Mish Blog

De ce zapada nu e buna

noreply@blogger.com (Mihai) — Tue, 10 Jan 2012 11:09:00 +0000

În Olanda, ca în toată lumea, vremea devine din ce în ce mai blândă pe an ce trece. Asta nu a împiedicat un front de aer rece să monopolizeze spațiul aerian dutchlandez în urmă cu doi ani, când și-a dat întâlnire cu niscaiva molecule de H2O și au făcut sex, ejaculând pe o țară întreagă cu niște fulgușori juniori, prin comparație cu ce se întâmplă în România an de an. Și-a fulguit ce-a fulguit până când lumea avea nevoie să zboare în țările de origine, moment în care s-a instaurat haosul.

Olanda, se știe, e o țară virgină, așa că n-a știut să se descurce când a fost agresată sexual de cei doi devianți de mai sus, așa că s-a dat peste cap. Cei 200 proprietari de mașini și-au lăsat vehiculele acasă în ziua aia, așa că pe străzi era pustiu. În stațiile de autobuz, panourile scriau ceva în chinezește (pe atunci nu înțelegeam) dar n-avea rost să aștepți autobuzul, că nu venea. Asta în timp ce pe stradă zăpada era la fel de mare ca și cantitatea de sare pe care românii o pun, în medie, în ciorbă. Suspectez că orașul Utrecht nu are utilaje de deszăpezire, doar un grup de polonezi cu fărașe și mături alergând prin oraș.

Trenuri, zici? Alea care merg pe șine și nu ar trebui să fie afectate de zăpezi? Cred că sunt făcute din plastilină, altfel nu-mi explic de ce, într-o țară cu mii de plecări zilnic, panoul din Utrecht arăta 5 trenuri, și alea întârziate. Nu se știe exact ce traume a suferit Thomas în copilărie, poate a fost bătut cu zăpadă prea tare, dar a rămas marcat și refuza să se urnească din loc, se pare. Pentru mine toată tevatura cu trenurile a fost amuzantă, pentru că eu nu mergeam nicăieri. Într-un final, când călătorii s-au sardinizat în singurul tren care mergea spre Schipol, am aruncat o privire mândră și aproape că făceam tumbe de bucurie (in my mind) că nu sunt în tren, pentru că urăsc stresul când vine vorba de călătorie.

Aproape că nu mai trebuie să menționez (dar trebuie să umplu postul) că avioanele nu prea decolau nici ele. Secolul 21, suntem specia dominantă pe planetă dar nu putem să facem un amărât de avion să zboare după ce-a nins? Dar ce vorbești Mihai, tu nu ai luat nici mașină, nici tren nici avion, de ce te plângi? Ehehe, dracii moșului, eu luam bicicleta, dar vedeți voi, pe-atunci nu știam să merg prea bine, și drumurile înghețate nu sunt un mediu prea prietenos pentru a învăța să biciclesti. Am avut mult noroc și n-am căzut în cap, dar e extrem de enervant să mergi cu 1 km/h de frica de-a nu te face de râs și de vânătăi.

Toate aceste lucruri se pot întâmpla iar, dacă nemernicul de deasupra (ăl de sus) decide să o scuture mai mult decât de obicei. În concluzie, dragi membri ai juriului, fac apel la dumneavoastră să nu vă mai îndreptați dorințele către ninsori abundente, aveți inimă și gândiți-vă la oamenii care ar muri de frig în timp ce voi beți ciocolăți calde după o bătaie cu bulgări. Îmi odihnesc cazul.

2011 în film

noreply@blogger.com (Mihai) — Mon, 09 Jan 2012 09:59:00 +0000

Am promis să public retrospectiva mea cinematografică și am întârziat puțin. Totuși mi-am făcut temele și am deja o listă, destul de scurtă din păcate, cu filme pe care le-aș recomanda necondiționat. Poate știți că eu am o problemă cu a vorbi și a scrie despre filme, pentru că o recenzie cu cel mai mic spoiler îmi provoacă o tristețe nespusă - mor câte puțin de fiecare dată - și filmul nu mai are același farmec. Dacă cineva îmi cere recomandări de filme, nu pot să îi propun nimic mai prejos decât the very best, pentru că așa nu mă simt vinovat, dacă nu i-a plăcut e vina lui! Așa că mă întorc mereu la lista mea de 10 și 9, pentru că sunt inginer și lucrez cel mai bine cu numere.

În 2011 nu am adăugat prea multe filme pe lista asta, pentru că de la an la an devin mai cinic și mai critic cu filmele, chiar împotriva dorinței mele. Dar pentru distracția dumneavoastră o să fac niște giumbușlucuri aici, să nu ziceți că nu primiți destul pentru cât plătiți. Cât despre filmele în sine, am două categorii care nu se exclud, ci mai degrabă se influențează una pe alta.

Cele mai bune filme văzute de mine în 2011, strict calendaristic, le aveți mai jos:

Ca să înțelegeți despre ce vorbeam, iată cele mai bune filme din 2011 pe care le-am văzut:

În continuare, am onoarea să vă prezint câștigătorii la fiecare categorie în parte pentru anul cinematografic 2011, un an bunicel în rol de rampă de lansare pentru 2012, sfârșitul și apogeul (Dark Knight Rises, Avengers, Hobbit).

La categoria "Cu mâna pe inimă", nominalizații sunt:

Beginners - o cititoare fanatică a sugerat că m-am identificat cu personajul principal, care nu poate să mențină o *beep* (no spoiler alert), titularul neagă toate acuzațiile.
   Drive - am avut norocul să câștig bilete la un screening în avans, cu pre- și after-party cu mult whiskey gratis. Dacă filmul n-ar fi fost absolut superb poate m-aș fi simțit prost că n-am avut cu cine să beau. Seara a fost salvată.
   50/50 - pentru un film care se laudă că tratează un subiect greu cu mult umor, trebuie să recunosc că m-am emoționat cel mai tare la el, aproape că am plâns - dar am dat vina pe o muscă și mi-am flexat bicepșii, să nu mă dau de gol.
   Submarine - e posibil ca eu să am o slăbiciune pentru filme cu adolescenți, mai ales când sunt atât de sincere și originale. Fără sclipici și fără să exagereze nici o clipă.
   Warrior - e mai bun decât The Fighter și, în mod incredibil, nu poți să ghicești sfârșitul!

N-am inima să aleg un câștigător (hei, unde plecați? stați că mai am, nu vă duceeeți!) dar pot să spun că am fost la Drive încă o dată în cinema și am revăzut Submarine și Warrior pe bucăți, acasă. Aș mai da bani pentru fiecare din ele.

La categoria: "Close, but no cigar", menționez:

Restless - e surprinzător (și greșit) dacă spun că se aseamănă foarte mult cu 50/50, dar nu mă pot abține să nu văd asemănările între cele două. Atenție, sunt filme complet diferite, reacțiile pentru acesta sunt amestecate.
   The Ides of March - recunosc că m-au influențat și părerile altora *sigh*, plus că în lista listelor se află Drive și nu e loc de doi Ryan Goslings unul lângă altul, universul ar imploda! Dar filmul a fost foarte pe placul meu, în sensul că e dur și distractiv. Și Paul Giamatti!
   The Guard - singurul motiv pentru care nu e în lista de mai sus e că mi-am impus să aibă doar 5. Dar îl aveți aici și n-aveți nici o scuză să nu-l vedeți.
   Win Win - jur că Paul Giamatti parcă își dă doctoratul în astfel de roluri de care, în mod surprinzător, nu te plictisești niciodată. Poate pentru că e absolut superb. Ați văzut Barney's Version? La Win Win plângi mai puțin (deci e mai bun).
   Rango - mie nu mi-au plăcut Toy Story-urile. Adică nu sunt nebun după ele, nu le ridic în slăvi ca tot restul internetului. Wall-E, Up, ele sunt genul meu de animație de arătat copiilor și nepoților. Rango e acolo sus.

Dar stai! Ce se aude? Vreți filme distractive la care să pompați popcorn în vene și să vă îmbăiați în Cola? Avem și de-astea! Cu ce să vă servesc? Cu:

Mission Impossible: Ghost Protocol - la care să vă holbați indeciși când la Paula Patton *sssssssss*, Jeremy Renner (viitorul Tom Cruise) sau vechiul Tom Cruise, mirându-vă cât de cool e scientologul ăsta de care toată lumea face mișto?
   Puss in Boots - un film făcut din bucăți de chicoteli legate de un sos de *awwwww*, fără scenariu dar al naibii să fiu dacă nu e amuzant?
   Real Steel - unde testosteronul e trecut pe lista de actori și îmbracă un costum de oțel?
   Fright Night - cel mai distractiv film cu vampiri pe care l-am văzut de muuuult, unde, după cum zicea o recenzie *ptiu*, Colin Farrell se distrează de nebunie cu rolul de vampir?
   Friends with Benefits - ok, ăsta e oarecum distractiv, dar din cele două filme cu fuck buddies de anul ăsta, iese detașat pe primul loc. Plus că dacă îl pui lângă alte epave, devine brusc foarte enjoyable.
   Midnight in Paris - despre care repet obsesiv că probabil e mult mai bun dar nu știu eu cine sunt toate personajele alea. Ai nevoie de cunoștințe literare destul de vaste (sau nu, tot te vei distra).
   Rio - cea mai bună animație cu păsări pe care am văzut-o vreodată!
   Attack the Block - a refreshing take on an overused subject. Cam așa ar zice un critic.

*Disclaimer: recomandarea acestor filme nu poate fi imputată titularului de blog. Acesta nu își asumă responsabilitatea în cazul în care calitatea scenariului sau abundența de stereotipuri cauzează îndobitocire sau spargerea de capilare pe creier.

