După două zile în care am refuzat să recunosc durerile cumplite care mă chinuiau, am primit premiu o plimbare cu ambulanţa. Cei 40 de kilometri până la spitalul din Oradea mi s-au părut prea puţini. Nu în fiecare zi aveam ocazia să văd un oraş atât de mare. Până şi durerea din abdomen era eclipsată de entuziasmul noului. Era prima dată când făceam o asemenea călătorie doar cu tatăl meu. Chipul său îngrijorat nu reuşea să îmi alunge bucuria unei plimbări într-o lume încă nedescoperită.

Pe vremea aceea nu începusem încă să urăsc spitalele. Priveam fascinat la toată agitaţia din jurul meu. Nu înţelegeam de ce toţi copiii din sala de aşteptare plângeau. Nu m-am speriat prea tare nici în momentul în care am fost dus în sala de operaţie. Tata era acolo şi ştiam că avea să mă aştepte. Când m-am trezit, după câteva ore, eram foarte obosit. Abia am putut deschide un ochi. Stângul. Tata era lângă pat. Timp de câteva ore a stat lângă mine rugându-se ca fiul lui să se trezească şi totul să fie bine. În mai puţin de 10 secunde am adormit din nou.

Când m-am trezit, tata mi-a explicat că trebuie să mă lase singur câteva ore. După câteva încurajări şi îndemnuri de cuminţenie, s-a apropiat de uşă, gata să plece. Ţinând o mână pe uşă, s-a întors să-şi mai privească fiul încă o dată. Cu o voce înăbuşită de teamă i-am zis: “Tati, să nu mă laşi aici!“. Şi nu m-a lăsat. Timp de 3 săptămâni a venit zilnic la mine aducându-mi mâncare de acasă, dulciuri şi jucării. Cu toate că acasă mai aveam două surori şi un frate, în zilele acelea eram cel mai important copil de pe pământ.

———————————————-

Mi-am povestit mie însumi acest episod pentru că azi e ziua de naştere a tatălui meu. Dacă aţi parcurs textul împreună cu mine, nu pot decât să vă mulţumesc. Multe alte asemenea episoade am mai trăit şi întotdeauna tatăl meu m-a sprijinit cum a ştiut mai bine. Ne mai amintim din când în când de acel “Tati, să nu mă laşi aici” şi ni se pare amuzant. Totuşi, de fiecare dată când rememorăm întâmplările, un nod ni se pune în gât şi ne îndreptăm privirile în alte părţi în încercarea de a ascunde o lacrimă.

P.S.: O urare de La mulţi ani merge şi către sora mea Mihaela care s-a născut tot în 12 martie.

*Text publicat pe florinpuscas.ro şi VoxPublica.ro

Să vă spun cum am descoperit micul secret al filmului Avatar. Nu a fost deloc uşor, deşi e un film inspirat din viaţa mea. Se întâmplă uneori să îşi auzi vocea la microfon, amplificată şi redistribuită prin zeci de boxe, sau înregistrată pe un suport oarecare. Prima reacţie e una de mirare: „Stai! Chiar aşa sună vocea mea?”. Ei bine, cam asta mi s-a întâmplat şi mie când am văzut Avatar-ul. Am rămas puţin năucit, ca în urma unei senzaţii de deja-vu, şi abia pe urmă lucrurile au început să se lege.

Toată viaţa m-am transpus în diverse „Avataruri” pentru a mă integra. La şcoală, cu prietenii, cu fetele care mi-au plăcut, cu părinţii, la primul job şi la facultate. Mai ales la facultate! Să-mi fi văzut Avatarul din primul an de facultate. Era amuzant, ironic, misterios şi, desigur, inteligent. Nimic nu-l putea atinge. Aş putea spune că îmi confecţionasem un model destul de bun. Apoi a mai fost Avatarul din cămin. Am luat modelul de boboc şi l-am upgradat cu mai multă toleranţă la zgomot, spirit petrecăreţ, capacitatea de a râde la glumele tuturor şi, inevitabil, spirit de conservare.

Pe lângă cele două, am mai avut şi alte Avataruri. Unele mai reuşite, altele mai rudimentare. Le-am folosit cu succes de cele mai multe ori. M-am integrat, m-am bucurat de viaţa de student şi chiar i-am permis Avatarului meu să-şi facă prieteni. Dar, la fel ca tipul din banc, mândru de ceasul său ultra performant dar chinuit de greutatea geamantanului în care îi căra bateria, am ajuns să fiu şi eu destul de epuizat de veşnica navetă între Avataruri.

