Mulţi ar spune că e ceva înjositor să fii un coş de gunoi, să te umple toţi cu toate rahaturile, uneori la propriu, alteori la figurat, şi să nu poţi să faci nimic în legătura cu asta. Mulţi s-ar revolta, ar sări la bătăie, ar arunca indignaţi gunoaiele aruncate înauntru şi ar vorbi despre drepturile omului, sau ale lucrurilor, s-ar simţi discriminaţi, înjosiţi. „Crezi că poţi arunca orice doreşti în mine doar pentru că sunt un coş de gunoi? Cunoaşte-mă înainte să mă judeci. O campanie împotriva discriminării coşurilor de gunoi”. Da, mulţi ar face asta. Dar nu şi un coş de gunoi autentic.

Un coş de gunoi autentic ar sta. Nu i-ar păsa prea mult. De fapt, poate că uneori i-ar conveni. Mai primeşte un rest fierbinte de mâncare iarna, o cutie goală şi rece de suc vara. Are parte chiar şi de tutun sau de stropii de alcool neconsumaţi de pe fundul sticlelor de bere. Duce  o viaţă destul de fericită în comparaţie cu mulţi alţii. Nu pupă în fund pe nimeni, nu are taxe de plătit, nu are familie de întreţinut, nu are probleme. Stă. Şi dacă nu s-ar mai arunca din când în când câte un gunoi în el, s-ar putea considera un coş fericit, poate cel mai aproape de fericirea absolută.

Poate cel mai important lucru este acela că un coş de gunoi nu conştientizează că este un coş de gunoi. Până la urmă, ce este acela gunoiul? Resturi de mâncare, obiecte stricate, hârtii, ambalaje? Dacă stăm bine să ne gândim, casa unui om este mult mai plină de gunoi, genul acesta de gunoi, decât orice tomberon. Dar bine… speculăm prea mult, unui coş de gunoi chiar nu îi pasă de astfel de lucruri.

În principiu, el stă. E doar un coş, cam asta e esenţa. Ceea ce îl face un coş de gunoi şi nu un simplu coş sunt lucrurile aruncate în el. Practic, asta îl defineşte, îi adaugă acel „de gunoi” asemenea unui titlu nobiliar. Ia orice, orice, aruncă gunoi şi îl transformi în acest obiect pe care îl întâlnim mai mult sau mai puţin pe toate drumurile. Interesant e că atunci când se aruncă ceva pe stradă, lumea întreagă devine un uriaş coş de gunoi, nefăcând abatare de la această regulă nescrisă. Iar dacă lumea e coşul, noi suntem gunoaiele. În mod paradoxal, singurele lucruri care s-ar sustrage din categoria de „gunoaie” ar fi coşurile, simple coşuri neutilizate şi lipsite de ceea ce le defineşte. Rămânem noi în schimb.

Oricum coşului nu îi păsa. El doar stă.

Lăsând la o parte faptul că, din câte am înţeles, sunt absolut inutile, arată de-a dreptul bizar, e ca şi cum am avea parte de o invazie de medici chirurgi pe străzi. Mă gândeam azi că aş putea porni o adevărată afacere în aceste vremuri tulburi, bântuite de criză şi împrumuturi ratate de la FMI: o casă de modă pentru măşti anti-porcină. Pentru don’şoare model roz, cu sclipici, sau eventual cu blăniţă albă, că tot a venit iarna. Pentru don’şori, tot model roz cu sclipici sau cu blăniţă albă. Aş face şi cu model de camuflaj, pentru bravii soldaţi ai acestei ţări. Pentru persoanele care ocupă o funcţie înaltă, aş inventa masca neagră, cu papion sau cravată.

