Dracii pe care-i am eu acuma se revarsa asupra celora care fac glume bune de Boboteaza si de Lasata Secului si-atunci din nimereala, ca de fapt voiau sa spuna altceva, dar care se strofoaca, se maimutaresc, fac jocuri de cuvinte, te trag de maneca sa-ti spuna un banc si alte asemenea giumbuslucuri care pe mine, zau, nu ma fac nici sa zambesc. Bine, uneori mai zambesc, dar si atunci din mila sau de jena, ca prea se chinuie.

Dar ii stiti pe aia care va fura glumele? Si-apoi le dau ca si cum ar fi ale lor? Mor cu ei! Sa iei gluma unuia si-apoi s-o repeti in diverse contexte ca si cum ar fi a ta, mi se pare la fel de penibil ca a ramane in poponeata nuda fix in mijlocul unei prezentari, in fata actionariatului. Bine, poate am exagerat un pic. E mai penibil sa furi glumele altora!!!

Te uiti la ei cum iti folosesc gluma – fara copyright – adica nu zic: “vorba lu’ Cutare”, ei povestesc asa, cu emfaza, si fara bun simt, cu multe rotocoale, culegand aplauzele si admiratia inocentilor din jur.

Mi-a fost dat sa mi se fure glumele de foarte multe ori. Pentru ca heeei, sa recunoastem, sunt amuzanta. Si ma uitam la ei cum se bucura ca cei din jur rad la ultima duma pe care-au scos-o, cum plecau modest din cap la intrebarea: “maaaamaaa, de unde le scooooti?!” Si se-ntorceau si spre mine admirativ, ca si cum: “e, ce zici? Cum ti se pare?”. Sa mori tu?! N-ai vrea sa ma si tavalesc pe jos de ras? Ce vrei sa-ti zic? Ca esti tare? Da, esti tare nesimtit, hotule de glume care esti!

Serios acum, voua nu va e un pic jena? Adica daca tot furati glumele altora, macar faceti-o in alta gasca, nu de fata cu autorul. Make your own jokes!

Vreau sa infiintez ACTA glumelor. Cine e cu mine?

Cred ca timp de vreo doi ani am toooot notat intr-un vocabular verde astfel de expresii care atunci mi se pareau “deosebit de frumoase”, iar azi imi doresc sa nu le fi citit. :)) [Ce-i trist este ca reminiscentele acestor figuri de stil se regasesc azi in textele unora dintre fetele din blogosfera romaneasca. Iar ce-i si mai trist este ca se gasesc destui care sa le si admire inspiratul condei. Dar poate sunt doar eu invidioasa pe nonvalorile care-aduna alte nonvalori in jur, ca mustele la bec.]

Nu stiu cum s-a facut ca zapada asta, care ne-a intrat in case, cizme, nari, ochi si, unora in suflete, mi-a amintit de expresiile alea “de-o-se-bit de frumoase”. Mai tineti minte ca majoritatea compunerilor erau facute dupa acelasi calapod? Ca majoritatea se incheiau cu traditionalul “ce frumos a fost!”? :))

Mai tineti minte ca majoritatea compunerilor despre iarna contineau o lista de “expresii frumoase”, care se regaseau cam la toti copiii?

De exemplu:

- ninge cu fulgi mari, ca de vata

- ninge ca-n povesti

- iarna, craiasa zapezii

- natura a imbracat o mantie alba, de sarbatoare

- stratul pufos de nea

- norii cern stelute argintii

- iarna cerne cu sita rara

- flori de gheata

- cununa de stelute argintii

- dansul fulgilor de nea

- cojoc de omat

- “cer de cristal, iaz de oglinda”

- casele poarta caciuli de blana alba

Oare de ce ne-or fi indrumat sa folosim astfel de penibilitati? Nu e cumva daunator pentru copil sa-l inveti ca numai scriind asa siropos dai dovada de valoare stilistica? Si cum se impaca asta cu predatul esteticii uratului de mai tarziu? Cum le explici ca si “bubele, mucegaiul si noroiul” sunt la fel de frumoase ca “stelutele argintii”, dar in alt mod?

Tu ai obisnuiai sa folosesti astfel de expresii minunate in compuneri? Si daca da, pe care ti le mai amintesti?

