E o mare penurie de cititori. În spatele crizei economice, se află o criză mai profundă, mai veche, mai puţin reversibilă. Criza de cititori. Cei câţiva care au mai rămas sunt nepreţuiţi, chiar dacă de-abia îşi mai aduc aminte literele. Chiar şi cei care citesc în diagonală, un cuvânt la o sută. Chiar şi cei care citesc din greşeală, crezând că îşi revăd propriile texte – chiar şi ei sunt preţioşi. Trebuie să avem mare grijă de ei. Scriitori sunt destui, frate, pe toate drumurile. Toţi suntem scriitori. Ne facem topuri cu noi, în loc să facem un zelist sau un roblogfest al cititorilor. Toţi ne fabricăm lumi, înghesuite unele într-altele ca nişte faguri, dar nu avem cu cine să le populăm. Din când în când, o dată la mai multe mii de ani, câte un călător aterizează din lumea altcuiva în a noastră, şi trece prin ea neatent, către alta. Momente sacre, de care ne agăţăm de-a lungul următoarelor milenii.

Şi totuşi, mulţi dintre noi suntem inconştienţi de-a dreptul. Din când în când, dă în noi vechea streche a egoismului paranoiac, şi scriem un post deprimant. Şi mai dispare un cititor.  Am merita să fim executaţi, daţi afară din fagure. În felul ăsta, ar fi mai mulţi cititori pentru ceilalţi.

Anticii invocau Muzele.
Noi, ne invocăm pe noi înşine.
Nu ştiu dacă Muzele apăreau -
- fără îndoială, depindea de invocator şi invocat -
dar ştiu că noi nu apărem.

Alvaro de Campos, 3 ianuarie 1935

Start Slide Show with PicLens Lite

Deşi nu obişnuiesc să dau youtube-uri pe blog, vă încurajez să vă minunaţi puţin ascultând cele două piese de mai jos:

asta
şi asta.

Sunt foarte rare pe net, şi sunt două extrase din ultimul album al trupei Hesperion XXI. Discul e alcătuit în întregime din piese scrise de Cantemir, puse în faimoasa Carte a ştiinţei muzicii, Kitab-i Ilmü’l Musiki Ala Vechil Hurufat, despre care a mai fost vorba de multe ori în acest blog.

Mi-a fost ciudă să recunosc, dar albumul e al naibii de bun. Numai execuţia unor trupe turceşti puţin cunoscute, cum e Bezmara, ar putea să se compare.

Şi o tristeţe. Albumul poartă subtitlul: “Tradiţiile muzicale sefarde şi armene”. Nicio menţiune despre Moldova. Eu nu fac parte dintre cei care au sărit în sus de bucurie când Herta Muller a câştigat Nobelul, “e româncă, e româncă”, dar, dacă eşti român, sau Bela Bartok, recunoşti temele moldave imediat, inserate în ţesătura orientală, complexă dar diafană. Sincer, nu recunosc deloc teme armeneşti, nici sefarde, dar poate trebuie să fiu armean sau sefard. Cine ştie. Muzica moldovenească a fost mereu împerecheată cu cea evreiască, dar pe teritoriu klezmer.

În speranţa că voi trăi să aud muzică de Cantemir şi pe o scenă românească, închei spunându-vă că, dacă nu vreţi să aveţi albumul, să nu cumva să daţi clic a i c i.

LE: ce ciudat, mie linkurile de mai sus mi-au mers perfect. În fine, mulţumită lui M., zâna bună a internetului, am un alt link.

Start Slide Show with PicLens Lite

Exista evenimente care se întâmpla brusc – un accident, un cutremur, o moarte subita. Evenimentele astea sunt extrem de dureroase.
Si exista evenimente care se petrec foarte încet, uneori aproape insesizabil pe termen scurt, dar care, retrospectiv, sunt pierderi la fel de mari. Astea dor mult mai putin, pentru ca oamenii se obisnuiesc (neavând încotro), iar uneori, la sfârsit, în loc de durere e doar usurare.
Sunt evenimentele din a doua categorie mai putin tragice decât primele, prin simplul fapt ca provoaca mai putina suferinta?

Si mai sunt, sau banuiesc ca mai sunt, si pierderile la care suntem cu totul insensibili: de exemplu – întreg viitorul pe care l-am ucis pentru ca nu ne-am oprit la colt sa bem o cafea. Nu putem suferi pentru asa ceva, altfel suferinta ar fi infinita.
Pot exista tragedii indolore? Sau trebuie neaparat sa presupunem existenta cuiva care totusi isi asuma sarcina de a suferi pentru toate?

Voi ştiaţi că am câştigat, la concursul Blog de Blog, cele mai bune bloguri din 2009, premiul pentru cel mai bun eseist dintre blogări?

Păi şi mie de ce nu mi-aţi zis nimica?

E adevărat că sunt bun, sunt nevoit să recunosc.

Start Slide Show with PicLens Lite

În momentele mele de slăbiciune mi se întâmplă sa fiu un pic supărat şi invidios. Invidios pe cei care au lucruri pe care eu nu le am, deşi consider că le merit. Pe cei care ştiu, cu marjă de eroare acceptabilă, ce se va alege de ei peste un an. Pe cei care, în afară de propria lor persoană, indefinibilă şi insesizabilă, au şi o altă existenţă, certă şi palpabilă:  Simion Varanu, apicultor, Ing. Constantin Libelulă, proiectare, Dr. Martin Frambozie, oftalmolog. Am o oarecare vârstă, la care s-ar fi cuvenit poate să am propria mea burtă burgheză, propriul meu loc de parcare. În momentele mele de exaltare narcisică, m-am imaginat adesea realizând lucruri, lăsând urme, având – de ce nu? – o carieră. În fine, toate acele lucruri care alcătuiesc visul clasei mijlocii, şi care au motivat şi împins înainte societatea occidentală modernă.

