minute mai târziu simțeam un fir subțire de salivă, care îmi ajungea în barbă, de la gura pe care o uitasem deschisă. (Apropos de asta, chiar și acum când scriu, ascult muzică în căști. Duran Duran – Ordinary World. Doar că între timp am învățat să-mi țin gura închisă… ). Erau unele piese care mi se păreau de pe altă planetă. Îmi luam chitara în mână și “dădeam niște concerte” pereților goi, imaginându-mă înconjurat de mii de oameni care aplaudă. Inima mea bubuia… Dospeam sub o plăcere neînțeleasă, pe care abia cea sexuală adolescentină mai reușea pe alocuri să o egaleze… Mă mai surpindeau ai mei, intrând în cameră: “Dă băi nene, muzica aia mai încet!!!”. Clasic.

Mă uitam la televizor, la oameni pe care îi iubeam și îi idolatrizam (mai târziu, urma să-i cunosc personal și să fiu extrem de dezamăgit). Îmi doream foarte tare să pot ajunge măcar la câțiva pași de ei, să respir același aer cu ei… În mintea mea simplă de copil de la țară, priveam la “teveu” o lume la care nu speram să acced vreodată. Când mai veneau prin Cernavodă, cu diverse spectacole, oameni ca Aurelian Moldoveanu, dădeam buzna să le luăm autografe. Visam să ajung pe scena festivalurilor gen Mamaia sau Cerbul de Aur și în același timp mi se părea imposibil. Nu aveam studii de specialitate, deci nu puteam ajunge un muzician profesionist!

Visam la această mare himeră intitulată “show business”. Cu ochii închiși, deschiși și întredeschiși. Aveam, câțiva ani mai târziu, să ajung în branșă…

–VA URMA–

Asculta mai multe audio Muzica

P.S. Să nu se îngrijoreze cei cu care am deja contracte semnate, căci nu dau țepe! Asta, “by default”…

Dacă stau bine și mă gândesc, bucăți mari din prietenul meu se regăsesc în mulți dintre noi. În tine, în mine… Bine, eu mă includ destul de forțat aici pentru că deja, de ceva vreme, întrebările mele încep să-și găsească răspunsuri, căutările mele se dovedesc a fi cu folos… Nici eu, pe de altă parte, nu cred în dumnezeul prezentat de religie. De religii. Mi se pare o farsă prost pusă în pagină. Mai nesărată decât farsele lui Buzdugan. O tarabă…

Am observat o tristețe asemănătoare cu a prietenului meu, la fratele meu apoi mi-am dat seama că și mama și tatăl meu o au. Cu cât observ mai tare cu atât înțeleg cât ne neînțeleasă pare lumea din unghiul fricii, al negativității, al opacității, al ignoranței, al minciunii, al măștilor… Obișnuiam să acuz oamenii care fac rău. “F**-ui în gură cu tot neamul lor!” Chiar dacă nu spuneam asta, de multe ori ăsta-mi era gândul. Acum înțeleg… Nu e vina lor! Ei, de fapt, sunt adevăratele victime. Și eu, cel care gândeam așa.

Răul pe care îl face un copil mic unui animal este privit cu toleranță. De ce? “Pentru că nu-și dă seama!”. Îți sună cunoscut “Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”?

Oamenii fac rău pentru că nu înțeleg. Vreun “2012″ va schimba omenirea abia în momentul în care vom putea rezolva cu bani problemele pe care le-am creat din cauza lor. Adică momentul în care ei nu vor mai avea nicio valoare. Universul nu folosește bani! Nici apa, copacii, păsările, animalele, Creatorul, natura în general… iar importanța lor NU poate fi cuantificată matematic. În niciun fel.

