Folosită în exces şi plasată în contexte total nepotrivite, expresia “tiki-taka” nu numai că suferă o ambiguizare treptată, ci riscă şi să devină una dintre cele mai enervante ziceri întâlnite în cotidienele noastre de sport.

Tiki-taka este, în jocul de fotbal, un stil caracterizat prin pasele repetate, dinamica permanentă a mingii  şi a jucătorilor şi păstrarea posesiei, toate acestea cu scopul de a găsi culoare de pătrundere prin apărarea adversă şi, evident, de a marca. Expresia este folosită de ceva vreme în campionatul Spaniei, în special cu referire la jocul echipei FC Barcelona. Popularitatea şi-a câştigat-o odată cu folosirea ei de către comentatorul sportiv Andrés Montes, la Campionatul Mondial de Fotbal din 2006, pentru a descrie jocul echipei naţionale a Spaniei.

Aşadar, era oarecum normal să asistăm la folosirea excesivă a sintagmei “tiki-taka” în timpul unui Campionat Mondial dominat de echipa Spaniei. Problemele au apărut în momentul în care s-a terminat CM din Africa de Sud şi a început un nou sezon de Liga I. Vrăjiţi de popularitatea expresiei de sorginte spaniolă şi de curiozitatea pe care o stârneşte, jurnaliştii autohtoni au considerat de cuviinţă să purceadă la un “rebranding” al vechiului stil românesc “na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”, pe care l-au transformat în “tiki-taka”.

Articolul complet în SportVox

Cine a zis că roata e rotundă și se învârte a cam avut dreptate. Pe la începuturile mele blogosferice obișnuiam să îi judec foarte aspru pe bloggerii care își lasă în paragină pasiunea virtuală. Nu a trecut mult timp și iată-mă ținând doar de frumusețe bunătate de blog, căruia îi mai și plătesc hostul. Dar, vorba unui înțelept al lumii virtuale, pentru orice eventualitate, e bine să ai un loc în care să te desfășori. Blogul e al tău și, în principiu, nu te dă nimeni afară din el. Nici măcar în momentele în care ții o lună un titlu greșit și nimeni nu se îndură să-ți atragă atenția.

La fel ca în alte ocazii, mă salvez tot cu o leapșă. Am cerșit-o și am primit-o de la Tomata. Se întâmpla în urmă cu aproape trei luni, iar eu, ca robul netrebnic grăbit să-și îngroape bănuțul de teama hoților, am pus leapșa la păstrare. Lenea e cucoană mare și mai departe cred că ar fi cazul să termin cu avalanșa de clișee și să mă apuc de întrebări și răspunsuri.

Câte cărţi ai citit până acum în 2010?

De început am început multe. De terminat cu cred că am terminat decât vreo 5. Mai am 5 începute.

Câte cărţi de ficţiune şi câte de non-ficţiune?

Doar vreo patru de ficțiune, deși îmi fac o mai mare plăcere. În rest sunt volume istorice, de eseuri etc.

Care e proporţia de scriitori bărbaţi vs. femei?

Doar două femei. Niciuna la partea de ficțiune. Nu e o chestie de misoginism, însă am citit puține cărți scrise de femei. Și mai puține mi-au plăcut.

Care e cartea preferată citită până acum în 2010?

Ar fi foarte ciudat să vă spun că mi-a plăcut aceeași carte ca Tomatei? „Caietele lui Serafino Gubbio, operator” de Luigi Pirandello e într-adevăr un roman fascinant. S-a întâmplat să-l citesc anul ăsta. Mi-a plăcut și „Idolii forului”, dar despre asta altă dată.

Care e cartea care ţi-a plăcut cel mai puţin până acum în 2010?

Hmmmm… nu prea m-am potrivit cu „Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri” de Julio Cortázar. Dar am impresia că eu sunt de vină, nu volumul de povestiri.

Ai început vreo carte şi n-ai putut să o termini?

Mai multe, cum spuneam. Printre ele și volumul lui Cortázar, dar cred că mă reapuc de el în curând.