Ca și cuvânt de încheiere, sunt convins că știți să folosiți Google pentru a descoperi care sunt cele mai apreciate filme din an și cele care primesc multă dragoste la festivaluri și premii, dintre care menționăm Globurile de Aur. Din filmele de acolo, multe încă nu au apărut așa că nu le-am putut vedea, mai puțin The Tree of Life și Melancholia, pentru care nu am nici o scuză. N-am să le mai menționez, vom vedea cu toții dacă am făcut o greșeală la Globuri și Oscaruri, peste câteva săptămâni.

Vizionare plăcută!

Răzbunare

noreply@blogger.com (Mihai) — Tue, 03 Jan 2012 10:43:00 +0000

Asta îmi doresc de la noul an. Asta și încă vreo câteva lucruri. Dulce, dulce-acrișoară răzbunare, pe care mi-o imaginez mereu înainte sau în loc de culcare. Cam o dată pe lună am niște momente de clarviziune (discutabil, ar putea fi foarte bine și încețoșări ale rațiunii) în care îmi imaginez foarte viu cum înfăptuiesc dulce crimă verbală împotriva celor care m-au refuzat.

Ele, căci despre asta era vorba și va fi mereu, fac parte dintr-un grup ilustru de fete sau femei (îmi păstrez dubiile) care mi-au cucerit inima într-un anumit moment și m-au transformat într-o cârpă fără nici un fel de gândire rațională, pradă hormonilor (nu mă refer la ăia sexuali) și imaginației paranoice care m-a mâncat pe dinăuntru, într-un glorios total de patru (4) ocazii.

Spun asta pentru că m-am trezit aseară, surfând printre aceste ciume bubonice ale amintirilor mele (plastic, nu?), că lucrurile nu stau așa de rău pe cât credeam. Pe când eu mă consideram un ratat emoțional și un rejectat majoritar de către sexul opus, iată că numerele mă contrazic și îmi oarecum ridică moralul (nu prea, dar hai) indicându-mi că doar aceste patru muieri, care dintr-o dată au devenit 5 (cinci) pentru că mi-am adus aminte de încă una, mi-au luat inima figurativă și au trecut-o prin mașina de tocat cu scopul de a o prăji și a o mânca alături de spaghete al olio e aglio, doar ca să o cace mai târziu în buda unui alt mascul cu care tocmai au făcut sex, mascul mai puțin arătos, mai scund și mai conformist decât mine.

Dar revenind, în cadrul imaginii de ansamblu, cinci este totuși un număr scăzut, fără să considerăm acele amorezări adolescentine care m-au mâncat aproape în aceeași măsură pe dinăuntru, dar în privința cărora n-am făcut niciodată nimic concret. Din nou apelez la cărțile aurii contemporane care sunt listele de Facebook pentru a descoperi care sunt aceste persoane, care, n-o să vă vină să credeți, dar nu sunt aceleași de pe lista cu femei pe care aș fi vrut să le fut (această listă este mai degrabă o serie de enciclopedii). Susnumitele infatuări pubertine sunt - aleluia - în număr de trei! (dacă am șters pe cineva de pe Facebook, nu mai există, acea persoană nu s-a născut)(pe bune, nu mai țin minte)

V-am purtat ca într-un rollercoaster printr-o sumedenie de păsărici fără să înțelegeți nimic, dar trebuie să realizați că asta are un efect terapeutic. Simpla singurătate a făcut minuni pentru mine, mi-a permis să reflectez la tâmpeniile spuse și nespuse, terapia prin blog e doar un adaos pentru a-mi limpezi mintea și a-mi exorciza nu demonii, că nu sunt chiar așa teatral, dar niște chestii de-astea mai mici. Și conversațiile pe care le port în mintea-mi atunci când nu dorm nu sunt tocmai răzbunări, sunt mai degrabă utopii conversaționale - reprezintă pentru mine ceea ce ar ieși dacă Linklater ar fi făcut Before Sunset ca un thriller cu două personaje mult prea cinice (mă mai gândesc la comparația asta). În cap îmi rulează două benzi simultan, una din ele merge pe un fir în care eu cer explicații pentru comportamentul absolut idiotic pe care femeia/fata l-a avut, în același timp evidențiind toate erorile situaționale în care ne-am îngropat și admițând partea mea de vină fără să-mi cer scuze, apoi continuând cu niște cuvinte extrem de dure care să exprime fără voal ceea ce simt eu chiar și după luni/ani de la evenimentele cu pricina, ca să fie clar cât de puternic au influențat un biet muritor care a intrat în calea lor și cât de lipsit de speranță și plin de cinism m-au făcut. Al doilea fir are menirea de-a tempera pe primul, spunându-mi împăcat că sunt foarte puține șanse să mă mai întâlnesc cu persoana respectivă vreodată. Apoi mă mai învinovățesc puțin pentru greșelile făcute și poate adorm, cu un gust amar.

Cel mai mult urăsc să fiu ignorat. Și după atâta timp tot nu înțeleg de ce.

Retrospectiva cinematografică 2011

noreply@blogger.com (Mihai) — Tue, 20 Dec 2011 21:32:00 +0000

Nimeni nu vrea sa citeasca aberatii pseudo-filosofice despre viata de dincolo sau detaliile unei vieti plictisitoare impartita intre o teza de licenta si o un examen de limba aproape imposibila. Asa ca va prezint un numar de compilatii de filme, realizate de tot felul de oameni din toate partile lumii, ca sa vedeti ca Hollywood are trecere peste tot. Poate o sa va povestesc si eu despre preferatele mele anul asta, doar in scris din pacate (sau fericire).
Daca reveniti pe 21-22, voi mai adauga o retrospectiva din Olanda. Enjoy!

Edit 2h mai tarziu: inca unul, destul de prost editat dar cu muzica misto tare.

EDIT:

Things to do when you're sick

noreply@blogger.com (Mihai) — Mon, 19 Dec 2011 04:11:00 +0000

0. Ignorance - continue life as nothing has changed. Walk around bare-headed, no gloves, ass wet from the bike seat. Occasionally drink refrigerated wine by yourself.

1. Awareness - lose control of larynx while witnessing your voice turn into the sexiest shit ever for bitchez. Do a lot of talking and accept beers in pubs. Next day go to the gym and return by bike, all sweaty.

2. Indignation - wake up one morning with a very sore throat and severe coughing and sneezing. Curse Zeus for not letting you stay in phase 1. Dust off the boiler, put socks on. Reluctantly decline participation in weekly football game. Sleep through snow, then wake up and bike some more to the city to buy medicine.

3. Acceptance - get into the rhythm of pills and teas and fruit and shit; maintain awesomeness and do some long overdue and efficient work in preparation for thesis. Keep drinking tea and prepare for next day when must wake up early and work the tongue (literally).

(?) 2. Indignation - not be able to sleep for lack of pause between sneezes. Cannot concentrate on sleep or not concentrate on anything with a sneeze lurking every two minutes. Still persist in keeping eyes closed and body on bed. Curse gods, blow nose with no long-term effect, take a piss, keep trying.

(!) 3. Acceptance - get up determined to put an end to said fit of sneezing, begin new toilet paper roll, make new tea, eat cookies. Google 'how to stop sneezing', discover marginally useful things. Get used to idea that sleep will not happen and browse the internet. Discover quality content and have a good time. Wonder if waking up in the morning is achievable. Wonder if sleep is achievable in the first place.

4. Revival - ????

*images are not guaranteed to correspond or even make sense

Cadouri 2007

noreply@blogger.com (Mihai) — Thu, 24 Nov 2011 22:55:00 +0000

Cândva prin 07 când stăteam la cămin și probabil beam am făcut un excel pe care îl am și acum în google docs. Conține chestiile pe care le-aș face cadou unor oameni dacă aș fi super biliardar (ceva de genul Bruce Wayne). Feast your eyes, eu am râs 5 minute.

Unele sunt mai evidente ca altele.

My favourite stand-up comedians

noreply@blogger.com (Mihai) — Wed, 23 Nov 2011 23:55:00 +0000

10. Jamie Foxx, US.

bonus

9. Dylan Moran, Ireland

8. Milton Jones, UK

7. Eddie Izzard, UK

6. Dave Attell, US

5. David Cross, US

4. Jimmy Carr, UK

3. Chris Rock, US

2. Louis CK, US/Mexico

1. Dave Chappelle, US

shit is hot!

So I'm drunk again

noreply@blogger.com (Mihai) — Sat, 29 Oct 2011 03:41:00 +0000

Îmi pare rău să vă dezamăgessc, dar o să fac o altă recenzie de film!

The Change-Up

Deci cumpără o sticlă de Ruby Port și începe să bei, după o zi lungă la muncă. Deschide filmul ăsta. E preferabil să ai penis în loc de vagin.

Ce se întâmplă în filmul ăsta:

- un film în care un tip măritat și workaholic, cu trei copii, se pișă într-o fântână cu cel mai bun prieten al lui, afemeiat drogat iresponsabil actor în soft-porn, și schimbă corpurile între ei. What's not to like?

-Olivia Wilde. Exemplific cu screenshot-uri:

- se întâmplă mult aproape-sex, de la ew-you're-gross-you-just-took-a-shit-I-don't-want-to-fuck-you, până la omfg-this-is-olivia-wilde-topless-on-my-lap-but-I-gotta-stick-to-the-script (goddamnit if there ever were small tits this sexy...!).