Il n’en est rien. In timp ce molfăi aluatul crocant franţuzesc, în timp ce papilele mele gustative se bucură că trăiesc, raţiunea îmi indică faptul ca aspiraţiile şi ambiţiile mele sunt pe cale să-şi piardă şi ultimele fundaţii. Este rezonabil să consider că, foarte curând, din proiectele mele profesionale de altă dată se va alege praful si pulberea, iar numele meu, care niciodată nu a însemnat prea mult, va dispărea cu totul din analele tortuoase ale breslei. Numeroasele activităţi colaterale, în care niciodată nu am excelat şi care niciodată nu m-au reprezentat, vor înceta şi ele, pe rând, pe măsură ce mă voi zbate să rămân la suprafaţă, conform conceputului de rezilienţă, pe care toată lumea îl atribuie lui Boris Cyrulnik când de fapt îl găsim deja la Hughlings Jackson. În sfârsit, mă voi ancora cât de cât la un nivel functional, într-un anonimat perfect, îngroşând rândurile celor care lucrează în diverse sectoare negustoreşti, făcând cu totul altceva decât meseria pe care o învăţaseră, geologia, meterologia, ştiintele naturii, etc. Şi de fiecare dată când vechiul Vlad Stroescu se va zbate în străfundurile infernului memoriei, îi voi da în cap fără să ezit, până se va cuminţi şi va putea să umble alături de mine pe stradă, cu un zambet fals mizantrop în colţul gurii, amintindu-şi că, de fapt, niciodată, nicăieri, nu s-a simtit nici acasă, nici printre ai săi.  (Decât poate pe blog, dar aici e vorba de un al treilea Vlad Stroescu, în fine.)

Şi astfel, viermele meschinăriei din mine se hrăneşte cu pains au chocolat şi se trezeşte cu grand crème, în timp ce ploaia morbidă de februarie, scuipatul de dispreţ al iernii muribunde, plouă pe ambulanţe.

Bonus, vă dau un graur şi o lebădă. Toate pozele au fost făcute pe malul Mosellei, cu foarte noul meu dSLR, Nikon D-3000, cu obiectiv Sigma DG 70-300 mm. Pe care încă îl mânuiesc cu chiu cu vai, aşa că fiţi blânzi.

Start Slide Show with PicLens Lite

In posturile trecute v-am incurajat sa mergeti la sala. Bun – veti zice – ma duc la sala, si acolo ce fac? Iau aparatele la rand? La intamplare? Cat trebuie sa stau? Cat de des sa viu?

Intr-adevar, mersul la sala trebuie sa respecte cateva principii generale destul de simple, dar pe care multi incepatori le ignora. Ele variaza oarescumva in functie de obiectivul propus, si sunt destul de flexibile si adaptabile. Nu exista reguli absolute, si adesea e nevoie de cateva luni de mers la sala ca sa gasesti calea cea mai potrivita pentru tine. Asadar…

1) Cât de des sa merg la sala?

Dupa parerea mea, cat mai des posibil. O dozare corecta a efortului iti poate permite sa mergi zilnic. In functie de tipul si cantitatea de efort depus, e insa nevoie si de timp de recuperare. In general, o grupa musculara are nevoie de macar 48 de ore de recuperare daca a fost solicitate intens si anaerob. Adica n-are niciun rost sa lcurezi zilnic aceleasi grupe de muschi, sau toate grupele de muschi – asta va duce la ceea ce se cheama overtraining, despre care vom discuta alta data.

Trebuie sa mergi macar de 2 ori pe saptamana la sala. O singura data pe saptamana nu e suficient. Consensurile medicilor recomanda 4 ore de exercitiu fizic pe saptamana, ca idee. Eu merg de 4-5 ori pe saptamana la sala, dupa serviciu, si mi se pare perfect.

2) Cat stau la sala?

In jur de o ora. Daca faci exercitii de mare forta, 40 de minute sunt suficiente (cazul meu). Daca faci mai mult cardio, poti sta si 2 ore. Dar orice cantitate de exercitiu fizic e buna. Mi s-a intamplat sa n-am timp de loc, si sa ma opresc la sala doar 10 minute pentru a face 4 serii de genuflexiuni cu haltera in spate.

3) Ce sa fac la sala?

Ei, asta depinde de obiectivul tau. In general, la sala poti face 2 lucruri: cardio si forta. Cardio, adica exercitiu fizic cardiovascular, consta fie in alergatul pe covorul rulant, fie pe bicicleta statica, fie pe diverse steppere si bececlete eliptice. Parerea mea e ca cel mai bun exercitiu cardiovascular se face afara, alergand, dandu-te cu bicicleta adevarata sau pe role, etc. Daca e urat afara – cu atat mai bine, te calesti si consumi mai multe calorii. Exista niste studii care spun ca in exercitiul fizic efectuat in conditii nefavorabile de mediu (frig, ploaie, zapada), se consuma colesterol pe post de combustibil. Dar exercitiul in aer liber are un avantaj suprem fata de cardio facut la sala – e mult mai distractiv.

Exercitiile de forta se subimpart si ele in doua categorii: trasul de fiare si aparatele.

Daca iti doresti o crestere fortei si a masei musculare, vei vrea sa tragi mai mult de fiare. Lucrul cel mai important este impartirea pe grupe musculare a saptamanii. Nu trage ca apucatul de toate aparatele, tot timpul, ci, in functie de cat de des te duci la sala, fa-ti un program separat. De pilda, sa zicem ca mergi de 3 ori pe saptamana. O zi lucrezi spatele si umerii, o alta pieptul si bratele, iar in a treia membrele inferioare si abdomenele. Niciodata doua zile la rand aceeasi grupa musculara. Intre timp, trebuie sa dormi bine, pentru ca in somn vei secreta hormonii care duc la cresterea muschilor, si sa mananci bine, multe proteine, dar despre alimentatie vom vorbi alta data.