Cu cât vorbesc mai mult despre aceste lucruri, cu atât cuvintele mele tind să se termine. Nu mai am ce scrie, ce povesti pentru că nu prea mai găsesc oameni care să înțeleagă la modul “vibrațional” ceea ce vreau să spun. Ceea ce ÎNCEP să înțeleg. Ceea ce ESTE, de fapt, în fiecare din noi. Nu pentru că, vezi Doamne, aș fi vreun guru. Sunt doar un om care a spus “STOP” unor lucruri și “START” altora. Consider că ideea de “GURU” ESTE O MARE TÂMPENIE! Cei care cred într-un “guru” nu vor realiza nimic pe plan personal decât dacă vor renunța la el. Sunt convins că ai nevoie de un ghid, de o potecă, de un ‘indicator” însă drumul și experiența lui îți aparțin. Lucrul care într-adevăr îți trebuie, fie că vine de la vreun om, vreo carte, vreun documentar, este acel “declick”. Acel semafor care aprinde culoarea verde. “GURUL” tău este propria ta natură. ADEVĂRUL. Nu, probabilitatea, axioma sau aprioricul! ADEVĂRUL. Iar primul adevăr este că NOI NU ȘTIM CINE SUNTEM ȘI CE AVEM DE FĂCUT ȘI (SAU) AM PUTEA FACE. Și ar trebui să îl acceptăm înaintea oricărui fapt. Înaintea oricărei acțiuni. Exact cum spunea Jonathan (Adampants) în acest amplu audiobook (mai mult de 4 ore). Fiecare dintre noi este o celulă individuală într-un mare organism. A nega existența Creatorului este ca și cum o celulă din mine ar spune “Nu există Marius Popa! Marius Popa, dacă exiști, arată-te!” “Păi n-am cum să mă arăt ție, pentru că ești parte din mine. Nu mă pot face mic, la nivelul tău, ca să mă vezi, căci atunci te-aș face pe tine ȘI MAI MICĂ. Pot să te iubesc, să-ți trimi potasiu, calciu și mai știu eu ce alte lucruri îți trebuie, dar nu pot să mă arăt ție!”

Prietenul meu mi-a spus la finalul discuției că o să sfârșesc prin a fi singur. Cel mai ciudat este că tocmai încep să nu mă mai simt deloc așa…

Otrava din canalele media este adevărata criză, nu cea economică sau cea politică! Suntem controlați pentru că suntem “cablați” la așa-zisa sursă de “realitate globală”. Televizorul meu este blocat pe seria de “Discovery” și, chiar și-așa, tot îmi mai destabilizează “interiorul” cu vreun reportaj despre criminali în serie sau dezastre aeriene.

NEGATIVITATEA este cea care ne învrăjbește, ne omoară, ne umilește, ne sufocă… și principala sursă de negativitate este TELEVIZORUL! Eu îl scot din priză!!!

Trebuie să ne schimbăm! Cam asta este concluzia generală. O concluzie care probabil s-a născut odată cu omul. Omul ,care se află într-un permanent carusel ce oscilează pe axa “animal-Dumnezeu”. Omul care poate fi sfânt și drac aproape simultan, dar care, parcă, a căzut în propria capcană. A experimentat atât de multe pe el, în necunoștință de cauză, că până la urmă a devenit propria sa victimă. Exact ca un savant care testează pe el formatarea creierului și căruia i-a reușit experimentul.

Dacă ne uităm înăuntrul nostru cu atenție, vom observa că frustrarea noastră, vis-a-vis de politică, economie, educație, existență în general, este amplificată de marea întrebare: “bun, dar CE ESTE DE FĂCUT?”. David Icke spunea într-un interviu delicios că marea noastră problemă, a omului în general, este că “așteptăm mereu cavaleria să vină să ne salveze”. Întotdeauna ALTCINEVA trebuie să ne rezolve problemele. GUVERNUL BOC este de vină pentru starea țării; PATRONUL este de vină pentru faptul că primesc prea puțini bani; NEVASTA este de vină că eu merg la curve și tot așa… NOI, săracii, suntem niște victime nevinovate. CORECT… parțial, căci suntem într-adevăr victime dar nu nevinovate, căci suntem PROPRIILE NOASTRE VICTIME.

Știi ce ne lipsește în fapt? Caut de mult timp răspunsul la întrebarea asta și am senzația că nu vedeam pădurea din cauza copacilor… NE LIPSEȘTE SUFLETUL BUN! Cred că cel mai bine, în anumite situații, înainte de a acționa, ar fi bine să ne punem întrebarea “ce ar face un om bun în locul meu?” și să acționăm în consecință. Ar fi primul pas major care s-ar îndrepta în sens opus mlaștinei în care ne aflăm. Nimic mai mult. Doar ASTA!