- băăăăăi, e sentimentul ăla de 80's film all over again, cu body switching și muuuuuultă panaramă, scenariștii au muncit din greu să născocească dialoguri geniale precum:
"- hey, I always thought your wife was a nice lady, but she talks like a dock worker and she shits like one too, plus I used to think your kids are adorable but they're not, they're fucking bananas.
-can I help you?
-here's the deal. I got two screaming... hold on, what's with all the heavy breathing, are you jerking off?
- no, i'm no.... yes, yes I am. Look, I never get this kind of privacy no more.
-isn't that kind of my dick though?
- is that weird?
-youuuu ask yourself that!
- it hooks to the side a bit...
- use your left hand, you get a little bit more torque.
-oh that's cool, thank you."

"- take off my bra.
-all of it?
- just the parts covering the breasts." (visez să am o astfel de conversație la un moment dat in life)

- ajungi să vezi un tip fără responsabilități cum devine om mare și jonglează copii și nevastă și slujbă (ceea ce e ușor, presupun, atâta timp cât știi că e un post temporar) și celălalt om, obișnuit cu sculatul la 6 dimineața și 12 ore pe zi de muncă în fiecare zi, cu obligațiuni și program stabilit, un fel de twilight zone în care mă situez și yours truly (mai mult spre prima variantă, but still)

Atât am avut de spus despre filmul ăsta, dar trebuie să-mi admirați dedicația, o sticlă de Porto de 19% nu e ușor de dovedit, am făcut și screenshot-uri pentru voi, am și gândit :-<

Bonus Christina Hendricks completely off-topic:

E cu filme

noreply@blogger.com (Mihai) — Fri, 28 Oct 2011 03:03:00 +0000

Cars 2 - cel mai ridicol film făcut în secolul ăsta!

De când a apărut filmul am tot citit recenzii despre "how the mighty have fallen", în privința Pixar, ofc. Și mă tot întrebam de ce, că doar primul film a fost cu mașini vorbitoare, care au ochi în loc de parbriz și sunt oarecum organice - au și o gură în față, unde ar trebui să fie radiatorul. Ce puteau să adauge mai puțin credibil de atât? Ei bine, multe. În filmul ăsta apar, pe rând:

- spioni britanici care nu conduc un Aston Martin, ci sunt un Aston Martin. Mă rog, dacă am pus botul la James Bond, suspendăm disbăliful și pentru mașini vorbitoare - dar nu și pentru mașini zburătoare sau care fac scufundări și au nevoie de mască de oxigen.

- mașini care au dinți; mașinile britanice au dinți perfecți și albi, alea cu accent de hillbilly au doar doi dinți în față. Mai e și o mașină care are un monoclu - ați ghicit, are accent german.

- altfel de vehicule care sunt ajutătoare, cum ar fi avioane. În situația asta, mașinile sunt în vârful lanțului trofic și avioanele sunt un fel de cai sau câini. Practic, totul e forțat să se adapteze filmului, în Japonia ai sumo între mașini, ai mașini cu ochii oblici, pălării conice sau costume tradiționale. N-au rezistat nici tentației de-a hrăni o mașină americană ignorantă cu wasabi (unde s-a dus mâncarea?)

-scene de karate. Aha, între mașini. Spionul britanic știe să se bată și rupe bucile (roțile) a 3 mașini care chipurile îl încolțiseră.

- o scrisoare de adio. Cum plm scrie o mașină?

- în Paris vezi mașini îndrăgostite pe poduri (orly?) și mașini cu baghete sub braț. În Italia îs niște mașini care cântă la niște instrumente. Jur că am pus pauză de vreo 4-5 ori, nu pot să-mi dau seama cu ce le țin și cu ce suflă. Apoi mă-să cuiva îi zice unei mașini că să-i facă niște paste să o îngrașe (pe el, masculin, o mașină, să îl îngrașe).

- sistem de deghizare bazat pe activare vocală cel mai bine descris prin "magie". Adică "fă-mă o altă mașină, cu altă structură și alte componente" și pam!

- cireașa de pe tort, ultima cursă e în Londra unde nu se poate să nu avem o regină auto, nu?

- niște tipi răi care sunt aruncați într-un pub londonez, unde varsă berile unor mașini britanice care apoi le dau o bătută de-aia de le sar roțile... știți voi!

- apoi, spre final, vezi și niște polițiști britanici, adică mașini cu pălării de-alea rotunde, și serviciile secrete care o păzesc pe regină, aka o duzină de Range Rover negre. Țărănoiul plin de rugină sudist american salvează ziua și e făcut Sir de regină cu antena aia. Și asta a fost tot!

Nu-mi dau seama cum a ajuns Michael Caine să facă un film cu Larry the Cable Guy, apocalipsa e într-adevăr aproape.

Alergatul nu e pentru oricine

noreply@blogger.com (Mihai) — Mon, 24 Oct 2011 06:30:00 +0000

Când eram mic alergam de rupeam pământul. Eram printre cei mai rapizi la școală, cred că mă ajutau și picioarele lungi. Îmi aduc aminte că o dată în fata blocului o tachinasem pe o tipă care făcea atletism, după care m-a fugărit prin tot cartierul. Atunci am descoperit prima dată avantajele anduranței în alergare.
Tot restul copilăriei și adolescenței l-am petrecut alergând, într-o formă sau alta. Nu aveam eu forță sau mușchi, dar puteam să alerg, și vara la 45 de grade în curtea scolii, și iarna printre nămeți. Apogeul fizicului meu a trecut pe lângă mine fără să-l observ și într-o zi m-am trezit că am burtă și 20 de kile în plus. După ce-am stat pe gânduri vreun an, am început să alerg pe Dambovița în sus. Mereu oboseam după 1,5 km, dar mă simțeam mulțumit - mergeam acasă și mai beam o sticlă. Ba aveam chiar neobrăzarea să mă laud că merg la alergat 15 minute.
Apoi am ajuns în Olanda. Converșii pe care îi cumpărasem din Romania înainte să plec m-au ținut cam doi ani, folosiți în principal pentru fotbal și alergat. Nu mi-a spus nimeni nimic, deci n-aveam de unde să știu. Am continuat să alerg cu ei și am fost extrem de mândru când am parcurs, să nu zic alergat, cu chiu cu vai, 8 km. Fără să exagerez, alergatul îmi oferea cea mai mare satisfacție în cel mai negru moment al vieții mele (oh, the drama!). Dar încă nu știam nimic.
Într-o zi am luat o decizie de genul celor după care nu mai poți privi înapoi, am investit în adidași de alergat. Nu dai 100€ ca sa îi ții în dulap. Am fost impresionat de cat de mult absorb șocurile, am început să-i port tot timpul, abia recent m-am dezobișnuit. Și-am pornit să alerg serios. După care am mai luat o decizie ca cea de mai sus și m-am înscris și într-o cursă, pentru prima dată. Toată satisfacția de care vorbeam mai sus pălește prin comparație cu experiența de-a alerga cot la cot cu zeci de mii de oameni care nu vor să demonstreze nimic nimănui, care sunt în competiție doar cu ei înșiși. E un sentiment înălțător, îti dă aripi, îti injectează proteină imaginară direct în mușchi, te face să alergi mai mult și mai bine decât îți imaginai când o lălăiai plictisit pe bandă. Te face să crezi că poți depăși orice limite, asa că începi să răsfoiești pliantele cu zecile de maratoane ce urmează în Barcelona, Viena, Zandvoort și în alte locuri. Dă dependență.
Dar titlul nu minte, după cum nu minte nici Haruki. Cartea (mulțumesc Irina) e un mesaj nu din partea lui, ci din partea tuturor oamenilor simpli care au găsit sens în sportul cel mai simplu și eficient, și totuși atât de urât de mulți. Alergatul nu e pentru toată lumea; e doar pentru cei care își pot goli mintea de toate; alergatul e pentru cei care vor să crească, atât fizic cât și spiritual; e pentru cei care caută o rutină care sa le servească drept etalon pentru o viață mai ordonată; pentru cei care își pot aduna toată răbdarea de care sunt capabili și care își pot împinge corpul până peste limite. Pentru că dacă nu faci asta, nu alergi cu adevărat.
Nu credeam că o devin un astfel de om, dar cu timpul sper să ajung să mă pot numi alergător.

Haideți să ajutăm un viitor doctor

noreply@blogger.com (Mihai) — Sat, 22 Oct 2011 00:01:00 +0000

Nu ați citit la mine prea des apeluri la donații în scop caritabil. Sunt mulți oameni pe lumea asta pe care îi putem ajuta dar alegem să închidem ochii la suferința lor. Însă din când în când vine un moment în care merită să faci un efort cât de mic pentru a ajuta o persoană care va ajuta la rândul lui pe mulți alții pentru tot restul vieții. Numele lui este Cătălin Sandu, proaspăt absolvent al Facultății de Medicină din București. Îmi aduc aminte de mai multe ocazii în care am filosofat cu prietenii viitori medici cum ar fi dacă mediciniștii ar fi la fel ca politehnistii, care în ultimii 2-3 ani nu mai dau nici 2 bani pe cursuri și majoritatea învață doar pentru sfântul 5. Ei bine, Cătălin Sandu a absolvit 6 ani de medicină cu media 9.6, viitor cardiolog și poate face parte din generația nouă de medici care va schimba renumele sistemului medical românesc. Noi, chiar și cei din afară țării (sau poate mai ales noi), avem ocazia să-l ajutăm să învingă o boală incredibil de rară.

Hai să trecem la fapte. Boala a fost diagnosticată corect la doar câteva zile după absolvire: sarcom intra-abdominal de tip tumoră desmoplazica cu celule mici rotunde. Un tip extrem de agresiv și extrem de rar de cancer (sub 200 de cazuri la nivel mondial). Cătălin a suferit o intervenție chirurgicală în România însă, din nefericire, în doar 3 săptămâni tumora a recidivat inflitrând osul iliac.