Din septembrie 2010 pana-n februarie 2011, am lucrat la matinal, la Pro FM. Fapt care presupunea trezirea la cel tarziu cinci jumate pentru ca la sase trebuia sa ma infiintez la birou si sa-ncep sa bat la tastatura. Au fost niste luni infernale, un program care scotea ce era mai rau din mine, devenisem un adevarat Chuckie care iesea in fiecare dimineata din lift, la ora 6:00 ciufut, burzuluit, gata de atac!

Pana atunci, eram convinsa ca ora 6:00 nu exista, ca e o legenda povestita din tata-n fiu, din aceeasi gama cu “te dau la tigani”, “daca nu mananci tot, chem doctorul sa-ti faca injectie” sau “daca nu esti cuminte, vine baubau si te ia”.

Cunoscutii au incercat sa ma consoleze: “stai, ma, linistita, o sa vezi cum o sa te obisnuiesti, organismul isi intra repede in ritm.”

In plus, imi ziceam eu, o sa ajung acasa foarte devreme si-o sa ma odihnesc, nu? Ei, bine, nu! Mi-am dat seama ca nu sunt sub nicio forma genul de persoana care sa poata supravietui cu cateva ore de somn pe noapte si ca dormitul la pranz nu-l compenseaza pe cel din creierii diminetii, cand ma trezeam eu.

Devenisem irascibila, nu-mi convenea nimic, de stresata ce eram ca urma sa ma trezesc la 5 dimineata, nici nu mai puteam sa adorm noaptea. Cunoasteti panica aia: Doamne, e ora doua si eu inca nu am adormit, ma trezesc in trei ore, maine o sa fiu varza, trebuie sa adorm, trebuie sa adorm, trebuie sa adooooorm!

In perioada aia am citit o gramada de studii despre somn si, mai ales, despre lipsa lui si despre efectele nocive pe care le poate avea asupra organismului. Iata cateva, pe care le-am considerat mai importante:

1. Lipsa de somn favorizeaza aparitia unor cardiovasculare. Cunosc o persoana care mi-a marturisit ca a lucrat cinci ani la matinal si, pana la varsta de 35 de ani, a facut cateva atacuri cerebrale. (Aceasta marturisire a avut un rol esential in demisia mea.)
2. Lipsa de somn te deprima. Si eu pot sa confirm. Din fata vioaie, mereu cu zambetul pe buze si atat de energica incat ajungeam obositoare pentru cei din jur, devenisem ursuza si-mi venea sa plang din orice nimic.
3. Lipsa de somn iti imbatraneste pielea. Cearcanele dupa o noapte pierduta se retrag, dar ce te faci cu cearcanele marturie a multor nopti pierdute? Astea nu fac decat sa se adanceasca.
4. Lipsa de somn iti afecteaza judecata. Nu degeaba se spune ca noaptea e un sfetnic bun. Noaptea, daca o dormi, chiar e un sfetnic bun. De cate ori nu ti s-a-ntamplat te framante o problema inainte de culcare si-a doua zi sa nu ti se mai para mare lucru sau chiar sa gasesti o solutie? Cica persoanele private de somn gandesc mai incet si iau decizii mai greu.

Deci, eu nu dormeam suficient pentru ca jobul ma oblige sa fiu devreme pe baricade. Dar care ar mai fi motivele pentru care oamenii nu dorm suficient?

1. 1.    Partener care sforaie

Doamne, cat ii urasc pe astia. Sunt cei mai sacaitori oameni cu putinta. Mai ales pe aia care sforaie, ii trezesti: “sforai!”, nu recunosc nimic: “eu? Nu sforai?”. Ei, nu ma-nnebuni! Dar mai devreme cine grohaia pe doua voci? Dupa care se-ntorc pe partea cealalta, tac vreo 3 minute cat sa atipesti tu, si-apoi iar baga trombonul. Pai sa nu-ti vina sa le pui perna pe fata?

Si te mai uiti uneori la ei asa si te-ntrebi: Doamne, oare cum o putea iesi din fiinta asta asa dragalasa asemenea sunete nefiresti, premonitii ale Infernului sau amintiri dintr-o lume populata de dinozauri?

1. 2.    Copil mic

Astuia mic nu prea ai ce sa-i faci. Cica se presupune ca daca l-ai produs, trebuie sa fii pregatit sa-l cresti si sa-l asculti scancind in fiecare noapte. Pana pe la vreun anisor asa.

1. 3.    Probleme

Cica atunci cand petreci mai mult de 30 de minute in fiecare seara ca sa adormi, e semn ca ai o problema care te framanta si de-asta creierul tau nu se poate relaxa ca sa poata dormi linistit mititelul (sau maricelul, acuma depinde).