1. Căutam în subteran un loc de parcare, dând ocolul în sens unic. Exact când văd unul liber, observ un BMW că o ia pe “interzis”, ajunge în fața mea și intră nesimțitul direct în locul pe care tocmai mă pregăteam să mi-l adjudec. Cred că am mai povestit pe aici pe blog despre senzația aceea de “prospețime” când ți se urcă tot sângele în cutia “ucraineană” și-ți vine să-l iei la omor pe grobian… Ei bine, ajung în fața individului proaspăt parcat și deschid geamul, turbat. “Bravo, maestre” îi zic bivolului. Acum, ce să spun, oricum nu-mi plac BMW-urile și nici șoferii lor, așa că mă așteptam la o atitudine super-nesimțită din partea lui. E, abia acum vine partea interesantă. Omul deschide și el geamul și zice asta: “vă rog să mă scuzați, mai este un loc liber mai în față, dar dacă vreți totuși, pot să ies eu și să parchez acolo”. What the fuck? Am simțit exact “coitus interruptus”. Eram șocat. Omul a fost atât de (cum să-i spun)… ok, încât n-am mai zis decât “lasă, e ok, parchez eu acolo”. Tot filmul meu cu “Chuck Norris” s-a dus pe apa sâmbetei.

2. Stăteam la coadă la McDonald’s, trimis de fii-mea să-i cumpăr un “Happy Meal”. În fața mea, un cuplu de tineri “din ziua de azi” își luau ceva. Exact când le vine comanda, apare un individ din ăla “de-mi place mie”, genul de scuipat semințe în parc, cu o atitudine de “sunt fanul meu” și se bagă în fața mea să comande. M-am simțit ca “Omul invizibil”. “Ce dracu’ mă, mi-am uitat camuflajul activat?” mă gândeam eu în sine mea. Mă uit la el, sau mai bine zis la spatele lui. Simțeam adrenalina cum mă face prizonierul ei. Îi vedeam falca din lateral și mă gândeam cum ar fi așa, tam-nesam, să-i trântesc una direct în perciunii lui proaspăt tunși, care plecau pe lângă ureche și se uneau sub bărbie. Genul ăla “jmecher”. Nu rezist și îi spun vânzătoarei: “cu el nu am nimic, că e clar că atât poate, însă dumneavoastră nu ar fi trebuit să-l serviți dacă ați văzut că se bagă în față”. Vânzătoarea începu să se bâlbâie jenată, spunându-mi că nu știa dacă stau la coadă sau nu, iar “granguru” se uită la mine, eu care aproape abia așteptam să mă provoace cu vreo vorbă de “bine”. Ce credeți că face individul? Ați ghicit din nou. Începe să-și ceară scuze, că nu m-a văzut și că dacă știa că stau la coadă, nu se băga în față! Iar, aceiași chestiune. Am rămas profund surprins, mai ales că părea a fi oricum, mai puțin genul care să-ți ceară scuze.

Ei bine, de-asta zic eu că “spre surprinderea mea…”.

“Ce rău ne pare că a murit Mădălina Manole!” – oare câți oameni mergeau la cântările ei și oare câți producători sau televiziuni prezentau interes față de activitatea artistei când era… “live”? Nu zic că “niciunul”, dar ipocrizia din noi face ca DE FAPT “tuturor ne păsa de ea” sau “suntem șocați cu toții”…

Vreți să fiu cu adevărat cinic? Chiar dacă nu vreți, o să fiu! Eu cred că media DE-ABIA așteaptă să mai moară cineva important sau să se mai întâmple vreo catastrofă, naturală ori ba, căci altfel despre ce ar mai trebui să scrie? Despre cultură, educație, conștiință și “căcaturi” de-astea? Fără violență, curve, porno, sex, țâțe, moarte, sex, porno, violuri, crime, sex, sex, buci și porno? Bleah! Ce viață “nașpa” ar fi!

P.S. A se vedea ideea de bază…!