Speranța pentru el a venit din Germania. Clinica de Oncologie și Hematologie din Freiburg este una din puținele din lume care a avut de-a face cu asemenea patologie, tratând cu succes 2 cazuri considerate vindecate la momentul actual, deși încă sub tratament chimioterapic. Pe 18 octombrie 2011 Cătălin a plecat la Freiburg, urmând a începe cât mai curând tratamentul.Din nefericire, nu există încă protocoale standard de tratament, fapt cauzat pe de o parte de raritatea acestui tip de cancer și pe de altă parte de lipsa studiilor clinice în domeniu. La ora actuală, tratamentul cel mai performant include chimioterapie, radioterapie și transplant de celule stem, însoțite de intervenții chirurgicale de extirpare a tumorii. Este un tratament anevoios, lung și extrem de scump.Costurile vor ajunge la valori extrem de ridicate (sumă estimată de medicii de la Freiburg depășește 150.000 EUR). Este un tratament complex, de lungă durată, care va necesita internarea în spital pentru luni de zile.

Nu cred că eu am donat vreodată pentru o astfel de cauză, dar o voi face acum, pentru că băiatul merită o șansă. În mod evident există o pagină web unde puteți afla toate detaliile despre cazul lui, adresa este http://drcatalinsandu.wordpress.com/istoricul-bolii. Tot acolo puteți afla și detalii despre conturile unde puteți dona, sau puteți dona direct prin site prin PayPal sau card bancar. Nu durează mult.

Ca să pun problema altfel: în viitor cand te vei uita înapoi la momentul ăsta, ai prefera să știi că ai cumpărat o pereche de blugi care s-a rupt în fund după 2 luni, sau ai prefera să știi că i-ai oferit unui om cu un viitor strălucit o mână de ajutor împotriva bolii?

Nu știm

noreply@blogger.com (Mihai) — Fri, 21 Oct 2011 00:32:00 +0000

Nu știm să apreciem prietenii la adevărata lor valoare până nu-i mai avem și ne trezim singuri.
Nu știm să ne bucurăm de sănătate dar plângem după ea când suntem orbiți de durere.
Nu știm să apreciem persoana iubită de lângă noi dar îi ducem lipsa atunci când nu mai e.
Nu știm să profităm de o zi frumoasă până nu avem parte de una urâtă, rece și ploioasă.
Nu știm cu adevărat cât de bogați suntem până nu ajungem la capătul funiei.
Nu știm ce să facem cu oportunitățile care se ivesc, dar le regretăm o viață întregă.
Nu știm cum să ne cerem iertare pentru că oricum nu ar conta.

The Three Musketeers, comedie SF

noreply@blogger.com (Mihai) — Mon, 17 Oct 2011 03:12:00 +0000

Trăim vremuri minunate, unice. Copiii noștri se vor minuna când le vom povesti de un timp în care se făceau filme precum The Three Musketeers, re-re-readaptare a unui roman clasic francez ce se petrece în secolul XVII. Filmul e presărat cu replici memorabile și scene de gură-cască-bagă-popcorn, după cum sunt convins că veți afla cu toții.

Nu mă aflu printre cei care au citit cartea, așa că nu știu dacă firul epic e exact sau nu. Filmul începe cu furatul unei scheme de-a lui Da Vinci care detalia cum să construiești o navă zburătoare (!). În scena asta, cei trei muschetari (nu știu în ce ordine) sunt fiecare un ninja subacvatic, Batman în sutană de preot și un fel de Hulk bețiv. La care se adaugă gagica, Milla Jovovich (soția regizorului, d'oh) care joacă același rol ca în Resident Evil, că nah, e mai ușor.

Puștiu' care e d'Artagnan probabil era un geniu, pentru că a trăit toată viața la țară în Franța, antrenându-se în lupta cu sabia împreună cu tatăl sau, fost muschetar, după care pleacă spre Paris și dintr-o dată poate să se lupte cu zeci de soldați în același timp, bineînțeles având forța să respingă 3 săbii odată (el având 18 ani).

Apogeul capodoperei se petrece când, după ce ajunge în Paris, d'Artagnan își "parchează" calul iar Athos, funcționar public se pare, îi da o amendă pentru - știu ce vă gândiți, nu pentru parcat ilegal - ci pentru că animalul se răhățise în drum și proprietarul n-a ridicat comoara. Următorul dialog ar trebui să ia Oscarul.
"- Excuse me, what is this?
- It's a citation.
- Huh?
- A ticket!
- In french, please!
- You didn't pick up the shit after your horse. "

Și da, dialogul a fost exact așa, în engleză. În Franța secolului XVII.

Mai sunt momente de-astea excitante intelectual, gen când Milla Jovovich, o asasină antrenată în arte marțiale, bate un grup de paznici după care se aruncă cu coarda de la balcon, ca să ajungă în camerele private ale reginei, unde e o încăpere ascunsă activată printr-o manetă deghizată într-un candelabru. În răstimpul ăsta e îmbrăcată ca o prostituată. Acolo în încăpere, aruncă o eșarfă doar ca să constate că se bucățește în zece; ați ghicit, erau lasere. Nu erau lasere, dar ar putea foarte bine să fi fost, că doar nu era nailon ascuțit. A împrăștiat puțină pulbere după care a făcut șmecheria din Entrapment (doar că in fast motion). A luat bijuteriile dar nu ne-a arătat cum a mai ieșit de acolo, se presupune că a fost la fel de floare la ureche.

Mai târziu se găsesc două momente trase la indigo (nu în aceeași scenă) în care Athos și parcă Aramis se bat cu niște figuranți exact, dar exact ca în 300, cu slow motion și de toate. Și mai e și faza din Matrix.

Bijuteria vizuală a filmului este bătaia între două nave-zeppelin, adică niște corăbii cu zeppeline atașate deasupra. Secolul 17. Nava franceză avea un schelet atașat în față, gen pirat, și o femeie legată de bord (vie). Lupta dintre navele astea două durează vreo 15-20 de minute și abia în ultimele 3 se gândește cineva să tragă cu tunurile în balonul cu gaz. Într-un final, nava mică se prăbușește peste cea mare și amândouă ajung trase în țeapă în turnul catedralei Nôtre-Dame. Exact.

Ah, și Athos o aruncă pe muiere din balon de la sute de metri înălțime, dar femeia supraviețuiește. Adică dacă soțul ei mai regizează unul, să-i dăm de mâncare și soției.
Ta-daaa! Vizionare plăcută!

Halal colegi de casă

noreply@blogger.com (Mihai) — Thu, 13 Oct 2011 02:18:00 +0000

În magnificul spirit olandez, rezidez studențește într-o casă cu două etaje și 5-7 persoane, în funcție de flux și perioada aia a lunii. M-am mutat în februarie 2010 într-o văgăună confortabilă, periculos de potrivită stilului meu lăbărțat de viață. Între timp am modelat camera să arate în așa fel încât să-mi fie imposibil să aduc fomei în genunchi pe covor sau în patru labe sub un schelet de lemn. Dar nu camera mea e subiectul de azi din Libertatea; vreau să le ofer o doză de capra vecinului celor care-mi vizitează blogul și presumably folosesc google translate să își facă o părere greșite despre mine.

La parter stă o femeie. Pe tot etajul. E mai cu moț, chiar dacă stă singură (n-am văzut bărbați intrând), e prietenă cu babă de vizavi dar și cu ?cuplul? din spate, poate o fac în trei din când în când, tot ce se poate. Are fund mișto și cam atât.

La mine la unu stă un tip. Practic singurul cu care mai vorbesc din când în când, adică la câteva săptămâni. De vreo două ori pe an ne găsim pe hol și ne promitem că o să stăm la o bere să ne cunoaștem, ce n-am făcut nici până acush. Întruchipează chintesența stereotipului olandez, dacă mă întrebi pe mine (și mă întrebi, că de-aia ești aici), un dudelo creț și ochii albaștri care la 30 de ani livrează poșta part-time în cartier. Viață boemă zici? În ultimele două ocazii când am sociopatizat cu el, impresia de panaramă s-a conturat în lumina faptului că și-a sărbătorit cei 30 de ani cu 5 alți masculi în camera lui, dansând. Nu pare să fie de-ăla, totuși (dacă tot veni vorba, de ce nu se dau homosexualii la mine? nu înțeleg. dar asta în alt episod). Al doilea rendez-nous ne-a găsit pe un traseu comun de bicicletă, timp în care am putut să aflu că face instalații de sunet ca hobby și că lucrează prin diferite cluburi din Amsterdam și Utrecht pe gratis. Nu mai știu ce facultate trebuia să termine el anul trecut (!) dar sigur nu era nimic cu sunet. Plus că nu-și spală vasele, dar asta e treaba lui, eu nu folosesc aragazul.

La etajul următor locuiesc uneori 2, alteori 3 sau 4 persoane, una din camere probabil e din cauciuc și se dilată vară. La dreaptă locuiește innocently enough o fată, femeie aș zice, de vârstă nedeterminată dar clar mai mare că mine (în Olanda există femei de 17-20 de ani și 29+, atât). Femeia asta uneori iese din casă pe la 5 dimineața, cică e ospătăriță pe undeva. Probabil dacă era mai deșteaptă stătea într-un loc mai acătării. Dar am schimbat 20 de vorbe în total. Ironia e că prima oară am bătut la ușa ei și m-am prezentat, pe 1 martie 2010 când aveam nevoie de un fier de călcat pentru cămașă-interviu-eșec lamentabil. Nu știu ce să va mai zic. E cam plinuță.