1. 4.    Bormasini

Puteam sa zic zgomote exterioare, dar am zis bormasini pentru ca, sa fim seriosi, fiecare roman care se respecta are o bormasina in casa, menita sa fie pornita inainte de ora 9:00, cu precadere in weekend. Vecinii mei, de exemplu, cred ca incearca sa reconstituie suprafata selenara la ei pe pereti, ca la cate cratere si-au creat, nu-mi dau seama ce alt plan ar putea avea.

Si, daca tot vorbim de somn, tot n-am priceput de ce-ti vine sa casti cand vezi pe altcineva cascand? Uite, eu am cascat chiar acum, vorbind despre cascat. Cine se joaca, mai, cu mintile noastre?

Hai, ca va las. Asa m-a luat un somn… Am nevoie de un somn din ala zdravan, ca-n copilarie, cand saream dimineata la opt din pat plina de energie si idei nebunesti. Un somn din ala pe care nu poti sa-l dormi decat pe o saltea confortabila, care sa-ti odihneasca fiecare parte a corpului. Uite, o saltea de-asta mi-as dori eu acum:www.dormeooctaspring.ro

Saltelele astea SF au fost inventate de un Belgian, Willy Poppe, care, probabil a lucrat la matinal si s-a gandit el ca daca tot doarme cateva ore pe noapte macar sa le doarma bine si sa nu se foiasca de pe-o parte pe alta, numarand oi mai multe ca Becali. Ei, bine, omul asta a gandit salteaua cu structura de fagure, cu spuma cu memorie care se muleaza pe corpul tau. Deci, nu mai trebuie sa stai cu perna sub sani cand dormi pe burta. :D

Ce-mi confirma faptul ca saltelele astea sunt atat de bune este perioada de garantie. De exemplu, Octaspring® 3000 are o garantie de 15 ani, iar Octaspring® 6000 si Octaspring® 8000 au cate 20 de ani!

Au showroom in AFI, ma duc sa le probez si live, inainte sa-mi fac planuri de somn perfect pe-o saltea din asta.

]]> http://maldita.ro/imi-place-sa-dorm-poate-prea-mult.html/feed 5 http://maldita.ro/imi-place-sa-dorm-poate-prea-mult.html http://feedproxy.google.com/~r/maldita/nilC/~3/CNxg1aqwOpo/cum-am-scris-si-am-dormit-in-timpul-unui-examen.html http://maldita.ro/cum-am-scris-si-am-dormit-in-timpul-unui-examen.html#comments Tue, 14 Feb 2012 22:00:04 +0000 Maldita http://maldita.ro/?p=3989

Read the rest of this entry »

Dragii mei, celor care inca nu s-au prins deja, trebuie sa le marturisesc deschis, in blogul mare, c-am fost mare tocilara la viata mea. Invatam tot, la toate materiile, imi faceam temele, ba chiar si pe cele ale colegilor mai putin dispusi sa-si toceasca coatele la biblioteca. Asa am ajuns ca intr-o singura zi, in clasa a VIII-a, sa scriu nu mai putin de 20 de compuneri la franceza. Mihai Popa Popas al compunerilor, asta am fost.

La liceu, aceeasi poveste. Invatat, luat note mari, mers la olimpiade, luat premii, purtat coronita la sfarsit de an.

La facultate, ei, la faaaacultate. La facultate, mi-am dat seama ca viata e frumoasa. Si ca viata e cu atat mai frumoasa cu cat poti sa nu te duci la cursul de informatica de la ora opt dimineata sau sa te plictiseasca Rogo cu interdisciplinaritatea relatiilor publice.

In primul semestru am mai fost cum a mai fost. M-am tot dus la cursuri. Plecam de la facultate cu caruciorul dupa mine, ca sa-mi car notitele cuvant cu cuvant dupa ce spunea proful. Noroc ca metroul era mare si-ncapeau toate.

In al doilea semestru insa… In al doilea semestru, locuind in buna vecinatate si prietenie cu Mirabela, ne-am imprietenit noi cu niste baieti de la bloc. Zic imprietenit pentru ca imprietenit a ramas pana cand ne-am dezimprietenit din lipsa de obiective comune in viata.

Nu stiu cum s-a facut, ca, taman in sesiunea celui de-al doilea semestru ne-apuca pe noi febra rummy-ului. Jucam zi si noapte. Zi si noapte. Fapt care nu se-mpaca deloc bine cu sesiunea mea si, cu precadere, cu examenul horror la relatii publice, un examen odios despre interdisciplinariatea relatiilor publice din care nu stiu cine ce-si mai aminteste.