Daca vrei sa slabesti, un antrenament complet al corpului e mai indicat. In acest caz trebuie sa scazi putin greutatile, ca sa nu te supraantrenezi, dar nu prea mult, ca sa mentii un efort anaerob intens, ce consuma foarte multe calorii si mentine metabolismul bazal crescut multa vreme. Dar intotdeauna antrenamentul trebuie sa cuprinda atat trenul superior cat si interior.

Exercitiile cardio ar trebui sa aiba loc in general la sfarsitul programului, dupa trasul de fiare. Daca vrei forta, cardio nu trebuie sa fie prea intens sau prelugit: ati vazut vreodata maratonisiti fortosi? majoritatea sunt slabi si nu au o mare masa musculara. Totusi, exercitiul cardiovascular e obligatoriu, pentru o inima sanatoasa. Macar un sfert de ora pe covorul rulant tot trebuie, daca nu vrei mai bine sa alergi pana acasa. Daca vrei sa slabesti, poti sa faci mai mult cardio, dar tot la sfarsit, dupa fiare, cand cand ai consumat tot glicogenul din muschi si organismul va fi nevoit sa intre in rezervele de grasime.

4) Cate exercitii ar trebui sa fac pentru fiecare grupa musculara? Cate serii, cate repetari?

Intre 3 si 5 exercitii diferite sunt necesare pentru o grupa musculara, in functie de forma in care te simti. Fiecare exercitiu trebuie facut in circa 4 serii, cu pauza intre ele. Durata pauzei si numarul de serii variaza de la om la om: in timp vei gasi reteta optima pentru tine. Seriile nu sunt identice, variind greutatea folosita si numarul de repetari.

Mica lectie de fiziologie. Muschii oamenilor au cam 90% fibre “rapide”, adica intra in actiune imediat si sunt implicate in efortul de scurta durata, si 10% fibre lente, care intra in actiune dupa o anumita perioada de efort prelungit. Deci grosul muschilor e facut din fibre rapide. Din acest motiv, pentru a capata forta si masa musculara, trebuie sa te concentrezi pe un efort mare si de scurta durata. In principiu, daca esti in stare sa faci mai mult de 10 repetari, inseamna ca poti sa cresti greutatea. Daca vei face sute de repetari cu aceeasi greutate, niciodata muschii nu vor fi prea mari, pentru ca vei folosi mai mult acel 10% fibre lente. Asta este unul dintre motivele pentru care maratonistii nu prea sunt masivi, ca masa musculara. Un exercitiu la sala trebuie sa acopere toata cantitatea de muschi. Iata cum fac eu: in general fac patru serii pentru un exericitiu oarecare.

• Prima serie o incep cu greutate mica, ca imi aduc aminte miscarea, sa-mi lubrefiez articulatiile si sa-mi incalzesc muschii, prevenind accidenarile. Imi pun o greutate suficient de mica incat sa pot face 20 de repetari.
• A doua serie o fac cu o greutate mai mare , astfel incat sa fie un efort consistent. Fac circa 10 repetari, chiar daca pot mai multe, apoi ma opresc.
• La a treia serie pun cea mai mare greutate. E seria cea mai importanta, in care incerc sa ma autodepasesc. In functie de exercitiu, e posibil sa nu fiu in stare sa fac mai mult de 5-6 repetari. In general; seria e corecta daca nu pot depasi 10 repetari oricat de mult m-as stradui. Stiu atunci ca am lucrat bine cele 90% din muschi, fibre rapid
• La a patra serie, revin la o greutate mica, cam ca la prima, cu care fac cat mai multe repetari – in jur de 15-20. De data asta, scopul este sa-mi utilizez fibrele lente si sa-mi cresc andurant

Acesta este maniera rationala, standard, de a trage de fiare. Pe langa faptul ca cifrele de mai sus reprezinta medii, care poate nu vi se potrivesc cel mai bine, exista tot felul de variante si adaptari, superserii, antrenamente modificate, despre care vom vorbi poate altadata.

5) Greutati sau aparate?

In general, aparatele de la sala arata impresionant. Cand le vezi, iti creste inima in tine si te si imaginezi Schwarzeneger. In realitate, greutatile libere sunt incomparabil mai importante. De fapt, poti nici sa nu te atingi de aparate daca te antrenezi cum trebuie cu greutati libere – adica gantere si haltere. Invers insa, sa te antrenezi doar la aparate, cum am vazut pe multi si pe multe facand, e o prostie majora. Am auzit inclusiv prejudecata cum ca daca esti incepator e mai bine sa lucrezi la aparate, care sunt mai stabile. Aiureli: un incepator cu atat mai mult ar trebui sa traga de fiare in mod serios, in loc sa fluture diverse masinarii.

Exercitiile cu greutati libere sunt insa infinit mai eficace. Pe de o parte, pentru ca sunt exercitii complexe, care implica mereu mai multe grupe musculare si mai multe articulatii. Dar mai ales pentru ca, spre deosebire de aparate, iti permit nu numai o dezvoltare fizica, structurala, ci si una functionala, la nivelul sistemului nervos. Greutatile libere implica deprinderea unei anumite indemanari, si dezvoltarea unei forte aplicabile in viata reala, in contexte concrete.

Aparatele izoleaza grupele musculare. Ele pot aduce un plus de dezvoltare structurala, insa sunt intotdeauna accesorii. Niciodata un antrenament nu incepe la aparate. E foarte important sa incepi exersarea grupei musculare cu greutati libere, si sa continui tot cu greutati libere. La sfarsit, poti face si unul-doua exercitii la aparate, pentru acel supliment de solicitare musculara. Antrenamentul doar la aparate este ineficace si periculos, pentru ca pune niste tensiuni destul de mari in muschi care nu au fost in prealabil pregatiti, si pentru ca poate duce la dezvoltarea structurii musculare fara suportul functional, nervos, absolut necesar. Cred ca aparatele au fost la originea prejudecatii conform careia culturistii sunt doar umflati fara forta reala.

6) Ce pericole ma pandesc in spatele halterelor si ganterelor?

