Zurich, Elveţia, aeroport. Am ajuns mai repede decât mă aşteptam. Taxiul de la fabrică (Neuenburg-Germania) a ajuns cu ceva întârziere, adică se făcuse deja 18 şi 31 când mi-a deschis portbagajul, şi fusese aranjat pentru 18.30. Nemţii ăştia sunt câteodată chiar enervanţi. Acum îmi iau şi eu pauza globalizată: român în aeroport elveţian, scriind pe un laptop probabil fabricat în China, ingurgitând o bere olandeză la o masă cu un englez aşteptând zborul spre Barcelona. Nu am mai scris de ceva vreme datorită perioadei mai tulburi prin care am trecut la servici, perioadă care mi-a cam luat ceva ani din viaţă, dar cum sunt nemuritor, n-ar trebui să fie nici o problemă.

Culmea culmii, în momentul când am realizat că această perioadă critică va fi muuult mai lungă decât mi-am închipuit eu la început, m-am liniştit. Nu poţi fi crizat în permanenţă, criza devine o normalitate, stabileşte un nou standard, un nou “normal”, aşa că linia se ridică puţin mai sus şi trebuie să continuăm.

Nu cred că lipsa timpului este chiar motivul real al pauzei de scris, de fapt, lipsa energiei şi a motivaţiei cred că ar fi mai degrabă motivul real. Acum am ceva timp şi nimic mai bun de făcut. Dacă aş fi fost acasă, clar că aş fi preferat să mă joc cu ăla mic, să ţin mâna pe burtica lu’ mami care face spectacole seara, să mă enervez că nu vrea piticania să mânânce sau să facă la oliţă, să citim poveşti înainte de culcare, cu toate că principalul personaj din audienţă nici nu mă bagă în seamă, să rămân cu ochii beliţi la TV pe un post de desene animate chiar şi atunci când copilul a plecat de mult din sufragerie, să facem băiţă după ce avem recitalul consecvent-perseverent bae-bae-bae-bae-bae-bae de spemii de ori pronunţate cu cea mai mare inocenţă papagalicească pur şi simplu adorabilă.

Şi am ajuns acum singur într-un aeroport plin de lume, ăştia vin şi pleacă de la masa unde stau, primul a fost un englez sau ceva de genul ăsta. A supt o bere în 23 de secunde şi a plecat. Omul se grăbea, na, e aeroport. După aia au venit doi tineri, un cuplu. Aş fi zis ceva marocani. Vorbeau spaniolă, probabil o să fim colegi de zbor în câteva minute. Au plecat şi acum au venit două asiatice. Toţi întreabă politicos dacă se pot aşeza, cu toate că stau pe o canapea, cât mai departe de masă şi pe un colţ ca să fie clar că oricine se poate aşeza la masă fără probleme.

Devine evident faptul că scriu doar ca să treacă timpul, nu am nimic special să spun, nici chiar după atâta timp de când nu am mai scris. Hmm, bunul simţ îmi spune să mă opresc aici. Pe curând.

Îmi aduc aminte când bibilea tata la Skoda lui 120L, mașină de import, bunăă la vremea ei. Au aşteptat-o vreo juma de an. Era prin 80. Tata inginer auto, maşina de import, combinația perfectă. Cred că motor mai desfăcut ca ăla nu există în lumea asta. De fiecare dată, garajul de la mamaie era plin de șurubele și chestii mici, care mie mi se păreau imposibil de pus la loc. Cu toate astea, tata le punea la loc, și mai presus de asta mașina pornea și funcționa chiar poate mai bine ca înainte. Bine, el are și niște inovații sau invenți în tehnica militară, dar asta este altă discuţie. Eu când desfăceam ceva la bicicletă, după ce terminam de reasamblat îmi rămâneau o grămadă de piese.  Să revenim la subiectul nostru. Laveta. Este cârpuța, ca să zic așa, făcută din mici fâșii de material absorbant, care la noi erau din belșug, pentru că erau chiar necesare la toate operațiunile alea. De aici partea cu laveta din numele cocktail-ului.