Aveam o materie stufoasa de parcurs si-ar fi fost bine dac-ar fi fost doar stufoasa. Dar era si foarte greu de introdus cranian. Cuprindea texte din Vattimo, Habermas, Platon si cati altii! Timpul dedicat pregatirii pentru acest examen s-a redus la minimum, adica la aproximativ 5 ore (mers cu trenul din Severin pana-n Bucuresti), timp care a inclus si zgaitul pe fereastra si cateva schimburi de sms-uri cu colega mea, Oana, care, si ea, invata de nu mai putea.

Mai aveam inca vreo 5 zile pana la examen, timp berechet daca l-as fi luat in serios. Insa, sincer, acum, voi ce-ati fi ales intre un campionat de rummy (la care faceati istorie) si niste pagini plictisitoare despre “societatea deschisa si dusmanii ei”?

In ajunul examenului, am studiat circa 30 de minute, dupa care a inceput campionatul secolului. Castigam pe banda rulanta. Nu bani, ci prestigiu. Nu avere, ci recunoastere publica. Examenul nici nu mai exista. Se-ntampla a doua zi, la 10, dar nimeni n-avea ochi sa-l vada. A fost prima data in viata mea cand am vazut efectiv cum se lumineaza de ziua. La sase dimineata, mi-am zis ca trebuie neaparat sa dorm. Macar 30 de minute. Am dormit pana la sapte. La sapte, mi-am facut o cafea. Neagra. Oribila. La noua, m-am indreptat spre facultate. Nu invatasem nimic. Aveam in cap un blanc imens, ca un camp cu zapada din pastelurile lui Alecsandri. Am ajuns in sala de curs cu cearcanele pana la genunchi, cu un chef de viata iesit din comun si-o capacitate de concentrare neasemuita.

M-am pomenit cu niste subiecte cu care m-as fi descurcat lejer, dac-as fi pus macar o zi serios burta pe carte. Dar atunci nu numai ca habar n-aveam exact ce trebuie sa scriu, dar mai eram si extrem de obosita. Mi se inchideau ochisorii pe foaia de examen. Mi-era atat de somn ca n-am putut nici sa plec din sala. Asa ca am decis sa scriu ce ma taie caputul, cu riscul de a-mi fi lipita lucrarea la gazeta cu mentiunea: cea mai idioata studenta a tuturor timpurilor. Scriam, dragii mei, suprarealist. Ma bazam pe ce auzisem la cursuri si pe bruma, dar bruma, bruma de concentrare pe care o mai aveam. Nu eram in stare nici macar sa-mi dau seama daca frazele-mi erau coerente. Sincer, nu ma puteam gandi decat la un somnic bun, in dormitorul cu jaluzele galbene unde nu este durere nici suspin.

Am luat 7. Mi-a fost prea lene si prea greata sa invat materia aia, deci nu m-am dus la marire.

De-atunci, am zis ca nu ma mai duc in viata mea nedormita la un examen.

Dragi studenti, un somn perfect ajuta mai mult decat 5 zile de toceala, ascultati-ma pe mine, ca-s om batran si stiu ce spun.

]]>

Simona este o fata foarte, dar foarte tare. E o legenda in locul unde a lucrat. Toti isi amintesc de ea cu un zambet nu in coltul gurii, ci pe toata faţa si toti, dar absolut toti, au de povestit cate ceva. Cand intreceai masura, Simona ti-o reteza fara menajamente. Stia ca are dreptate si nu te cocolea, iti dadea direct la gioale. Directa, indrazneata si cu un simt al umorului si rar intalnit, Simona era web designer. Evident, printre atributiile ei de webdesigner intra si confectionatul de bannere.

Confectiona Simona noastra la bannere pe banda rulanta si toate aveau CTR pana la cer si-napoi. Doar ca Simona nu lucra doar pentru piata din Romania. Ea colabora cu o firma din Ucraina, acolo unde, se pare, minunile tehnicii n-au patruns cum se cuvine, ba chiar piata online s-ar mai scalda prin apele caldute ale inceputului de ani 2000 la noi.

Face Simona un banner pentru ucrainieni. Da copy paste la textul primit prin email de la colaboratorii din Rasarit, cu literele lor “bagaboante” cu tot, baga niste imagini si niste tranzitii de statea mâţa-n coada si le trimite pe mail.