Eşti fan anime (cam 90% sigur dacă citeşti acest blog)? Pentru tine o să pregătesc special modele cu Naruto, în special în genul celor pe care le poartă Kukashi. Trendy, cool şi sănătos. Bineînţeles, aş face şi pentru metalişti/rockeri modele de piele, cu ţepi şi lanţuri atârnând de ele (pentru punkeri). Sau un model special pentru Becali, cu icoana Sfintei Făcătoare de Minuni, Maica Precista. Plus cruce! Şi că tot am vorbit de Becali, aş face şi modele pentru microbişti, cu siglele echipelor preferate.

Toată lumea ar fi fericită şi aş scoate şi eu un ban. Mai greu cu investiţia asta iniţială…

Oricum, nevoia cică ar fi mare, că din când în când mai descoperă câte un infectat cu gripa porcină. Vă daţi seama, cred că avem aproape 10 cazuri în ţară, pericolul e iminent.

Cel mai mult mă sperie însă faptul că am aflat că vaccinul va fi produs în România… Că la câţi bani se investesc la noi în cercetare şi la ce salarii există, sunt sigur că avem oameni capabili să facă asta, precum şi aparatura şi condiţiile necesare.

Între timp, îmi amintesc că eram săptămâna trecută cu Alex şi îi povestesc eu amuzat cum m-a sunat mama să îmi spună să mă feresc de aglomeraţie, să tuşesc în batistă, să mă îmbrac nu ştiu cum şi aflu de la ea că şi mama ei i-a spus acelaşi lucru. „E clar”, am zis eu, „au văzut aceleaşi ştiri”. Şi nu e de mirare, numai prin facultate avem o grămadă de afişe care ne avertizează ce să facem şi ce să nu facem în caz de gripă porcină. Doamne-fereşte, să nu păţim iar ca atunci cu gripa aviară când au murit… mulţi?!? oameni?

Contagioasă nu e gripa porcină ci prostia şi isteria maselor, îmbibate în idioticul spirit român de turmă. Chiar văzusem un tip în tren cu masca la gură şi am vrut să îl bat pe umăr şi să îl întreb: „Măi, ţie nu ţi-e jenă să mergi cu chestia aia pe faţă?” dar mi-era frică să nu ma considere drept purtător de gripă porcină, pornit să îl infecteze când îşi dă jos botniţă.

Interesant e că fata nu mirosea mereu la fel. Uneori avea miros de prăjituri cu vanilie, alteori avea miros de acadele şi câteodată mirosea a gumă de mestecat cu cireşe, genul ăla de gumă după care îţi lasă gura apă. Sau de caramele, bomboane, etc. Oricum, cert e că avea un miros dulce şi apetisant. Şi băiatul îi savura mereu aroma, simţind aceeaşi stare de extaz şi beatitudine pe care ar simţi-o un om normal într-o grădină plină cu flori parfumate.

Într-o bună zi, mirosul fu mai îmbietor decât de obicei. Aroma era atât de intensă, de dulce şi de savuroasă încât băiatul nu se mai putu abţine şi începu să aibă gânduri ciudate. Dar nu, nu vă gândiţi la cine ştie ce prostii, gândurile lui ciudate erau de o cu totul şi cu totul altă natură. Scufundat cu nasul în gâtul ei şi mângâindu-i fetei pletele ce îi acopereau faţa, gâdilându-i obrajii cu fiecare mişcare a ei sau adiere a vântului, începu a se gândi că poate mirosul venea de la părul fetei. Înconjurat din toate părţile de dulce şi salivând la gândul bomboanelor ce îi umpleau imaginaţia, începu să se uite la firele subţiri şi negre de păr şi să i se pară că aduc a vată de zahăr. Şi încet, încetişor, la început timid dar prinzând curaj pe parcurs, a început să i le molfăie.