Petrecerea începe dacă o iei la stânga, unde nu știi niciodată ce-o să găsești. Uneori e un tip creț (blond, toți sunt blonzi), alteori e un tip lins (blond lins, cum dracu îi zice). Unul din ei arată ca o păpădie pleoștită sau un mop, celălalt e un fel de male model cu cămăși apretate și pantaloni în toate culorile, ofc cu nelipsiții ochelari hipster. Nu sunt sigur dacă unul din ei are mașină. Cică doar unul ar trebui să stea acolo dar celălalt suge ca lipitoarea, not unlike a treia persoană care vine și pleacă, în speță prietena (cred) a modelului. Once in a great while aud și eu niște sex deasupra mea (nu imediat deasupra, din păcate :-< ) și fata țipă în feluri diferite. Plus că se schimbă și chiloțeii puși la uscat, deci am tras o concluzie evidentă.
Azi blondul-noodles mi-a bătut la ușă că dacă n-am văzut un joystick zburând pe la geamul meu. Jucau PS2 și unul s-a gândit să arunce joystickul pe geam, presupun. Tot azi m-am enervat și am scos rufele din mașina de spălat, după 2 zile în care am sperat că unul din ei o să și le întindă/înfășoare în jurul gâtului și să tragă tare.

Băi, cel puțin sunt (relativ) liniștiți. Nu e ca și cum mă plâng, am avut mult mai rău...

Minim local

noreply@blogger.com (Mihai) — Fri, 07 Oct 2011 03:01:00 +0000

Hinginerii știu despre ce vorbesc.

Se întrevede un (lait)motiv recurent, anume că mă pun în pat la ore nerezonabile și nu pot să dorm dar nu sunt în stare să fac ceva mai productiv, așa că închei un pact cu diavolul și mai xeroxez un text pe blog. De fapt, la cum s-au desfășurat ultimele săptămâni e de mirare cum nu vă bombardez cu câte o inepție complet nefolositoare la fiecare două ~~zile~~ nopți.

Să ne înțelegem: sunt o un momument în cinstea panaramei. Nu pot să dorm noaptea așa că ziua sunt obosit, ceea ce mă obligă să trag un pui de somn la amiază, după care nu mai pot dormi noaptea. 'd you get it? Ziua nu pot să muncesc decât sub o mare presiune (care nu e), iar seara nu pot să lucrez pt că e deja seară, ziua s-a dus! Mulțumesc, nu e nevoie de morală din câmpul muncii.

Nu ies. Nicăieri. Am abonament nelimitat la cinema și nu văd nici un film. Prietenii fericiți nu vor să aibă de-a face cu mine pentru că n-am nimic pozitiv de oferit, cei amărâți mă mai împung din când în când cu un băț să vadă dacă mai trăiesc. Problema cu tehnologia asta e că nu prea poți să rupi legăturile, poți să tai fire dar s-a inventat tehnologia wireless, ce știi tu. Poți să ștergi pe cineva de pe facebook, dar tot mai e în address book; tot mai ai prieteni comuni care publică poze cu dilitul respectiv, apoi te apucă remușcările și te gândești să îl adaugi din nou, dar experiența îți zice că e bine să stai băț lângă deciziile tale, așa că te gândești să o duci până la capăt dar n-ai cum! Ce să faci, să ștergi tot din yahoo, gmail, ymess, adrese scrise pe hârtie și poze uploadate prin șapte părți? nu mai rămâne decât să.

Problemele pe termen scurt sunt mai variate decât tipurile de condimente care se pietrifică pe rafturile mele (împreună cu rafturile în sine și cartoanele de lapte cumpărate lunar, păstrate intacte până la următoarea dezghețare). Cursul de olandeză merge șchiopătat, de 3 săptămâni l-am lăsat în paragină și aștept ziua glorioasă în care o să recuperez tot. Proiectul de experimentare abia se ține pe picioare, care picioare se înmoaie zilnic în găleți de cola. Mai deunăzi i-am injectat niște adrenalină și a început să danseze pe piesa asta, după care s-a culcat de oboseală. Ale mele picioare o duc mai bine, mai puțin o dată la două zile când le pedepsesc pe bandă. Sper că domnul Murakami avea dreptate în cartea aia. Observați obsesia cu picioarele. Am o bubă la picior.

Nu sunt deprimat, chiar nu. Uite, luna viitoare mă duc la concert. Am două bilete dar n-am pe cine să iau, așa că mă duc eu de două ori. Nu mă plâng. Adică, s-au mai anunțat în vizită oameni, n-au mai venit, asta e. Încerc să fac lucruri care să mă țină, cum ar fi să economisesc bani, și solitudinea ajută (cartea aia cu 100 de ani de solitudine e literală, sau e vreo metaforă? că nu vreau să bat vreun record sau ceva...). Singurul lucru pe care-l regret e că nu mai aștept nimic cu o bucurie de copil și nu mă mai entuziasmează decât un film la 6 luni. Duc fiecare zi în cârcă cu gândul să nu o sugrum pe următoarea. M-am metamorfozat în okay guy.

Ne auzim la următoarea insomnie! Vă pup, mă scol în 3 ore!

Povestea cu Olanda

noreply@blogger.com (Mihai) — Fri, 23 Sep 2011 02:28:00 +0000

Olanda a devenit din idee o certitudine din mai multe motive pe care nici eu nu le ştiu sigur. Acum folosesc ca faţadă faptul că nu-mi plăcea munca în Bucureşti şi de-aia am plecat, dar se poate foarte bine să fi fost totul pentru o fată, ceea ce, ştiu, e stupid.

Aveam o listă construită migălos cu toate joburile pe care am încercat să le fac în Olanda pentru care am fost refuzat. O enumerare ar fi destul de plictisitoare, eventual vag relevantă pentru cei patru oameni care mă citesc din Olanda. E destul să spun că m-am înscris la toate companiile studenţeşti online pe care le-am găsit, am aplicat la fast-food-uri, lanţuri de supermarketuri, Cirque du Soleil în Amsterdam, am vrut să am grijă şi de bătrâni, am vrut să fiu şi cobai pentru experimente medicale (serios, se plăteşte bine). Nimic n-a reuşit. Dacă insistaţi, o să înşir un cârnățoi de vreo 30 de rânduri, dar aşa mi-e cam lene.

Şi deci n-aveam bani. Asta a fost o parte importantă a celei mai negre perioade din viaţa mea. Dar e greu de spus ce m-a afectat mai mult pentru că de la început, de când am ajuns în Olanda, totul a intrat în ceaţă şi îmi pare că n-am putut să-mi folosesc pe deplin capacităţile mintale. Am avut un breakdown, unul care a durat destul de mult şi care a evoluat în depresie pe parcursul primului an. A început cu atacuri de panică, stinse de o persoană foarte bine intenţionată şi drăguţă care mi-a scris un mesaj pe care încă îl mai am şi pe care sper să nu o fi pierdut. Dar ceea ce a urmat nu a ajutat deloc. N-am primit nici un fel de suport, cel puţin nu suportul de care aveam nevoie, din partea colocatarului (hai că ştiţi cu toţii povestea, fără vrăjeală). Şi pentru că nu era destul, acelaşi colocatar şi-a însuşit întreaga brumă de prieteni pe care o aveam în Olanda. N-au mai fost prietenii mei, au devenit ai ei. Cineva zicea că dacă e aşa, atunci nu se pot numi prieteni. Eh, nu sunt eu unul care să se plângă la nevoie, dar poate mi-ar fi fost mai uşor cu ei. De ce n-am tras eu de ei? Pentru că nu mă puteam gândi la altceva decât de unde va veni chiria pentru luna viitoare, ce-o să mănânc, cum mai aplic pentru joburi; în general am pierdut orice perspectivă și bunăvoință. Singura persoană care se mai interesa de mine din când în când era Sorana, dintre cei pe care îi cunoşteam de dinainte. Sigur că a fost în principiu vina mea, dar după cum privesc eu lucrurile eram socially impaired şi am fost aşa mult timp - şi handicapaţii au nevoie de tratament special, nu?

Nu mi-am făcut prieteni în primul an de Olanda, dar slavă Domnului am pierdut destui. N-am să-mi cer scuze pentru că nu sunt genul ăla de persoană (adică reasonable), şi e pierderea mea, mi-o asum. Dar îmi pare rău şi dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum... Dar n-am ştiut.

Ce-a urmat a fost o acomodare extreeem de lentă cu un metabolism mai încet (pentru că trebuia să mănânc mai puţin și mai ieftin) şi o pseudo-sihăstrie care într-un fel m-a întărit mai tare decât orice altceva ever. Datorită ei sunt aproape sigur că n-am să (mai) înnebunesc vreodată, datorită ei ştiu că n-am să fiu vreodată prea distrus după o despărţire, datorită ei încă mai am un strop de optimism în mine, pentru că toate încurajările stupide şi toate previziunile fără fundament ale oamenilor care-mi urau binele s-au adeverit până la urmă. Adică, sigur, ei vorbeau la mişto, doar să mă încurajeze, dar atât cât a funcţionat m-a împins mai departe. Şi n-aş fi supravieţuit niciodată fără 300 de euro care mi-au salvat pielea, veniţi dintr-o sursă neaşteptată dar foarte binevenită.

Majoritatea ştiţi povestea cu cele 34 de ore muncite fără întrerupere, primele zile de muncă fizică şi cele mai intense. La sfârşitul lor am câştigat ~400 euro care au fost de departe cei mai bineveniţi bani din viaţa mea şi momentul care mi-a schimbat atitudinea, viaţa, nivelul de trai, balanţa de prieteni şi metabolismul! Toate astea au început cu ajutor de la Vlad.

Restul e istorie!