Care e cea mai veche carte citită?

Biblia. În afară de asta nu știu.

Dar cea mai nouă?

„Idolii forului” sau „Amintiri în alb și negru” a lui Dan Negru. Au apărut în aceeași perioadă, posibil chiar în aceeași săptămână.

Cel mai lung şi cel mai scurt titlu?

Cel mai lung e „Manuscris găsit într-un buzunar și alte povestiri”, iar cel mai scurt „Povestașul”.

Cea mai lungă şi cea mai scurtă carte?

Asta nu mai știu și nici nu le am la îndemână.

Câte cărţi împrumutate şi/sau de la bibliotecă?

Niciuna. Incredibil dar adevărat. Am primit multe cărți anul ăsta. Mi-am și cumpărat…

Câte cărţi citite sunt traduceri?

Din cele 10 (parcă) începute, 3 au fost scrise în românește.

Care e cel mai citit autor anul acesta?

Luigi Pirandello. Pe lângă Serafino Gubbio am mai citit și „Unul, nici unul și o sută de mii”.

Ai recitit vreo carte?

Parțial „De veghe în lanul de secară” când a sucombat Saliger și tot parțial „Mătușa Julia și condeierul”, când a murit „mătușa” din carte.

Care e personajul preferat din cărțile citite până acum în 2010?

Ah, nu am. La fiecare mi-a plăcut câte ceva și altceva m-a scos din sărite. Poate ar trebui să-mi iau săritele cu un număr mai mic.

Ce ţări ai vizitat prin cărţile citite?

Bună asta. Păi să tot fi fost Italia, SUA, Germania, Argentina, Peru, etc.

Ce carte nu ai fi citit dacă nu ţi-ar fi fost recomandată?

„Amintiri în alb și negru”, cu siguranță! Dar a meritat.

Ce scriitori descoperiţi în 2010 ai vrea să citeeşti mai mult?

Pirandello și Cortázar

E vreo carte a cărei lectură îţi pare rău că ai amânat-o?

Pffff… îmi pare rău că amân multe. Unele cărți te găsesc la momentul potrivit.

Cam asta a fost leapșa. Am tot scris la ea trei zile. Se vede treaba că nu mai știu să scriu pe blogul personal. Leapșa se dă mai departe către Bogdan Epureanu, Ioan Andoni, Ionuț și Corneliu. Dacă o mai vrea cineva… e la promoție. Nu costă decât un link.

Un nou dispozitiv capabil să schimbe viitorul

Umanismul secular sau raţionalismul care sfidează raţiunea

Salvarea vine de la Timişoara

Primul meci de fotbal din România

Prima linie de cale ferată din România

Spor! V-am pupat pe portofele!

În drumul ei din Occident spre Orient, tehnologia asfaltării a poposit în Timişoara, la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ca urmare a sistematizării socialiste din anii ’70, din prima stradă asfaltată de pe teritoriul actual al României a rămas, însă, doar povestea. O poveste interesantă despre una dintre numeroasele premiere bănăţene.

Amplasamentul străzii ar avea corespodent în zilele noastre partea de nord a Bulevardului General Ion Dragalina. După 1890, Ludwig von Ybl, proiectantul şef al oraşului Timişoara, dorea implementarea unei structuri stradale inelare, care să completeze forma radială a principalelor artere de circulaţie. Pentru atingerea acestui ţel, a fost necesară realizarea unei legături între Palatul Ancora (sediul autorităţii portuare) şi viitorul amplasament al „Josefstadter Bahnhof” (sau Jozsefvaros Indohaz), actuala Gară de Nord. În perioada în care la Timişoara aveau loc aceste modificări de tramă stradală, în Europa Occidentală îşi făcea apariţia o tehnologie de modernizare a căilor de transport asemănătoare celei pe care azi o numim asfaltare. Legăturile nemijlocite ale oraşului cu Occidentul şi deschiderea autorităţilor faţă de nou au determinat adoptarea soluţiei asfaltării la momentul realizării străzii mai sus amintite, în anul 1895. La scurt timp de la finalizarea lucrării, tot în cursul anului 1895, s-a asfaltat şi segmentul stradal care leagă Piaţa Traian de Fabrica de Bere. Este vorba despre partea nordică a străzii Ştefan cel Mare.