Aici trebuie să recunosc originalitatea lui James Cameron. Povestea mea, spre deosebire de cea imaginată de el, nu are happy end. Nu sunt dintre cei care trăiesc fericiţi prin intermediul unui Avatar. Şi nici nu cred că există asemenea oameni. Probabil că visăm cu toţii să fim cunoscuţi, acceptaţi şi chiar iubiţi aşa cum suntem. Fără „Avatar”-uri, „Surrogates”, sau alte ciudăţenii văzute în filme dar inspirate din viaţa noastră, menite să ne facă mai interesanţi.

Articol apărut în ultimul număr al revistei Fitzuica.

Locuitori ai ţinuturilor subterane, cunoscute de români sub numele de “Celălalt Tărâm”, zmeii nu s-au sfiit niciodată să răpească prinţesele şi să omoare prinţii. Fie că a fost vorba de Zmeul sur de văgăună, Zmeul mioritic, Câinele de Zmeu, Muma zmeilor sau altă rasă din această specie, relaţia lor cu oamenii a fost întotdeauna problematică. Despre aceste lucruri şi despre multe altele ne vorbeşte Cărtărescu. Şi pentru că volumul său despre zmei trebuia să poarte un nume, vorba lui Sorescu, i s-a zis Enciclopedia Zmeilor.

O “enciclopedie” parodică despre oamenii din zmei şi zmeii din oameni. Aveţi mai jos o mostră reprezentativă pentru această carte, una dintre cele mai frumoase scrise de un autor român. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am prezentat pe scurt cartea pentru a nu vă fura din bucuria, emoţia şi misterul lecturii.

“N-am avut până acum prilejul să vorbim mai în detaliu despre vrăjire, care, ca şi blestemul, este o funcţie foarte importantă a minţii zmeieşti. Zmeii nu se-mperechează cu femelele lor sau cu cele din specia umană ca toate animalele. Ei posedă în creştetul capului, sub ţeastă, o zonă a creierului de culoare aurie, cam de forma şi mărimea unei prune, pe care-o folosesc la vrăjire. Cu ajutorul ei proiectează în mintea femelei pe care o doresc orice imagine vor, ispitind-o cu toate panglicile, volanele şi modele de pe pământ. Când zmeoaica, prinţesa sau cosânzeana acceptă obiectul imaginar, deodată simte în pântece un vârtej cumplit de dureros, şi din clipa aceea rămâne grea. Căci e atât de greu, atât de greu să te opui vrăjirii!

Rânjind din botul încărcat de colţi şi făcându-i cu ochiul, zmeul (care răspundea la simpaticul nume de Wrath) se apropie de Ileana şi-i şuieră în ureche:

- Scumpa mea, ghici ce ţi-am adus din târg!

- Ţe să fie, ţe să fie? se prosti Ileana.

- Ei, nu cine ştie ce, doar un Ferrari roşu de vis.

- Zooou? Şi-l ţii, pasă-mi-te, în buzunar?

- Nu chiar. E doar în spatele tău, prinţesă!

Ileana privi în spate şi i se tăie respiraţia. Căci era chiar un fabulos cupeu roşu decapotabil, cu tapiserie de piele cenuşie şi cu volanul de corn străveziu, cu capacele roţilor mai strălucitoare decât oglinzile. Ileana deschise portiera şi se aşeză, sau mai bine zis se adânci în pernele moi ale fotoliului. Cheia clinchetitoare era în contact. Radiocasetofonul digital mergea şi din boxe se revărsa o muzică de big-band. N-avea decât să trântească după ea portiera, să ambreieze şi…

- Proasto, formula! auzi o şoaptă şuierată, mai înaltă decât pragul sonor al zmeului.

- Vasiliska, dar aşa ceva nu se refuză, e tot ce mi-am…

- Formula! Imediat! Vraja se apropie! Ileana, fii atentă: 5… 4… 3… 2…

Şi-ntr-adevăr, cosânzeana văzu cum din craniul strâmb al zmeului se degajă un vârtej aerian portocaliu, care avansează ca o cometă rapidă, lăsând în urmă o codiţă şuierătoare. Animaliculul se repezi direct spre pântecul Ilenei, care abia mai avu timp să strângă ochii şi să strige din răsputeri:

Iffyou Tinkdaffoøk I Sffuny
Fökk Iøoselv Enseiviomm Ânyy!

adică:
Va să zică-aşa, îţi place să vrăjeşti?
Vrăjeşte-te-atunci singur, şi economiseşti!

