Când copilul tău suferă, inima ta este neagră. Oricâtă verdeaţă, flori şi lumină ai avea ca să-ţi cultivi ochii cu lucruri frumoase, inima ta va rămâne neagră. Ori gri, în cazul în care doctorul îţi promite o alinare care, în mod uzual, costă inimaginabil de mult.

N-am scris niciodată despre cazul Maria Beatrice Onac din Alba Iulia. Deşi… poate ar fi trebuit să scriu la vremea cuvenită, când părinţii ei adunau sume importante pentru a putea efectua o operaţie undeva în străinătate.

N-am scris atunci dintr-o mare teamă de cuvinte. Sufletul unui părinte e de 10 ori mai sensibil decât al cuiva care nu a cunoscut darul de a avea copii. Nu eram părinte atunci, nu mi se născuse fiica, dar ştiam şi eram ferm convins că orice vorbă, cât de bună ar fi şi cât de caldă, nu va alina durerea celor care, într-o mare de disperare, încercau să-şi salveze cel mai de preţ odor al vieţii.

Cât de greu este să ştii că că alinarea suferinţei copilului tău depinde de alţii! Cât e de greu să strângi foarte mulţi bani şi apoi să-ţi agăţi speranţa în finalitatea pe care o vei plăti unor doctori care fac sufletul să-ţi tremure atunci când mijesc raze de lumină în cuvinte – speranţe înspre mai bine.

Părinţii Mariei Beatrice au realizat mult mai multe decât, cred, îşi închipuiau la început. Dragostea pentru copilul suferind s-a transformat în empatie pentru alţi copii suferinzi, pentru ca apoi să devină faptă, iar fapta să primească un nume: Complexul de Servicii Socio-Medicale “Maria Beatrice”, aflat în subsolul Căminului de bătrâni din Alba Iulia.

Efortul lor s-a transferat înspre ceilalţi. Efortul lor s-a concretizat, s-a înclinat, a ieşit din sine înspre ceilalţi.  Copiii suferinzi de aceleaşi afecţiuni ca şi Maria Beatrice au primit o şansă la o viaţă mai bună în acest centru, totul fiind posibil datorită sufletului mare al celor care au înţeles ce înseamnă  dragostea de mamă şi de tată, autorităţilor oraşului (în special primarul Mircea Hava) şi a specialiştilor în îngrijire paleativă (dacă bine mă exprim).

Astăzi, în inima celor doi părinţi s-a făcut primăvară! Să rămână lumina!

Foto de aici.

Mai ireal şi, în acelaşi timp, extraordinar, îmi pare dimensiunea ortodoxă în care, în acest an, municipalitatea organizează manifestări sensibile şi cu adânci semnificaţii pascale în perioada premergătoare Sfintelor Paşti, un răstimp de umilinţă personală şi de meditaţie.

Ideea celor care se ocupă de organizare se pliază nemaipomenit pe starea de aşteptare pascală, marcată de evenimentele premergătoare morţii şi Învierii Celui care, odată cu prăvălirea pietrei de pe propriul Mormânt, a prăvălit şi piatra tristeţii de pe faţa umanităţii, deschizând, în chip mystagogic, transfigurat şi real, cerurile îngerilor pentru primirea omului în braţele veşniciei.

Anul acesta, chiar în curtea Catedralei Reîntregirii, pe esplanada din faţa pridvorului, în seara de Florii, va cânta, cu vocea ei superbă, care te mişcă prin puritate şi talent, Divna Ljubojevic, o amfitrioană a cântecului religios (de factură bizantină), recunoscută în toată lumea pentru talentele ei vocale şi pentru forţa interioară cu care le pune în valoare.

Născută în Belgrad, în 1970, Divna Ljubojevic este, în prezent, dirijor al “Ansamblului Melodi”. Încă de timpuriu, a cântat împreună cu grupul Mănăstirii Vavadenje, unde, cu ajutorul comunităţii, şi-a dezvoltat darul cântării. Promovau un stil muzical cu origini diverse sârbeşti, ruseşti, cât şi tradiţionale bizantine.

