(primit pe facebook de la o constiinta treaza)

ăsta e un tip de anunţ imbecil, anunţat de obicei prin câteva semne de tablă plantate la mişto pe drum sau la intrarea în localităţi.

adică cine ar fi trebuit să repare drumul ăla? rudele de la oraş, armata, cetăţenii, firmele, rambo?

nu e normal să repare cineva drumurile, adica fix cei care au în responsabilitate kestia asta?

de ce e nevoie de semnalizare?

se decernează şi medalii pentru că cineva ajunge să şi facă un pic din ce are de făcut?

trebuie să şi plantăm un memento pentru că cineva a turnat asfalt în 2009?

La Brăescu funcţionarii beau multiple “vermuturi de Torino” şi se plîng să nu le ajunge leafa. Apoi pleacă la dame. Tot la Brăescu, un personaj îi cumpără nevestei adorate un patefon. Apoi bea cu amicii 72 de pelinuri în şase inşi, o duzină de om. Ajuns acasă cam la ziuă, îşi găseşte consoarta în pat cu timidul său chiriaş. Le pune la patefon “Deşteaptă-te române” şi pleacă. Să se sinucidă, eventual.

de aici

rezultă un procent înfiorător de fraţi de-ai nostri care nu ştiu cum e să faci duş şi nici nu vor afla foarte curând.

am trecut ieri pe lângă pelerinii aşezaţi la coadă pe dealul patriarhiei.

m-am gândit că dacă măcar s-ar spăla zilnic (nu mai zic de credinţă) tot ar fi un pic mai bine.

şi poate nu s-ar mai înghesui ca nişte vite disperate.

poate face manafu pentru optimism un proiect gen amfacutdus.ro

ca pe dragoste exista deja http://ijustmadelove.com/

Există două tipuri de oameni pe lume: cei care ridică ştergătoare şi cei care ajung după ce ştergătoarele au fost deja ridicate.

Unii pot trăi cu această frustrare chiar foarte mult şi nu dau semne că s-ar resimţi. Ăştia sunt şi cei mai periculoşi, cei care poartă virusul în stare latentă. Sigur că mai sunt şi cei care desumflă cauciucuri, dar între ei şi cei cu ştergătoarele e o diferenţă ca de la kalashnikov la praştie.

În principiu, spune proverbul, toţi avem câte un mic secret murdar, toţi râdem când alunecă cineva pe gheaţă dar încercăm să părem serioşi şi buni la suflet dacă ni se pare că ne vede cineva.

Cred că dacă nu ar fi existat claxonul şi ştergătorul de parbriz în lume ar fi fost mult mai multe războaie, infinit mai multă anarhie, încălzirea globală s-ar fi terminat de mult, vânzările de medicamente şi antidepresive le-ar fi depăşit cu mult pe cele de pufuleţi şi bulşit iar producătorii de maşini ar fi fost siliţi să includă în dotarile standard ştergătorul antigravitaţional şi cauciucul blindat, cu ventil cu cifru.

Ssentimentul ăsta foarte răspândit că trotuarul şi strada ne aparţin a fost încet, încet înlocuit de nevoia de justiţie, egalitate, de credinţa că trebuie să-i ajutăm pe cei din jur să ajungă mai buni şi civilizaţi, chiar dacă pentru asta e nevoie uneori şi de un sejur la reanimare. A spus-o şi Hamlet, crud trebuie să fiu pentru a fi bun.

Chiar dacă se găsesc pe toate drumurile naţionale, bâtele de baseball tradiţionale româneşti, pirogravate cu tricolor şi ciobănaşi, nu pot regla definitiv aceste mici amănunte. Şi cum nu au apărut încă bâtele cu cristale Svarowsky, starea asta de aşteptare se perpetuează inutil. Probabil că omul nu e întreg dacă nu a spart o casă, dacă nu a vândut un copil, dacă nu a tăiat un copac. Şi nu a ridicat un ştergător.

Vorbeam cu un prieten care era dezamăgit că un tip pe care-l cunoaşte de foarte mult timp şi pe care îl credita cu titlul de om în firea lui, i-a mărturist cu aprindere şi fără pic de jenă că ridică în mod frecvent ştergătoare, oriunde s-ar afla. Satisfacţia din tonul lui trăda fiara aflată la pândă.

La rândul meu, am avut surprize neplacute cu o grămada de prieteni sau cunoscuţi care păreau normali până la problema parcării. Cumva situaţia e asemănătoare cu ce simţeai în anii 90 când aflai că cineva ţine cu Iliescu. O parte dintre ei erau şi de stânga, aşa că sentimentul lor de proprietate asupra unui spaţiu care aparţine tuturor e şi mai amuzant sau terifiant, după gust.

Să zicem că provin din familii defavorizate. Nu ţine. Nu mai există oameni cu probleme, din moment ce toată lumea are lanţuri de aur din platină Poate că Che Guevara o fi zis undeva ceva despre maşina aproapelui tău, despre cauciucurile pe care le spargi în numele revoluţiei şi poate despre ştergătoarele pe care trebuie să le ridici pentru a anunţa viitorul luminos al omenirii, în care toţi vor fi la fel de tâmpiţi şi isterici ca şi ceilalţi.

Liberte, egalite, imbecilite. Fraternite, daca e. De obicei, nu e şi asta nu se rezolvă nici cu poliţia. Pentru că toţi presimt că şi dacii le ridicau ştergătoarele romanilor care parcau aiurea în ditamai civilizaţia. Când am găsit maşina pe care o aveam la drivetest pentru Top Gear cu ştergătoarele ridicate fix în faţa casei în care locuiesc, am înţeles că problema nu mai ţine nici de hormoni şi nici de psihiatrie.

Nu poţi să trimiţi la odihnă şi tratament o populaţie. Pentru că e deja în firea lucrurilor să te comporţi anormal. Iar dacă percepţia macrojustiţiei nu există, o fi natural ca fiecare să pedepsească pe cine prinde, că oricum ştie el că merită.

Atunci m-am gândit cât de cool ar fi o campanie naţională de conştientizare a tuturor cretinilor justiţiari. La ea ar putea participa oricine, oriunde. Tot ce ar avea de făcut ar fi să ridice toate ştergătoarele care le ies în cale. Iar spiritele înalte vor înţelege că adaptarea e mama înţeleciunii, aşa că dacă vor să se integreze în acest rahat absolut, ar fi bine ca după ce au parcat şi au oprit motorul, să-şi ridice singuri stergătoarele şi să-şi spargă fără resentimente cauciucurile.

My friend, the things that do attain
The happy life be these, I find:
The riches left, not got with pain;
The fruitful ground; the quiet mind;

The equal friend; no grudge; no strife;
No charge of rule, nor governance;
Without disease, the healthy life;
The household of continuance;

The mean diet, no dainty fare;
Wisdom joined with simpleness;
The night discharged of all care,
Where wine the wit may not oppress:

The faithful wife, without debate;
Such sleeps as may beguile the night;
Content thyself with thine estate,
Neither wish death, nor fear his might.