Anii au trecut, depozitul a fost ras de pe faţa pământului şi în locul lui s-a construit un bloc de apartamente de lux, un fel de palat paralelipipedic, cu terase şi balcoane generoase. Din când în când, la penthouse, au loc petreceri. La petreceri vin mereu oameni foarte eleganţi.  În văd pe balcon, bând băuturi aurii din pahare prelungi. Nu ştiu cum ajung la petrecere, pentru că nu-i văd niciodată pe stradă. Nu vezi niciodată asemenea oameni pe străzile Bucureştiului. Vorbesc doar engleza americană, care în realitate sună magic, nu ca în filme, te farmecă pe loc. Nu înţeleg ce zic, dar râsetele lor au în ele o promisiune,  un vis, parfumul tare al unei lumi vaste şi libere. De la balconul enorm, ei nu privesc niciodată în jos, ci doar unii la alţii. Acolo sus, privirile lor formează o patrie, sau un oraş interzis. Când e petrecere vizavi de mansarda mea, trecătorul ocazional e imediat cuprins de regret, îşi aduce aminte de propria-i nimicnicie, de apartamentul încins de bloc, de ambiţiile amărâte. Ar vrea să se oprească, să le aducă supraoamenilor de sus o ofrandă, un sacrificiu, să îi venereze cumva. Dar aceşti zei nu au nevoie de noi.

Chiar lângă palatul paralelipipedic ridicat pe ruinele depozitului de apă minerală, se află şi azi gosopodăria anarhică a unor vecini ţigani. Familia lor e veche, ocupaţia lor e şi mai veche. Întotdeauna e plin de copii care aleargă în toate direcţiile. L-am văzut pe unul dintre ăştia mici stând nemişcat şi privind Balconul. Avea gura întredeschisă şi nişte muci la nas.  Când a devenit conştient de prezenţa mea, a rânjit la mine ştirb: “Ce frumoşi sunt, nenea!”

Aşa că astăzi am dat o tură, unde credeţi, la mall. Să mor io. La mall descopăr că e plin de magazine franţuzeşti, care nu erau înainte, aşa că  pentru câteva clipe mă simt ca pe artera comercială din Metz. Qu’à cela ne tienne. Am ajuns la magazinul unde vroiam să mă uit după rafturi, anume Mobexpert. (Numele magazinului mă duce mereu cu gândul la o firmă de consultanţă pentru activităţi mafiote.) Acolo: multă mobilă frumoasă. E la modă mobila pseudocolonială, care te face să visezi la orienturi fictive. Erau şi sloganuri pe pereţi, care să accentueze efectul. Reproduc mai jos două dintre sloganuri, literă cu literă.

“Le retour a la natur.”

“En route pour vacance.”

Nu mai suntem în Franţa.

P.S.: dacă citeşte cineva de la Mobexpert chestia asta: corect ar fi “Le retour à la nature” şi “En route pour les vacances”. Sau aţi putea să puneţi sloganuri într-o limbă pe care poate o cunoaştetz.

Zilele trecute, beam o bere cu un prieten, undeva pe lângă biserica rusă și biblioteca națională (cuvintele au adesea o inerție, astfel că încă se mai folosesc unele precum “rusă” și “națională”). Amândoi provenim din familii mari și complicate, care s-au împrăștiat pe fața pământului și s-au rarefiat, dar care cândva au prosperat și au avut suficient clei interior încât astăzi să ne putem revendica acei strămoși care s-au ridicat deasupra celorlalți și au reușit să-și amâne uitarea.  Apoi am stat o clipă și ne-am gândit cam cât timp petrecem noi astăzi cu familiile noastre extinse. Cât de des ne vizităm verișorii, mătușile, sau chiar bunicii, care mai avem, sau chiar, da, părinții. Cât de des ne adunăm toți laolaltă, sau mai bine zis, dacă ne vom mai aduna vreodată laolaltă, măcar la nunți și înmormântări.

Mi-am dat seama atunci că nu numai națiile, dar nici familiile nu mai există. Că orice grad de rudenie mai mare decât unu își pierde semnificația.

Ce mai urmează? Prietenii? Deja un prieten poate dispărea din viața mea timp de decenii, nimic nu-l va obliga să-mi scrie măcar o scrisoare pe an. Vom rămâne prieteni, în sensul în care unele lucruri dăinuie într-o altă lume, în care mai există lucruri nemărunțibile, dure, dar nu vom mai ști unul de altul nimic, dacă ne-om fi însurat, om avea copii, om fi sănătoși sau dacă om trăi. Și dacă vreodată întrebările astea ne-ar roade remușcător, avem oricând Facebook ca să fim up to date.