Partea cu neuro vine de la jegul corporatist de peste săptămână ca negrul sub unghii, ca spuma pe laptele fiert, ca… hai să mă opresc aici. Să zicem că Neurolaveta va fi primul coctail pe care îl voi pune pe meniu, doar pentru vineri seara în barul pe care probabil niciodată n-o să-l am. Reţeta exactă o ştie doar Ralucţa-inventatoarea, dar ingredientele ar fi:

• Absinth – nu te zgârci la bani, dacă găseşti sticlă de 0.7l mai ieftină de douăjdă euroi n-o lua. Tripla distilare costă;
• Gin – alcool cu gust radical, ai o plajă atât de largă… şi plină de nudişti. Am încercat şi clasici, dar probabil ignorant fiind îmi place unul de la noi. Se joacă şi tenis pe el;
• Martini roşu – păi cine să coloreze viaţa amestecului dacă nu o licoare puţin dulceagă, care te duce uşor cu zăhărelul până pici în bot. Interpretări de voie;
• Rom – căpitanul vasului pe care tocmai urmează să te îmbarci. Cu un ochi acoperit cu o chestie neagră. Nu-ţi face probleme, tipul navighează de o grămadă de vreme, nu e ca la condus. Ei se iau după stele, şi până loveşti tu o stea, faci înconjurul pământului pe o singură mare;
• Gheaţă – din solidaritate pentru ursul polar cel puţin, care săracul, nu are, frate. Adică are frate, dar nu are şi mă adresam cu frate ţie. Vroiam să spun că nu are alcool.

Nu pun cantităţi că nu le ştiu şi vorba Ralucuţei, dacă mi le spune, trebuie mai apoi să mă ucidă.

Cam cu asta m-a tratat Ralucuţa mea de am scăpat de toată putoarea morbidă a săptămânii corporatiste. Acuma, na, ca să mă dau cunoscător ar fi mers vreo x picături de zeamă de lămâie să ia zâmbetul tolomac al martiniului, dar nici să devină perfect adorabil nu se poate, că nu vorbim de perfuzii. Weekend plăcut!

Acum câteva zile, mai precis duminică noaptea, a trecut în neființă un cunoscut. Din păcate nu pot spune prieten, pentru că ne-am cunoscut destul de puțin. Cu toate astea este unul dintre singurele trei persoane cu care mi-am petrecut câteva zile din viață pe o insulă, aproape ca niște naufragiați. Ceilalți doi sunt fratele meu și cel mai bun prieten. Au fost niște zile deosebite pe care cu siguranță nu le voi uita niciodată și el este cel căruia trebuie să-i mulțumesc, pentru că datorită lui am ajuns acolo.

Dacă ești din Ploiești probabil știi despre cine vorbesc. Nu vreau să scriu numele, chiar dacă nici măcar nu îmi dau seama de ce. Probabil pentru ca să se odihnească în pace. Înmormântarea a fost ieri, cu mașini de poliție și un număr impresionant de oameni. A luptat cu cancerul vreo trei ani, de când l-a descoperit, dar boala l-a răpus până la urmă. A lăsat în urmă multă durere, nici nu vreau să detaliez.

Am fost la biserică unde era depus la capelă. Acolo am întâlnit-o pe soția lui cu care mă cunosc de mai bine de douăzeci de ani, practic am crescut împreună aș putea spune. Am luat-o în brațe și ea plângea. Cred că și mie mi-au dat lacrimile și nici nu am știut ce să zic. Am aprins o lumânare și am intrat și eu în camera în care era depus corpul neînsuflețit. Moartea i-a luat zâmbetul de optimist luptător și l-a uscat încet de viață. Nu am văzut pe nimeni. Adică era multă lume, dar nu am văzut pe nimeni. Știam toți că va muri, inclusiv el, dar totuși, când chiar se întâmplă, tot nu poți fi pregătit. Și mă refer la cel care rămâne în viață.