Când sunt deprimat scriu pe blog

noreply@blogger.com (Mihai) — Mon, 12 Sep 2011 01:52:00 +0000

Asta m-a ţinut întreg cea mai mare parte din facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta. Colţul ăsta virtual e numai al meu şi sunt teribil de ruşinat că îl ignor sistematic, deşi s-au schimbat atât de multe lucruri la mine şi cu mine încât nici nu mai ştiu cum să umblu cu el, nici cu ce să-i îmbogăţesc paginile. Dacă am fost vreodată blogger, acum nu mai sunt, aşa cum se pare că nici prietenii mei internauţi nu prea mai onorează blogurile lor cu posturi. Însă n-am să uit niciodată că m-a suportat când am fost mai deznădăjduit, că m-a ajutat să-mi descurc firul ideilor din cap, că m-a ajutat să cunosc oameni deosebiţi, printre care şi oamenii de pe lista din dreapta, pe care sper să am onoarea să-i mai văd vreodată.

Eheheee, ce vremuri, în care îmi plângeam de milă că fata nu mă place şi îmi vărsam frustrările aici... acum n-aş putea să fac asta, pentru că oricum nimeni nu mai citeşte ce debitez eu aici, traficul meu constă în search-uri de genul "blog de iubire", "cele mai frumoase nume de băieţi" şi "curvette", astea mă ţin în viaţă. Tot ce mă motivează să scriu aici e sporadicul vizitator ilustru care-mi oferă o bucurie când constat locaţia şi numărul de returning visits, mă gândesc că nu vorbesc chiar degeaba.

Dar ideea era depresia. Şi pentru că nu pot să scriu despre asta (deşi pot să pun un tag înşelător) pot să mai şterg din drafturile din telefon, pentru că de luni de zile tot aşteaptă să prindă o şansă de prima pagină pe blog, fără să primească nici măcar un Compose New Post! Am următoarele lucruri de spus:

Olanda e o găoază umedă, cineva a uitat robinetul deschis şi ploaia nu se opreşte, aşa că mă gândesc (serios sau nu) să plec de aici înainte de următorul recensământ. Nici măcar nu mai e amuzant, nu mai am nici energie să mă înfuriez, mi-am epuizat replicile inteligente gen Regenland, acum tot ce pot să fac e să stau în casă când pot şi să pun pelerina şi să sper la mai bine când merg la curs. Partea nu prea rea e că oricum nu prea mi-am făcut prieteni pe aici, ba chiar am pierdut mulţi, deci nu aş lăsa prea mult în urmă, partea mai rea e că nu am unde să mă duc.

Voiam să mai spun că fac un curs de olandeză şi acum a devenit mai serios. Pentru că profesoara e cam dură, în felul politicos tipic olandez, mă simt obligat moral să-mi fac temele şi să particip la cursuri, deşi urăsc dimineţile (peste 4 ore trebuie să fiu în picioare) şi bineînţeles că aş vrea să mă las, acum că a devenit mai greu. Dar ultima fărâmă de mândrie din mine mă ţine pe poziţii, să vedem cât mai rezistă, pentru că moralul meu nu e fantastic. Un efect secundar oarecum nefericit, dar s-ar putea să mă înşel, e că nu mai ştiu în ce limbă să gândesc. De la simplitatea limbii române am ajuns la dualitatea engleză-română (speak-think), iar mai recent am pierdut controlul complet, când am ceva olandez în jur creierul meu screme olandeză, în rest engleză şi puţină română pentru liste.

Vorbind de moral, nici până în ziua de azi nu am învăţat nimic despre femei în afară de faptul că toate care-mi plac au prieten - asta, sau eu apuc să cunosc doar femei în relaţii (poate emit vreun feromon specific, this guy's safe, put him in the friend zone). Complet independent de ce am zis mai sus, sunt de părere că oamenii judecă prea repede şi într-un cadru restrâns, după care trag concluzii pripite, fără să mai aibă răbdarea să mă cunoască mai bine. M-am obişnuit şi cu asta. Ah, şi voiam doar să zic: "Du-te-n pizda mă-tii!" proastei care mi-a dat impresia că mă place, ca pe urmă să mă respingă foarte delicat şi subsequently să mă ignore pe termen nelimitat. Pfiu! a trecut ceva timp de-atunci, dar mă simt mai bine!

Acest post a început aşa promiţător, dar se termină în flăcări. Mai daţi un brânci din când în când, dacă vreţi să mai citiţi ceva. Dacă nu, vă voi polua peisajul internautic in my own time.

Man touches 2000 boobs

noreply@blogger.com (Mihai) — Fri, 09 Sep 2011 02:00:00 +0000

<p>&amp;amp;amp;lt;p&amp;amp;amp;gt;&amp;amp;amp;amp;amp;amp;lt;br&amp;amp;amp;amp;amp;amp;gt;S&amp;amp;amp;lt;/p&amp;amp;amp;gt;</p>

Sigur,titlul e făcut să atragă un public cât mai numeros (şi needucat, probabil), dar dedesubtul aparenţelor veţi găsi lucruri inedite, la care probabil nu v-aţi fi gândit în vecii vecilor cu atât de puţin sânge circulând prin creier.

Acest video înfăţişează un individ care le apucă pe femei de ţâţe. Mai exact, 1000, în decurs de 18 minute/30 de zile. Asta e tot ce se întâmplă şi e glorios. Totuşi, încet dar sigur putem identifica câteva efecte secundare neplanuite ale acestui (să-i zicem) experiment social la scară largă, efecte pe care le voi înşira în cele ce urmează.

Lucrurile se petrec în Rusia, de unde avem parte de primul lucru nou învăţat, în Rusia e şi cald uneori. În Rusia sunt şi foarte multe gagici mişto, ceea ce ştiam deja, dar mă miră că nu sunt majoritatea. Unele (puţine) sunt urâte, dar la urma urmei sunt de toate formele şi dimensiunile, nu au nimic mai bun decât România. Dar cea mai importantă legătură cu Rusia e că tipul a găsit 1000 de femei care au fost de acord să fie pipăite. N-ai găsi 1000 de pitzi dispuse să facă asta oricât de celebru ar fi tipul ăla (care se pare că e blogger, deci no way, poate doar Gogu). Dacă ar veni George Clooney să filmeze în România, ar putea face un film de 2h doar cu el claxonând la mameloane tricolore până când capătă carpal tunnel syndrome, după care restul femeilor de la coadă l-ar devora de viu. Dar nu vine.

In vorbele nemuritoare ale lui ~~Leo~~ MC Hammer, trebuie să mergem mai adânc. În 18 minute observi multe lucruri despre specia venusiană cea mai de preţ pentru vânătorii marţieni (sâc!). În primul rând, femeile au acceptat, înseamnă că le place - poate ar trebui să facem asta mai des, chiar spontan, de ce nu? Până şi individul din video şi-a luat doar câteva palme (plus vreo două săruturi şi, suspectez, multe numere de telefon). Putem de asemenea observa că pe măsură ce tipul apucă din ce în ce mai mulţi gemeni, devine din ce în ce mai puţin entuziasmat, ceea ce demonstrează că nimic nu e bun în exces, nici măcar grabbin dem tittaes. Mai vedem că majoritatea femeilor se supun cu un fel de curiozitate inocentă, dar sunt unele care trebuie să dramatizeze scena, dar nu sunt atât de originale pe cât credeau. Dacă ar fi să ghicesc, aş zice că tipele care au reacţionat cel mai atipic sunt cele mai interesante (atât în bine cât şi poate în rău), orice titty grab e o aventură cu ele (exemplu 37, 392, 509, 641). Din punct de vedere matematic, e interesant de aflat câte încercări ratate nu ne sunt arătate şi câţi ochi vineţi şi-a încasat flăcăul, dacă (477).

Peste toate, cel mai mare potenţial îl are aplicarea ideii în alte ţări. De acum 2 paragrafe m-am răzgândit: dacă te duci în Romană, ai şi ce să pipăi, ai şi cum, le dai un covrig, le faci o poză şi le promiţi faimă pe internet. După care te uiţi la fundul ei cum se ondulează în depărtare şi îţi vine ideea să le apuci şi de buci. Acesta, ~~doamnelor şi~~ domnilor, este progres.

"Liberi, belli, ribelli"

noreply@blogger.com (Mihai) — Sat, 03 Sep 2011 02:02:00 +0000

Nu am fost niciodată nicăieri, în afară de Olanda. Belgia nu se pune, de vreme ce vorbesc cam tot olandeză pe unde am trecut eu, şi în plus doar am trecut, n-am stat niciodată mai mult de 2h.

Dar am fost în Italia, pentru că nu mai văzusem pe mama de 2 ani şi am zis că ar fi cazul. Aşa că am luat unul din (probabil) zecile de zboruri până în Roma, de unde a trebuit să caut un autocar care să mă ducă de partea opusă a cizmei. Din prima zi m-am simţit foarte nelalocul meu, pentru că nimeni nu vorbea altceva în afară de italiană, cu excepţia minimului necesar care ne-a permis să ne înţelegem un pic mai bine decât un orb şi un mim. Mă rog, în retrospectivă îmi dau seama că ar fi trebuit să fac lecţiile alea de italiană, dar lenea.

Drumul cu autocarul a fost foarte frumos, pentru că italienii au o grămadă de autostrăzi şi toate trec prin nişte regiuni care-ţi taie răsuflarea, trecând de la câmpie, vreme aproape tropicală, la deal şi munte, unde la fiecare kilometru zăreşti în depărtare orăşele parcă sculptate în stâncă, întruchipări perfecte ale oraşului făcut pentru turişti (pentru că nici un italian nu admiră peisajul pe geam, toţi erau absorbiţi în somn sau rebus). Drumul cu autocarul a fost şi foarte frustrant, pentru că am călătorit cu verişorul de 14 ani, căruia i se făcea rău de la orice, inclusiv drumul cu maşina de la Galaţi la Bucureşti, autobuzul în Bucureşti, avionul până la Cluj, avionul până la Roma şi ultimele 2 autocare până în Tortoreto. A fost o zi lungă.