Într-o clipă splendidul automobil, lucios ca o bomboană de plastic, dispăru, iar cosânzeana căzu în fund pe solul tare. Zmeul rămase o clipă încremenit, se-nroşi, se albăstri, se-nvineţi şi crăpă în cele din urmă de necaz, căci ruşinea asta n-o mai păţise. Fetele se-mbrăţişară.

- Da’ să ştii că dacă era Porsche nu mi-ar fi păsat de-un zmeuşor, acolo, în burtă. În definitiv, au mai păţit-o şi altele!”

Avem motive să ne aşteptăm la un cutremur devastator în România? Părerile specialiştilor sunt împărţite. Între moderaţie şi convingere statistică, toate părerile au ca punct de plecare caracterul impredictibil al seismelor. Dacă unii ne liniştesc, alţii sunt convinşi că e doar o chestiune de timp până la o reeditare a episodului ‘77. Nu vorbim aici despre pretinşii specialişti care se perindă pe la emisiunile moderate de Dan Diaconescu. Am avut de câteva ori ocazia să ascult părerile mai multor profesori universitari în legătură cu mişcările seismice din zona Vrancea. Să o luăm băbeşte, pe înţelesul tuturor.

Citeşte continuarea pe VoxPublica.

“Pe vremea de care vorbim, în oraşe domnea o duhoare pentru noi, modernii, de neînchipuit. Străzile trăsneau a gunoi şi bălegar, curţile dosnice a urină, casele scărilor a lemn putrezit şi murdărie de şobolan, bucătăriile a varză stricată şi seu; încăperile neaerisite duhneau a praf mucegăit, dormitoarele a cearşafuri unsuroase, a paturi de puf umed şi a mirozna înţepător-dulceagă din oalele de noapte.

Din cămine trăsnea pucioasa, din tăbăcării duhneau leşiile corosive, din căsăpii sîngele scurs. Oamenii puţeau a sudoare şi haine nespălate; gura le duhnea a dinţi stricaţi, stomacurile a zeamă de ceapă, iar corpurile, cînd nu mai erau prea tineri, a brînză veche, lapte acru şi bube. Duhneau rîurile, pieţele, bisericile, duhneau pe sub poduri sau în palate. Ţăranul trăsnea deopotrivă cu popa, ucenicul meseriaş cît nevasta de meşter, puţea toată nobilimea, ba chiar şi regele, cu o duhoare de animal de pradă, iar regina ca o capră bătrână, atît vara, cît şi pe timp de iarnă. Fiindcă lucrării schimonositoare a bacteriilor nu i se ştia încă în secolul al optsprezecelea măsura, aşa că nu era făptuire a omului, nici ziditoare nici distrugătoare, nu era nici o vădire a vieţii înmugurind sau descompunîndu-se, care să nu fie însoţită de vreo împuţiciune.”

La recomandarea săptămânii avem o carte despre Franţa secolului al XVIII-lea, un roman al scriitorului Patrick Suskind. Grenouille, personajul principal al romanului “Parfumul“, este un tânăr controlat de simţul lui olfactiv peste măsură de dezvoltat. Pentru el, lumea nu poate fi percepută decât prin intermediul mirosului, acesta fiind singurul aspect care dă valoare obiectelor şi oamenilor.

Mirosul are un rol important în determinarea stărilor de beatitudine. Un miros plăcut îţi poate aduce instantaneu zâmbetul pe buze sau chiar te poate face să te îndrăgosteşti, în timp ce o duhoare îţi poate strica tot cheful de viaţă. Uneori, prin cine ştie ce fel de conexiuni, mirosurile te poartă în trecut şi fac să reînvie lumi pierdute. Grenouille înţelege mai bine ca oricine acest lucru şi este hotărât să-şi supună lumea cu ajutorul unui parfum perfect. Un parfum preparat din “esenţă” de fecioară. Iar cum fecioarele refuză să se supună ritualului prelevării de miros, Grenouille este nevoit să le ia viaţa.

Aşa cum v-am obişnuit, romanul recomandat e accesibil tuturor şi uşor de parcurs în puţinul timp liber de care dispunem. Contexul actual nu e chiar atât de diferit faţă cel descris de Patrick Suskind. Duhorile există în continuare. Ba chiar s-au impregnat în oameni, devenind o caracteristică a sufletelor noastre moarte şi intrate în putrefacţie. Chiar şi “fecioarele” care răspândesc o mireasmă plăcută de viaţă rezistă cu greu în faţa unor “Grenouille” hotărâţi să parvină şi să subjuge. Aşadar, fie că vă place să faceţi conexiuni şi să învăţaţi lucruri noi, fie că sunteţi în căutarea unei poveşti captivante, romanul Parfumul nu trebuie ratat. Lectură plăcută!

