Problema cu deformaţiile astea profesionale este că, într-o manieră subtilă şi perfidă, reuşesc să-ţi strice unele momente care, altminteri, s-ar încadra perfect la capitolul “micile plăceri ale vieţii”. Bunăoară, când eram adolescent şi, mai târziu, un tânăr student plimbăreţ, eram din cale afară de pasionat de geografie. Era o perioadă romantică, în care nu eram tocmai conştient de talentul meu de a manifesta înclinaţii doar către domenii deloc profitabile. (Dar, să mă iertaţi, deviez către idei izvorâte din frustrări mult mai recente, care nu fac obiectul poveştii de faţă.)

Revenind, spuneam că pasiunea mea era geografia şi ea mă împingea către tot felul de gesturi de vitejie în relaţia cu tratatele de specialitate. Mă pregăteam pentru olimpiadele naţionale sau citeam doar de plăcere, dar mai avem şi prostul obicei de a exagera. (Acum, ca să nu vă faceţi o părere greşită, s-ar cuveni să menţionez că nu eram cine ştie ce geniu.)

Ei bine, aici intervine ce vă spuneam despre deformaţiile profesionale. Odată întors pe dos şi sucit pe toate părţile, niciun peisaj nu mai poate fi privit cu aceiaşi ochi. Unde alţii vedeau o vale splendidă între doi versanţi, eu vedeam doar terase, torenţi şi alunecări de teren. Când alţii se bucurau de priveliştea dintr-un vârf de deal, eu refăceam în minte procesele care au dus la formarea reliefului din faţa ochilor mei. Şi aş putea continua aşa încă multe rânduri, vorbind despre suferinţa de a nu te putea bucura la modul cel mai ignorant de natură.

Au trecut anii şi viaţa s-a schimbat, vorba unui cântec. Eu şi geografia ne-am trădat reciproc, după care m-am îndrăgostit iremediabil de scris. Apoi, tragedie a vieţii care îţi râde în nas şi te trimite pe ruta cea mai îndepărtată de confortul dorit, am devenit jurnalist. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar nu am avut niciodată obiceiul de a mă ţine de lucruri care nu mi-au făcut plăcere. Astfel, ţinând cont de pasiunea pentru scris şi de o oarecare scrupulozitate care îmi place să cred că mă caracterizează, m-am trezit afundat până peste cap în lumea cuvintelor.

Şi cu asta am ajuns în prezent, când scriu despre deformaţii profesional-pasionale şi pot să recunosc timid un fapt destul de patetic: toată poliloghia de mai sus este doar încercarea de a crea contextul potrivit pentru a mă plânge şi pentru a fi compătimit. Tragedia în care mă bălăcesc de zor stă în faptul că pasiunea mea pentru scris, însoţită mai nou de datoria de a scrie, îmi omoară încet şi sigur o altă pasiune dragă, ba chiar de-a dreptul vitală – pasiunea pentru citit. Nu mai pot să mă bucur de niciun rând scris, pentru că ochii mei aleargă, într-o furie involuntară, să găsească virgule puse aiurea, formulări neinspirate, litere lipsă şi alte greşeli de scriere.

Iată, aşadar, că m-am plâns şi v-am prevenit. Aveţi grijă cu deformaţiile profesionale! Dacă mie mi-au tulburat până şi relaţia citit-scris, atât de importantă pentru echilibrul mental şi sufletesc, cine ştie unde se poate ajunge… Sfatul meu: luaţi în glumă orice lucru care încearcă sistematic să devină serios şi evitaţi să vă identificaţi cu vreo treabă pe care o faceţi.

La doar o săptămână după ce a stat la masă cu preşedintele PDL Timiş şi a susţinut că nu se gândeşte să plece din PDL, deputatul Marius Dugulescu a fost prezentat ca membru PNL. Vineri, 20 aprilie, la sediul PNL Timiş,  Nicolae Robu şi Crin Antonescu şi-au prezentat cel mai recent transfer, într-o conferinţă de presă.

Mai jos puteţi asculta patru înregistrări audio de la conferinţă. Prima înregistrare cuprinde primul discurs al lui Dugulescu din postura de membru PNL. “Dreapta în România se poate construi doar în PNL”, zice el.