Niciunul, cu conditia ca exercitiul sa fie efectuat corect. In timp, poti face exercitii foarte grele, cu sute de kilograme, fara sa-ti pui in pericol coloana vertebrala, dar asta doar ca pozitia e corecta. Orice sala respectabila are pentru asta antrenori. Solicitati-i de fiecare data, pentru asta sunt platiti. Puneti-i sa va explice in detaliu exercitiile si sa va corecteze pozitia, pana ce veti invata singuri. Accesoriile, de genul centurii, sau chingilor, pot fi utile uneori, dar nu sunt obligatorii. E o prostie sa te fâtzâi prin sala tot timpul cu o centura din aia groasa la brâu, ca sa vada lumea ce culturist mare esti. Centura, bine stransa, creste presiunea intraabdominala si deci sustine coloana vertebrala. Insa ea trebuie folosita doar atunci cand folosesti greutati foarte mari, in rest, trebuie sa lasi proprii muschi sa se dezvolte si sa se descurce fara accesorii.

That about covers it. Vedeti, e foarte simplu. Astept intrebari. Daca nu, in episodul viitor vom vorbi despre alimentatie in body-building.

Cartea asta.

Nu, nene, nu am scris-o io, ce aveti?

Am făcut pozele astea săptămâna trecută.

Start Slide Show with PicLens Lite

De data asta o să îmi înfrâng teama. Am fost întrebat, pe imed, dacă îmi place ceea ce fac. Am explicat şi acolo, şi o să încerc să o fac şi aici, de ce nu este corect să îţi placă medicina, dacă eşti medic (sau alt lucrător sanitar), şi de ce totuşi îmi place ceea ce fac, lucru pentru care ar trebui să mă simt vinovat.

Să lăsăm la o parte faptul că medicina în sine este un mediu profesional rareori agreabil, ros de ambiţii, pretenţii, corupţii, din toate părţile. Vorbim de medicină la modul ideal.

Medicina iti poate plăcea din trei categorii de motive, plus una care nu există:

1) pentru că îţi conferă un statut social superior. Una dintre cele mai cinstite motivaţii, ea este totuşi perversă, pentru că te afli în situaţia de a utiliza pacientul ca un mijloc de a-ţi îmbunătăţi propria poziţie. Perversitatea, de obicei aflată la un nivel tolerabil de către societate, devine evidentă atunci când încercăm, kantian, să universalizăm această motivaţie (un exemplu la întâmplare: atunci când interesul pacientului intră în conflict cu propriul tău interes, şi pierde). Includem la acest punct şi satisfacţia nevoii sociale de a fi util. Ştim însă că niciunul dintre noi nu este de neînlocuit, deci nu poate fi vorba despre o dăruire altruistă.

2) pentru că salvezi vieţi şi ajuţi oameni, ceea ce îţi dă un sentiment bun. De fapt, nu îţi pasă cu adevărat de vieţile pe care le salvezi, asta ar fi imposibil şi chiar dăunător, de asta chirurgii nu îşi operează părinţii sau copiii. Recompensa socială sau psihologică e cea care te interesează, este deci o motivaţie egoistă, al cărei instrument este reprezentat de alţi oameni, deci ne aflăm din nou în domeniul perversităţii.

3) pentru că îţi satiface curiozitatea. Mie, de exemplu, îmi place ceea ce fac pentru că zilnic aud poveşti extraordinare şi pentru că anumite fascinaţii intelectuale îşi găsesc o anumită ostoire. Asta înseamnă că accesul intim pe care îl am în poveştile de viaţă ale oamenilor, acces care nu îmi e garantat de prietenie, dragoste sau duşmănie, ci doar de poziţia mea profesională, îmi conferă o satisfacţie proprie, ceea ce e un soi de “voyeurism legitim” (sintagmă pe care am găsit-o la S.Rushdie şi care m-a scandalizat acum 5 ani, când debutam ca medic, până să-mi dau seama că avea perfectă dreptate). Deci, din nou, perversitate.

4) Desigur, o motivaţie clasică şi răspândită încă între profani, ar fi aspiraţia altruistă spre binele umanităţii. Există aşa ceva? Putem avea o empatie faţă de întreaga omenire? Mai trăim într-o eră în care apostolatul şi scopuri mai înalte decât propăşirea personală sunt posibile, dacă a fost vreodată o astfel de eră? Nu cred. Putem fi ghidaţi însă de principii morale şi de coduri de onoare, reductibile la motivaţii egoiste (pedeapsă şi recompensă)

Rezumând, orice plăcere furnizată de profesia medicală nu poate fi decât centrată asupra sinelui propriu, egocentrică, egoistă, etc. Întrucât  satisfacerea acestei plăceri egoiste implică alţi oameni, care sunt de altfel constrânşi de împrejurări neplăcute (cu excepţia, poate, a obstetricii) să apeleze la medic, toate plăcerile medicinii sunt imorale. Aveam de-a face cu un caz de imoralitate morală, pentru că este atât cauţionată cât şi susţinută de societatea noastră. Medicii care se bucură că sunt medici sunt aşadar un fel de hoţomani aflaţi în graţiile regelui.

Acestea fiind zise, cunosc medici extraordinari cărora nu le place deloc ce fac. Şi totuşi o fac. Jos pălăria, ei sunt cei care ne salvează onoarea.

Cand s-a inzdravenit, Pedro (Linares ii era numele de familie) s-a gandit ca trebuie neaparat sa faca un lucru: sa arate lumii micii monstrii ce i-au populat deliriumul febril. De ce a vrut neaparat Pedro Linares sa faca asta? Iata primul mister. Nimeni nu stie de ce. Ne putem noi da cu presupusul, insa Pedro insusi nu a dat vreo explicatie, nu pentru ca nu ar fi vrut, ci pentru ca era un om simplu, fara carte, si care toata viata nu avut altceva de zis in afara de “Alebrijes!” Ceea ce e deja foarte mult, chiar daca nimeni nu stie ce inseamna cuvantul asta, avand in vedere ca imensa majoritate a oamenilor nu zic nimic.