Italia a început de a doua zi, când am descoperit că în peninsulă e mai cald ca în România şi eu mă dezobişnuisem cu temperaturile de peste 25 de grade. În principiu, ce-am făcut în cele 4 zile a fost să încerc să nu stau în casă şi să evit soarele în acelaşi timp. Printre highlights se numără coborârea dealului la picior*, plimbări repetitive pe obscen de lungul bulevard de la mare, admiratul panoramei din grădina de pe bloc (!), fotografiat stil paparazzi/peeping tom, ghicit vârsta minorelor după care întorceam capul**, tentative eşuate repetat în a-l entuziasma pe văr de vacanţa asta care-i fusese plătită de altcineva, mâncat pizza autentică italiană făcută de un român (frate-miu :>), cunoscut două gagici italiene cu care aş merge oricând în camping în munţi, ajuns între picioarele uneia din cele două gagici***, dat indicaţii unor români, într-un oraş în care eram turist absolut, mâncat a shitload of arrosticini şi altele.

* Scurtă lecţie de geografie: Tortoreto e un oraş la nord de Pescara, pe malul Mării Adriatice. Oraşul e împărţit în două, Tortoreto Alto, care e pe deal, şi Tortoreto Lido, comuna de la malul mării. Oraşul de sus e drăguţ dar din nefericire complet mort pe timp de zi, aşa că dacă eşti turist mergi la plajă. Tot din nefericire, ai mei locuiesc în Tortoreto Alto. Există un singur autobuz care face legătura, o dată pe oră. Nu o dată au trebuit mama sau frate-miu să urce dealul pe jos, ceea ce înseamnă urcat 3 km în pantă şerpuită de 30-45 de grade (radiani*180/π), la temperaturi de 25-30ºC. Din fericire eu doar am coborât-o de 1,5 ori.

** Matematic vorbind, nu toate fetele mişto din Tortoreto sunt minore, dar statistic vorbind, ar putea foarte bine să fie. Frate-miu mi-a zis-o clar de la început: tot ce vezi bun e ilegal, şi după câteva zile petrecute acolo (vorba aia, într-o zi întorc capul după ~~femei~~ fete cât alţii într-un an) tind să-i dau dreptate.

*** Managerita restaurantului unde lucrează frate-miu şi maică-mea e o tipă de 25 de ani, pretty very hot, if I may add. Am cunoscut-o la restaurant, apoi ne-am mai văzut la plajă într-o zi. Cealaltă tipă era verişoara ei, equally but differently hot, de 28 de ani. Într-o seară ne-au luat pe mine şi pe frate-miu de pe drum cu maşina şi am mers undeva într-un oraş apropiat, unde am stat doar preţ de-o cafea. Restul de două ore le-am petrecut căutând maşina, pentru că nu mai ştiam unde o parcasem. Ne-am despărţit, eu am rămas cu tipa de 25 de ani cu care a trebuit să mă înţeleg în franceză şi italiană, cu chiu cu vai. După vreo oră jumate tipa nu mai putea să meargă în tocuri aşa înalte, aşa că am cărat-o pe umeri ca cavalerul ce sunt. So no, I didn't get some :-<

Per total, n-am fost atât de turist pe cât ar fi trebuit, dar am descoperit că nu-mi place să fiu arătat cu degetul pe stradă ca fiind străin, aşa că încerc să mă amestec între localnici pe cât de mult posibil (ceea ce fac şi în Olanda). N-am fost decât o dată la mare, mi-am ars un pic umerii si am făcut febra musculara la fese de la 10 minute de înot. Am trimis vederi (cui a cerut si celor pe lista de abonaţi), am mâncat tradiţional, am comunicat cu localnicii si am asudat mult de tot. Next on the list: nordul Italiei (când am timp).

Livescore din Giro d'Italia

noreply@blogger.com (Mihai) — Thu, 04 Aug 2011 23:45:00 +0000

După o perioadă de vreo oră în care m-am chinuit să fac poze într-un autocar în mişcare, am ieşit din zona Romei şi m-a pălit ideea să fac live blogging old school, am scris pe foaie! să văd eu care blogger se mai poate lăuda cu asta.
Dar, înainte să ies din oraş, văd că ăştia au portocali pe străzi, ca pomi decorativi. Wtf? Şi aveau şi fruct, erau pline! Cred că portocalele nu sunt la mare preţ aici, de vreme ce atârnau şi nici un ţigănaş român nu venea cu coşul.
Până acum am numărat prea multe femei mişto pe stradă (din autocar în mişcare), ceea ce pune Italia pe locul 3, după România şi Olanda.
Habar nu ştiu unde sunt. Mi se pare că am ieşit din zona Romei sau Roma Comuna sau cum dracu i-o zice. Temperatura 31 de grade, umiditate 120%, coafura rezistă.
Frate, mulţi copaci au ăştia în oraşe. Ori suntem noi într-un orăşel mare ori au ăştia o tonă de autogări şi oameni care să umple peroanele peste tot.
În autobuzul ăsta sunt numai femei frumoase şi se urcă altele şi mai mişto dar ceva îmi zice că media de vârstă coboară către 18, I'd like to give a shoutout to ză girl with them titties popping out, care s-a urcat odată cu noi la aeroport.
18:18, cineva iubeşte pe altcineva undeva cumva. S-a urcat şi taxatoarea să verifice biletele. Srsly? Doar am plătit fiecare şoferului, de ce mai verifică cineva bileţele? Also, Auchan. Bonus: autostrăzi suspendate. Înghite-o, Oprescule! Ah, le ragazze...
Tipa din faţa mea tocmai şi-a scos inelul şi l-a întors pe dos, lol. E ca o curea de ceas, şi undeva ascunsă între zale e o pietricică preţioasă. Cool.
Ce bulangii sunt italienii ăştia. Am 3 tipi în faţă, mai tineri ca mine cred, care au toţi ochii albaştri şi arată a jucători de fotbal. Mie mi-e doar de păr, vreau şi eu de-ăsta. Unul poartă badge cu "io sono interista".
De fiecare dată când mă gândesc cum aş spune ceva în italiană, mă loveşte sindromul Bean, în loc de italiană bag ba spaniolă ba franceză ba mister! (nici eu nu-mi dau seama ce limbă e)
Io n-am văzut de-astea în Ro: panou cu preţurile la benzină (self service) pt staţiile care urmează la câţiva kilometri. La câte maşini sunt, cred că le prinde bine...

Cred că trecem prin munţi. Cred că e foarte mişto spre superb aici. Cred că toate orăşelele alea construite pe munţi, direct pe pantă, sunt mulse bine de tot pe filiera turismului, cause i'm sold. Şi să moară Bibi dacă văd vreun bald spot în pădurea asta deasă, doar vreo casă izolată din când în când. Oare ăia sunt bogaţi sau pustnici?
Între timp au început să chelească pădurile. Am văzut un castel, am belit ochii. Temperatura a scăzut cu 6 grade, deci suntem sus. Încă 2h, sper că băiatul asta să reziste, călătoria asta l-a nenorocit. Idioţii ăştia nici nu se uită în jur! Fac rebusuri şi vorbesc la telefon, nu ştiu să se bucure de propria ţară. Îmi sună cunoscut.

Pledoarie pentru condiționarea umană

noreply@blogger.com (Mihai) — Tue, 26 Jul 2011 02:15:00 +0000

De fiecare dată când a trebuit cu adevărat să mă scol de dimineaţă, ştiţi voi, momentele alea de aeroport, interviu, examen (important), am avut o groază incontrolabilă de trezit. Când vine vorba de dormit 2-5 ore, culcatul e un calvar şi trezirea e o prelungire a coşmarului din care presupun că tocmai m-am trezit. Asta pentru că ştiu că un număr de ore mai mic decât 6 îmi sunt complet insuficiente şi când sunt mai puţin de 4 intru în panică gândindu-mă la... alarma telefonului.
Ah, soneria de dimineaţă, cine n-o ştie, cine n-o urăşte. Fiecare dintre noi are o întreagă istorie a sunetelor care i-au traumatizat dimineţile în ultimii ani, iar eu nu fac excepţie. De când am plecat de acasă (unde mă scula când mama când tata şi îi puneam să-mi facă un masaj de trezire) am folosit telefonul, cu scurta aventură a ceasului deşteptător de la Ikea, pe care colegii mei de cămin n-au putut să-l suporte sub nici o formă. La primele trei sonerii am căpătat imunitate, inclusiv pe perioada în care munceam (da, dau vina pe alarma de telefon pentru întârzierile zilnice la muncă). Am mai schimbat sunetul când mi se părea prea traumatizant, dar nici unul n-a mers. Acum, cu telefonul nou, soneria e mai discretă, ca şi cum cineva ar zgâria o tablă în vis, nu mă mai trezeşte ca un ciocan în tâmplă, dar tot n-am reuşit să scap de senzaţia de nelinişte chiar înainte de culcare, dacă ştiu că orele nu-mi sunt de ajuns.
Tocmai de aceea aş vrea să fiu condiţionat, să mă pot trezi din somn la un semnal, de preferinţă o muzică lină, ca în exemplu. Ofc, aş trebui condiţionat şi la culcare, şi ce-i mai plăcut decât să adormi pe muzică (bine, văd câteva dezavantaje aici, dar nu majore) eventual în combinaţie cu orizontala sau cu un anume stimulent olfactiv. Asta ar rezolva foarte multe probleme nu numai pentru mine, după cum sunt sigur că şi voi vă doriţi un somn fără întârziere şi fără griji sau traume. Oh, the possibilities! poţi activa productivitatea într-o persoană pe un interval fixat între două triggere temporale, poţi induce preferinţe alimentare care să excludă dulciuri sau slănină (hi dad!), poţi re-instrui infractorii într-o direcţie pozitivă pentru societate, inducându-le silă de violenţă şi ilegalităţi! *wink wink*
Până la ziua aceea minunată, eu n-am să mai merg la culcare acum, de vreme ce ar trebui să mă scol peste o oră. Mai miră pe cineva?

