Femeile nu ştiu să conducă

Total neadevărat. Toate femeile se nasc cu o extremitate suplimentară a creierului, extremitate pe care noi, restul muritorilor nu o avem. Drept urmare, femeia ajunsă la maturitate este perfect capabilă să conducă viaţa altora aşa cum vrea ea, să manipuleze conducă o persoană până pe căile disperării frecându-i ridichea în fiecare zi şi mai presus decât toate, este perfect capabilă să conducă finanţele personale în drumul lor complex spre ieşirea din portofel/cont bancar.

Cât despre maşini, nu, majoritatea femeilor nu ştiu să conducă, nu ştiu să se asigure. Stau şi muşcă din volan şi se fardează în retrovizoare. Desigur, există şi extremitatea celalaltă în care femeia este mai emancipată decât legea.

Toţi bărbaţii sunt porci şi înşeală

Greşit. Bărbaţii sunt bărbaţi şi porcii sunt porci. Nimeni nu înşeală dacă are ce-i trebuie acasă. Problema femeii e de fapt nemulţumirea constantă şi gelozia. O reformulare a mitului de mai sus ar fi “Toţi bărbaţii sunt porci şi (eu) cred că înşeală”, astfel încât toată lumea e fericită.

Cel mai probabil nu te înşeală, poate e doar sătul, obosit, plictisit şi după o zi de muncă nu are chef de tine şi de pisicelile tale. Asta nu-l face insensibil şi sub nicio formă asta nu este o situaţie în care “nimic nu mai e ca la început, tu nu mă mai iubeşti”.

Eu n-am nimic cu asta, chiar aş vrea să fiu porc, poate într-o viaţă viitoare sau ceva. Ştiaţi că porcii au orgasme de 30 de minute? HELL YEAH!

Mărimea nu contează

Sigur că nu contează, atâta timp cât ţi-o freci singur în fiecare dimineaţă. Asta e scuza tipilor cu organele mai mici decât ecranul telefonului meu. Asta e scuza pe care o auzi de la tipa cu care eşti, care n-are milă să-ţi spună în faţă ce crede cu adevărat. Un fel de “E bine şi-aşa, ne descurcăm cu ce-avem”.

Desigur, mai există şi continuarea expresiei. “Mărimea nu contează, contează ce ştii să faci cu ea”. Păi dacă nu ştie să scuipe metale preţioase de trei ori pe zi sau să gătească, eu aş zice că am cam ajuns la capătul listei de skill-uri ale minunatului organ, şi orice altceva e redundant.

Au trecut doi ani de când am fost ultima dată în poziţia de a face interviuri.

Ultima dată a fost pentru DigitalImage, atunci când l-am angajat pe Kappacelu’ şi am rămas şocat de tot procesul ăsta dubios de căutare şi sortare al CV-urilor. E o întreagă poveste, dar să o luăm de la început.

Spre deosebire de corporaţii unde recrutările se fac atât extern cât şi intern de prin rândurile celor existenţi, la BEC Media am preferat mereu să mergem pe recomandări în locul sesiunilor de filtrat CV-uri şi în locul sesiunilor de interviuri care par că nu se mai termină. Şi metoda asta de recomandări a funcţionat impecabil de vreo 6-7 ori până acum, până în momentul de faţă. Acum efectiv toţi posibilii candidaţi decenţi pe care-i cunoşteam, parcă au intrat în pământ.

Şi lucrul ăsta l-am realizat eu într-o dimineaţă când m-a trezit din somn o tipă de la Bestjobs, care mi-a cerut permisiunea să posteze anunţul nostru la ei pe site. M-a sunat să-mi ceară permisiunea, da. E criză, acum 2 ani BestJobs era brandul unic ce-ţi venea în cap când te interesa un job. Mă rog, irelevant şi trecând peste, cu ajutorul domnişoarei ce m-a abordat telefonic, anunţul nostru a ajuns pe un piedestal, gata să fie asaltat de hoardele de front-end-eri decenţi şi cu experienţă pe care i-am fi angajat instant.

Acum doi ani mă umfla râsul când citeam adresele de mail ale candidaţilor, dar ce s-a întâmplat acum e mult mai tare. În primul rând am observat că aplicatul la joburi e ca semnatul petiţiilor pe net. Dai un click şi aia e, tu ţi-ai făcut treaba.

În ziua de azi nu mai citeşte nimeni cerinţele postului, pur şi simplu aplică la grămadă, poate-poate. Şi hai, că-ţi mai scapă un criteriu, maxim două, dar când am ajuns să dau peste CV-uri de secretare, operatori PC, inspectori agricoli sau agenţi de vânzări/suport tehnic. mi-a sărit ţandăra.