A doua înregistrare conţine discursul lui Antonescu. De urmărit partea în care îi atacă pe aşa-zişii moralişti. Aceştia fiind, în viziunea lui, cei care condamnă traseismul pe ruta putere-opoziţie. La final, câteva cuvinte despre alianţa cu un partid de stânga.

Înregistrările 3 şi 4 sunt răsunsurile celor doi la nişte întrebări ceva mai incomode adresate de jurnaliştii prezenţi. Pe finalul ultimelor două înregistrări se pot auzi şi intervenţiile lui Sorin Frunzăverde.

Din cauza unor probleme tehnice, vă dau doar link-urile către fişierele audio pe trilulilu.ro.

Marius Dugulescu – Discurs la trecerea în PNL

Crin Antonescu – Discurs la sediul PNL Timiş, la primirea lui Marius Dugulescu în partid

Marius Dugulescu – Discurs la trecerea în PNL (2)

Crin Antonescu – Discurs la sediul PNL Timiş, la primirea lui Marius Dugulescu în partid (2)

foto: Cornel Alin

Am aşteptat să treacă ziua de 3 martie pentru a publica rândurile de mai jos. Parcă e mai bine să nu-i zici omului nasoale tocmai de ziua lui, deşi nici scrupulele de genul ăsta nu ar trebui irosite pe oricine.

Pe modelul “duşmanul duşmanului meu îmi e prieten”, mi-a fost dat să văd o mulţime de oameni care se aliază cu “onoarea” lui Iliescu. La lins locul unde obişnuiam să scuipăm ne pricepem. Să mă ierte cine se simte. Iar cine a lins tot timpul pe “onoarea” personajului este fie imbecil, fie profitor.

Pe blogul personal, Iliescu îşi aplică singur o periere aniversară şi îşi asumă meritele pentru “reconstrucţia democratică a României“. Eu ştiam că Iliescu (şi sistemul al cărui vârf a fost) dorea o reconstrucţie a marxismului şi a comunismului ştiinţific. Parcă despre asta era vorba pe 22 decembrie 1989.

Sute de morţi şi mii de răniţi, după 22 decembrie 1989, în urma apelului făcut de Iliescu pentru continuarea manifestărilor de stradă. Zeci de morţi şi sute de răniţi la mineriade – mineri chemaţi la Bucureşti de Iliescu şi felicitaţi tot de el. Iată că se poate să ai aşa ceva pe conştiinţă şi, totuşi, să umbli liber. Ba nici să nu fii scuipat în faţă de fiecare dată când ieşi în public.

“mi-am asumat ce am făcut” (Iliescu, 3 martie 2012)

Ion Iliescu – omul pregătit de nemulţumiţii din PCR să iasă în faţă la momentul potrivit. El, exponentul mecanismului care a profitat de un popor cocoşat de comunism, este azi preşedinte de onoare al partidului spre care se uită mulţi cu speranţă. În “onoarea” lui se organizează concerte la Ateneu.

Culmea tupeului: să-ţi faci nevoile în faţa uşii unui vecin, după care să apeşi soneria şi să ceri hârtie igienică. Cam aşa funcţionează şi “onoarea” tovarăşului Iliescu (“domnii sunt în puşcărie” – parcă aşa se zicea pe vremea împuşcatului).

Textul iniţial este mai jos:

Să mă ierte Dorina Rusu (redactor-şef www.spunesitu.ro) pentru că am îndrăznit să-i preiau cuvintele de pe facebook şi să le transform în titlul acestei postări, dar ar fi fost păcat să le schimb, de vreme ce ele surprind excelent realitatea. Cum altfel decât “dispreţ şi cacofonie” să numeşti o întâlnire a unor pretinşi noi republicani tocmai într-o clădire simbol al monarhiei în România? Mai mult, să-ţi şi organizezi evenimentul sub sloganul “Mai e cineva aici?” e dovadă de tupeu specific celor care fie nu îşi cunosc trecutul şi valorile tradiţionale, fie le cunosc şi le dispreţuiesc. (Un text interesant despre istoria evenimentelor prin care a trecut Sala Tronului din Palatul Regal se poate citi AICI.)