Ucrainianul de la capatul celalalt al netului deschide mailul, se uita ca vitelul la bannerul nou. Soc si groaza! Aoleu, aoleu, ce ne facem, ce mi-ai trimis tu, Simona, aici, o janghina de banner?! Nu merge bannerul, da-mi altul in schimb.

Fata se gandeste c-o fi fost din vina ei. Deschide bannerul, la ea se vedea. Dar, cum intotdeauna la designer si programator se vede bine, l-a mai trimis o data. Acum n-avea ce sa nu mearga.

Doar ca ucrainianului tot eroare ii dadea. Trimite un mail din ala plin de spume, cum oricui ii place sa primeasca, ceva cu incompetenta si bataie de joc, intr-o engleza aproximativa.

Care sa fie problema? De ce la noi merge si astuia nu-i merge? Inspirata, Simona ii cere un print screen, ca sa priceapa si ea ce vedea varul blond de dincolo de Moldova. Ei, ce credeti? Ii aparea imaginea de mai jos:

Simona se inroseste la fata, si, intr-o sfortare supraomeneasca de a nu-l acoperi cu un potop de injuraturi pe neghiob, ii trimite un mail bref: “Install flash.”

Numai ca prietenul nostru n-a inteles despre ce e vorba, iar ucrainianul care nu e onliner destul daca nu e si fudul a mai trimis un mail cu noi acuze si cereri de banner refacut si care, de data asta sa functioneze.

Simona i-a mai dat un mail: “the banner is ok, you don’t have flash in your computer. Install Flash!”

Raspunsul nu a intarziat sa apara: “install what?!”

Iar Simona, la capatul rabdarii: “INSTALL FLASH! FLASH, COAE!”

A urmat vreo ora de tacere.

Pfiu, in sfarsit a priceput asta care-i baiul, hai ca si-a instalat flash-ul si m-a lasat in pace, si-a zis Simona rasufland usurata. Numai ca, n-a apucat bine sa ia o inghititura din cafea, ca primeste urmatorul mail:

“Dear Simona,

We have searched all over the Internet, but we couldn’t find this program you call Flash COAE, please help us with a link.

Regards”

Instructorul nostru, pe numele sau de botez, Emil, a fost, bineinteles recrestinat de noi, pentru ca intr-un fel suna:

“- Cu cine-ai facut scoala de soferi?

- Cu Emil.”

Si in alt fel suna:

“- Cu cine-ai facut scoala de soferi?

- Cu Macro.”

Am gasit inspiratie pentru porecla in statura dumnealui – la vreo 1,70 si vreo 60 de kg.

Domnul Emil sau Macro (cum vom avea sa-l numim de aici incolo) era magnat. In sensul ca avea nu o masina, ci vreo patru pe care se putea exersa, printre care si-o raba pentru cei care gandesc supradimensionat. Recunosc, ne-a batut gandul sa incercam parcarea laterala si gararea cu camionul. Mai subtire insa cu accesul la chei si permisiunea tutorelui nostru intr-ale sofatului.

Macro, om la vreo 60 de ani, a aplicat tactica pe care orice dascal o aplica la-nceput: intimidarea. Numai ca, bietul de el nu stia cu ce nebune se-ncurca si nici n-avea sa-i treaca prin cap cam cat de capiat va pleca de la orele de condus cu noi.

Ajunsese chiar sa ne programeze de la 7 dimineata, intr-o sfortare disperata de a scapa de chicoteli, mistouri si glume pe care nu le-ntelegea intotdeauna (asta pentru ca nu voiam noi sa le-nteleaga, nu pentru ca n-ar fi fost el sprinten de neuron, ca-i mergea mintea ca trotineta).

Multe-ar fi de povestit din indelungata noastra scoala de soferi, dar imi amintesc cu precadere un episod care m-a marcat probabil pentru totdeauna.

Orele pranzului. Macro vine sa ma culeaga de la domiciliul parental cu bolidul sau marca Dacia, supranumit si “furia albastra”, bolid despre care izvoarele istorice marturisesc ca ar fi gonit pe strazi vanjene inca din Cretacic, dribland dinozaurii si facandu-si garaj sub o feriga imensa.

Toate bune si frumoase, drum drept, manevre usoare, condus ca-n palma. Caaand deodata se starni potopul. Ah, super, imi zic, mergem acasa, gata cu condusul. Doar ca Macro nici n-a vrut s-auda de chiul:

“- Adica daca te prinde ploaia pe drum, tu ce te faci, Dana?! (Da, imi zicea DANA)

- Trag pe dreapta pana se opreste.”