A studiat în cadrul Colegiului de Muzică Mokranjac din Belgrad, ca mai apoi să fie licenţiată în cadrul Academiei de Muzică din Novi Sad. În 1988 devine dirijor al Corului Mokranjac, cu care avea să aibă numeroase reprezentaţii de succes atât în ţara sa, cât şi peste hotare. Divna a dirijat şi primul concert de Paşti ţinut în domul Catedralei Sfântul Sava din Belgrad.

Atât educaţia, cât şi calităţile vocale deosebite fac ca Divna să-şi asume rolul de solist în numeroase piese atât bisericeşti, cât şi laice (operă). Cu uşurinţă, ea îşi adaptează vocea oricărui tip de repertoriu liric.

În prezent, majoritatea timpului îl petrece dedicându-se activităţilor artistice ale Ansamblului Melodi, pe care l-a înfiinţat împreună cu prietenii în 1991. Acest ansamblu s-a dedicat lucrărilor bisericeşti vechi, dar şi contemporane. Alături de grupul Melodi, Divna este dirijor, compozitor şi solist.

Încă de la debutul din 2003, „Divna şi Melodi” au sustinut reprezentaţii în numeroase festivaluri europene: “Théatre de la Ville de Paris” “Folles Journée”, “ Festival Ile de France “, “La Vezere “, “ Les Orientales “, “Auvers sur l’Oise “, “Abbey Royale de Fontevraud “, “ Festival de Dijon “, “ Voix Melee “, “ Stimenn Voices “, “ Festival Stemmen “, “ Festival Territorios de Sevilla “, “ Festival de Paques “, “ Viox Sacrées du Monde “, “ Musiche dal Mondo “, “Abbey de Bomont “, “ Festival Musicat “ şi multe altele. (sursa)

Să nu credeţi că-i flatez pe organizatori, dar oamenii ăştia merită din plin felicitări pascale pentru idee, efortul de a o pune în practică şi, de ce nu, pentru că, prin prezenţa Divnei la Alba Iulia, vor reuşi să ne scoată puţin din monotonia şi tristeţea unui trai românesc care nu te mai lasă să priveşti înspre viitor.

Câteva cântece din repertoriul Divnei:

Cetatea Alba Iulia spune poveşti cu oameni, cu forfote medievale, cu scâncet de săbii romane care se înnoadă în beţia victorioasei cuceriri sau cu valuri izbind malurile Mureşului străvechi, pe autostrada sării, semn că o civilizaţie a început să se autodefinească spre progres.

Dacă Cetatea n-ar şuşoti printre sutele de mii de cărămizi cocoţate pe ziduri, dacă Cetatea n-ar tremura sub privirile celor care-i calcă aleile, dacă Cetatea n-ar pulsa de beatitudinea ieşirii constante şi progresiste din absent şi din “ignore”-ul comunistoid şi dacă Cetatea n-ar răcni lumii că e o stea în 7 bastioane, care turuie Europei că AICI se poate crea un magnet al privirilor, aş dormi liniştit, cu gândul că Alba Iulia şi-a terminat de scris istoria odată cu semnarea actului Marii Uniri şi cu fotografiile lui Samoilă Mârza.

E imperios de important că  AICI s-a semnat înfrăţirea celor care au îndurat propriul zid al Berlinului, ridicat nu din ciment şi fier beton, ci dintr-un şir de munţi ce au subţiat, peste ani, sângele roş-închis al unui popor care s-a născut, practic, din propria lui voinţă de a deveni un popor, de a fi un popor. E la fel de important că aici s-au născut, sub bătaia roţii, doi eroi care au luptat pentru un ţel mult mai mare decât năzuinţele simple ale poporului. De asemenea, multe lucruri sunt imperios de importante şi de scos în faţă din istoria acestui oraş.

Dar, ca într-o ogradă în care cocoşul nu-şi pune întrebarea dacă mai există sau nu ceva dincolo de gard, ori dacă pasărea cu aripi larg deschise, care spintecă zarea nu e cumva o nălucă găinească, Alba Iulia nu-şi poate ignora bastioanele-aripi, chiar dacă au fost ridicate de o entitate nu tocmai prietenoasă.