No man is an island? De pe ce planetă îndepărtată vii, John Donne?

Dar de ce se întâmplă chestia asta? Nu mai avem timp, zic unii. Sanchi. Timpul liber e mult mai mult decât acum 100 de ani (când noțiunea de timp liber nici nu exista).

Unii zic că e vorba de narcisism. Nu capitalism, nu corporatism, nu consumerism. Ci străvechiul narcisism, ajuns epidemic. Tind să fiu de acord, dar asta nu e o explicație, ci o reformulare. Ce ne-a adus în singurătatea noastră autarhică? Am căutat-o de la începuturi, poate în speranța de a fi asemenea vreunui zeu, sau am nimerit în ea din greșeală? Sau e poate pentru că suntem atât de mici și mulți, încât ne e teamă să uităm de NOI măcar o secundă, să nu cumva să pierdem și infinitesimala identitate care ne închipuim că ne-a rămas? Poate că țările există, dar nu mai au locuitori, ci doar mase informe, iar noi, speriați de informitatea noastră, ne-am părăsit țările și familiile și ne-am refugiat pe insule a căror geografie nu o știm, și nici nu o vom ști, dar în care nu vom găsi nimic nou, ci doar gropi ale marianelor.

Când m-am întors din Franța, am descoperit cu tristețe că fusese reparată fațada, astupându-se și gaura cucuvelei. Nici măcar nu apucasem să-i dau un nume.

E multă gălăgie în cartierul meu noaptea. Durează mult până se instaurează liniștea și trebuie să fii insomniac ca să apuci să te bucuri de ea. Apare pe la 3 AM, și nici atunci nu e o liniște reală, ci treptată și niciodată completă. Azi noapte, cum mi s-a stricat aerul condiționat, nu puteam să dorm și stăteam cu geamurile larg deschise, așa că am putut să o aud de la cap la coadă. După ce s-a potolit traficul, a fost rândul întoarcerii acasă a țiganilor. Se adună foarte târziu, care de pe unde a avut treburile lui, răgușiți după ce au strigat toată ziua feare vechi cumpăr, dar încă în stare să umple strada cu tot felul de hohote. Ultimul e D., cel care rage de unul singur pe stradă, către duhuri extincte. Apoi aerul se umple de cricriuri. Cândva erau asurzitoare și foarte apropiate, acum greierii sunt și ei mai puțini, ca toate lucrurile bune, dar încă bat departe.
La un moment dat, în jurul punctului celui mai adânc al nopții, vin pescărușii. La mare, noaptea pescărușii dorm pe apă. În București, pare a se fi dezvoltat o rasă nocturnă de pescăruși, care trec în stoluri și țipă așa de tare încât se aprind două-trei lumini prin casele de vizavi.
Și în sfârșit, ar trebui să urmeze Tăcerea, cea adevărat și extrem de scurtă. Tăcerea animalelor dispărute, sau a convoiului de tramvaie.

În schimb am avut parte de ceva mult mai frumos. Ați ghicit: cântecul războinic al cucuvelei. Și-a găsit, pesemne, un alt refugiu, undeva pe aproape. Tare m-am mai bucurat. Există ceva în singurătatea neînfricată a acestei cucuvele care face meschină și lipsită de importanță orice altă singurătate. Sper să aibe pui și să prospere, că doar nu vrăbiile și șoarecii lipsesc în mahala.

Unii dintre noi, însă, nu sunt interesați întotdeauna de un substitut al vieții. Unii dintre noi vrem repede esența, mai ales în vremurile grăbite de azi, în care deficitul de atenție este pandemic. Au fost propuse câteva soluții. Cea mai cunoscută este cea a lui Borges, care, după cum bine știm de la școală, dacă îi trecea prin cap un roman, prefera să-i povestească subiectul în cinci rânduri decât să-l dezvolte în cinci sute.