Exclus. Am condus prin potop. Nu vedeai la trei metri in fata.

Si, ca sa fie si mai penibil momentul, Dacia preistorica nu poseda stergator. Adica, poseda unul, dar era detasat, pus bine de Macro in torpedo pentru zile ploioase. Ca aceasta.

WTF?! Mi-am zis? Ce-o sa faca acum? O sa scoata mana pe geam sa stearga el torentii?! Ei, bine, uneori, chiar si cele mai indraznete ganduri isi gasesc compatibilitate in real. Iar Macro n-a zabovit, a scos manuta lui slabuta si cu putine fire de par si-a-nceput sa stearga de zor parbrizul, de ziceai ca-i bagat la 220. Numai ca, mana lui Macro, desi slabuta si cu putine fire de par, nu ajungea pana in partea soferului, astfel incat soferul, saracul, era nevoit sa conduca putin câş, ca sa poata intrezari potentialul pieton de pe carosabil.

In mod normal, m-as fi razvratit, i-as fi spus raspicat, cum i-am spus si domnului diriginte in clasa a VI-a ca-mi dau demisia din postul de sefa clasei, ca eu nu-mi doresc sa fiu sefa, eu imi doresc sa fiu un copil fericit. Doar ca am dibuit umorul situatiei si potentialul narativ al intamplarii, asa ca n-am crâcnit si-am continuat sa rulez pe strazile pietruite, cu Macro pe jumatate ud, cu parbrizul siroind de apa si cu o ora de condus care nu se mai termina.

Numai ca, omului sarac ii cade painea-n cacat, si aia cu untu-n jos, iar biata Dacie, martora a despartirii continentelor, a inceput sa-si intre in rolul de strecuratoare de paste si-a lasat cale libera unui ţuţuroi care imi picura pe piciorul drept. Pic-pic-pic-pic. Pai pana cand pic?!

“- Eu nu mai conduc! Mi-a inghetat piciorul!

- Lasa, Dana, ca e vara, e cald, se usuca!

- Dar mi-a murdarit balerinuuuuul!

- Dana, da-l dracu’ de balerin, uita-te la drum, Dana!”

Si Dana conducea, apa siroia, iar Macro parbrizul il stergea. Pai nu?

(Ancan, te prapadisi de ras.)

Sa va povestesc despre atitudini si sa ma iau pe mine drept exemplu, ca sa nu-mi sara prietenii-n cap ca-i dau in vileag aici, in plin blog.

Ma pomenesc cu mine dejghinand practic magazinele. Cumparandu-mi fara sa ma uit la punga, rochite felurite, cizmulite cate doua perechi, bluze si bluzite, fuste si fustite, cercei, pantalonasi, strampisori, cosmetice, si cate si mai cate, de ajung acasa deselata, de nu ma mai pot ridica din pat trei zile si trei nopti de la cate magazine am batut si cate sacose au carat bicepsii mei firavi.

Pare ca am dat in boala lui Ogica, anume aceea de a castiga constant la loterie si de-aia nu ma mai uit la cat cheltui. Sau c-am aflat ca-s ruda de sange cu Ivanka si Donald sau ca Murdoch a murit si n-a lasat mostenire decat unei tinere care, din exces de socializare online i-a raspuns la un moment dat pe Twitter.

In astfel de situatii, sunt in stare sa tin discursuri despre faptul ca banii sunt facuti ca sa fie cheltuiti, ca degeaba ii ai daca nu te bucuri de ei, c-ar trebui sa tocam fiecare rubla, ca nu se stie cum da tramvaiul peste noi si ramanem cu meleoanele in conturi. Atunci traiesc pentru momentul intoarcerii din peregrinari, cand hainutele se oranduiesc cuminti pe canapea, una langa alta, inainte de a vedea intunericul dulapului (de unde se-ntampla, recunosc, sa nu mai iasa niciodata).

A doua atitudine, total opusa primeia este cumpatarea. Dramuirea fiecarui leut si argumente de genul “trebuie sa ai mereu niste bani pusi deoparte, ca nu se stie niciodata”. Ma duc in supermarket si chiar sunt atenta la ce cumpar, nu ma pomenesc la casa ca mi-am cumparat spatula de raschetat gheata de pe parbriz, desi eu n-am masina si nici n-am cui s-o daruiesc. (True story.)