Românii sunt ca fraţii, se aseamănă unii cu ceilalţi ca picăturile de apă. Toţi sunt rezistenţi în condiţii de stress, tuturor le place munca de echipă şi toţi se adaptează uşor într-un colectiv tânăr şi dinamic. Aş vrea să-l văd şi eu pe ăla care ar avea suficient tupeu să scrie în CV că e un solitar şi nu-i place să lucreze cu alţii, cedează repede la stress şi e al dracu’ de recalcitrant.

CV-ul tipic al românului este înflorit până la cer. Am făcut un an Germană în generală? Trecem acolo “Germană – mediu”, că eu nu sunt ca toţi proştii care nu ştiu să lege două cuvinte. Stau pe hi5 şi YM în fiecare zi? Păi am abilităţi de lucru cu PC-ul. Am făcut Foxpro şi Pascal în liceu? Bagă mare, să fie acolo. Nu ştii niciodată când e nevoie. Trecem aici frumos fiecare curs şi fiecare şcoală absolvită şi fiecare job pe care l-am avut, chiar dacă i-am săpat grădina bunicului astă vară.

Şi uite-aşa te găseşti răsfoind prin CV-uri de câteva pagini pline de informaţii “relevante”. Încă mai aştept s-aud de la un prieten: “Ah, cauţi pe cineva? Am eu un prieten care [...]“.

PS: Halfway through the post, mi-am amintit de un post de-al lui Adrian Basalic, la care am râs cu lacrimi anul trecut şi pe care vi-l recomand.

sursa foto

…ar fi plictisitoare. Nu cred că aş rezista mai mult de o săptămână fără să aud ce-a mai facut X şi Y la muncă şi fără să-mi fie explicate uneori în detaliu toate procedurile departamentelor din clădire. De asemenea, iubesc să aflu chestii femeieşti şi mai ales care nu mă privesc direct, iar asta aproape în fiecare zi.

…ar fi mizerabilă. Cine ar mai fi lângă mine să care toată noptiera în geantă când ieşim in oraş, dar să cotrobăie zece minute după telefon atunci când sună sau după un amărât de şerveţel atunci când poate-mi curg mucii?

…ar fi plină de insomnii. N-aş mai putea dormi noaptea. Mi-ar lipsi cheltuielile suplimentare şi grija gestionării banilor pentru încă o persoană. De asemenea patul dublu numai pentru mine ar fi o teroare insuportabilă şi n-aş putea adormi decât târziu în noapte.

…ar fi neproductivă. Cum aş putea să concep să mă concentrez şi la altceva când pot fi productiv în a mă plimba cu căruciorul printre rafturi sau în a sprijini bordura în timp ce ea se uită după ultimele apariţii în materie de genţi şi/sau pantofi?

…ar fi inconfortabilă. Ce folos aş putea trage de pe urma spaţiului imens ce-ar putea fi eliberat din şifonier şi debarale? Mi-ar fi dor de cele câteva zeci de genţi, bluze şi alte zeci de perechi de pantofi care se-amestecă printre lucrurile mele, care ocupă spaţiu şi care-mi fac viaţa foarte confortabilă.

Da’ e a mea şi alta n-am o iubesc.

1. În timpul şcolii nu-ţi zice nimeni că în cel mult un an de când îţi iei permisul, nu vei mai conduce cu mâinile la “zece şi două” ci vei conduce “sportiv” cu o mână la 12 şi cu una pe schimbător, înclinat spre dreapta, sprijinit pe cotieră.
2. În timpul şcolii instructorul nu-ţi explică adevărata semnificaţie a semaforului. La verde se trece, la galben “hai că încă mai merge” şi la roşu “repede-repede că de-abia s-a pus”.
3. În timpul şcolii eşti învăţat să mergi uşor, preventiv. Nu-ţi spune nimeni că în scurt timp după ce vei avea bucata de plastic în portofel vei fi regele şoselelor şi-i vei da blănel prin oraş că nimeni nu e la fel de important ca tine. Tu te grăbeşti.
4. În timpul şcolii, instructorul nu te lăsa cu muzică pentru că îţi distrăgea atenţia şi trebuia să fii atent la drum. Lasă că recuperezi tu cu Dacia ta tunată, cu geamuri fumurii şi bass în portbagaj. Geamurile lăsate şi maneaua la maxim ca să impresionezi femeile.
5. În timpul şcolii, instructorul te învăţa la semafor să aştepţi răbdător să se facă verde. Dar nu ţi-a zis nimeni că semaforul este locul perfect de a agăţa tipe prin claxon sau de a polua fonic turându-ţi motorul de 1.5 Diesel (ca să nu consume mult) poate-poate pensionarul de lângă se încumetă la o liniuţă.
6. În timpul şcolii, tot instructorul te învăţa că benzile se ocupă în ordine de la dreapta spre stânga, dar ce ţi-a ascuns parşivul e că pe stânga se merge cel mai repede. Şi cum tu mergi cel mai repede că te grăbeşti (vezi punctul 3), nu contează că eşti în oraş sau pe autostradă, nimeni nu este mai important decât tine ca să-şi permită să te depăşească.
7. În timpul şcolii ai fost învăţat regulamentar să porţi centura. Ce n-ai aflat e că centura îţi provoacă iritaţii şi câteodată şi vânătăi dacă stă prea strâns pe lângă tine. Mai bine n-o pune deloc, că doar mergi “până aici, aproape”.
8. Tot in şcoală ţi s-a explicat şi legislaţia, ca să ştii cum să mergi şi să parchezi. Ce nu ţi-au spus ei e că avariile te scutesc de orice consecinţă a imbecilităţii de care vei da dovadă. Dacă parchezi de-a curmezişul pe stradă, pune avariile şi lumea te va înţelege.