Ar trebui să cultivăm mai des exerciţiul de conştiinţă al învingătorului, al celui care a ieşit mai câştigat după ridicarea acestor ziduri: austriacul, care a rupt de la gura imperiului ca să ridice o cetate de 100 de hectare în inima Transilvaniei, pe care n-a apucat prea mult s-o pună la treabă, sau moştenirea pe care i-am luat-o, i-am sfidat-o mai mult de 200 de ani, pentru ca acum s-o ridicăm din buruieni, s-o împrospătăm cu restaurări şi să le-o oferim pe tavă, ca să aibă cu ce-şi spăla obiectivele aparatelor de fotografiat?

Austriecii o pot avea din nou. O pot cuceri din nou. O pot pretinde şi exploata din nou. Ne pot exploata din nou şi-i invităm să ne exploateze cât pot ei de mult: în fotografiile herr-ilor şi frau-erelor pe care-i varsă autocarele pe platoul din faţa Catedralei Reîntregirii din aprilie şi până-n octombrie, în obiectivele lor scumpe, pe care să le îndopăm cu istoria pe care ei “au eşuat-o”, iar noi am făcut-o să tremure şi-am înghiţit-o moment de moment.

De data aceasta, nu în sec. Ci cu multă voluptate şi mândrie că-i chemăm să le-arătăm ce-am făcut cu cărămizile lor de la 1700 şi ceva!

Nu avem tăria să scoatem veninul din rană decât atunci când trebuie să amputăm. Şi fiind o naţie condusă de proşti, amputăm întotdeauna organul sănătos, iar celui canceros îi punem un pansament curat şi spunem că s-a vindecat.

Cum să explicăm altfel toate zonele istorico-temporale când ne-am căscat larg gura ca duşmanii şi trădătorii să-şi îmbutelieze scursurile între Dunăre şi Carpaţi? Am învins la Posada, la Rovine şi la Călugăreni, dar am luat-o crunt în dinţi când am pierdut Transilvania, Cadrilaterul, Basarabia şi ne-am dezgolit fundul către o mamă Rusie cu prohabul roşu şi aţâţat de poftă.

În modernitate, după “Eu sunt mic, nu ştiu nimic / Tata-n pod, beleşte oaia”, ne-am trezit la uşi cu o libertate pe care n-am putut-o controla. Am căzut în `89 într-un război civil de stradă, în care armata trăgea în poliţie şi disimula atacuri teroriste, ca să ne vindem pentru un blid de televiziune mincinoasă şi pentru o pâine aruncată de fesenişti, dumnezei în straie revoluţionare, care ne-au vândut, cu locuri de muncă cu tot, unor mafioţi de culori cafenii.

Mai nou, în postmodernitatea politică, pare-se că ne vindem şi mai ieftin. Şi mai tăcut. Şi mai resemnat. Şi mai conştient. Avem atâta acces la informaţie, avem atâta liberă exprimare, putem vorbi deschis de şeful SRI la acelaşi nivel verbal cu care am vorbi despre primarul din Făurei. Îl sfidăm pe poliţistul din intersecţie din SUV-urile negre şi contestăm amenda, râdem de profesorii din şcoli şi le punem coarne, scuipăm în sân când trecem pe lângă vreun preot şi-l catalogăm instantaneu ca fiind un zbir în plus pentru societate.

Ştiţi care e păcatul generaţiei noastre? Ne credem atât de inteligenţi, încât ne umplem golurile de cunoştinţe cu vanitate. Avem impresia că ni s-a dat putere în vorbe, în scrisuri, în tastaturi, în facebook, în twitter, în social media, însă ne amăgim existenţa în concupiscenţele zilei de azi şi în speranţele tâmpe ale zilei de mâine.

Scriem despre, dar nu facem nimic pentru. Vorbim cu, dar nu mergem să. Dăm like, dar nu citim. Semnăm petiţii daca au titluri provocatoare. Dăm bani pentru un copil bolnav, în timp cer alţi 1000 mor fără nicio şansă (atenţie, nu spun să NU dăm, doar că TOŢI ar trebui să primească).