Dupa cum este lesne de banuit, prima atitudine o domina vadit pe cealalta. Daca a doua dureaza circa trei zile pe luna, prima tine restul.

Cum fac eu sa le echilibrez si sa reusesc in puuuuuii meeeeeei sa mai fac si eu o economie-doua, ca sufrageria tot nemobilata o am. Zici ca mi-am incheiat misiunea odata cu renovarea.

Tu pui bani deoparte? Si daca da, cum reusesti?

Cinci bloggeri – Cristina Bazavan, Chinezu, Victor Kapra, Manafu si Bobby Voicu – au jucat rolul amfitrionului in cinci petreceri tematice, respectiv rat pack, flower power, hard rock, rock 2000 si disco (sper ca nu i-am incurcat).

Am avut bucuria sa fiu invitata la cea in care m-as fi simtit cel mai in largul meu, respectiv cea care celebra sfarsitul anilor 50, inceputul anilor 60, cu perle, manusi fine, pana la cot, rochii superbe (din care ma inspir si-n tinutele de zi cu zi), gratie si feminitate.

Ce-i cu Zonga?

Este un serviciu de muzica on si offline: adica poti sa asculti ce melodii vrea urechea ta indiferent daca esti sau nu conectat la Internet. Au si liste predefinite, deci nu trebuie sa selectezi piesele fir cu fir, liste care se regleaza automat pe toate device-urile pe care ai instalat programul.

Momentan produsul este in private beta, ceea ce inseamna ca nu-l poti testa decat daca ai invitatie. Si ghiciti cine are trei invitatii de dat? Mhm. Deci, cine doreste? Cine pofteste?

Poze sterpelite de la Criserb.com 

Cati dintre noi se-adapteaza din mers la adevarata lor viata si nu continua sa-si impleteasca visurile neimplinite cu dezamagirea si stima de sine scazuta? Cati?

Cunosc al dracului de putini oameni multumiti cu-adevarat de viata pe care o duc. Precum cunosc si foarte putini oameni cu OUA, care sa ia masuri dureroase atunci cand trebuie si sa nu se planga apoi de cat de rau le merge si cat de nedreapta e soarta cu ei!

Am fost unul dintre oamenii astia care-au sezut si-au plans ca ei n-au, nu pot, lumea e rea, soarta nedreapta. Si-am fost si unul dintre oamenii care-a spus stop si-a luat-o de la capat. Cu durerile, lacrimile, regretele, intoarcerile aferente, recunosc, ca nu ma ascund dupa deget si nu ma dau cocos. Pentru ca scopul acestui articol nu este s-arat ca sunt Chuck Norris al moralului, nici pe departe. Am momente cand ma uit in oglinda si-mi urasc corpul pentru ca am pus 3 (trei) kilograme si-am ajuns sa cantaresc 50 la 1,64 m inaltime si n-am abdomenul plat ca Heidi Klum. Cum e posibil asa ceva?! Si cum e posibil ca acum sa existe fete care citesc aceste randuri si ma considera grasa si scuipa-n san sa nu care cumva sa pice si pe ele napasta asta?

Vreti sa stiti care sunt problemele cu adevarat? Chiar vreti? Hai ca va spun eu doua dintre ele, sa va stea supa crema de legume-n gat si care poate-o sa va dea doua peste cefele alea de gaini vaduve si-o sa v-arate ca problemele sunt in alta parte, nu pe cardul vostru de credit sau in dulapul la care te uiti in fiecare dimineata si-ti dai seama ca n-ai cu ce sa te-mbraci, desi geme de haine!

1. Taxi

Intr-o calatorie destul de lunga cu taxiul, de la Arcul de Triumf pana la Eroii Revolutiei, intr-o ora de varf, cand parea ca facem doi pasi inainte si doi inapoi, inghiteam al doilea Nurofen pentru ca pardalnica de durere de burta nu ma parasea. M-au si sunat doua prietene, ingrijorate de suferinta mea sa ma-ntrebe cum ma simt. Evident, m-am plans, m-am vaicarit, m-am victimizat, m-am tavalit pe jos, aoleu, mor!