Aplicaţi-le fraţilor pe toate. Ca la carte, da?

În momentul de faţă, avem nevoie de încă un Front-end Developer, o persoană pricepută în xHTML/CSS dar care să exceleze şi în JS/jQuery şi eventual un minim de PHP. Orice alte cunoştinţe suplimentare sunt considerate avantaje. Dacă ştii pe cineva interesat sau dacă aplici chiar tu, lasă-ne un CV şi un portofoliu de proiecte la care ai lucrat, pe office@becmedia.ro. Te vom contacta noi pentru a stabili o întâlnire.

PS: Job-ul este full-time, în Bucureşti. În momentul de faţă nu suntem interesaţi de oferte part-time sau project-based şi nici de lucrul la distanţă.

Să curgă CV-urile :)

Cum vă ziceam, am plecat într-un week-end prelungit prin părţile de Vest ale României. Destinaţia a fost literalmente unul dintre cele mai mişto locuri pe care le-am vizitat până acum. Nu neapărat împrejurimile şi obiectivele turistice cât locaţia şi perimetrul ei vizual.

Pensiunea este construită din fonduri europene si are foarte mult gust din punctul ăsta de vedere. Camerele sunt spaţioase şi dotate cu tot ce-ai putea avea nevoie, angajaţii au fost foarte amabili şi servirea a fost ireproşabila. Unde mai pui că atunci când stăteam la restaurant seara şi mă uitam în zare, îmi aduceam aminte de Grecia şi peisajele ei.

Mno, gata cu romanţele. Acum să vă zic de părţile naşpa ale călătoriei.

Păi se făcea că rulam fin pe Bucureşti-Piteşti cu 160 130km/h, limita legală de viteză, când la intervale regulate de timp răsăreau pensionari pe banda II ce mergeau cu 100km/h. Acum să nu credeţi că banda I era plină de maşini ce rulau în coloană. Era liberă ca stadioanele la meciurile lui FC Hunedoara din divizia C. Doar că persoanele respective au dezvoltat un ataşament emoţional faţă de banda II. Nu vroiau, şi gata.

După Bucureşti-Piteşti când deja începuseră radarele, am zis să merg regulamentar (nu că până atunci n-aş fi mers) prin localităţi şi în afara lor. Problema majoră pe care am întâmpinat-o e că deşi intrările în sate şi localităţi erau semnalizate bine mersi, indicatoare de ieşire am văzut foarte rar. Acum nu ştiu dacă şofam eu greşit şi nu prea mai ieşeam din satele în care intram, sau de fapt prin Argeş şi mai încolo sunt toţi o mare familie aşa că n-au nevoie să-şi delimiteze rutier localităţile.

Şi cum eram eu aşa într-o localitate permanentă, invariabil trebuia să fac depăşiri. Aici altă bubă. N-am să înţeleg logica pentru care ai pune linie continuă în linie dreaptă şi vizibilitate bună, dar ai lăsa-o întreruptă fix înainte de o curbă spre dreapta. În plus, degeaba mă super-bucur eu de viteza legală de 70 începând din punctul ăsta, dacă am linie continuă până în următoarea localitate şi Fănel care conduce o Dacie 1300 în faţa mea merge cu 40km/h pentru că şi-a pus pe ea zece saci de cartofi şi trage greu, mititica. M-apuca somnul şi toţi dracii ăi mari…

Prin Târgu Jiu sunt nişte intersecţii dubioase unde dacă nu eşti de-al locului şi nu eşti atent, poţi foarte uşor să ţi-o iei în freză. Închipuiţi-vă un sens giratoriu, şi înainte de fiecare intrare cu 10 m, semafor pentru pietoni şi semafor auto. Când e roşu pentru autoturisme, toţi pietonii au verde. Când e roşu la pietoni, absolut toate bretelele giratoriului au verde. Şi-ai 4-5 coloane de maşini care se înfig simultan în 10 m spre giratoriu, pe verde. Unde trebuie să dea prioritate unii altora. De ce dracu’ am mai stat un minut la semafor înainte de giratoriu?