Suntem balerini pe scena indolenţei şi jucăm un rol prost, într-un scenariu lăsat în creion de un regizor beat. S-au înscris 800 la marşul anti ACTA. Au fost 40 de oameni. Oare nu merităm sa ne vindem cenzurii?

În perioada când făceam naveta de la Sebeş, în fiecare dimineaţă se crea o coadă de cel puţin un kilometru la intrarea în oraş, la podul peste râul Mureş. Cauza? Şoferii frânau la intrarea pe pod, pentru că aşa scrie cartea, să reduci viteza pe pod, lucru pe care majoritatea celor cu colacul în mână l-au înţeles destul de “în literă”.

De ce spun că se conduce prost în Alba? Vă dau un exemplu grăitor: în fiecare dimineaţă, pe Bulevardul Horea, parcurg o distanţă de maxim un kilometru în exact 20 de minute. Cred că nu există zile mai penibile decât cele pe care le începi  cu nervi la fileu, înainte de ora 8.00.

Este absolut incredibil cât de prost se conduce în zona asta every single morning. Într-un interval atât de mic sunt trei semafoare, sincronizate atât de prost, încât cred că cei care le gestionează evită cu orice preţ zona, pentru a nu-i pufni râsul. La o simpla aşteptare pentru verde trec cât patru cicluri de culori uneori şi tot pe loc eşti.

Pe de altă parte, n-am înţeles niciodată de ce primul şofer care ţine coloana porneşte de pe loc cu atâta greutate, încât parcă le-ar face în ciudă celorlalţi. Or fi adormiţi oamenii sau citesc presa pe smartphone. Nu-i înţeleg nici pe ultimii care prind galbenul şi roşul, dar trec fără să le pese, deşi după virajul înspre Catedrală îi aşteaptă Poliţia de la barieră. Şi mai ciudat este că poliţiştii nu observă niciodată anomalia asta.

Nu punem la socoteală faptul că este iarnă şi zăpada de pe carosabil ajunge până la genunchiul broaştei. Nu. Nu traversăm o iarnă grea în Alba Iulia, doar ne place să ne plângem “că şi la noi poate fi! ce dacă încă nu este! dacă nu fac autorităţile ceva…”. Adică ce? Să vină Primăria şi cei de la drumuri să lege lanţuri la roţile fiecărei maşini? Să cumpere fiecărui şofer un SUV? Să arunce cu câte un bob de sare pentru fiecare fulg?

Doi centimetri de mâzgă pe jos nu aduce a iarnă grea şi nu trebuie să îngreuneze traficul. Aici e o problemă psihologică a şoferilor care se blochează la volan, dar care n-ar renunţa pentru nimic în lume la maşină pentru a lua autobuzul de la colţ. Mai bine să ne plângem că n-avem drumuri curate, decât să învăţăm să conducem corect pe zăpadă.

PS: Să nu uităm că şi pe timp ploios se produc EXACT aceleaşi ambuteiaje în Alba. Atunci cu ce să dea gealaţii de la drumuri şi poduri? Cu pleavă uscată?

Sebesul va fi invadat de ceilalti destul de curand. In 20-30 de ani, populatia de culoare va depasi cu mult pe cea autohtona. In Sebes, daca privesti lumea de pe strada cu atentie, un roman este urmat pe trotuar de cel putin doi tigani. Sa ne intelegem, nu sunt rasist, doar semnalez o stare de fapt. Oriunde te-ai duce, in orice magazin, piata, institutie, esti nevoit sa faci infuzii cu miros statut, de peste afumat, pastrat la cald, intre picioare.

Stiu ca sunt oameni de treaba, ca fiecare face cate ceva sa-si castige viata – dovada e faptul ca in Sebes sunt foarte putini cersetori, in comparatie cu Alba Iulia, dar, in timp, populatia de tigani o sa anihileze autohtonii. Si asta in conditiile in care Sebesul e un burg sasesc, cu traditii si istorii de civilizatie superioara, din …zozoic (vezi cazul celebrului “Balaur bondoc”) pana recent, cu oameni mult mai intreprinzatori ca in Alba si cu cea mai puternica economie din judet. Unii sustin asta pana si astazi.