Asa ca omul nostru, caruia ii lipsau cuvintele elevate necesare explicarii inexplicabilului, s-a apucat sa faca, din ziare vechi, papusi care aratau precum poporul cosmarului sau maladiv. Probabil ca Pedro nici nu s-a gandit sa arate creaturile lumii intregi, s-ar fi multumit si cu vecinii de pe ulita satului. Insa aici intervine al doilea mister, mult mai mare. In scurt timp, papusile lui Pedro devin faimoase. Sunt expuse peste tot, autorul lor este premiat, laudat, decorat. Alti mexicani se apuca sa faca si ei monstruleti asemanatori, faurirea de fiinte de cosmar din hartie devine un mestesug, apare chiar o breasla, los cartoneros.
Pedro insusi le face toata viata (moare foarte batran, de moarte buna), iar copii lui, pana in ziua de astazi, continua sa practice aceeasi meserie. Au si un site, de unde puteti chiar sa va procurati propriul vostru cosmar.

Eu insusi, vazand monstrii strambandu-se colorat la mine din spatele unei vitrine, in vechiul adapost pentru vagabonzi La Charité, in Marsilia, mi-am pus intrebarea asta chinuitoare. De ce halucinatiile unui taran mexican sunt acum ale tuturor? De ce se vand asa de bine? De ce papusile facute de vreun alt cartonero, bune pentru Día de los Muertos si reprezentant un sarmant suvenir turistic, nu se vand la fel de bine?

Voi ce credeti?

Start Slide Show with PicLens Lite

Deci, de ce să mergi la sală?

* Ca să arăţi bine. Dacă nu ştiaţi, inventatorul culturismului, Eugen Sandow, a pornit de la ideea reînvierii idealului de frumuseţe masculină al Greciei antice. A măsurat statuile lui Epigonus şi a pus bazele teoretice ale body-buildingului folosind acele proporţii. Exceptând exagerările steroidiene ale profesioniştilor, pe care îţi recomand din suflet să le eviţi, culturismul te va apropia de ceea ce Occidentul a considerat frumos de milenii. Şi să nu uităm că, în lumea noastră superficială, imaginea e un atu pe care bine să îl ai. Şi se poate.
* Ca să ai un corp mai sănătos. E din ce în ce mai sigur că body-buildingul “natural” (fără tratamente hormonale, aşa numiţii “steroizi”) prelungeşte viaţa. Iar exerciţiul fizic, în general, sigur o face. Contraindicaţiile sunt foarte puţine, şi sunt mai ales temporare: fracturi sau leziuni de alte tipuri. Hernia de disc sau o artroză nu înseamnă că trebuie să stai toată ziua în pat, ci doar că trebuie să execuţi exerciţiile cât mai corect şi să-ţi menajezi regiunile sensibile. Se spune că în hipertensiune e de preferat exerciţiul aerob celui anaerob. Chiar şi în insuficienţa cardiacă (faza finală a tuturor bolilor de inimă) se recomandă exerciţiul fizic, atât cât se poate. Au trecut vremurile când se credea că oamenii bolnavi trebuie să zacă. Masa musculară mai mare şi metabolismul bazal crescut te vor ajuta să arzi mai multe calorii chiar atunci când nu eşti la sală, prevenind obezitatea şi complicaţiile sale: diabet, sindrom metabolic, boli cardiovasculare şi cerebrovasculare, principalele cauze de moarte din zilele noastre. Exerciţiul fizic, pe lângă valoarea preventivă, este unul dintre stâlpii tratamentului în diabet, dacă ai ghinionul să ai deja bolişniţa asta. Ah, da, în caz că nu ştiai, testosteronul eliberat de trasul de fiare va face minuni pentru viaţa ta sexuală. Sunt foarte multe lucruri de spus despre toate acestea: să sperăm că pe viitor vom detalia măcar unele aspecte, mai puţin cunoscute.

* Ca să ai o minte mai sănătoasă. Ei bine, da. Este deja un fapt dovedit că exerciţiul fizic are efecte certe antidepresive şi anxiolitice. O celebră metaanaliză a arătat că, în depresiile uşoare şi moderate, efectul terapeutic e comparabil cu cel al medicamentelor. Probabil că şi mecanismul de acţiune, care e în esenţă necunoscut, e similar: reglări ale metabolismului serotoninei, noradrenalinei şi dopaminei. În termeni mai laici, când ai picat în butoiul cu melancolie, fiarele sunt prietenii tăi. Poate singurii. Ăsta e avantajul pe termen lung. În plus, practica bodybuildingului duce la secreţia unor cantităţi mari de endorfine. Creierul le face ca să suporţi durerea ce altfel ar însoţi efortul muscular, dar ca efect secundar, vei primi o doză imediată de bună dispoziţie, ideală, de exemplu, pentru a combate faimoasa stare de blegeală de după-amiaza, pe care orice bărbat nevoit să trudească în sistemul capitalist o cunoaşte. Şi, lăsând moleculele la o parte, când merg la sală, după o zi lungă de nervi şi stress major, fiarele îmi suportă tăcute toţi dracii, pe care nu îi mai iau cu mine acasă. Lucru pentru care nevastă-mea le e recunoscătoare fiarelor.
* Pentru că e cea mai ieftină şi comodă formă de sport. Sportul ar trebui să fie obligatoriu pentru toţi, ca spălatul pe dinţi sau plătitul impozitelor. Să nu faci sport denotă delăsare şi lipsă de stimă de sine. Dar, să recunoaştem, nu toţi ne permitem, nici temporal, nici financiar, să mergem regulat la tenis sau să facem kung-fu, şi nici abonamentul la piscină nu e chiar la îndemâna oricui. În schimb, săli ieftine sunt peste tot. Nu căutaţi echipamente sofisticate: dacă au gantere, haltere şi câteva aparate de bază, e tot ce vă trebuie. Pentru cardiovascular, trageţi o goană seara în jurul blocului sau prin cartier, e mult mai eficace decât bicicleta statică sau nu-ştiu-ce stepăre bengoase, din alea de le vedeţi la teleşoping. (Luaţi câinii bagabonţi drept un stimulent, nu o piedică). Chiar dacă nu aveţi timp de nimic, majoritatea sunt deschise până seara târziu (sala unde merg eu se închide la doişpe noaptea şi funcţionează şi duminica), şi un antrenament intensiv de o jumătate de oră, de trei ori pe săptămână, poate fi înghesuit de oricine, oricând. Aşa că scuza cu “sunt un om ocupat” chiar nu ţine. V-o spune un familist care lucrează în trei locuri, şi nu-şi permite să se uite la televizor.
* Dar mai presus de toate, pentru că bodybuildingul e un sport al minţii. Încetaţi cu rânjetele incredule. Dacă nu vă pasă de aspectul fizic, sau de bolile cardiovasculare, şi chiar dacă vă pasă, gândiţi-vă la trasul de fiare ca la o provocare a voinţei, a rezistenţei, şi o cale către desăvârşire şi autocontrol. Concentraţi-vă pe corectitudinea şi rigoarea exerciţiului, şi pe dominarea şi îmblânzirea propriului corp. Muşchii umflaţi vor veni apoi de la sine, mai repede şi mai frumoşi. Mereu mi s-au părut caraghioşi (şi cred că şi vouă) tipii ăştia gonflabili care se admiră de zor prin oglinzile de la sală. Nu fiţi ca ei. Şi nu învinovăţiţi culturismul de “superficialitate”. Nici de egocentrism. Oameni superficiali şi egoişti sunt peste tot: la sală şi la Academia Română. Dacă e să fii superficial, vei fi oriunde. Culturismul e în primul rând o lecţie de viaţă, o cale spre perfecţiune, apoi o măsură de igienă a vieţii, şi abia în ultimul rând un tratament cosmetic.