La început fata nu i-a dat atenţie. Îl ştia mai ciudăţel şi se gândi că e doar un moft de moment până când realiză cu groază că îi dispăruse deja jumătate din odată bogata-i podoabă capilară. Şi băiatul continua să roadă fire de păr. Acum, că firele de păr chiar îi erau dulci sau că ajusese băiatul să aibă halucinaţii gustative cauzate de prea mult miros de dulce, iarăşi, nu se ştie. Tind să cred că adevărul e undeva la mijloc. Oricum, fata se speriase teribil, oricine ar fi făcut-o în locul ei. Să fim serioşi, cine nu ar reacţiona cu groază la vederea unui individ care îti mănâncă părul din cap cu o expresie dubioasă pe chip. Drept urmare, s-a ridicat în grabă de pe banca unde stăteau amândoi şi a luat-o la goană. Băiatul, cu burta plină şi greoi, nu a reuşit să o prindă.

S-au împăcat într-un final, fata punând totul pe seama unei scurte nebunii de moment. L-a întrebat însă de ce a făcut-o, atunci când s-au revăzut prima dată după acel… mic incident.

„Aveai gust de căpşuni glazurate”, i-a spus băiatul în timp ce privea pofticios puţinul păr rămas şi ascuns de o frumoasă căciuliţă cu urechi de iepuraş.

Dedicat cuiva dulce

Pentru mine, Nijikon a început de vineri. Am ajuns după-amiaza în Bucureşti, m-am întâlnit cu Alex, am fost puţin cu ea prin oraş să îşi rezolve treburile după care am început noi să ne căutam drumul spre tipografia de unde trebuia să ridic materialele, înarmaţi cu două hărţi pe telefonul mobil, descărcate de pe pagina lor de contact. Materialele (4 modele de postere, 7 modele de stickere/autocolante, 2 reviste promoţionale Mangazup şi un banner cu Animezup de vreo 30 x 100 cm) au fost excelent realizate, ca şi anul trecut, şi mai ales ieftine, prilej cu care mă declar fan al tipografiei Maxxim. Şi când îmi era mie lumea mai dragă, mă trezesc cu mesaj de la Marina: „Nu mai e loc pt stand,ce facem acum te descurci c eu ma duc la repetitii. grabeste-te altfel nu se mai face nimic.”

Mă, cum naiba? mă gândesc eu. Aveam locul rezervat de ceva vreme, Marina îi ştie pe cei de acolo, chiar îmi spunea prin vară că anul ăsta o să ocupe ea locul cel mai bun pentru noi şi acum pauză? Încerc să o sun de vreo 3 ori… nimic (o bufnea râsul după cum am aflat mai târziu). După ce am ajuns şi eu pe la Palat pe la vreo 5, fiind întâmpinat de Ruxi, aflu şi de la Marina că fusese o farsă… În fine, am aruncat materialele pe masă şi ne-am apucat să aranjam şi noi cât de cât pe acolo.

În mare, echipa de la standul nostru a fost cam aceeaşi de anul trecut: eu şi Marina (care s-a împărţit între noi şi cosplay), Snow, Shiva, JavaLeen, Ana (Asadtipu) şi, în plus, Alecs şi Yzu. Şi bineînţeles, Alex (Dawn), care a fost responsabilă de a îmi ţine mie de urât :> Oh, şi sâmbătă a ajuns şi DarkS, care a adus cu el un exemplar tipărit al Sekai Animezation, plus două postere pentru revistă, pe care le-am lipit pe perete. Ca şi anul trecut, am fost vecini cu standul Anime-Mania, numeroşi şi gălăgioşi ca de obicei (dar în sensul bun), care au avut un stand foarte activ şi plin de viaţă (chit ca nu prea reiese din poza asta), şi cu care am împărţit chiar şi o priză până când Lord Methos a mai băgat şi pe la noi un prelungitor adus de Dan (The Different Mechanist), unul dintre organizatori.