O altă metodă este cea pe care o propun în acest post. În loc să scrii un roman întreg, sau să-i povestești subiectul, mai bine scrii doar acele fragmente esențiale. Acestea de obicei nu depășesc o pagină. (În romanul Dragoste în vremea holerei, de exemplu, partea esențială are două cuvinte scurte, la final; romanele Brooklyn follies al lui Auster și Viața cea nouă a lui Pamuk s-ar putea opri după prima frază, ca să dau doar trei exemple la modă; la fel în marile romane bune, fragmentul esențial e ascuns adesea pe la mijloc, în locuri neașteptate, treci adesea cu privirea peste el seara, chiar înainte să adormi, visându-l apoi intens și uitându-l în dimineața următoare.)

Metoda este foarte economică, și lasă în plus loc imaginației cititorului, care e de regulă obeză și imobilizată la pat, și tare ar avea nevoie de un pic de mișcare. Nu e nevoie să găsești ceva “esențial” de scris, orice ai scrie va fi definit ca esențial, cititorului rămânându-i sarcina să țeasă restul romanului, sau poemului, restul neesențial prin definiție. Puteți face acest exercițiu cu fragmente de la mine de pe blog, cum sunt cele cu Ablai, sau cu SN, dar și cu orice altceva, de exemplu:

“Mulți ani mai târziu, avea să-și amintească de pliciul de muște ca de un instrument al destinului.”

Sau, mai puțin explicit:

“Iarba crește și pe acoperiș”

Mai găsiți și voi!

Dacă vreţi să vedeţi o teorbă de-adevăratelea, veniţi duminică, 18 iulie, la ora 6 seara, la Biserica Luterană.  Cândva, la biserica Luterană erau concerte în fiecare duminică, apoi a venit un mileniu mai negru, însă mă bucur să văd că lucrurile poate se îndreaptă. Aşadar, duminică vine formaţia “Les Trois Mains” (botezată aşa după o piesă celebră de Rameau).  Fondat în 2005 la Frankfurt, este polinaţional şi foarte tânăr.

Componenţă:

Jung-Hyun Yu – Blockflöte (numit şi flaut dulce, sau cu cioc)
Katerina Stursova – Vioară barocă
Toshinori Ozaki – Teorbă
Roxana Neacsu – Clavecin

Despre program nu se ştie decât că va conţine lucrări de Isabella Leonarda (1620-1704, o stareţă ursulină şi muzicantă, din Novara), Girolamo Frescobaldi (1583-1643, copil minune din puternicul clan Frescobaldi din Toscana, mare maestru al contrapunctului),  Biagio Marini (1694-1663, unul dintre primii zei ai viorii), Alessandro Piccinini (1566-1638, maestru al lăutei şi inventator al arhilăutei, un soi de teorbă mai mică), Georg Philipp Telemann, Antonio Vivaldi (de ăştia doi nu vă mai zic nimica).

Deci ne vedem pe acolo.

Apoi s-a extins și la instrumentiști. În ziua de azi, e impensabil pentru o tânără violonistă să nu fie și sexi. Poți să fii un geniu al arcușului, dacă ai colaci pe burtă mai bine te apuci de brutărie. Mi-aduc aminte când am văzut-o prima dată pe Lucia Micarelli, cântând desculță și strângând vioara la pieptu-i aproape desvelit cu un erotism evident (poza e din…FHM). Sau de violoncelista nudă ce apare episodic în romanul Dragoste în vremea holerei, ca apoi să devină un clișeu soft-porn. Anne Sophie Mutter nu se lasă mai prejos, și exemplele sunt nenumărate. Ce să mai zic de Joshua Bell, dupe care leșină gagicile de parcă ar fi un beatle la tinerețe sau un backstreetboy, ceva. De fapt, e aproape imposibil să mai găsești un tânăr interpret non-sexi, cu excepția notabilă, bineînțeles, a lui Nigel Kennedy, care compensează pocindu-se cât poate el mai abitir. Și care nu e sexi, se face sexi, întinzându-se cu lascivitate pe pian sau pe merțan.

Privind puțin înapoi, încerc să mi-l imaginez pe, nu știu, să zicem Rubinstein, sau Kempff, sau Rampall, sau pe Clara Haskil, hăhăhă, în ipostaze sexi. Și realizez, cu surprindere, că oamenii ăștia aveau totuși un sex-appeal. Și nu unul neglijabil. Ați văzut fotografii cu Caruso? Un grăsun ridicul. Ar fi putut să joace în rolul lui Hercule Poirot. Și totuși, când deschidea gura, gagicile leșinau. Pe atunci, talentul era suficient să facă să leșine gagicile. Era și o chestiune de modă, bineînțeles. Modă, nemodă, concluzia acestui post nu este o critică a superficialității ascultătorului de astăzi, sau a industriei discografice. Ci faptul că muzica “clasică” și-a pierdut sexapilul. Și că sexapilul a ajuns astăzi să aibă standarde foarte ciudate.