Asta, aşa, pentru început. Vom continua cu un articol despre ce să faci cânt în sfârşit te-ai hotărât, ţi-ai făcut abonament, şi te-ai trezit în mijlocul unor aparate sofisticate cu care habar n-ai ce să faci. Experţilor, staţi liniştiţi, vom discuta şi despre cum e mai bine să iei creatina, cum să te “defineşti” mai bine (ontologic, cum zice un prieten), şi alte subtilităţi din astea.
Până atunci, cu bine,

Dr. Arnold Negrescu

Acum câteva zile, am întâlnit un zidar. Fără carte şi fasoane, dar cu meserie, fără subterfugii şi labirinte, un bărbat foarte simplu. Criza economica şi viaţa îl aruncaseră, după mai mulţi ani de precară bunăstare burgheză, înapoi sub cerul liber, de unde venise (orfan semi-nomad, cunoscuse frigul si foamea în timp ce bătea şoselele Franţei în căutare de muncă pe şantiere). Acum, deşi nu mai era foarte tânăr, se pregătea, resemnat, să-şi reia viaţa de ţigan singuratic. Nu prea aveam cu ce să-l ajutăm. Nu-i plăcea oraşul, cu asistenţa socială şi adăposturile lui pentru homeleşi, prefera câmpia şi pădurea. Nu era descurajat, disperat, înfricoşat sau deprimat. Nici măcar pesimist. Doar un pic trist. În demersul meu semiologic psihiatric, i-am spus că-l văd cam trist. Mi-a răspuns, oareşcumva suprins: “Păi, nu-i normal să fim trişti?” Şi a oftat cu o naturaleţe foarte familiară.

Ştiu că n-o să citeşti niciodată textul ăsta scris într-o limbă straină, cu toate astea: multţumesc, zidarule.

Dragii miei, am onoarea să-l găzduiesc în paginile blogului pe reputatul doctor Arnold Negrescu. Domnia sa, văzând calitatea foarte slabă a presei româneşti pentru bărbaţi, a avut o încercare de a face un site de “wellness” masculin, pe care a abandonat-o rapid. Cum însă nu aş fi vrut ca tot talentul şi experienţa sa să se irosească, l-am rugat să ţină o rubrică de genul ăsta în Dulcea Mahala. Coup de chance nemaipomenit, a acceptat! Îi las deci cuvântul şi sper că veţi profita cu toţii de pe urma sfaturilor sale.

Să mă prezint. Sunt Dr. Arnold Negrescu. Am treizeci şi ceva de ani, am terminat medicina, pe care o şi practic, în timp ce unul dintre hobbiurile mele, de mai mulţi ani, e body-buildingul. Am fost invitat, cu generozitate, de echipa Dulcii Mahalale, să ţin o rubrică de fitness şi sănătate masculină în general. De-a lungul timpului, am auzit mormane de prejudecăţi şi idei false în această problematică, aşa că simţeam nevoia să ţin pe undeva o asemenea serie de articole. Să sperăm că o să vă intereseze, în ciuda literaturii abudente şi neselective de pe internet despre aceste subiect.

Vom începe cu burta.

Ei bine, da, ştiu că subiectul pare frivol, dar nu e. Aşa că îl vom discuta astăzi.

De ce nu e frivol subiectul? Burta nu este doar un lucru inestetic (majoritatea femeilor, conform unui sondaj, consideră abdomenul cea mai sexi parte a corpului bărbătesc), deşi asta ar fi suficient ca să ne dea o nevroză în plus, în lumea asta şi aşa nevrozată. Burta este un lucru nesănătos. Prima cauză de moarte în zilele noastre este moartea de cauze cardiovasculare. Există un grup de semne, care, în parte şi mai ales la un loc, cresc rău de tot riscul de boli cardiovasculare: cel mai important dintre ele este diametrul burţii (celelalte fiind hipertensiunea, trigliceridele şi colesterolul LDL – ăla rău- crescute şi hiperglicemia). Înainte, era luată obezitatea în calcul, dar dovezile copleşitoare arată că, din obezitate, burta e cea ma rea. La bărbaţi, circumferinţa burdhianului nu trebuie să depăşească o anumită valoare, care se învârte în jurul a 100 cm (diferă în funcţie de organizaţia de sănătate care face criteriile), sau, mai precis, raportul dintre circumferinţa taliei şi cea a şoldurilor să nu fie mai mare de 0,9. (Femeile nu trebuie să aibă o burtă mai mare de 80 cm.)