Ca să încheiem cu subiectul standul nostru, voi povesti puţin şi despre concursul nostru de desen. Am avut ca temă „Halloween Cosplay” iar fiecare participant trebuia să deseneze ceva pe această temă, doar în creion, pe o coală A4, în intervalul 13-14, pentru a putea noi să afişăm notele până în 14:30, când începea concursul de cosplay. Se făcuse însă aproape 12 şi lucrurile nu mergeau aşa bine, cred că aveam doar vreo 5 concurenţi deci situaţia nu era tocmai roz. Noroc cu Alex care a avut geniala idee de a face o mini-pancartă cu concursul de desen, cu care m-am plimbat prin tot Palatul, de am ajuns să avem 17 concurenţi înscrişi până la urmă. Premiul I, un set de markere special pentru desen, în valoare de peste 200 de lei şi oferit de către sponsorul nostru, PicturaOnline, a mers la Corina, iar pe locul 2 s-a clasat Yzu. Desenele au fost notate de către un juriu format din Alecs, Dawn, Raluca-Z (pe care mi-a făcut plăcere să o cunosc, deşi atunci am uitat să menţionez asta) şi Shiva (în ordine alfabetică). Nu a fost nici chiar win, dar a fost mult mai bine decât ne aşteptam. Acum avem experienţa necesară pentru ca anul viitor să facem un concurs şi mai reuşit, poate unul în colaborare cu Anime-Mania, că tot spunea Bebe ceva pe mess.

Ca şi anul trecut au fost numeroase standuri, console de jocuri, spaţii unde să poţi desena, atât clasic cât şi cu tableta, etc. Nu are rost să repet ce se poate citi deja pe site. Ceea ce m-a impresionat în schimb cel mai mult şi nu am văzut nici menţionat pe nicăieri, a fost standul cu mâncare japoneză, pregătită de japonezi. A fost super tare să îi văd cum pregăteau mâncarea (am apucat şi să o gust şi trebuie să spun că a fost delicioasă) şi mai ales să îi aud cum vorbeau între ei în japoneză, nepărând a cunoaşte româna prea bine (cel puţini nu toţi), reuşind să mă înţeleg cu ei doar în engleză.

Un alt lucru inedit a fost faza cu stand-up comedy, la care au participat bunii şi vechii mei prieteni, Andrei şi Bujie (Kyo). Bujie m-a făcut să râd cu lacrimi la faza cu genuchiul, iar Andrei a fost cel mai tare, primind valuri de aplauze bine-meritate de la public. Bravo, Andrei! (p.s. in poza apare actul final, cand se reunesc pe scena Teddy, Andrei si Bujie, plus Dibu care canta la chitara si un tip care jongla cu o minge de fotbal)

Şi Profanatorul de Anime II m-a făcut să râd, fiind pentru mine atracţia zilei de duminică, dar deja lucrul ăsta se subînţelege. Şi tot duminică a fost şi concursul de desen organizat de către Anime-Mania. M-am înscris mai mult dintr-o şotie, ca să pot propune ca temă „yaoi cu Reactive” dar până la urmă am reuşit, spre surprinderea mea, să iau locul III. Mă aşteptam să fiu pe undeva prin jumătatea de jos a clasamentului pentru că am văzut acolo o grămadă de desene reuşite iar eu nu mai desenasem ceva de saptămâni bune, dacă nu chiar luni, şi plus că nici înainte nu desenam chiar atât de bine. Dar mi-a purtat Alex noroc, mi-a ţinut de urât şi mi-a dat sfaturi şi am avut parte de o surpriză plăcută. Ca premiu, am primit un tricou cu Nijikon, care îm vine numai bine şi care a fost preferatul meu, o insignă care s-a dus la Alex, două DVD-uri, unul cu Bleach şi unul cu Death Note (pe cel cu Bleach am forţat-o pe Alex să o ia, că nu a vrut să le ia pe amândouă, iar pe cel cu Death Note îl ţin acum pe un raft, ca bibelou), un breloc cu Nijikon (care este acum agăţat de cheile mele) şi nişte semne de carte (am păstrat unul cu Ed, iar restul le-am împărţit între Alex, Snow şi Irina). Btw, premiul nu l-am împărţit pentru că nu mi-a plăcut, I just like to share with my friends