Mi-aduc aminte când am intrat o dată într-o băcănie franţuzească de provincie, la începuturi, cu capul meu distrat de bucureştean, şi am prins a mă uita la marfa din rafturi. În câteva secunde, tonul discuţiei dintre băcan şi cei doi clienţi a coborât până la o linişte mormântală şi apăsătoare, în timp ce am simţit aţintiţi asupra mea nişte colţuri de ochi franchement hostiles. Aproape că simţeam cuţitele lungi ieşind pe jumătate din teci. Hauliu, ce-am făcut, mi-am zis dându-mi o palmă mentală peste frunte. Şi m-am îndreptat imediat zâmbind către celelalte persoane prezente, zicând “Bonjour messieurs dames”; pe loc mi s-a răspuns şi mi s-a zâmbit şi lucrurile au revenit la normal.

Ei bine, în Bucureşti e taman pe dos. Să spui bună ziua e o insultă, o invadare nepermisă a intimităţii. În Bucureşti, polticos este să mergi pe stradă cu o expresie cruntă pe chip (chiar dacă eşti bine dispus) şi dacă ţii să te uiţi la cineva ai face bine să te uiţi doar foarte urât, dezvelindu-ţi în acelaşi timp dinţii într-un mârâit nearticulat. În Bucureşti, când cineva te salută zâmbind, fie e un Martor al lui Iehova, fie vrea să-ţi vândă cărţi poştale pentru copilaşii bolnavi de leucemie, fie e un tâlhar care vrea să te bată şi să-ţi ia toţi banii – nu ştiu care dintre variante e mai rea. Cum povesteam şi în altă parte, numai în Ferentari lumea se priveşte zâmbind, şi ştim cu toţii ce loc nefrecventabil e Ferentariul.

Însă pentru cei suspendaţi în tensiunea Occident-Bucureşti, situaţiile pot fi uneori caraghioase şi trebuie să fii pe fază ca să nu faci gafe. Deunăzi, într-o amiază de ploaie torenţială, m-am refugiat, cu tot cu bicicletă, la librăria englezească de la Kreţulescu. Am fost imediat întâmpinat cu un bună ziua, şi nici măcar acel bună ziua enervant al vânzătoarelor, urmat imediat de un “te pot ajuta cu ceva?” suspicios. Nu, un bună ziua călduros, occidental, urmat de nişte comentarii despre vremea rea şi bicicleta mea. Mi-am dat imediat seama că acolo se foloseau manierele occidentale, aşa că nu m-am supărat, ba chiar m-am angajat în conversaţie. Când am vrut să plec, am fost sfătuit să mai stau, pentru că împotriva potopului cascheta mea de lână e evident insuficientă şi cu siguranţă voi răci.
(Între timp, un alt client a intrat în librărie. A fost întâmpinat cu acelaşi “bună ziua”, la care el a răspuns, în cea mai corectă manieră bucureşteană, întorcând spatele şi uitându-se extrem de ostil la un raft de cărţi de bucate.)
Nevrând să abuzez totuşi de ospitalitate, am ieşit de la engleji, şi, întrucât turna în continuare cu marmita, am intrat alături, la Humanitas. Şi acolo, complet distrat şi încă scufundat în atmosfera de adineauri, am comis-o. Am comis-o urât. Am zis “bună ziua”. Răspicat. Aproape imediat mi-am dat seama de enormitatea gafei. Vroiam să intru în pământ de ruşine. În cele din urmă, o vânzătoare a reacţionat în singurul fel demn şi acceptabil cu putinţă: m-a privit cu o faţă lungă pe deasupra ochelarilor, şi a emis un “mnăziua” pe un ton care spunea de fapt “ce zdamăsiii o vrea şi ăsta?”, reducându-mă la entitatea neglijabilă şi invizibilă, liberă să se plimbe nederanjată printre rafturi, lucru pentru care i-am fost nespus de recunoscător.