În România, burta este extrem de răspândită. Nu numai că un bărbat de peste 30 de ani, fără burtă, este mai rar decât timbrul cu cap de bour, dar văd din ce în ce mai mulţi tineri de 25, 20, 15 (!) ani, precedaţi de ditamai burtoiul de bere. În ritmul ăsta, speranţa de viaţă a românilor va scădea vertiginos. Om fi noi ţara cu cele mai frumoase gagici, dar bărbaţii sunt sub orice critică. Nu mai râdeţi de americani că sunt obezi, suntem pe cale să îi depăşim.

Dar nu disperaţi, în cele ce urmează vă voi povesti cum să scăpaţi de burtă. Principiile sunt simple, dar în mare foarte necunoscute. Nu există o educaţie a stilului de viaţă la noi în acest moment, de regulă se fac tot felul de campanii sumare care au ca unic scop încasatul de nişte bani de la organizaţii din afară. Dar divaghez.

Am să spun trei lucruri:

1. Oricine poate scăpa de burtă. Nu vă mai îmbătaţi cu teorii conform cărora aveţi “metabolismul prea slab”, suferiţi de glandă sau aşa sunteţi făcuţi genetic. Aberaţii. Metabolismul poate fi modificat de oricine, iar obezitate de cauze endocrine este extrem de rară şi dacă aţi avea aşa ceva (boală Cushing, de ex.) aţi şti cu siguranţă. Deci mai lăsaţi scuzele.

2. Cel mai important pas în a scăpa de burtă e modificarea alimentaţiei. În primul rând, abandonaţi ideea unor diete miraculoase. Toate dietele rapide sunt dăunătoare şi nu au efect pe termen lung. E un fapt dovedit: dintre cei care ţin diete din astea, doar 5% reuşesc să nu se mai îngraşe. În plus, orice dietă rapidă va topi nu numai grăsimea, ci şi masa musculară. Nu sunteţi modele anorexice. Ca să nu pierzi şi masă musculară şi să fii un tip mişto, trebuie să slăbeşti cam juma de kil pe săptămână, nu mai mult. Calculaţi-vă necesarul caloric zilnic, şi aveţi grijă să mâncaţi cam cu max 500 de calorii mai puţin pe zi. N-am ce face, trebuie să citiţi etichetele alimentelor. Nu deveniţi obsedaţi, dar măcar o aproximare acolo tot e necesară

- Începeţi prin a renunţa la mâncărurile procesate. Jack LaLanne spune: dacă e făcut de om, nu-l mânca. Mâncărurile procesate (de la macuri la snackuri şi până la sucuri gazoase, vegeta, delicat şi alte cnoruri) sunt ghiftuite cu potenţatori de gust, margarine şi tot felul de porcării, care să le facă gustul mai bun şi să te oblige să iei şi mai multe. Din cauza lor e epidemia asta de burţi. Cumpăraţi-vă ingrediente cât mai pure, de la ţărani, în piaţă, şi gătiţi-vă singuri, fără adaosuri din plic. Dacă n-aveţi timp: mâncaţi-le crude. Şi mai bine. Dacă faceţi asta, deja veţi observa un beneficiu.

- Mâncaţi puţin, şi de multe ori pe zi. Cam o masă scurtă la fiecare 3 ore. Dacă nu mâncaţi, organismu’ crede că e foamete şi scade metabolismul bazal. Nu săriţi NICIODATĂ (dar niciodată!) peste micul dejun! Puteţi renunţa şi la prejudecata aia cu “să nu mănânci mai târziu de 6 seara”). Luaţi o cină uşoară şi bogată în proteine pe la 9. Altfel iar vă scade metabolismul.

- Mâncaţi multe proteine, glucide “lente” (cu index glicemic mic, cât mai puţine dulciuri, făinoase albe), şi grăsimi sănătoase. Să ştiţi că se exagerează cu ideea că TOATE grăsimile sunt nesănătoase. În general, e valabilă regula cu alimentele procesate. Cele mai nocive grăsimi sunt alea artificiale, recte margarina şi tot ce conţine “ulei vegetal hidrogenat”. Daţi chiar acum o raită prin frigider, citiţi etichetele, şi dacă aveţi mâncăruri care conţin aşa ceva (pun pariu că aveţi), daţi-le la gunoi sau la duşmani. Contrar prejudecăţilor, carnea de porc (carnea, nu slănina!) e la fel sănătoasă ca cea de pui sau de vită.

3. A doilea pas în scăpatul de burtă e sportul. Să vă spun nişte mari secrete: NU veţi scăpa de burtă cu abdomene! Nici dacă faceţi 1000 pe zi. Toate dispozitivele de făcut abdomene din comerţ, care-ţi promit marea cu sarea în numai 14 zile, sunt şarlatanii. Abdomenele sunt bune ca să vă fortificaţi muşchii din regiune. Nu scăpaţi de grăsime cu ele. Al doilea mare secret: NU veţi scăpa de burtă făcând cardio. Adică alergând jdemii de km pe zi, sau dându-te 5 ore pe bececleta statică. Şi astea sunt foarte bune, exact pentru ce le indică şi numele: pentru inimă. Scad riscul de aritmii ventriculare maligne. Dar nu slăbiţi doar cu ele.
Pentru slăbit, e nevoie de un sport foarte solicitant, care să vă crească metabolismul bazal şi când nu îl practicaţi. (Alergatul face asta, dar doar pentru vreo 2 ore). Cel mai comod, aţi ghicit, e să mergeţi la sală. Dar nici acolo nu e bine oricum. Uitaţi de aparate. Or părea ele sofisticate, dar nu ajută la mare lucru. Ocupaţi-vă de greutăţi libere: haltere şi gantere, şi de exerciţii cât mai grele. Făceţi-le corect (întrebaţi instructorul) şi nu veţi păţi nimic. Mergeţi la sală de maximum 4 ori pe săptămână, altfel vă veţi supranatrena şi nu va fi deloc bine. Dar când mergeţi, faceţi-o cu simţ de răspundere. Deveniţi nişte războinici ai fiarelor. Antrenaţi-vă tot corpul, nu doar un biceps pe zi. Astfel, nu numai că veţi consuma 500 cal per şedinţă, dar veţi avea un metabolism bazal crescut timp de 2 zile după asta!