După ce m-am trezit am dat uitării visul, bucuros că totul se întâmplase doar în mintea mea, dar şi enervat pentru că îmi stricase dulcele somn al dimineţii. Apoi, orele s-au scurs normal printre tabieturile mele de adolescent. Abia în jurul orei 17 aveam să-mi dau seama că ziua nu era deloc una normală, la fel cum nici visul meu nu fusese deloc un coşmar oarecare. O ceartă între două persoane, un început de bătaie, eu intervenind pentru a lua apărarea unei părţi, o palmă încasată din cauza asta. În mai puţin de o oră, evenimentele s-au întâmplat pentru a doua oară. Doar că de data aceasta nu mai era un vis, ci realitate. Nu fusese o transpunere aproximativă, un fel de roman ecranizat unde acţiunea se depărtează de multe ori în mod grosolan de firul epic al cărţii. Visul meu şi realitatea erau identice până la ultima replică.

A fost prima şi ultima dată când mi s-a întâmplat aşa ceva. Nu ştiu cum a fost posibil, având în vedere că nu am visat un lucru previzibil sau unul care să se mai fi întâmplat până atunci. Nu mi-am propus, nu mi-am dorit şi nu ştiu de ce anume am visat cu o noapte înainte evenimentele unei zile de vară exact aşa cum s-au întâmplat. Cert e că a fost o situaţie incredibilă. Una care sfidează raţiunea şi împărţirea convenţională a lucrurilor în posibile şi imposibile, unde imposibilul reprezintă cam tot ceea ce nu putem explica ştiinţific.

Dar ce legătură are toată povestea cu recomandarea literară de săptămâna asta? Se pare că, aşa cum am promis, reuşesc să vorbesc mai mult despre experienţele mele care au legătură cu subiectul cărţilor decât despre cărţile pe care vreau să le recomand. Pentru recomandarea numărul 4 am ales volumul de povestiri “Misterul camerei închise” de Florin Manolescu. Un volum care a apărut în anul 2002 la editura Humanitas şi care conţine nouă povestiri incredibile.

Dincolo de maniera carismatică de povesti a autorului, de firul epic care captează pe deplin atenţia, poate cel mai mult mi-a plăcut capacitatea lui Florin Manolescu de a induce în mintea cititorului senzaţia că incredibilul este posibil. Cele nouă povestiri te fac să realizezi cât de limitată este cunoaşterea umană şi ştiinţa, şi câte lucruri incredibile s-ar putea întâmpla, sau poate chiar se întâmplă. Nu de puţine ori, pe parcursul lecturii, m-am surprins într-o stare de incertitudine, gândindu-mă dacă este vorba doar despre ficţiune sau naraţiunea are la bază un sâmbure de adevăr. Un adevăr incredibil, la fel ca întâmplarea trăită de mine în vara anului 2002.

Mai departe vă las pe voi să descoperiţi frumuseţea celor nouă povestiri. Fiind vorba despre proză scurtă, se poate citi uşor în pauzele unui program încărcat. Citatul ales nu este dintr-o povestire, ci este tocmai scurta introducere făcută de autor:

“Poveşti incredibile? Numai un naiv îşi poate închipui că sunt inventate. Şi-apoi, vedeţi dumneavoastră, mai toate au fost date la gazetă. Nu se poate să iasă fum fără foc. De pildă femeia aceea ucisă în camera încuiată pe dinăuntru… Aici e vorba de documente strict secrete, e limpede că orice urmă a fost ştearsă cu grijă. V-aţi gândit vreodată serios la inteligenţa furnicilor? Sau bărbatul care dispare în trecut – s-a demonstrat teoretic că lucrul e posibil. Aţi înţeles ce s-a întâmplat cu maestrul Kudini, aţi urmărit cu atenţie elefantul? Cât despre povestea cu ascensoarele, cine nu ştie că obiectele îţi fac figuri şi că au o viaţă a lor, care seamănă cu a noastră? Poveşti incredibile? Nicidecum. Pe mine m-au cam speriat. Oare cât ştim despre lumea în care trăim?“

Cam asta e situaţia în momentul de faţă, în caz că treceţi pe aici şi vă întrebaţi unde a dispărut consecvenţa postărilor mele şi stilul care m-a însoţit timp de un an în activitatea blogosferică. E tot acolo, undeva. Pus pe hold de mult mai pragmatica şi, uneori, încrâncenata activitate de pe VoxPublica.