M-am întâlnit şi cu ceva lume (pe lângă cei menţinaţi deja)…(în ordinea în care îmi vin în minte): Dragoş, Iusty (was a troll), Reactive, Maura (cu care am făcut şi poză, ferindu-mi de această dată plexul), Amy, Ioana, Grazy, Mike, Bia (Blaze the Cat), Alexandra, Ana şi Raluca, Bebe, Yume no Hime plus desigur Irina, Geo, Falcon, Krisse, Ionuţ, Alin, Gabi şi Mina cu care am şi ieşit duminică seara, alături de Alex, Yzu, Alecs şi Snow. Şi mulţi alţii care îmi scapă pe moment. Oricum, după trei ediţii de Nijikon şi două de Otaku, deja ajungi să revezi multe chipuri cunoscute la un astfel de festival.

Oh oh, şi Lord Methos (cu Kanye la noi la stand) merită un premiu special pentru modul în care l-a interpretat pe Pedobear la concursul de cosplay. De asemenea, un alt eveniment memorabil la concursul de cosplay a fost apariţia lui Kanye West („Samurai Jack had one of the best cosplays of all time! OF ALL TIME!)

And now, pics (some of them taken by Alecs)

Eu si Guts

Cutest girl at Niji

Me and the cutest girl at Niji

Alexiel, preferata mea de la cosplay

Lotsa stencils

Zack din Final Fantasy (cosplay)

Sora din Kingdom Hearts (cosplay)

Lulu, primul loc la concursul individual de cosplay

Scufita Rosie si Lupul, prezentatorii

Cu manusile lui Alex

Revistele Mangazup

Warhammer stuff

S-a jucat si Go

Am avut de mic veleităţi de agricultor. Crescut în umbra bunicului meu, unul dintre cei mai mari proprietari de teren din comună şi petrecându-mi vacanţele de mic la ţară, în aer liber şi printre legume şi cereale, mai aveam şi creierul spălat de Cutezătorii, Avântătorii, Temerarii şi alte reviste pentru copii de pe vremea comunismului, găsite prin pod, şi care povesteau cu patos despre tineri copii care aveau propriile lor recolte. Păi cum, eu, viitor geniu, să mă las mai prejos? Ţin minte şi acum prima mea recoltă. Cum tentativa de a face rost de un petic al meu de pământ în grădina bunicului nu a avut succesul scontat, am zis să încep de jos. Pe măsură ce aş fi strâns bani din grâne, mi-aş fi cumpărat propriul teren arabil. Şi-am început cu o boabă de porumb plantată într-o găletuşă de nisip umplută cu ţărână. Grădinar precoce, talentat şi ambiţios, îmi udam boaba în fiecare zi, descântând-o de deochi, că prea creştea frumos, şi măsurând-o zilnic. Dar visele mele de a deveni un mogul în domeniul plantaţiilor de porumb au fost sfărmate şi călcate în picioare, atât la propriu cât şi la figurat, când băiatul popei mi-a smuls frumuseţe de vlăstar de porumb din găleata şi l-a aruncat pe jos.

Ani mai târziu am intrat în domeniul comerţului. Într-un fel. Îşi făcuse sor’mea un magazin şi mi-am făcut şi eu unul, ca să nu mă las mai prejos. Vindeam fiecare ce găseam prin curte şi ne aveam singuri de clienţi. Banii erau făcuţi din frunze de liliac pe care sor’mea, un fel de Mugur Mihaiescu, îi semna cu pixul, ca să nu pot să îi falsific eu cu uşurinţă. Bineînţeles, o asemenea măsură nu mă putea opri pe mine. Înarmat cu un pix, frunze şi multă răbdare m-am pus pe falsificat bancnote. În doar cateva zeci de minute devenisem unul dintre cei mai bogaţi cetăţeni ai statului, cu vreo cateva milioane, în frunze. I-am spart însă repede, am cumpărat o tricicletă ruginită şi vreo câteva cutii de pateu goale. Şi parcă şi o piatră. Deh, nu prea aveam cine ştie ce marfă la magazinele alea.