Bad boys vs Nice guys

noreply@blogger.com (Mihai) — Sun, 17 Jul 2011 17:30:00 +0000

Oricât m-am chinuit să fac titlul în limba română, nu ar fi sunat la fel de bine ca în engleză.

Pornind de la articolul care m-a enervat de pe thoughtcatalog, un băiat bun, adică eu, vă va povesti cum nu e niciodată rentabil să fii tipul de treabă pentru că nu iese ~~niciodată activitate vaginală intensă~~ nimic bun din asta. Personal, sper ca articolul să nu se verifice la o scară mai mare printre femei, dar ceva îmi zice că ideea de bază e, din păcate, adevărată.

Ideea este aceea că tipii de treabă vor fi mereu la fel, aşa că orice gest frumos din partea lor păleşte în intensitate, pentru că se înscrie în monotonia atitudinii lor, care e de a fi mereu serviabili şi curtenitori şi... plictisitori, nu? Pe când un bad boy adevărat, dacă poate fi îndreptat din căile sale eronate, valorează exponenţial mai mult ca reformat; astfel, femeia are parte de un specimen pe care l-a îmblânzit cu mâna ei, care din când în când îşi arată latura lui animalică, trezind în acelaşi timp animalul din ea, dar care în cea mai mare parte a timpului este subjugat ei.

De unde să încep? Am cunoscut fata aceea. Eu, băiatul de treabă, am fost cel care asculta poveştile despre bad boy-ul incorigibil, care o înşelase şi cu toate astea încă mai suspina după el, pentru că în continuare rămânea singurul bărbat care o făcea să se simtă vie, cel mai interesant specimen pe care îl cunoscuse vreodată, focul dinlăuntru, știți voi, etc. Am fost băiatul de treabă refuzat pentru că ea încă mai plângea după el, care o părăsise şi se dusese cu fosta, iubire peste care nu trecuse. Am fost băiatul de treabă care a preţuit mai mult prietenia decât sexul de răzbunare împotriva prietenului bad-boy care-şi făcea de cap prin alte părţi. Am fost băiatul de treabă care n-a vrut să forţeze o tipă beată să-şi înşele prietenul pe care-l iubea şi să fi regretat după. Am fost un fraier, cu alte cuvinte.

De unde ştiu că articolul e adevărat? Pentru că în cele câteva dăţi, numărate pe degete, în care am fost eu bad boy (atât cât m-am priceput) n-am întâmpinat nici un pic de împotrivire în îndepărtarea chiloţeilor. Niciodată. Not-a-once. Trageți fiecare concluzii.

[Poveşti din liceu] Cât de mică este lumea după Facebook

noreply@blogger.com (Mihai) — Wed, 13 Jul 2011 02:31:00 +0000

Şi mă uitam eu odată pe la 4 dimineaţa pe Facebook la profilul unei gagici, right, nimic neobişnuit, iar eu fiind photo whore mă îmbăiam în cele 100 poze cu tipa brunetă cu ochelari, un fel de nerdvana meets geektopia, I mean this girl has it all, şi nu mă refer la dimensiuni de model. Nu că ar conta, dar mă uit să văd vreun status, dau de familie. Descopăr că fratele ei este un tip pe care l-am cunoscut o singură dată, dar n-am să uit niciodată faţa lui. Mergând într-o zi la şcoală spre liceu, printre blocuri aşa cum trebuia să o luăm, în faţa mea e un alt copil de la şcoala noastră, fiind acostat de un grup de ţigănaşi (cu ei am mai multe poveşti, nici una frumoasă). Într-un moment de disperare, tipul s-a repezit la mine cu un zâmbet mare pe faţă, prefăcându-se că mă cunoaşte, doar ca să scape de şatra ce mai avea puţin şi-l sălta de toată încrederea de sine pentru restul vieţii lui. Acuş, eu eram departe de un dur, dar aveam de pe-atunci privirea piezişă şi ofc elevaţia, aşa că de-ai lui Connect-r ne-au lăsat ghiulurile în ziua aia. Faţa lui în acele 5 minute a trecut de la o groază amestecată cu confuzie, gen "I got lost in a cave, turns out it's the one from the Descent", până la uşurare şi chiar veselie (pentru referinţe vezi Caddyshack). Nici nu cred că am făcut cunoştinţă, dar am tot înclinat din capete pe hol tot liceul după aia.
Fato, ştiu că nu mă cunoşti, dar te iubex! De tot! Aşteaptă-mă! (mai am doar 8 ani până termin ratele)

The Breakfast Club remix

noreply@blogger.com (Mihai) — Mon, 11 Jul 2011 19:12:00 +0000

This is what I have created. Let me know what you think :D

Să tot mergi la concerte

noreply@blogger.com (Mihai) — Fri, 08 Jul 2011 00:34:00 +0000

Fiind un do-er care nu face nimic în majoritatea timpului, ideea de concert se pliază de minune pe stilul meu, de vreme ce cluburile sunt prea agresive şi barurile prea pasive. Una din rezoluţiile mele generale pentru viaţă e "go to as many concerts as possible", lucru enervant pentru voi inginerii care vreţi numere exacte sau măcar o cuantificare aproximativă.

După cum nu ştiţi, anul asta am dat de ceva bani şi am decis să mă răsfăţ cu muzică live. În caz că nu aveţi cont, Songkick e un site perfect pentru vânătorii de concerte, unde tu doar introduci artiştii/cluburile/oraşele de care eşti interesat şi îţi raportează toate concertele care au loc. Înarmat cu asta, am început cu tupeu anul: Florence and The Machine, Skunk Anansie, Maroon 5/Sara Bareilles, Hercules and Love Affair + Aeroplane, Aeroplane again, The Black Keys, Faithless, DJ Shadow, The Kooks, Arcade Fire, Beirut, Pitch Festival, George Michael, Grinderman, iar dacă uit ceva înseamnă că nu mi-am dorit destul de mult să merg la ele.

Here's the catch. La toate astea am vrut să merg, dar într-un final am ajuns la Hercules and Love Affair + Aeroplane, Faithless, DJ Shadow şi atât. Am vrut să prind pe Aeroplane încă o dată când mixa în Haga, dar munceam în seara aia şi mi-am spus că mai bine economisesc banii decât să văd acelaşi artist de două ori în mai puţin de 2 luni. Am greşit. Dacă aveţi vreodată ocazia, mergeţi să-l vedeţi pe Aeroplane, e noul Fatboy Slim. Povestea cu Faithless cred că o ştiţi.

De ce nu am mers la celelalte concerte, ziceţi? Pentru că sunt o panaramă de om şi cu ocazia asta puteţi observa efectele extrem de nocive ale procrastinării. Deşi îmi doresc să fi mers la fiecare din show-urile de mai sus, pentru unele chiar nu eram aşa convins. Îmi pare rău de Skunk Anansie după ce-am auzit că au rupt la Bestfest (unde btw am câştigat bilet, go figure, de-aia nu am noroc în dragoste), îmi pare foarte rău de Sara Bareilles, care era opening act pentru Maroon 5. Black Keys, la fel, era un amalgam de "trebuie să muncesc" şi "să mă duc singur?" care mi-a omorât cheful. Cât despre George Michael, pe cât mi-aş dori să-l văd, biletele sunt ~80 €. Nuff said.

Am fost atât de entuziasmat când am auzit de concertele Kooks şi Beirut, plus kind-of-entuziasmat şi de Arcade Fire, concerte care se desfăşurau în iunie-august-iulie, ce doze potrivite, n-aţi zice? Unul pe lună, o investiţie de viitor, pentru că cine n-ar vrea să plătească 30 euro pentru concertul unor viitori posibili clasici ai muzicii? Am calculat şi mi-a dat cu minus, pentru că biletele la The Kooks s-au vândut, se pare, în 2h de la punerea în vânzare. Isteţimea nu se termină aici. Câteva săptămâni mai târziu, încrezător că un spectacol în august nu ar putea fi sold out aşa curând, mă uit de curiozitate la concertul Beirut care, ghici ce. O săptămână mai târziu şi biletele la Arcade Fire se epuizaseră.

De-atunci ai putea spune că m-am învăţat minte. Am început să urmăresc promoteri de concerte şi festivaluri pe twitter şi am aflat cu bucurie că The Kooks se întorc în noiembrie. Mi-am notat ziua şi ora la care se lansează presale-ul şi am fost treaz la ora aceea fragedă care este 10 dimineaţa, ca să cumpăr. Am cumpărat biletele şi pot să mă laud că voi merge să-i văd, preferabil cu cineva căruia îi plac la fel de mult. La cum evoluează lucrurile, în 5 luni nici o fată nu va mai vrea să aibă de-a face cu mine, aşa că mă duc cu un dude (sau pun biletul la licitaţie şi cine îl câştigă trebuie să îndure un date cu mine şi orice alte activităţi au mai fost licitate).

M-am învăţat minte? Poate nu. Festivalul Pitch, ce are loc weekendul ăsta, la care aș fi putut să-i văd pe Chromeo şi Buraka Som Sistema, şi-a terminat biletele pentru ziua de sâmbătă cu o zi înainte să vreau eu să cumpăr. Am avut săptămâni, chiar luni de zile la dispoziţie, dar eu mi-am tot spus: Neah, e un festival, nu are cum să se epuizeze. Am aşteptat până cu 3 zile înainte şi am primit exact ce am meritat.

Mulţumesc, soartă! (pentru celelalte, nu pentru asta, concertele sunt o nimica toată)