Specia noastră nu este una rea! Refuz să cred asta! Este doar una care nu poate. Nu înțelege. Nu reușește. Singurul moment în care trăim este cel în care ne zbatem pentru ultima suflare. Atunci când realizăm că puteam mult mai mult, dar un ceva necunoscut ne-a împiedicat în permanență. Am considerat toate teoriile astea cu “viața” un bla-bla inutil și greoi și ne-am trăit-o ca un trecător clandestin. Să nu deranjăm și să nu ne deranjeze nimeni, ci doar să ne facem treaba! Care treabă? Asta cu căutarea confortului și cu orgasmul. Cu plăcerea fizică și cu osanalele dinspre cei mai slabi decât noi, ce nutresc interese mechine.

Mâine vom muri iar astăzi ne doare în cur de acest lucru! De-abia mâine vom implora Universul și vom promite să fim cei mai cuminți și mai neasemuiți. Astăzi nu! Azi suntem cei mai “jmecheri”!

Unii oameni nu pot înțelege că vremurile și modalitățile de comunicare se schimbă, iar tinerii nu pot înțelege cine a fost cu adevărat Eminescu dacă le pui să le explice “adevărata” însemnătate a operei eminesciene, un bășinos din ăla, care se scarpină în barba-i lungă și căruia, înainte să-i ajungi la nume, citești juma’ de oră titulaturile și gradele pe care le posedă. Căcat! Sunt absolut convins că Eminescu era un personaj modest, preocupat de profunzimea lucrurilor, care, fără ajutor “de specialitate”, reușește să-ți exprime neechivoc ceea ce a gândit și creat. El are nevoie doar de puțin “lobby”. Atât.

**Operă muzicălă înregistrată la UCMR-ADA @2010. Credits POPAS MUSIC PRODUCTION SRL

Asculta mai multe audio Muzica

Care e rezultatul unui astfel de exercițiu? Încearcă-l și dă-ți răspunsul. Pentru mine este unul foarte interesant.

**Operă muzicălă înregistrată la UCMR-ADA @2010. Credits POPAS MUSIC PRODUCTION SRL

Asculta mai multe audio Muzica

Un băiat, cam pe la 14 ani, îmbrăcat sărăcăcios, mânca un hamburger de la McDonald’s. O chiflă ceva mai mare decât moneda de cinci mii, cu o felie subțire de carne, prin care, dacă insiști puțin se vede becul. Stătea la masa din față, cu spatele la mine, eu reușind datorită poziției, să-i văd puțin din lateral, mâinile. A mâncat burgerul din maxim 3 mușcături animalice, scurte și tăioase. Chiar dacă nu-i vedeam chipul, simțeam că-i este foame. Micul senvici de corporație nu-l săturase, ba din contră. Acum, se uita subtil pe la mese, în speranța că poate cineva a uitat 2-3 cartofi, vreun colț de burger, vreun fleac… Într-adevăr, la una dintre mese se întrevedeau resturi dar… coșul mobil de gunoi al femeii de serviciu îi tăie speranța tocmai când, probabil, și-ar fi călcat pe inimă… Se uită din nou la câteva fise din buzunar. Șah mat! Se fâțâii de câteva ori și până la urmă se șterse cu șervețelul primit de la casă.

Eu tocmai îmi terminasem meniul plin de colesterol, glucide și conservanți. Fusesem atent la toată scena și eram foarte surprins de felul în care își manifesta problema. Urla în tăcere. Nu să-i vadă lumea suferința, nu să cerșească… Rămăsese vertical. Îi era foame și sunt convins că peste asta, îi era și rușine de acest lucru. Am scos din buzunar o hârtie de o sută de mii. Nu era mare lucru, dar cu siguranță îi ajungeau de încă un meniu și un dubu cheese. Venind din spate îi întind banii și-i zâmbesc: “du-te și-ți mai ia ceva de mâncare, că ți-e foame!”. S-a uitat la mine cu niște ochi care păreau să nu înțeleagă nimic. A întins mâna încet, ezitant. I-am zâmbit din nou, i-am zis “o zi bună” și am plecat.

Gestul nu m-a costat decât 10 lei dar a făcut fericiți 2 oameni. Sau cel puțin 2 indivizi din aceiași specie care, preț de 5 minute, au simțit altceva decât frustrarea cotidiană. Nu încurajez cerșetoria, dar încurajez ajutorul celui neajutorat ce nu cere. Acel om care își duce povara, fără să-ncerce să-i împovăreze pe alții. Acei… oameni.