După Târgu Jiu s-au mai calmat apele. Serios, apele curgătoare pe lângă care treceam erau mai liniştite decât până atunci. Drumurile pe de altă parte s-au futut de-a dreptul. Daţi click pe poza de la începutul articolului, uitaţi-vă bine la ea câteva minute şi închipuiţi-vă 60 de km de drum d-ăsta, pe serpentine, între Băile Herculane şi Baia de Aramă. Eventual în spatele unuia care merge cu 20km/h să nu cumva să-şi strice maşinuţa. Ce poate fi mai plăcut?

Concluzia? Drum de 4.5 ore făcut în 8. Măcar am făcut sex. Iubesc România.

Ce poate fi mai romantic? Giurgiu e un oraş frumos, curat, [...].

Ne-auzim de marţi.

1. Îmi place peştele doar dacă-i de porc. Când eram mic, mâncam foarte mult peşte cu gust de baltă şi-acum mi-e silă…
2. Îmi place de vecinul de la parter care a lucrat literalmente vreo lună de zile, zi de zi la uşa de la interfon. Dacă toţi am avea conştiinciozitatea lui, am ajunge bine.
3. Îmi place de Raluca. Nu ştiu cum aş fi rezistat 3 ani cu ea daca nu aş fi văzut-o din ce în ce mai des cu căştile pe urechi fredonând în gura mare. Azi am înregistrat-o, puteţi asculta aici.
4. Îmi place să conduc, în special prin ţară. Cui îi pasă de drumurile bune de-afară? La noi îi miezu’.
5. Îmi place să plătesc taxe şi mai presus decât orice, îmi place să stau ore întregi la cozi şi să completez hârţogăraie pentru ca cineva să-mi primească banii şi să mă simt împlinit.
6. Îmi place ca atunci când stau undeva, la o terasă sau prin parc să aud manele obosite de prin jurul meu. Mă face să mă simt în largul meu.
7. Îmi place să stau dublu în trafic faţă de cât ar trebui datorită unor trişti care blochează intersecţiile, datorită ălora care forţează semafoarele şi datorită celor care parchează pe banda I.
8. Îmi place să merg pe stradă şi să fiu lătrat de câini, sau să mă feresc constant de capcanele lor mirositoare. Când merg cu capul în jos, zice lumea că-s deprimat, dar eu sunt de fapt vigilent.
9. Îmi place să călătoresc. Să merg la mare în week-end cu jumătate de Bucureşti, să plecăm cu toţii în acelaşi timp şi să stăm ca oile pe autostradă. Sau poate să merg cu trenul, în condiţii excelente. Mi-e dor de Ion care mânca slană cu ceapă din ziar şi când s-a descălţat s-au aburit toate geamurile.
10. Îmi place să cred că pot schimba ceva în ţara asta. Până acum am dat zeci de mii de click-uri pentru a semna petiţii, am participat la câteva sute de mitinguri şi proteste pe Facebook şi am informat lumea forwardând câteva mii de mailuri în lanţ.

Leapşa merge către Pepe, şi în exclusivitate pentru cititori, avem şi răspunsul lui mai jos (click pe poză).

La fel ca şi vânzătoarele, chelnerii au o carismă aparte când vine vorba de clienţi.

În mod special îmi plac cei prompţi. Iubesc să mă aşez la o terasă şi el să vină după un sfert de oră cu un zâmbet tâmp pe faţă. “Ce vă aduc?”. Răspunsul, invariabil. “Un meniu ar fi de preferat”.

După încă un sfert de oră apare cu meniul, după încă un sfert de oră se întoarce să ia comanda şi după încă un sfert de oră poate-ţi primeşti şi tu berea.

Tot în categoria celor prompţi intră şi ăia care te întreabă de sănătate mai des decât reuşeşti să iei gurile de bere, dar atunci când te uiti după ei să le ceri nota, nici ţipenie de chelner nu-ţi trece prin faţa ochilor. Miracolul face ca atunci când plictisit de atâta aşteptare te ridici şi dai să pleci, apare cineva şi-ţi aduce aminte subtil că ai chestii de plătit.

Replici celebre, spicuind din amintiri:

- Aveţi fresh de portocale?
- Avem doar ce scrie în meniu

- Nu puteţi sta aici, masa asta e rezervată
- Da, ştiu, e rezervată de mine.
- Nu, e rezervată pentru ora 8.
- E 8 şi 5 minute…

- Cine-a comandat ficăţei de pui?
- Nimeni n-a comandat ficăţei de pui.
- Siiiigur?
- Da, sigur
- Şi dacă scot carneţelul?
[pauză, scoate carneţelul, caută...]
Ah, da, nu voi

Foto: vobes.com