Deci, dragi cititori, mare atenţie la manierele pe care le arboraţi, şi unde le arboraţi! Bucureştii sunt mari şi cosmopoliţi. Sunt locuri în Bucureşti în care, în loc de Bună Ziua, trebuie să te prăvăleşti cu fruntea în praf, zicând “Sărumânuşiţele, o Minune a Universului, Emir al Credincioşilor, vă rog să primiţi această umilă atenţie, şi ştiţi, am depus şi eu o cerere acum 3 luni şi n-am niciun răspuns”. Variaţia este aşadar mare şi trebuie să fim mereu atenţi să nu încurcăm borcanele. Bună ziua!

Când vameșul i-a cerut lui Lao Ți să-și dovedească identitatea, care în cazul lui, era însăși înțelepciunea instituționalizată, Lao Ți, al cărui atribut principal era bătrânețea eternă, având deja părul alb când se născuse, după o gestație de 62 de ani, a scris o întreagă carte în care a încercat să dovedească contrariul, cât de neînțelept și ignorant este. Nu putem ști de ce a făcut asta, poate că și-a dorit ca vameșul să-l aresteze, iar el să devină un tâlhar. Ne putem imagina o clipă cât de seducător ar fi putut să fie acest gând pentru un etern bătrân funcționar în cea mai măreață organigramă care a existat vreodată și anume China antică și medievală. În schimb, legenda spune că vameșul a rămas uimit de înțelepciunea aproape infinită a cărții, și l-a lăsat pe Lao Ți să treacă.

Mulți ani mai târziu, un scriitor argentinian scria o povestire în care încerca să și-l imagineze pe Averoes nereușind să-și imagineze conceptul de teatru. Scriitorul argentinian recunoștea, în final, că probabil nu a reușit să și-l imagineze corect pe Averoes și eșecul acestuia de a-și imagina teatrul, deși cititorul intuiește că eșecul scriitorului era de fapt scopul povestirii.

Încerc să găsesc un final potrivit pentru acest post, care să nu fie nici o învârtire după coadă, punerea repetată în abism de care sunt convins că v-ați săturat, nici o deviere de la subiect. După cum ați putut citi la începutul postului, acest lucru este imposibil – iată punerea în abism, și primul eșec. Mă duc să-mi cumpăr niște covrigi superiori (gata, am deviat și de la subiect).

In Symposion,  Platon deplange faptul ca Eros nu este venerat nicaieri in lume, cu temple si temenele potrivite, lucru incredibil si regretabil, si certifica cum ca flusturaticul zeu ar fi fost fiul Saraciei si Abundentei (al Peniei si al lui Poros). (Nota: in Grecia Antica, simpozioanele insemnau, literalmente, niste baute. Astazi, ele înseamnă exact același lucru). Cica Poros, zeitate a belsugului, pe cand era beat mort, a fost sedus de zeitatea coatelor goale, si din ele s-a nascut iubirea. Problema acuplarii in lipsa unui Eros este rezolvata, stiut fiind ca Saracia se lipeste de orice si de oricine in mod nediferentiat, daca i se ofera prilejul, ori cel putin asa spune o intelepciune populara pe care avem dreptul sa o punem uneori la incercare. Despre natura a lui Poros se stiu putine. In anumite cosmogonii, el este identificat cu Chronos. Ideea Timpului insusi beat turta la un bairam este seducatoare, trebuie sa recunoasteti. Prin reflectie, toate iubirile omenesti ar manifesta, originar, o ebrietate temporala.

Dar dupa Aristofan, originile lui Eros sunt si mai indepartate, si infinit mai tenebroase.  Mama lui ar fi Noaptea, iar tata, Intunericul. Nyx si Erebus. Acuma, acest cuplu minunat al erei monstruoase, de dinante de era de aur, a nascut mormane de orori, cum ar fi Somnul, Moartea, Razbunarea, Charon Luntrasul, Ziua, Blestemul, etc., cu care Eros ar fi frate bun.  Sa adaugam ca Erebus si Nyx erau frati, asa Eros, produs incestuos, ar putea prezenta manifestari genetice recesive ale stramosilor lui.

Ceea ce ne aduce la Hesiod, pentru care Eros a aparut la inceputul lumii, direct din Haos. Putem specula ca avatarurile lui consecutive, si genealogia incerta, precum cea a multor zei elini, ar fi aşadar un joc al renaşterilor şi al genelor recesive.

După tradiţia indiană, vedică, Eros se numeşte Kamadeva şi se remarcă prin faptul că umblă călare pe un papagal.

De exemplu, o mică broască țestoasă de cristal, cu carapacea fațetată. Dacă mă uitam prin burta ei, vedeam lumea în zeci de exemplare.