De la Timişoara, tehnologia asfaltării s-a extins pe întreg teritoriul României de azi, punând punct încercărilor de îmbunătăţire a infrastructurii prin diverse mijloace, unele mai eficiente (pavări cu piatră cubică), altele mai nefericite (placarea străzilor cu scânduri). În cei 115 ani scurşi de la prima asfaltare, lungimea străzilor astfel modernizate din Timişoara a depăşit 500 de km. Între timp, tehnologia preparării, turnării şi întreţinerii asfaltului a fost îmbunătăţită. La Timişoara, străzile se încăpăţânează, totuşi, să se umple de gropi în fiecare iarnă, semn că, deşi istoria nu a consemnat-o, după prima stradă asfaltată din România, tot aici s-a format şi prima groapă în asfalt.

Între timp s-a ajuns la scena de sex obligatorie în fiecare film. Şi pentru că treaba asta trebuia să poarte un nume, i-au zis… progres.

“Ştirea” de mai sus este, evident, o glumă. Din fericire, încă nu am ajuns într-o asemenea situaţie, deşi vestitorii apocalipsei economice vorbesc demult despre o raţionalizare a consumului de energie electrică. Mă gândeam doar să vă dau ocazia să vedeţi câteva imagini de la “Ziua Transportatorului Public Urban din România”, aşa cum a fost ea sărbătorită la Timişoara. Adică printr-o plimbare a presei şi a curioşilor cu un tramvai tras de cai. Weekend plăcut în continuare! Pentru subiecte de maximă importanţă naţională reveniţi luni.

Totuşi, au existat câţiva oameni care mă citeau. Unii mai şi comentau. Culmea, de bine. Aşa că am mers mai departe crezându-mă blogger talentat şi visându-mă profesionist. Am cunoscut mulţi oameni prin blogul ăsta. Majoritatea oameni faini.  Doar că, obsesia bloggerului, traficul rareori se încăpăţâna să depăşească 1000 de vizitatori pe săptămână, deşi eu scriam zilnic.

Când am împlinit un an de blogăreală, începusem să cred că nu voi ajunge nicăieri cu scrisul, aşa că nu am mai pierdut nopţile în încercarea de a-mi forţa inspiraţia să producă un text pe zi. Atunci a venit oportunitatea numită VoxPublica. Probabil nu simţi cu adevărat ce înseamnă scrisul pe internet până nu ai articole cu mii de citiri. Dar nici critica nu o simţi până nu ai sute de comentarii cu înjurături. Am scris mai rău sau mai bine şi am învăţat multe de când scriu “pentru mogul”.

Acum, la nouă luni de când mă gândeam să mă las de scris (timp în care, aşa cum ştiu cei care m-au mai citit, nu am avut un job), am ajuns să trăiesc din scris. Lucrez la cotidialul regional Ziua de Vest, scriu pe platformele VoxPublica şi SportVox şi pot să spun că există şi joburi pe care le prestezi de plăcere. “Asta-i pohta ce-am pohtit”, vorba cui a brevetat-o.  Nu pot decât, aşa ca un om credincios cum mă găsesc,  să-i mulţumesc lui Dumnezeu. E reconfortant să vezi că lucrurile se leagă, că, privind în urmă, tot ceea ce s-a întâmplat are sens.

Eu sunt un blogger mulţumit, un jurnalist entuziast, un soţ iubit şi un tată fericit. Voi ce mai faceţi?

Şi pentru că tradiţia o cere, dau leapşa mai departe către Diana, Alexandra, Alphadog, Tomata cu scufiţă (care Tomata mi-a pasat o leapşă despre cărţi pe care aştept nerăbdător să o fac), Viorica, TyB, Surorile Marx, Raluca şi cine o mai vrea să o şterpelească, de prin blogroll şi nu numai.

Spor!