Scriu despre chestiile urate din Sebes, pentru ca as vrea sa scriu, intr-un articol viitor, si despre lucrurile faine pe care le are Muhlbach-ul. Aduc in discutie si celebra lancezire a autoritatilor locale, care, intr-o stare de criogenie patetica parca asteapta anul 2025 in care sa se trezeasca tot la putere, tot puturosi, tot cu burta plina.

O centura care sa ocoleasca orasul, o mai multa grija fata de linia ferata peste care ne frecam cauciucurile zi de zi, un centru reabilitat, un Parc al Tineretului care sa aiba macar gard de delimitare si macar banci noi (astea de acum sunt din `81), o Rapa Rosie care ar putea duce bani frumosi municipalitatii, un lac in care au lasat ganganiile se se automodifice genetic, ca apoi sa-l lase in paragina si secat, niste facrici puternice care au murit incetul cu incetul. Si mai sunt.

Am inteles insa ca Primaria are mai multe procese pe rol decat initiative locale in 2012. Cel putin tulburator!

PS: cu cine as putea pune pariu ca in Sebes se nasc cu 30% mai multi copii romi decat romani?

Baietii astia o zi chiar fain!

În România retardată, lăsată cu 50-60 de ani în urmă de Europa clăditoare de civilizaţie, ambulanţa era acea maşină roşie cu alb, care oprea la poartă doar dacă o femeie gravidă avea de ales între moartea ei sau a pruncului ori dacă pe drumul naţional se întampla vreun accident cu mai mult de două victime.

Şi pe vremea când salvarea venea după două ore de la telefonul dat de la cea mai înstărită familie din sat, că doar e drumul ţării aglomerat, la Târgu-Mureş, un doctor cu nume oriental inventa un sistem de ambulanţe care începea, cu dinţi de lapte, să salveze vieţi.

Întâi pe a celor degeraţi prin pădurile mureşene, oameni prinşi între lanţurile cailor cu care trăgeau lemnele, indivizi beţi rupţi, suiţi pe tafurile cu care furau pădure nemarcată, betoci cu sticlele de ţuică la subsuoară şi îngheţaţi de frig pe marginea Mureşului.

Apoi pe a femeilor care au început să nască, fără să-şi roage întâi moartea. Apoi pe a bătrânilor care mureau de frig în propriile case. Apoi pe a celor izbiţi cu maşinile de capete de poduri şi aruncaţi peste maluri, pe a celor cu probleme cardiace, renale, dializă, diabet etc.

Sistemul inventat şi pus la punct de un doctor care ştia ce face se numea SMURD. Acum prost şi aproape de ieşirea din uz. Amatori care nu cunosc sistemul de ambulanţe şi care n-au inventat nimic până acum creează proiecte de lege de la birourile împopoţonate cu brazi de Crăciun, împodobiţi de secretare cu fuste preascurte, de la căldurica lui 22 de grade la centrală, cu laptopul în faţă şi cu ochii bulbucaţi de fum de ţigară şi whisky.

Un proiect de lege care aduce haosul back to life în lumea urgenţelor e pregătit să intre în parlamentul româniei (amandouă cuvintele cu litere mici, nu merită majuscule). Şi nişte obosiţi de pe sate sau afacerişti în micile lor oraşe de unde au parvenit spre bucureşti (nici ăsta nu merită sacra majuscula), votanţi la patru mâini, plictisiţi de muncă şi de buzunare pline vor vota cu ochii larg închişi instaurarea haosului în sistemul de ambulanţe.

Raed Arafat a demisionat. Să-i anunţe cineva pe cei încovoiaţi printre fiare contorsionate că sistemul nostru de urgenţă îşi schimbă halatul şi n-are timp de ei.