O să vă povestesc, în curând, alte două exerciții faine. Unul cu un taximetrist și unul cu un om de serviciu din același mall. La finalul istorisirilor o să vă spun de ce le spun “exerciții” și la ce cred eu că ajută…

Asculta mai multe audio Muzica

<< E lumea în derivă...? >> Auzi, ce vezi pe geam?
Stai și te uită o oră! Vezi vreun surâs hazliu?
Stai și te uită o zi! Vezi tu vreun chip ce-i calm,
ce-n sus să-i mulțumească Misterului că-i viu?

Vezi ură, vezi durere, neliniști fel de fel,
vezi cupluri fără vrere și scrâșnet de oțel,
vezi scopuri, interese palpabile și vii,
vezi fiare-n trup de om vrând trupuri de copii…

Mă-ntrebi de-i în derivă? Întreabă de-i scăpare!
Întreabă-te tu singur de ești un suflet bun!
Întreabă-te și-apoi la această întrebare
dă-ți un răspuns onest! De ce? Îți spun acum…

Căci omul bun nu-ntreabă << de ce să fiu eu bun?
De ce s-ajut, să apăr? De ce s-o fac acum? >>
El tace și ajută și știe-n sinea lui
că doar o cale-i dreaptă iar alta la fel nu-i.

Dar nu asta-i problema… ci dragul de tragism
și marea dependență de plângerea de milă.
<< Soluția e-n tine! >> e doar un biet sofism;
<< Ai forțe fără margini! >> e-o vorbă prea subtilă.

De ce-ai tăcut? Întreabă, rânjește-n continuare!
Răspunsul meu-ți creează un mare disconfort?
Sunt eu, conștiința ta, ce practic suflu n-are!
Tu nu-nțelegi ce-i viața, căci practic tu ești mort…!”

(Marius Popa)

Mi-ar fi plăcut să nu fiu ostenit,
să râd mai sincer decât o făceam,
mi-ar fi plăcut să fiu un om cinstit…
sărac dar mândru-n ceea ce eram!

Mi-ar fi plăcut să schimb câte ceva
atunci când sensul unic s-a-nfundat,
mi-ar fi plăcut să pot a mă-ndrepta
când limita pe creștet m-a călcat!

Mi-ar fi plăcut să fiu mai iscusit
în gândurile mele către EL
și Adevăr să concluzionez subit,
iar de atunci să nu mai fiu la fel!

Mi-ar fi plăcut să fiu un mare OM…
Mă-nchin în fața neputinței mele!
Din toate câte-n lună şi în stele
am reușit s-ajung cernoziom!

(Marius Popa)

Unora le este poftă de ciocolată, altora de ceva sărat. Oricare ar fi pofta ta, uneori este atât de puternică încât te face să ieşi din casă în miez de noapte şi să te duci la magazin să-ţi cumperi mâncarea după care salivezi. Pofta de un anumit aliment este modul corpului prin care îţi spune că duce lipsă de vreo substanţă din acea mâncare. Şi de multe ori ca să-ţi satisfaci într-adevăr pofta, trebuie să mănânci altceva decât crezi că ai nevoie…

Dacă ţi-e poftă de ciocolată: Ai nevoie de magneziu (pe care îl găseşti în nuci, seminţe, legume, fructe).

Dacă ţi-e poftă de ceva dulce: Ai nevoie de: crom (pe care îl găseşti în brocoli, struguri, brânză, fasole boabe, pui, ficat de viţel), carbon (pe care îl găseşti în fructe proaspete), fosfor (pe care îl găseşti în pui, vită, ficat, peşte, ouă, lactate, nuci, legume, fulgi) şi de tryptophan (pe care îl găseşti în brânză, carne de miel, ficat, spanac, cartofi, stafide)

Dacă ţi-e poftă de pâine, pâine prăjită: Ai nevoie de azot (pe care îl găseşti în mâncăruri proteice: peşte, carne, fasole boabe, nuci)

Dacă ţi-e poftă de grăsimi (chipsuri), prăjeli: Ai nevoie de calciu (pe care îl găseşti în muştar, ceapă, brocoli, legume, susan, brânză, nap).