Nici nu e de mirare, dacă ne gândim că în discuţie este o mişcare iniţiată şi condusă de un ţuţăr al lui Băsescu. Un tip ca Mihail Neamţu, care se grăbea să-i găsească idolului său circumstanţe atenuante la momentul în care mulţi apropiaţi ai acestuia se delimitau de poziţia prezidenţială faţă de Regele Mihai. Îmi pare rău doar de naivii care se uită în gura lui şi iau de bună gargara despre valori, morală şi politici de dreapta.

Taxa de participare la Adunarea Naţională (un nume cu greutate pentru dispreţuitorii monarhiei) a Noii Republici  este de 50 de lei pentru membri şi 100 de lei pentru curioşi. Dacă Mihail Neamţu şi Monica Macovei nu reuşesc să atragă prea mulţi simpatizanţi, poate recitalul lui Grigore Leşe va stârni un oarecare interes şi va echilibra bugetul organizatorilor. Nu de alta, dar cele 450 de locuri ale Sălii Auditorium ar trebui să fie cel puţin pe jumătate ocupate pentru a acoperi chiria de 10.000 de lei, cafeaua şi fursecurile. Dar să nu ne lăsăm cuprinşi de grijile pentru buzunarele republicanilor. Ei sunt înfipţi bine în sistem, nu ca monarhiştii, care tremură de frig prin pieţe, vorba amicului meu Marius Ghilezan.

Din Mişcarea Populară vor face parte, din câte se pare, PDL, PNŢCD (cel puţin „aripa Pavelescu”), Partidul Ecologist Român, UNPR şi nu numai. Se adaugă „ONG-urile apropiate de partid”, printre care regăsim, probabil, fundaţii creştin-democrate şi noi republici, cu Baconschi şi Neamţu în frunte. Dintre aşa-zişii parteneri, cu electorat subunitar, doar UNPR ar fi venit, chipurile, cu pretenţii. Restul sunt mulţumiţi cu orice vor primi.

În realitate, singurii care ar putea conta sunt ţărăniştii. Cazul lor este însă mai complex. În continuare împărţiţi în cel puţin trei tabere, aceştia nu sunt încă în situaţia de a face alianţe electorale. Negocierile cu PDL sunt revendicate de Pavelescu, cel care declară pentru hotnews.ro: „La congresul PNTCD din 2009 s-a votat colaborarea cu PDL si s-a votat un protocol pentru sustinerea PDL la alegerile din 2012. La vremea respectiva am discutat cu Emil Boc, Adriean Videanu si Vasile Blaga. Pe baza acestui protocol am reluat negocierile acum cu PDL pentru o constructie de centru dreapta care sa fie afiliata la Partidul Popular European, practic, sub umbrela PPE.”

Nu ştiu câţi oameni au participat la respectivul congres din 2009, dar cu siguranţă hotărârile de atunci nu mai sunt relevante dacă se doreşte o alianţă adevărată. Că Pavelescu şi-ar dori de fapt doar să ajungă el în parlament, e altă poveste. Acelaşi Pavelescu mai declară că PNŢCD nu va face niciodată alianţă cu PSD, uitând că PDL e tot un moştenitor al FSN-ului, chiar dacă, la un moment dat, au migrat de la stânga la dreapta, din Internaţionala Socialistă către PPE.

Dar nici „aripa Ciorbea” nu exclude total alianţa cu PDL. Persoane din jurul fostului premier susţin că sunt gata de compromisuri, că reprezentanţii PDL şi USL îi curtează demult şi urmează să fie aleasă soluţia cea mai bună pentru viitorul partidului. De fapt, negocierile cu USL fuseseră secrete până când Viorel Sasca, consilier judeţean de Timiş, a scăpat porumbelul.

Mai rămâne doar o dilemă. De ce ar vrea pedeliştii să-i bage în seamă pe ţărănişti, după ce tot ei le-au dat cândva lovitura fatală? Pentru nişte mize cam mărunte şi improbabile, aş zice eu, nicidecum de dragul colegialităţii în Partid Popular European:

- Alianţa cu un partid istoric dă bine la credibilitate, chiar dacă mulţi consideră PNŢCD-ul un partid mort.

- „Recuperarea electoratului ţărănist din ’96”, electorat care, dacă mai există, nu va fi reactivat nici de o alianţă cu PDL, nici de una cu PSD. Singura şansă ar fi fost o alianţă cu PNL, lucru logic şi de bun-simţ, ţinând cont de faptul că liberalii au o datorie mai veche faţă de ţărănişti, care i-au tras cândva după ei în parlament.