Dorel de România e atât de prost, că ştie să facă bani. E un mare norocos. A mâncat din oliţă când îi făceau mucii cravată de pionier şi a adunat toţi trifoii cu 4 foi de pe păşunea comunală. Mama lui l-a scăldat în Stix-ul baftelor şi l-a încotoşmănat cu sfaturi părinteşti: “Puiu` mamii,  dacă ajungi vreodată să fraiereşti pe cineva, nu da înapoi. Viaţa e o luptă între lene şi bani. Cu prima te naşti, pentru a doua trebuie să găseşti fraieri potriviţi. Dacă le ai pe amandouă, nu-ţi mai trebuie decât o nevastă proastă”.

Dorel de România n-a lucrat în viaţa lui în afară. Dacă ar fi mers în Spania şi şi-ar fi pus lenea în mişcare, ar fi lucrat până la pauza de masă, când Jose l-ar fi trimis la cea mai apropiată staţie de benzină să numere maşinile cu 5 roţi. Dar Dorel se laudă că lui nu-i tre Spania, când EL poate face bani în România cât alţii în Madrid, Toledo, Taragona şi Albacete.

Dorel de România este atât de prost, încât nici nu-şi imaginează că, în alt colţ de oraş, un Dorel cu capul pe umeri mănâncă orbit în loc de pranz şi-ar ucide pentru o zi de muncă pe criza asta. Măcar de ţigări să aibă şi de-o glaje de bere. Celălalt Dorel e sincer, harnic, serios şi lucrează pe bani mult mai puţini.

Dorel cel harnic aşteaptă ruperea clientului de Dorel de România, ca să poată prinde o lucrare. Şi o prinde.

Ia banii şi, în plus, vine şi cu idei bune pe care Dorel de România, nu ştiu dacă am menţionat undeva că e prost de îngroapă morţii, ar scuipa de la distanţă.

Din nefericire, în România, Dorel cel harnic e mai rar decât o pasăre Phoenix.

Dar şi când l-ai găsit, îi pregăteşti tu însuţi cenuşa din care să renască!

Ştiţi în ce domeniu lucra Dorel?! În construcţii.

Dacă în România, prin 2007 a început să răsară din iarba investiţiilor ciuperca otrăvicioasă a imobiliarelor şi Dorel a prins lucrări până i-a venit acru, dar şi-a bătut joc de banii câştigaţi făcându-şi rate la Altex şi Flanco pentru calculator la ăl mic (un geniu în devenire la Solitaire) şi maşină de spălat vase pentru nevastă-sa ajunsă şefă de scară, în 2011 Dorel a rămas la fel de prost, chiar dacă criza l-a făcut să renunţe la vodcă şi papa la bistro.

De ce spun asta? Pentru că l-am întâlnit pe Dorel. Adică am întâlnit mai mulţi. Foarte mulţi. Iremediabil de mulţi. Şi pe toţi în Alba Iulia, oraşul care se dădea de ceasul morţii prin 2009 că era al treilea pe ţară la rata şomajului.

Mă încruntam atunci că nu sunt locuri de muncă în construcţii, că a căzut piaţa imobiliară, că Spania îşi va trimite toată vincibila armada de români înapoi, şi se vor înmulţi şomajii şi că vom ajunge pe un trist loc 1 pe ţară la necăutători de locuri de muncă. Se plângea opoziţia că Alba e “oraşul negru” al pieţei de muncă, se plângeau autorităţile că n-au ce să le dea de lucru, pentru că nu vin investitori, se plângea toată lumea că nu se creează alte şi alte locuri de muncă în Alba Iulia şi că oraşul va claca în curând.

Dar oraşul n-a clacat. Dorel îşi bea în continuare vodca Unirea la pauza de prânz, trage un pui de somn pe vata de sticlă dacă are de izolat un pod sau un bloc (mulţam Florin pentru pont), face în continuare glet în găletuşă şi-l întinde cu viteză de melc îmbuibat, se duce să cumpere un sac de nu ştiu ce şi se întoarce după două ore fără niciun chef de muncă, dar cu promisiunea la buzunar că “mâine trag ultima mână”, vine la muncă la ora 10 dimineaţa, pleacă la 12 să mănânce, se întoarce la 1 jumate şi pleacă acasă la 4, că, deh, munceşte în construcţii nu la birou şi viaţa e grele.