Şi ca să nu ziceţi că nu v-am umplut sacoşa de link-uri (şi paranteze), poftiţi de citiţi şi un interviu (sau ce o fi) pe care l-am acordat (ce pompos sună!)… cui i l-am acordat? Nu mai ştiu. Vedeţi şi voi pe twitter.i3.ro. Un weekend plin de paranteze plăcute vă doresc!

Axel Blackmar: These philosophies, with pies and bananas and Q-tips and…
Paul Leger: I’m an artist.
Axel Blackmar: You’re a bullshit artist.
Paul Leger: Bullshit artist, artist, whatever. Art is art.

 

Oamenii de ştiinţă care studiază efectele pornografiei sunt în continuare împărţiţi în două tabere. Pe de o parte sunt cei care susţin că pornografia satisface o nevoie a individului, îmbunătăţeşte viaţa de cuplu şi chiar duce la scăderea numărului agresiunilor sexuale. În tabăra opusă se află cercetătorii care au ajuns la concluzia că pornografia are un efect negativ asupra psihicului şi consumatorii săi au un potenţial mai mare de a comite agresiuni sexuale.

S-ar părea că trăim într-o societate în care bunele moravuri, pudoarea şi decenţa nu-şi mai găsesc locul. Bazându-se pe slăbiciunea bărbaţilor pentru imagini senzuale, comercianţii împânzesc afişele şi reclamele cu domnişoare cvasi-dezbrăcate şi prelucrate în photoshop. Cum spunea cineva, nici măcar un târnacop nu se mai vinde azi dacă pe afiş nu apare un fotomodel în bikini. Însă, cel mai important câmp de bătălie este internetul.

Peste 90% din totalul producţiei din industria pornografiei se consumă pe internet. Iar cum copiii se pricep mai bine decât părinţii la folosirea computerelor, internetul a devenit un sistem perfect de distribuţie a “drogului”. Un sistem care produce o întreagă generaţie de dependenţi. Aceasta în timp ce studiile arată că dependenţa de pornografie se depăşeşte mult mai greu decât dependenţa de cocaină, imaginile pornografice persistând în memoria indivizilor toată viaţa.

Un argument surprinzător folosit de militanţii pro-pornografie este acela al efectului benefic asupra vieţii de cuplu. Ipoteză venită în condiţiile în care un sondaj realizat în rândul avocaţilor care se ocupă de procese de divorţ a arătat faptul că pornografia este una dintre chestiunile frecvent folosite ca motivaţie a divorţului. Dacă filmele porno pot anima viaţa sexuală a unui cuplu, ar fi bine să privim problema şi din alt punct de vedere. Câţi dintre voi ar fi fericiţi să ştie că partenerul/partenera îşi imaginează o actriţă/un actor porno în timp ce faceţi dragoste? Sau cum se poate aştepta cineva ca o căsnicie să dureze când formele soţiei se rotunjesc şi nu mai seamănă cu actriţele porno care îl stimulează pe soţ?

Potenţialul dăunător al pornografiei stă tocmai în nevoia continuă de “mai mult”. La fel ca în cazul drogurilor, creierul uman va solicita din ce în ce tot mai multă pornografie pentru a fi stimulat ca la început. Doza iniţială îşi pierde efectul şi excitarea sexuală devine condiţionată de vizionarea unor cantităţi mai mari de pornografie.

Am lăsat la final aspectul moral, deşi îl consider cel mai important argument împotriva pornografiei. Remarc o tendinţă de înlăturare a valorilor morale din gândirea generaţiilor tinere. Din ce în ce tot mai multe persoane preferă să se rezume la respectarea normelor legale, desconsiderând orice normă morală neprevăzută de lege. Şi nu vorbim aici doar despre morala creştină (care consideră clar pornografia ca fiind un păcat), ci şi despre morala individuală, izvorâtă din doza de conştiinţă, mai mult sau mai puţin atrofiată, aflată în dotarea fiecăruia. Importanţa aspectelor morale a fost punctată foarte bine de comentatorul “altVasile” la unul dintre articolele precedente:

“Au fost foarte multe imperii pe pământ. Partea interesantă este că s-a putut observa un tipar care a dus la prăbuşirea fiecăruia dintre ele: decăderea moralităţii. Atunci când moravurile soldatului roman s-au făcut praf, atunci a dispărut de pe hartă şi imperiul roman. O societate fără principii morale nu are tăria necesară pentru a supraveţui şi se prăbuşeşte. [...] Închei cu definiţia nebuniei: Nebunia este să faci aceleaşi lucruri iarăşi şi iarăşi şi să te aştepţi la rezultate diferite.”

Voi ce părere aveţi despre pornografie şi accesul la ea?