Dacă ţi-e poftă de cafea sau ceai: Ai nevoie de: fosfor (pe care îl găseşti în pui, vită, ficat, peşte, ouă, lactate, nuci, legume, fulgi), sulf (pe care îl găseşti în gălbenuşul de ou, ardei roşii, usturoi, ceapă, sare), fier (pe care îl găseşti în peşte, carne de pasăre, fructe de mare, verdeaţă, cireşe negre)

Dacă ţi-e poftă de alcool, pastile care să te relaxeze: Ai nevoie de: proteine (pe care le găseşti în carne de pui, de porc, nuci, lactate, fructe de mare), calciu (pe care îl găseşti în muştar, ceapă, brocoli, legume, susan, brânză, nap), potasiu (pe care îl găseşti în măslinele negre, cartofi, spanac, verdeţuri amare)

Dacă ţi-e poftă de gheaţă: Ai nevoie de fier (pe care îl găseşti în peşte, carne de pasăre, fructe de mare, verdeaţă, cireşe negre)

Dacă ţi-e poftă de mâncare prăjită: Ai nevoie de carbon (pe care îl găseşti în fructe proaspete)

Dacă ţi-e poftă de băuturi acidulate: Ai nevoie de calciu (pe care îl găseşti în muştar, ceapă, brocoli, legume, susan, brânză, nap)

Dacă ţi-e poftă de mâncăruri sărate: Ai nevoie de cloruri (pe care le găseşti în peşte, lapte de capră, sare de mare)

Dacă ţi-e poftă de mâncăruri acide: Ai nevoie de magneziu (pe care îl găseşti în nuci, seminţe, legume, fructe)

Dacă ţi-e poftă de lichide: Ai nevoie de apă. Trebuie să bei circa 8-10 pahare de lichid pe zi.

Dacă ţi-e poftă de solide mai degrabă decât lichide: Ai nevoie de apă

Corpul tău a fost dezhidratat pentru o perioadă aşa lungă de timp încât nu mai simte nevoie de apă. Trebuie să bei cât mai multă apă posibil pentru a reveni la normal.

Dacă ţi-e poftă de băuturi reci: Ai nevoie de mangan (pe care îl găseşti în alune, nuci, arahide, ananas, coacăze negre)

Daca ai anumite pofte în perioada premenstruală: Ai nevoie de zinc (pe care îl găseşti în carne roşie, fructe de mare, rădăcinoase, salată, legume cu frunze)

Dacă îţi este mai mereu foame: Ai nevoie de siliciu (pe care îl găseşti în nuci, seminţe), tirozină (pe care o găseşti în suplimentele de vitamina C, portocale, verdeţuri, legume şi fructe roşii), tryptophan (pe care îl găseşti în brânză, carne de miel, ficat, spanac, cartofi, stafide)

Dacă nu ai poftă de mâncare: Ai nevoie de vitamina B1 (pe care o găselti ăn fasole, nuci, seminşe, ficat), vitamina B3 (pe care o găselti în ton, carne de vită, pui, curcan, porc, legume, seminţe), cloruri (pe care le găseşti în peşte, lapte de capră, sare de mare)

Dacă ţi-e poftă de tutun: Ai nevoie de siliciu (pe care îl găseşti în nuci, seminţe),
tirozina (pe care o găseşti în suplimentele de vitamina C, portocale, verdeţuri, legume şi fructe roşii)

Doresc să-ţi spun ceva neapărat.
Alo, m-auzi? Te-aştept la ora 6
Acolo unde toţi suntem frumoşi
Iar voi cu toatele sunteţi frumoase.

Eu am să port o floare la rever
Te rog să porţi şi tu o floare-n mână
Te-aştept la 6, nu cumva să uiţi
În nici un caz, nimic nu se amână.

Alo, iubirea mea, iubirea mea,
Te-aştept în gară şi te-aştept acasă
Te-aştept în Univers pe-o canapea
Te-aştept la Marea Neagră pe-o terasă

Alo, m-auzi? Nu-nchide, dă-mi răspuns
Nu mă cunoşti precum nici eu pe tine
Dar eu te-aştept, la 6 sau la 8,
La 5, la 1, când îţi va fi bine

… …
Vroiam să-ţi spun că nu te mai aştept
Şi telefonu-ngheaţă-n furca-nchisă
Am fost sinucigaşul ce-a-ncercat
Norocul lui cu cea din urmă fisă.

(Adrian Păunescu)