Lupa cu care puteam să dau foc oricărui alt obiect, reușind inclusiv să-mi prăjesc dosul palmei, a mea sau a diverșilor amici.

Un ghiveci de aloe cam abandonat, locuit de un numeros trib de viermișori albi, submilimetrici. Aveau o organizare socială complexă, cu regi, regine, un sistem de caste, și puteau fi prăjiți cu lupa.

Aparatul de pozat străvechi, cu burduf, pe care l-am găsit în pod, și nu atât aparatul, cât cantitatea inepuizabilă de lentile și diafragme de toate mărimile pe care o dădea din el când îi deschideam pântecul.

Capsatorul, cu care puteam capsa hârtii, alcătuind astfel propriile mele cărți. (Miracolul definitoriu al cărților în general nu era neapărat textul, ci felul în care paginile stăteau la un loc.)

Ceva mai târziu, calculatorul Felix al tatălui meu: avea un ecran verde fosforescent, carea clipea epileptic și afișa simboluri misterioase când executa un program.

Imediat după 89, mi s-au părut o vreme miraculoase conservele de Pepsi (pe care scria Pepsi cu litere arabe).

Mă mai gândesc și mai adaug, dar mai puneți și voi. Facem o “colecție colectivă”  ca Muzeul fostelor iubiri sau colecția echivalentă a lui Gavagai.

În Mangalia, în a cărei liniște provincială și taină non-turistică mă ascund mereu, cândva pozasem această tufă de roze, lipită de una dintre ultimele case vechi mangaliote, pe strada Frumoasei. Casă și tufă au dispărut anul ăsta, în locul lor se cască o groapă mare plină de flori mov. Mormintele caselor, spre deosebire de cele ale oamenilor, sunt goale, negative, râpe.

Și atunci, ce mai e?
Mai e.
Mai e Marea, pe care Băsescu, spre deosebire de Nicanor Alvarado, încă nu a vândut-o, și care ar putea totuși să nu devină o mare moartă, în ciuda faptului că fundul ei rămâne cea mai mare zonă moartă din lume. Marea, care în diminețile înnorate are exact aceeași culoare cu a cerului, și ai impresia, de la terasa cu autoservire și gogoși Amicii, că bărcile pescărești plutesc într-un hău nediferențiat. (Chiar, oare “hău” și “haos” or avea o etimologie comună?)
Mai e Luna plină răsărind din Mare, roșie ca Soarele, cum am văzut-o noi ieri, fără să știm dinainte.
Mai sunt copii care încă se joacă cu mingea în fața blocurilor pitice și scorojite de soare și sare.
Pisicile care dorm pe sarcofagele grecești, năpădite de această ciudată și blândă ciumă a bălăriilor mov.
Hotelurile de pe faleză, nerenovate și foarte albe, care, neavând termopane, nu pot împiedica respirația valurilor să inunde noaptea camerele.
Smochinii care cresc liberi și nebuni, fără să-i bage nimeni în seamă, prin curțile caselor mari evreiești, lăsate în paragină.
Sălcioara, Elaeangus angustifolia, care, deși seamă ca două picături de apă cu măslinii din satele cu obloane albastre și flamingi roz, nu se înrudește nici de departe cu ei, și crește miraculos din nisip sau din piatră, umplând falezele, nu se teme de ger și crivăț, nici de căldura ucigătoare care bate dinspre Bărăgan, miroase amețitor primăvara iar vara face niște fructe foarte dulci (puteți să gustați, nu-s otrăvitoare) care nu servesc la nimic, dar pe care le haleam mai ceva ca pe corcodușele verzi, când eram mici.
Tătarii care zâmbesc tot timpul din ochi.
Mormintele din curtea lui Esmahan Sultan, chiar dacă, nu pricep în ruptul capului de ce, le-au scos din hieroglifa de alei pe care o desenaseră în curtea geamiei, și le-au ordonat ca la armată.
Festivalul de folclor din port, unde am nimerit tot din întâmplare (nu era trecut nici măcar pe site-ul primăriei organizatoare și nu beneficiat nici măcar de vreun afiș amărât, spre deosbire de Party the mission cu DJ rahat prăjit pe plaja Ibița dân Mamaya) dar unde am văzut cu gura căscată cadâne turcești, georgieni zburători și mexicani chiuitori, și unde lumea țopăia de-adevăratelea.
Simigeria din piață, unde de când mă știu eu fac șuberek, și care nu reușește să dea faliment.
Bătrânul trib de lebede mangaliote care a renunţat la timditatea prudentă şi acum fraternizează cu oamenii pe plaja Siemens, pentru că fraţi suntem cu toţii.