Ca să închei, să mai aduc aminte de nişte gogomănii. Sauna NU slăbeşte! Cum ar putea? Credeţi cumva că se evaporă grăsimea de la căldură. Pastilele NU slăbesc. Remediile alea de prin reviste sunt şarlatanii fără scrupule. Să scapi de burtă nu e uşor, dar e posibil pentru toată lumea.

Hai, data viitoare vreau să vă văd cu abdomenul numai pătrăţele!

Înainte să viu în Bucureşti, tot felul de gânduri mi-a trecut pân cap. Mi-era teamă că o să mă simt ciudat, să mă întorc acasă, dar numai în vizită, iată ceva ce nu am mai făcusem, însă chiar nu eram în căutare de noi senzaţii sufleteşti. Pe măsură ce îmbătrânesc, pieptul meu, odinioară desvelit pentru a primi toate săgeţile, se ascunde sub tot mai multe platoşe, dârdâind de ger.

M-am temut degeaba. M-am simţit ca şi când nu aş fi plecat niciodată. Asta poate fi din cauză că, precum zice Pinocchio, lumea e acum o mahala, sau, după cum ziceam io, şi CLS, nu mai există demult călătorii de-adevăratelea şi de fapt nu am plecat nicăieri pentru că nu mai am unde. Dar mai probabil, n-am simţit nimic ciudat pentru că am picat în locul meu precum piesa lipsă dintr-un puzzle. Din momentul în care am zărit Otopeniul pâlpâînd ca o lumânare în zăpezi imemoriale, vuietul cacofonic al oraşului – mumă mi-a reintrat în sânge cu nonşalanţa cu care , de pildă, cafeaua îmi intoxică creierul în fiecare dimineaţă.

Câteva note repezite:

- pe tabela electronică de mallul din Rahova defilează programul slujbelor de la biserica de alături.

- pe strada mea nu merge noaptea lumina de vreo 5 luni. Asta plus troienele cât un stat de om mi-aduc aminte de iernile infinite ale copilăriei, când nu mergea nici căldura. Ce ciudat, ce vremuri crunte şi cu toate astea mi-aduc aminte cu bucurie de ele, că ieram copil şi de Crăciun chiar cântam colinde, nu aveam CDuri. Fericirea şi libertatea nu au, în esenţă, nicio logică.

- din pricina crizei pesemne, demolările par să mai fi incetinit, mahalalele răsuflă un pic uşurate.

- tramvaiul de abia merge, ce plăcere să stai şi să te uiţi, cu nasu lipit de geam, cum defilează lumea.

- în ultima vreme nu mai urmărisem ştirile, aşa că am aflat de abia acum că Băsescu îl influenţează energetic pe Geoană. Hî? Serios. Hai mă? Să mor io.

- am ajuns să nu mai cunosc Bucureştiul. Pe autobuzu 122 zice că vine din “Cartierul Latin”. Hî? Serios. Hai mă? Să mor io. Du-te bă de-aici.

Bun, ar fi multe de spus, dar sunt tare hobosit, promit să reviu.

LE: Întrucât aveam vreo 3 ore până la tren, m-am plimbat niţel prin Paris. Într-o vitrină din mahalaua latină, mă pândeşte următoarea inscripţie: J’ai envie de vous écrire, je n’ai rien à vous dire. Voltaire. O bună deviză pentru blogul ăsta, nu?

Uneori, mergând de unul singur pe stradă, practic următorul joc, pe care sunt convins că mulţi blogări, sau scriitori, l-au experimentat. Îmi bloghez, live, în minte viaţa, minut cu minut. Cu alte cuvinte îmi imaginez ce aş scrie pe blog dacă aş povesti plimbarea mea prin oraş, Şi, deşi folosesc în continuare persoana întâi, reuşesc să mă distanţez de mine însumi, să mă privesc aşa cum un cititor priveşte un personaj.

Când citim un text cu un personaj în el, mulţi dintre noi tindem să ne punem în locul acelui personaj, să prezintăm faţă de el empatie, să îi trăim, vicariously, viaţa. Este unul dintre felurile prin care cărţile ne extind existenţa dincolo de meschinele ei limitele fiziologice. 

Ei bine, exact asta fac şi eu. Iar când îmi imaginez un text despre propria mea viaţă, cu mine ca personaj în el, mă aflu în situaţia de a mă pune în propriul meu loc. Nu sunt un actor pe cale să-şi schimbe, şerpeşte pielea, sunt eu însumi, punându-mă în locul meu, înlocuindu-mă pe mine în propria-mi viaţă.

Pare o ecuaţie cu zero variabile. Şi totuşi nu e aşa. Jucând jocul vieţii ca un text, existenţa mea capătă acea savoare particulară pe care cărţile bune o au, ce te face să nu le laşi din mână şi să te grăbeşti, înfiorat, să întorci pagina doar ca să afli ce se va mai întâmpla,

Din păcate, jocul ăsta cere concentrare şi o anumită dispoziţie, şi nu pot să-l fac să dureze prea mult. Mă întorc la condiţia mea de personaj care nu-şi mai cunoaşte autorul, fără ca asta să-mă facă să trăiesc de-adevăratelea, aşa cum şi viermele mărunt din ţărână e în stare, numai oamenii nu.