Am avut şi talente de inginer. Îmi făcusem odată un roboţel de lemn, care avea articulaţii la genunchi şi coate, precum şi încheieturi, un fel de replică stângace a Macaron oan (Macross One de fapt, după cum urmă să aflu peste ani de zile). Dar m-am plictisit repede şi am intrat în domeniul construcţiilor de imobiliare. Ţin minte că o ajutasem pe sor’mea să îşi facă un ditamai viloiu’ la păpuşile Barbie, plus o piscină cimentată, ca să nu se scurgă apa din ea ca dintr-o simplă groapă. Dar n-a ţinut mult faza asta, preferam să fac alte lucruri mai sadice cu păpuşile ei. Pe lângă faptul că le tăiam vârfurile mâinilor şi picioarelor cu unghiera, mai făceam şi tot soiul de experimente mengeliene, schimbând între ele mâinile şi picioarele, sau sucindu-le cu faţa la spate. Parcă îi şi spintecasem capul uneia ca să vad cum Dumnezeu făcea de îşi închidea ochii singură când o culcai pe spate.

Cel mai mişto a fost când m-am făcut super-erou. Sau luptător. Aveam o bază secretă (o gaură’n perete) în care îmi depozitasem costumul de luptă: nişte pantofi vechi, o cârpă lungă ruptă dintr-un şorţ de-al bunicii mele, pe care mi-o legam pe cap stil Rambo, un lunceag (nunchak pentru necunoscători), un băţ de mătură şi parcă şi sabia lui Ştefan cel Mare, pe care mi-o făcusem singur dintr-o bucată de fier ascuţită la polizor şi câteva bucăţi de lemn pe post de mâner.

Sabia asta a lui Ştefan cel Mare era spaima gardurilor, că tot dădeam cu ea în ele, încercând să îi testez tăişul. Şi-am avut şi arcuri, arcuri rezistente cu coardă din sârmă de covrigi. Aveam şi săgeţi din lemn cu vârf ascuţit, şi-o tolbă pentru ele. Îmi lipsea ţinta dar ce să-i faci, nu le poţi avea pe toate.

Una peste alta, am fost un copil destul de tâmpit. Sincer mă mir cum de nu mi-am rupt nici un os, chit că mi-am spart capul de vreo câteva ori.

Cine vine la Nijikon a.k.a. cu cine ma vad pe acolo?

Eu ajung de vineri ca o sa am de ridicat niste chestii de la tipografie si raman peste noapte la Dragos, un bun prieten. Sambata, ma mai gandesc Am voluntari la Niji printre cititori, sa dau de ei de vineri pe acolo?

De asemenea -> http://animezup.com

Cititi anuntul de pe prima pagina si veniti sa ne vizitati! Vom avea si un concurs de desen, dar nu mai dau si pe blog detaliile.

Strategica combinatia! Oare primaria are de gand sa puna capat faimoasei practici de “fara numar, fara numar”?

[edit]Pic here, pentru Toma necredinciosii ce citesc acest blog

Singura literă care era chiar enervată de situaţie era M, Mircea. Din ce cauză? G, Gherghina, mai de la ţară, nu ezita să încerce să o scuipe’n faţă pe Hortensia. Cum avea însă plămâni puternici şi o ţintă deloc pe măsura, flegma ei zbura deseori prin aer, trecând peste H şi aterizând frumos fix în capul lui Mircea. El săracul tot încerca să îi spună să scuipe mai cu talent dar G nu îl băga în seamă, lucru perfect normal dacă e să ţinem cont că M era vecin cu < şi , ce făceau parte din cadrul simbolurilor, un fel de ţigani ai tastaturii, care mai stăteau săracele şi înghesuite, câte două pe tastă. Ori cine era prin preajma lor nu prea era privit cu ochi buni, existând acea suspciune ca poate le-o fi preluat din proastele obiceiuri.