Şomerul de Alba Iulia e un protejat al sorţii. Şi mă refer în special la cei care lucrează în construcţii. Nu exclud faptul că sunt oameni necăjiţi, vechi funcţionari care ştiau doar să completeze cereri pe sub ochelari şi care n-au învăţat niciodată să schimbe o priză, sau cetăţeni ajunşi la o vârstă la care nu-i mai angajează nimeni, incapabili să se reorienteze, pentru că ei ştiu să facă asta şi pace.

Şomerul de Alba Iulia e un Dorel retardeloaded. E o revoluţie în domeniul dorelistic. E un inventator al trasului la măsea şi-al învârtirii pe după deget, meseriaş în dus cu vorba şi pufător din dinţi când e vorba de tras. Dorel de Alba Iulia se laudă că lui nu-i tre Spania, că numa proştii s-au dus acolo, că el poate şi în România, dar nu vrea cât poate, că ar putea cââât vrea…

Dorel de Alba Iulia a dus oraşul pe locul 3 la rata şomajului în 2009 şi pe locul 5 pe ţară în 2011. Îi mulţumim şi-l anunţăm pe această cale că e un supravieţuitor subţirel al prostiei amestecată incolor cu criza care-l roade la prohab. Îi oferim şi premiul din tezaur şi-l rugăm să se prezinte la sediul Autorităţii Judeţene pentru Puturoşi pentru a se recalifica pentru posturile libere de mălăieţi din cadrul AJOFM Ciuguzel.

Mulţumim Dorel! Când o să te punem la lucru, o să-ţi dăm de băut şi o să-ţi aducem şi o pernă moale! Doar lucrezi în construcţii şi, vorba aia, viaţa e grele.

P.S.: Dintr-o regretabilă eroare, am pierdut toate comentariile la acest articol odată cu mutarea blogului pe un alt hosting. Imi cer scuze că-l republic cu data de 24 nov. 2011.

La Festivalul de Folk  ”Ziua de mâine” de la Alba Iulia, n-am reuşit să ajung la tot ce mi-am propus. Am ajuns însă în această seară doar, cât să iau puţin aer din vocea lui Vasile Şeicaru, Florin Săsărman şi Zoia Alecu (ce voce!).

Pe Vasile Şeicaru îl cunosc de când eram prunc şi-mi punea mama un radio mic sub pernă să-mi încânte trezirile din somn cu glasul lui, ca să nu urlu a pagubă. Auzindu-i timbrul astăzi, live, în recital, mi-am gâtuit emoţiile şi trăirile într-un film derulat rapid pe înapoi, înspre vremurile în care, deşi nu pricepeam ce-i muzica, apucam să prind sunetele din zbor şi să mă-ncânt de drag.

Festivalul de folk, ajuns anul acesta la a şaptea ediţie, ar trebui să se numească Festivalul Cultural de Muzică Folk, pentru că ceea ce se întâmplă acolo e un act de cultură, nu numai de muzică de bună calitate.

Mi-aş fi dorit să merg la absolut toate concertele, recitalurile şi concursurile din cadrul ediţiei din acest an, însă nişte treburi de familie şi-au ordonat priorităţile înainte de vreme.

Mă bucur că Alba Iulia, acest oraş castrat de multe lucruri de faine şi aruncat prea mult timp în bezna ignoranţei de provincie, scoate capul la lumină şi dă din aripi ca să poată ieşi din anonimatul sortit oraşelor mici, corupte de demagogie şi duscuzaharelism.

#FolkAlba este un festival de emoţii. Sunt mulţumit că l-am redescoperit atât cât am putut.

Organizatorul festivalului este Consiliul Județean Alba.

Parteneri Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Teatrul de Păpuși PRICHINDEL Alba Iulia, Casa de Cultură a Sindicatelor Alba Iulia,Casa de Cultură a Studenților Alba Iulia, Alba Mall, Art Cafe Downtown.