- Atragerea electoratului monarhist, lucru iarăşi mai puţin probabil, dacă ne amintim de atitudinea lui Băsescu faţă de Rege şi de transformarea pedeliştilor în apologeţi ai poziţiei preşedintelui. În momentul de faţă, electoratul monarhist e izolat în PNŢCD şi în PNL, fără fonduri banane de sus, pentru promovarea cauzei, aşa cum au noii republicani. Partea tristă e că nici monarhiştii din PNL nu au mari motive de visare, însăşi alianţa lor cu PSD având ca unic scop accederea lui Crin în fotoliul de la Cotroceni. Iar odată ajuns acolo, mai greu cu monarhia pe scări, aşa cum s-a văzut şi în cazul lui Constantinescu.

M-am referit în titlu doar la traducători pentru că întâmplarea pe care urmează să o relatez este despre o traducătoare – una dintre numeroasele traducătoare aflate în situaţia asta – care şi-a luat o ţeapă de zile mari de la Editura RAO. Dar şi pentru că soţia mea activează în acest domeniu al traducerilor (de cărţi, filme şi alte cele) şi nu aş vrea să i se întâmple vreodată aşa ceva.

Povestea traducătoarei despre care vă vorbeam poate fi citită AICI. Pe scurt, Laura Frunză a colaborat câţiva ani cu Editura RAO. Mai multe cărţi traduse de ea au apărut la cunoscuta editură. După o perioadă de colaborare sănătoasă, au început să apară problemele. Cărţile traduse apăreau pe raft, dar banii întârziau, în ciuda promisiunilor venite din partea conducerii RAO. Aşa s-a strâns o datorie de 4500 de lei. O sumă care poate părea mică pentru unii, dar nu şi pentru o mamă care trebuie să-şi crească fetiţa. După o perioadă de aşteptare, traducătoarea s-a hotărât să dea în judecată editura, însă acţiunea i-a fost respinsă din cauza unui viciu de procedură.

Am sunat la RAO pentru a cere un punct de vedere de la conducerea editurii. Mi-a răspuns o domnişoară. Am cerut cu o persoană din conducere şi am fost întrebat care este motivul. Am explicat pe scurt despre ce problemă vreau să vorbesc şi domnişoara de la celălalt capăt al firului mi-a făcut legătura la un oarecare “domn director”. Vorba vine mi-a făcut legătura, pentru că, în realitate, după două minute de ascultat tonul de aşteptare, mi-a răspuns aceeaşi domnişoară şi mi-a spus că linia directorului e ocupată. Mi-a promis însă că revine ea cu un telefon, în cinci minute. A trecut o oră, aşa că am sunat eu din nou. Domnişoara, probabil secretară, mi-a făcut din nou legătura. După alte două minute de ascultat tonul de aşteptare, mi-a spus că directorul nu poate vorbi cu mine. În schimb dacă trimit solicitarea în scris, pe mail, îmi va răspunde. Am trimis două întrebări pe mail, am sunat pentru confirmare de primire şi am aşteptat în zadar să mi se răspundă. Am fost naiv crezând că oamenii care nu-şi respectă colaboratorii vor avea o atitudine mai bună în relaţia cu presa.

În situaţia Laurei Frunză mai sunt zeci de traducători. Unii îşi mai povestesc păţaniile pe bloguri şi pe facebook, alţii se resemnează. Acum, Editura RAO caută alţi traducători. E bine de ştiut, ca să vă feriţi de asemenea şmecheri care au parazitat o industrie întreagă. Aceşti oameni trebuie să vadă şi ce se întâmplă când se unesc “negrii de pe plantaţie”. Pe bloguri şi pe reţelele de socializare se naşte un adevărat boicot la adresa Editurii RAO (deşi nu sunt singurii mârlani de pe piaţă).

Câteva link-uri către articolele celor care o susţin pe Laura Frunză:

Editura RAO şi-a luat sclavi. Ruşine!

Mînie proletară faţă de editura RAO

ŢEAPĂ oferită de Editura RAO! Din 2011, un traducător al editurii se judecă pentru îşi recupera banii pe care RAO îi datorează

Mîrlănia de la Editura Rao. Şi mîrlănia justiţiei române

Justiție, te mănânc pe pâine

[Boicot] Editura RAO si respectul pentru traducatorii sai

RAO, tu dă ţepe în continuare! Vrei să ştii cum ai putea fi boicotată?!