Exasperat de situaţie, Eustache, litera E, bun prieten cu Mircea, a încercat într-o bună zi să obţină audienţă la Enter, să îi explice situaţia. Mai elegant din fire şi deci mai prezentabil, litera E avea şi unele legături de sânge cu elita tastaturi, literele aristocrate (Tab, Page Down, Print Screen, etc.). Se zvonea că ar fi copilul nelegitim al lui End cu Backspace însă în lipsa unei dovezi clare râmânea o simplă literă, chiar dacă unii îl mai tratau cu un oarecare respect, în speranţa că poate-poate o ajunge măcar un Enter de pe tastatura numerică într-o bună zi, şi să aibă şi ei pile la el.

În tot acest timp, Aliodor sau litera A, nu privea cu ochi buni situaţia. El era poate cea mai muncitoare tastă, una dintre cele mai lovite litere. Oprimat zilnic de buricul degetelor, se simţea nedreptăţit şi persecutat din cauza faptului că era o vocală. În opinia sa, nici măcar tastele de direcţie în timpul unei partide de NFS nu erau la fel de muncite şi considera că ar fi trebuit să primească şi el o mărire şi/sau o decoraţie, mai ales că mai trebuia câteodată să îşi pună tot felul de porcării prin cap, ca să-l facă pe „ă” şi pe „â”.

„Sunt ca un 3 în 1”, obişnuia el să le spună celor care doreau să îl asculte, îndeosebi literelor Q, S şi Z, vecini care erau obligaţi să îi suporte trăncăneală din motive de mică distanţă între ei.

Revenind, Aliodor se simţea deranjat că E va fi primit în audienţă la Enter pentru urâtul ala de M, în condiţiile în care el se chinuia de ani de zile să obţină o astfel de audienţă fără nici un folos. Ajunsese chiar să creadă că există un soi de conspiraţie împotriva sa, lucru oarecum adevărat, pentru că domnul Caps Lock, a cărui moşie se afla lângă A, avusese grijă să îl anunţe pe Enter ce pisălog este acesta şi îl avertizase să nu îl primească vreodată în audienţă, pentru a nu îşi face nervi inutil.

În acelaşi timp, undeva departe, peste mări şi ţări şi o duzină de taste, 6 încerca să o pună de-o combinaţie cu 9.

„Poate la cartelă”, îi răspunse aceasta, după care îl rugă pe Num Lock să dea stingerea.

mah..mah retardatiilor<<< rad de voi))) voi aveti macar ce este acela un emo??))))))mah voi n-aveti bani sa va luati un tricou de firma mah)) si spui ca astia emo sunt stupizi??) mah lachiosule n-ai sa ai tu haine si freze ca ei nici 2 generatii dupa tine copil handicapat)))) uuuuuu ) eu adopt stilul stiu cum <<< pot sa zic c-am bagat 2000 euro in haine ….voi??? voi n-aveti ce sa mancati mah muritori de foame)))))) CREZI CA UN EMO NU STIE SA SE IMBRACE??? MAH TOLOMACULE MAI AI SA AI UN STIL……<<<asa ca taci…….ca-ti fut 2 mai mor 3 pe langa tine…)))))) nu poti dormi noaptea ca sunt emo pe strada??sau ca unul s-a aruncat???)))) parca e mata mah) te intereseaza orice om))) vezi de treaba ta ca-ti fut un bocanc in fata retardat de om…decat ca voi…mai bn sa fiu EU<<<  raman cel mai cool…….tot cool raman……..hmmm ……asa ca taci mah tolomacule….ca asa nimeni nu va baga in seama nu are rost sa bati din gura aiurea<<<by Alles<<<

Orice comentarii sunt de prisos.

Li s-a întâmplat tipilor din faţa mea, scutindu-mă de efortul de a întreba şi eu. Mă simţeam ca într-unul din bancurile cu Radio Erevan.
“Circulă personalul de la ora 10?”
“Circulă, doar că nu e personal ci rapid, nu ajunge la 10 ci la 10 jumăte şi ar fi trebuit de fapt să ajungă la ora 5 dimineaţa.”

CFR FTW!