Taximetristului ii suna telefonul. Cum de inaintat tot nu inaintam cu prea mult spor, trag cu urechea la ce vorbeste. Povestea, pe scurt este urmatoarea:

Singurul copil al acestui om era bolnav de cancer. Evident, avea nevoie de foarte multi bani pentru o operatie pe la Viena. Si-a vandut tot din casa ca sa-l poata salva, ba chiar, intr-un gest disperat, urma sa-si paraseasca si casa, pentru ca si aceasta fusese instrainata ca sa faca rost de bani. Au aflat de la nu stiu ce medic ca ar exista un tratament care sa-i poata prelungi viata fiului lor pana la operatie, un tratament care costa 5 000 de euro. Nu-i aveau. Au cerut ajutorul unor rude mai instarite, cu promisiunea ferma ca-i vor restitui atunci cand vor primi banii pe apartament, adica in cateva zile. Replica ce-a urmat a fost subumana: “de ce sa va dam bani? N-ati cheltuit destul cu copilul asta? Cat mai aveti de gand s-o tineti asa?”

Nu-mi venea sa cred ce-mi aud urechile. Ma gandeam deja la campanii pe bloguri, la cerut ajutorul Pro-ului si-al Povestirilor. Cand sa cobor, m-am oferit sa-l ajut, sa gasesc o solutie, sa-mi dea un numar de telefon la care sa-l pot cauta, sa orice.

Mi-a spus ca el are nevoie urgenta de banii aia si ca s-a zbatut atat de mult sa faca rost de ei si sa gaseasca ajutor si sprijin in semeni, incat si-a dat seama ca n-are niciun sens sa mai incerce. Vorbea ca un om sfarsit. Fara speranta. Un om care purta o durere apasatoare in suflet, un om pe cale sa pateasca cel mai rau lucru din lume.

2. Piata Amzei

Ma-ntorceam de la Internetics. Noapte, ger. Asezata pe treapta unei scari de bloc, o batrana chircita, cu niste pantaloni de trening pe ea, o bluza zdrentuita ce lasa sa se vada un gat subtire si niste umeri aproape scheletici.

Mergeam cu prietenul meu plangandu-ma lui de cat de tare ma chinuie pantofii astia si de ce sacrificii sunt capabila pentru el. Bla-bla-uri femeiesti pe care nici eu nu le credeam. Pantofii aia-i port pentru ca sunt dusa cu capul, nu pentru a face pe plac cuiva.

Batrana era aproape degerata. Nici nu se putea tine pe picioare. Ne-am dat seama ca-i bolnava de Alzheimer. Plecase de-acasa si uitase sa se mai intoarca, desi era chiar in fata blocului. Din fericire, cineva nu s-a dat batut pana n-a reusit s-o bage-n scara blocului in care locuia. Probabil, in seara aia, o viata a fost salvata.

E? Ti se mai pare indreptatit acum sa te lamentezi ca n-ai bani sa pleci la Venetia de ziua ta? Probabil ca nu. Ba chiar te simti prost ca te-ai vaicarit.

Dar stii ce-i cu adevarat trist? Ca maine vei plange pentru ca n-ai masina vecinului. Asta e cu adevarat trist.

1. “Cum?! Nu-ti place X?”

Ii stiti pe aia carora daca le spui intr-o doara “a, mie nu-mi place rucola” sar la gatul tau cu-ntrebarea care in Cancan ar aparea cu “SOC!” in fata:

“CUM?! Nu-ti place RUCOLA?! Cum sa nu-ti placa RUCOLA?!”

Ete-asa. Nu-mi place rucola. Nu-mi PLACE. E dreptul meu sa-mi placa si dreptul meu sa nu-mi placa. A placea este o “actiune” subiectiva, deci nu mai face moaca aia cand iti spun ca nu-mi place ceva. Nu ma face nici mai proasta, nici mai desteapta si nici mai devreme-acasa nu m-aduce.

Deci, STFU!

2. “E horror!”

Ii stiti pe aia carora le arati un bob de fasole si zic: “e horror!”. Aia care au impresia ca parerea lor e de nezdruncinat si ca, odata ce ti-au comunicat-o, tu o sa ascunzi repede-repede bobul de fasole, sa nu cumva sa te mai vada si altcineva cu el? Aia care n-au auzit de verbul “a placea” si nu stiu sa-l conjuge la negativ: “mie nu-mi place”.

Si, daca indraznesti cumva sa rostesti “mmmmie-mi place” esti automat lipsit de rafinament, de la tara, fara gust si, practic, nu meriti sa existi pe aceasta planeta.

Sa invatam impreuna sa spunem: “mie nu-mi place, dar poate pentru ca nu e stilul meu. Inteleg ca tie s-ar putea sa-ti placa si nu te condamn pentru asta.”

Da, mie nu-mi place inghetata si-mi place mujdeiul!