Frântura de gând 2 – Viața

Sunt lucruri care se întâmplă. He, profund. Am mai multe chei pe care le port la mine (cheia de la ușa de la intrarea în apartament, de la ușa de jos de la bloc, de la cutia poștală etc.), toate pe același inel. Mai demult am primit de la un furnizor un breloc stick de memorie care are un șnur micuț pe care l-am prins de același inel. Banal. Dacă te uiți la șnur îți dai seama că nu are cum să treacă prin el niciuna dintre chei pentru că sunt mult mai mari. Cu toate astea într-una dintre zile șnurul petrecuse una dintre chei. M-a deranjat și am vrut să îl scot. Cred că am stat în mașină vreo cinci minute încercând să îl scot peste cheie. Nu am reușit. Am zis asta este, se mai întâmplă. Era puțin frustrant că nu am reușit pentru că am insistat destul de mult și șnurulețun m-a învins. După câteva zile am observat că șnurul ieșise singur. Am încercat să-l trec peste prima cheie de mai multe ori, doar ca să am și eu o mică parte de explicație și un fel de ultim cuvânt în fața lui, dar nu am reușit. Ciudat. Astăzi l-am găsit iar încurcat. Banalități, dar poate totuși viața presupune și lucruri care trebuie să se întâmple, chestii pe care chiar dacă îți pui toată energia să le corectezi nu ai nici o șansă, ca mai apoi să le vezi corectate de la sine, de viață. Nu suntem tot timpul în prim plan în viața asta, nici măcar când suntem singuri. Acum e chiar plăcut să mă uit la chei să văd cum sunt, încurcate sau nu de șnurulețul ăsta…

Cititul chiar nu dăunează grav sănătăţii, de fapt lipsa o face.

Eram într-o seară la cumpărături, singur, chestie care nu se întâmplă prea des, de fapt se întâmplă chiar foarte rar. Adică să fiu singur la cumpărături. Prima dată aş fi zis că e mai bine să merg singur, că mă concentrez pe listă şi termin treaba mai repede, dar, de fapt, nu este deloc mai bine, adică fără primejdia mică şi zâmbitoare care mai bagă ceva în coşul de cumpărături cu un zâmbet imbatabil de copil, parcă se pierd culorile şi se pierde tot farmecul. Revenind, am ajuns la raionul cu cărţile şi m-am rătăcit printre titluri şi autori de care n-am auzit în viaţa mea. Până la urmă am ales ceva.

Nu am prea mult timp disponibil pentru lectură, în afară de seara târziu când mami şi bebe dorm, sau alte momente de relaxare :), aşa că am luat cartea cu mine când am plecat într-o delegaţie scurtă în Cehia săptămâna asta, cu gândul să citesc pe avion. Toate bune şi frumoase, doar că am uitat cartea în avion.

Prima dată m-a deranjat faptul că am pierdut un obiect. Este deranjant, nu? Nu m-am gândit la valoarea ei, adică nu banii pierduţi mă deranjau ci gândul că am pierdut ceva ce aveam. În al doilea rând m-a cam pocnit puţin gândul că dacă de un obiect nu pot să am grijă, cum naiba o să pot să am grijă de o familie cu doi copii. Am realizat totuşi că extrapolez spre paranoia, deci m-am mai relaxat puţin. În ultimă instanţă însă, am rămas cu gustul amar al concluziei că nu am nici cel mai mic reflex de cultură. Dacă aş citi mai des, aş fi obişnuit să am o carte cu mine. Reflex de cultură: pauză!

Oricum, scrisoarea omului mi se pare foarte tare, inclusiv cele câteva greşeli care nu fac altceva decât să pună accent pe factorul emoţional. Din ce în ce mai mult observ cum fuga de comunism ne aduce cam în acelaşi loc, care doar se numeşte altfel. Atunci când presiunea capitalismului depăşeşte o limită suportată de productivitate, eficienţă şi realism, atunci când Excelul devine un mod de business şi de viaţă, în acel moment, “ismul” se păstrează şi “comun” suprascrie “capital”. Ăsta este momentul când, din nou, pe un metru pătrat facem 50 tone de grâu şi porumbul creşte de trei metri. Pentru că aşa se vrea, se cere. Şi mie nu îmi plac formulările impersonale.

Admir oamenii care nu uită că şi reptilele sunt vertebrate, dar doar se târăsc, iar menirea noastră ca oameni este să să fim verticali.

Şi nu, nu are legătură cu filmul, care nu prea m-a fermecat, ci doar cu faptul că nu tot ce zboară se bea. Na!