Viaţă de traducător…

RAO nu îşi plăteşte traducătorii?

Interviu cu Laura Frunză, traducătoarea care a dat RAO în judecată

Editura RAO sau cum să dai faliment pentru că ți-ai bătut joc de un om simplu

Cât timp, zău, o să se mai fure ca în codru?!

Rao şi traducătorii

Mai cumpărăm cărţi de la RAO?

Nu urmăresc neaparat să-mi fac “prieteni” pe la Operă şi sunt de acord că există lucruri mult mai grave în ţara asta, dar, măcar ca fapt divers, merită prezentată situaţia de acolo. Mai multe puteţi citi în articolul pe care l-am scris pe această temă în Ziua de Vest.

Dan Dianconescu, prin intermediul OTV şi al partidului de troglodiţi pe care îl conduce, vine cu o propunere în domeniul justiţiei. Ideea se regăseşte cu deja celebrele 20 de puncte ale PP-DD şi vizează transformarea cetăţenilor de rând în judecători.

M-aş fi amuzat, aş fi tras apa şi aş fi mers mai departe dacă sondajele de opinie nu ne-ar fi spus deja că, peste vreo câteva luni, vom avea oameni de la PP-DD în parlament. Folosind ca pretext acest adevăr care ne doare, permiteţi-mi vă reamintesc cum stăteau lucrurile ultima dată când “oamenii simpli” au devenit peste noapte judecători.

Acum mai bine de un an, am făcut un interviu cu avocatul Lazăr Gruneanţu, decanul Baroului Timiş. Îmi povestea avocatul Gruneanţu cum, după 1955, au început epurările în rândul judecătorilor. Toţi cei care erau de formaţie veche erau daţi afară şi în locul lor erau aduşi muncitori cu 4 clase. Printre altele, avocatul (care a publicat o carte despre istoria justiţiei în Banat) mi-a relatat povestea unui coleg care a asistat la un proces într-o cauză civilă, în perioada respectivă. Judecătorul fusese maistru la combinatul de prelucrare a lemnului Balta Sărată. Comuniştii l-au luat, i-au făcut un curs intensiv de instruire şi l-au trimit la Tribunal. În timpul procesului, judecătorul l-a întrebat pe avocat (care era pregătit şi avea experienţă anterioară regimului comunist) dacă mai are ceva de spus.

- Am, domnule preşedinte, a răspuns avocatul.

- Da’ ce-ai de spus, mă?, l-a întrebat judecătorul.

- Păi, domnule preşedinte, vreau să ridic o excepţie, zice avocatul.

Aşa-zisul judecător rămâne perplex când aude de excepţie şi îl întreabă pe grefier:

- Ce-i aia?

Grefierul îi spune pe scurt ce-i excepţia, iar judecătul îi răspunde avocatului:

- No, spune-o!

Îşi susţine avocatul excepţia, după care judecătorul bate cu pumnul în masă şi zice:

- Tribunalul ţi-o respinge! Mai ai ceva de spus?

Avocatul răspunde:

- Mai am.

- Ce mai ai?, întreabă judecătorul.

- Mai am o excepţie.

- No, zi-o şi pe aia, răspunde judecătorul.

Judecătorul respinge şi a doua excepţie, după care îl întreabă pe avocat dacă mai are ceva de zis.

- Mai am încă o expeţie, zice avocatul. La care judecătorul, nervos, îl întreabă:

- Mă, da’ de unde dracu’ le tot scoţi?

Asta aşa… să ştim ce ne aşteaptă. Lege şi justiţie. Spor la vot poporului otevist!

foto: facebook – Johnny Bîtea

Și pentru că o fotografie face tot atât de mult cât o mie de cuvinte (mama lor de fotografi, ei or fi scos vorba asta de-a dreptul jignitoare la adresa celor care trăiesc din scris), postez și eu o imagine descoperită azi pe facebook. Fotografia asta, cu omul care cere drumuri bune deși și-a înmatriculat mașina în Bulgaria, spune povestea vieților nostre: „Alții să fie integri și să-și facă datoria, eu mă strecor printre reguli și principii.”

foto: Dorina Rusu