Toate astea și multe altele (mai ziceți și voi), și faptul că toți suntem atrași de mare, sentimentul oceanic, și încă ceva, ceva ce încă nu pot să explic, poate faptul că Marea Neagră e mare nostrum, ceva care face, cum zicea un comentator, ca Marea Neagră să fie mai mare decât alte mări.

LE: Şi acum, la cerere, poze. N-am reuşit, din lipsă de trepied, să pozez cum trebuie clarul de lună, am pus totuşi o poză şi cu el. De asemenea, poze cu pisici printre ruine şi bălării roz, ba chiar şi un curcubeu, deasupra mării, care însă a refuzat să se imprime bine pe poză. Provocare: în poze este ascunsă o girafă! Unde? Enjoy!

Start Slide Show with PicLens Lite

Am aflat că printre amenințările la adresa Erei de Aur pe care începem să o trăim, identificate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, se numără și “presa, terorismul cibernetic și propaganda virtuală”. În țări civilizate și apropiate, cum ar fi Turcia, internetul este cenzurat masiv, și observ că se creează și la noi condițiile de a o face. Presa, care și așa nu era prea sănătoasă la noi, ar putea fi tratată radical o dată pentru totdeauna. Cu toate astea, nu poci să nu mă mir în fața acestei reacții a puterii. Presa, un pericol? Din perspectiva temporală pe care am descris-o mai sus, presa a contribuit din plin la apariția erei noastre amnezice. Presa a fost mereu o literatură perisabilă, un prezent etern. Dacă presa ar fi avut vreo relevanță diacronică, dacă influența ei s-ar fi extins vreodată dincolo de 24 de ore, astăzi am fi avut altă situație, altă conducere, altă viață, una cu amintiri, poate. Dar presa, care a fost mereu vehiculul promisiunilor alzheimeriene, este însăși infrastructura uitării noastre. Dacă îi dai în cap presei, în intenția de a decerebra animalul pe care îl mulgi, riști de fapt să trezești ceva mai adânc în el. Ceva care uită mai greu. Nu știu în ce ar putea consta acel ceva, poate în niște oameni care s-ar trezi din somn și ar începe în sfârșit să gândească, poate în niște cărți, aceastea având memorie mai lungă – mai țineți minte cozile la librării pe vremea altei Ere de Aur?
Nu e mai bine să lași presa la locul ei, cu zbieretele ei de o zi, cu propaganda ei fără intenții serioase, fără planuri, fără vreo picătură de subversivitate în ea? Cum ar putea fi periculoasă vreuna dintre “campaniile” de la Realitatea TV, care nu vor nimic, nu fac nimic, doar molfăie niște sloganuri secătuite? În plus, când chiar nu vrei să mai fie zgomot în jurul pumnului care se strânge, presa e foarte distractibilă în oligofrenia ei, trebuie doar să-i arăți o mâță pe gard și o să te uite instantaneu, lătrând disperată la mâță. Nu, eu cred că presa de azi e foarte utilă puterii așa cum e ea. De ce să o schimbi, și cum ai putea să o schilodești suplimentar?
Nu știu cum e cu propaganda virtuală. Ca să fiu sincer, mi se pare că propaganda virtuală are un potențial foarte mare de autoanulare. Există niște voci puternice “în virtual”, și unele au apucat să se facă puțin auzite înainte ca reacțiile să fie sufocate undeva în labirintele IRL, la distanță sigură de Minister. Dar pentru fiecare voce puternică, sunt atâtea lătraturi contra, încât haosul, mișcarea browniană sau postmodernă, sunt deocamdată intacte. Vorbim cu toți cu certitudinea că vorbim, în esență, singuri. Din contră, să te apuci să blochezi accesul la platformele de bloguri ar putea să sporească brusc interesul pentru acestea.

Sigur, putem să ne imaginăm o zi… Dar suntem încă foarte departe de acea zi.

La ediţia a 3-a a concursului literar Unicredit nu am câştigat absolut nimic! Aş vrea să mulţumesc în primul rând celor care mi-au încurajat gogoriţele din cap şi mie însumi.
Felicitări pt cei care au câştigat şi se pregătesc să părăsească infernul anonimatului!