Cofetăria e pierdută printre nişte blocuri, sedii de întreprinderi capitaliste şi alte clădiri stupide, într-un cartier în care casele vechi ale unui oraş pocit rău de comunism nu o duc foarte bine. Intrarea face legătura abrupt cu o altă lume, care a intrat într-o existenţă paralelă acum vreo 80 de ani.

Oamenii din spatele tejghelei se minunează că am venit de la Bucureşti în oraşul în care s-a născut acum 100 de ani Eugen Ionescu doar ca să beau bragă. E bine, e absurd.

Şi eu mă minunez că descopăr un gust pe care-l credeam pierdut pentru totdeauna, adică de când

s-a închis prăvălia pe care o ţinea în Buşteni doamna Elena Bairamovici. Pe lângă o bragă şi o halviţă făcute cu ştiinţă de alchimist, am în faţă nişte negustori curajoşi care depind de bucuria celor pentru care lucrează, adică cei care ştiu să guste dulceaţa vieţii.

Răsplata pentru un lucru bine făcut este că l-ai făcut, Emerson a zis-o. Şi tot el m-a convins că fiecare existenţă conţine un soi de compensare pentru tot ce nu poate fi sau oferi. Faptul că noi nu o dibuim la timp nu-i anulează concreteţea.

De exemplu, eu pot să mă bucur că fac o plăcintă cu mere, cu amendamentul că, totuşi, cei care o mănâncă s-ar putea bucura mai tare ca mine. E posibil ca vreun maharajah să nu apuce să coacă vreo plăcintă în viaţa lui, dar restul vieţii sale funcţionează ca o compensare pentru ceea ce nu ajunge să facă. În acest mod, totul stă în perfect echilibru pe vârful unui ac. Ar fi drăguţ din partea noastră să nu zgâriem suportul pe care stă acul..

Ieşind din cofetărie m-am simţit iniţiat într-un soi de organizaţie secretă, care nu are alt scop decât bucuria de a trăi. Asta a ajuns un fel de preocupare ocultă sau mult prea incultă.

Şi privind la atmosfera asta de neuitat din ultima lună, mă gândeam ce ironic e că deşi suntem balcanici şi acţionăm în fiecare secundă ca ultimii balcanici se întâmplă atât de rar să extragem satisfacţie din treaba asta. Judecăm ca nişte cetăţeni europeni veniţi de la recuperare nervoasă de la bunicul lui Heidi şi ne uităm la orice formă de viaţă care nu e împachetată în vidul cu care suntem obişnuiţi ca la un pericol epidemic de grad 1.

Am auzit povestea unei întâlniri dintre un mare colecţionar de artă, filantrop şi om de afaceri armean, care avea invitat la masă un businessman american. Care a întrebat ce este exact musacaua, dupa discuţia serioasă. Amândoi erau suficient de bătrâni şi bolnavi încât să nu aibă liber la mai mult decât un iaurt degresat.

După descrierea epopeică a variantei armeneşti de musaca, filantropul a spus că personalul pregătise în acea zi o tavă şi a chemat băiatul să prezinte mâncarea. Scena se sfârşeşte cu cei doi mari oameni, care stergeau cu atenţie cu pâine fiecare centrimetru din tava golită deja. E adevărat că s-au prăpădit la scurt timp, dar povestea poate rămâne optimistă, din moment ce implică o alegere fermă.

Şi probabil că toată această lungă ezitare în care suntem îndemnaţi să trăim face scuzabilă dispariţia bucuriei, care aşteaptă pregătită în cel mai bun pahar de bragă, din cel mai neaşteptat loc din lume.

Cum spunea un înţelept modern, fiecare om ar trebui să creadă în ceva.

Eu cred că am să-mi mai torn un pahar cu bragă.

(primit pe facebook de la o constiinta treaza)