În perioada când făceam naveta de la Sebeş, în fiecare dimineaţă se crea o coadă de cel puţin un kilometru la intrarea în oraş, la podul peste râul Mureş. Cauza? Şoferii frânau la intrarea pe pod, pentru că aşa scrie cartea, să reduci viteza pe pod, lucru pe care majoritatea celor cu colacul în mână l-au înţeles destul de “în literă”.

De ce spun că se conduce prost în Alba? Vă dau un exemplu grăitor: în fiecare dimineaţă, pe Bulevardul Horea, parcurg o distanţă de maxim un kilometru în exact 20 de minute. Cred că nu există zile mai penibile decât cele pe care le începi  cu nervi la fileu, înainte de ora 8.00.

Este absolut incredibil cât de prost se conduce în zona asta every single morning. Într-un interval atât de mic sunt trei semafoare, sincronizate atât de prost, încât cred că cei care le gestionează evită cu orice preţ zona, pentru a nu-i pufni râsul. La o simpla aşteptare pentru verde trec cât patru cicluri de culori uneori şi tot pe loc eşti.

Pe de altă parte, n-am înţeles niciodată de ce primul şofer care ţine coloana porneşte de pe loc cu atâta greutate, încât parcă le-ar face în ciudă celorlalţi. Or fi adormiţi oamenii sau citesc presa pe smartphone. Nu-i înţeleg nici pe ultimii care prind galbenul şi roşul, dar trec fără să le pese, deşi după virajul înspre Catedrală îi aşteaptă Poliţia de la barieră. Şi mai ciudat este că poliţiştii nu observă niciodată anomalia asta.

Nu punem la socoteală faptul că este iarnă şi zăpada de pe carosabil ajunge până la genunchiul broaştei. Nu. Nu traversăm o iarnă grea în Alba Iulia, doar ne place să ne plângem “că şi la noi poate fi! ce dacă încă nu este! dacă nu fac autorităţile ceva…”. Adică ce? Să vină Primăria şi cei de la drumuri să lege lanţuri la roţile fiecărei maşini? Să cumpere fiecărui şofer un SUV? Să arunce cu câte un bob de sare pentru fiecare fulg?

Doi centimetri de mâzgă pe jos nu aduce a iarnă grea şi nu trebuie să îngreuneze traficul. Aici e o problemă psihologică a şoferilor care se blochează la volan, dar care n-ar renunţa pentru nimic în lume la maşină pentru a lua autobuzul de la colţ. Mai bine să ne plângem că n-avem drumuri curate, decât să învăţăm să conducem corect pe zăpadă.

PS: Să nu uităm că şi pe timp ploios se produc EXACT aceleaşi ambuteiaje în Alba. Atunci cu ce să dea gealaţii de la drumuri şi poduri? Cu pleavă uscată?

Sebesul va fi invadat de ceilalti destul de curand. In 20-30 de ani, populatia de culoare va depasi cu mult pe cea autohtona. In Sebes, daca privesti lumea de pe strada cu atentie, un roman este urmat pe trotuar de cel putin doi tigani. Sa ne intelegem, nu sunt rasist, doar semnalez o stare de fapt. Oriunde te-ai duce, in orice magazin, piata, institutie, esti nevoit sa faci infuzii cu miros statut, de peste afumat, pastrat la cald, intre picioare.

Stiu ca sunt oameni de treaba, ca fiecare face cate ceva sa-si castige viata – dovada e faptul ca in Sebes sunt foarte putini cersetori, in comparatie cu Alba Iulia, dar, in timp, populatia de tigani o sa anihileze autohtonii. Si asta in conditiile in care Sebesul e un burg sasesc, cu traditii si istorii de civilizatie superioara, din …zozoic (vezi cazul celebrului “Balaur bondoc”) pana recent, cu oameni mult mai intreprinzatori ca in Alba si cu cea mai puternica economie din judet. Unii sustin asta pana si astazi.

Scriu despre chestiile urate din Sebes, pentru ca as vrea sa scriu, intr-un articol viitor, si despre lucrurile faine pe care le are Muhlbach-ul. Aduc in discutie si celebra lancezire a autoritatilor locale, care, intr-o stare de criogenie patetica parca asteapta anul 2025 in care sa se trezeasca tot la putere, tot puturosi, tot cu burta plina.

O centura care sa ocoleasca orasul, o mai multa grija fata de linia ferata peste care ne frecam cauciucurile zi de zi, un centru reabilitat, un Parc al Tineretului care sa aiba macar gard de delimitare si macar banci noi (astea de acum sunt din `81), o Rapa Rosie care ar putea duce bani frumosi municipalitatii, un lac in care au lasat ganganiile se se automodifice genetic, ca apoi sa-l lase in paragina si secat, niste facrici puternice care au murit incetul cu incetul. Si mai sunt.

Am inteles insa ca Primaria are mai multe procese pe rol decat initiative locale in 2012. Cel putin tulburator!

PS: cu cine as putea pune pariu ca in Sebes se nasc cu 30% mai multi copii romi decat romani?

Baietii astia o zi chiar fain!

În România retardată, lăsată cu 50-60 de ani în urmă de Europa clăditoare de civilizaţie, ambulanţa era acea maşină roşie cu alb, care oprea la poartă doar dacă o femeie gravidă avea de ales între moartea ei sau a pruncului ori dacă pe drumul naţional se întampla vreun accident cu mai mult de două victime.

Şi pe vremea când salvarea venea după două ore de la telefonul dat de la cea mai înstărită familie din sat, că doar e drumul ţării aglomerat, la Târgu-Mureş, un doctor cu nume oriental inventa un sistem de ambulanţe care începea, cu dinţi de lapte, să salveze vieţi.

Întâi pe a celor degeraţi prin pădurile mureşene, oameni prinşi între lanţurile cailor cu care trăgeau lemnele, indivizi beţi rupţi, suiţi pe tafurile cu care furau pădure nemarcată, betoci cu sticlele de ţuică la subsuoară şi îngheţaţi de frig pe marginea Mureşului.

Apoi pe a femeilor care au început să nască, fără să-şi roage întâi moartea. Apoi pe a bătrânilor care mureau de frig în propriile case. Apoi pe a celor izbiţi cu maşinile de capete de poduri şi aruncaţi peste maluri, pe a celor cu probleme cardiace, renale, dializă, diabet etc.

Sistemul inventat şi pus la punct de un doctor care ştia ce face se numea SMURD. Acum prost şi aproape de ieşirea din uz. Amatori care nu cunosc sistemul de ambulanţe şi care n-au inventat nimic până acum creează proiecte de lege de la birourile împopoţonate cu brazi de Crăciun, împodobiţi de secretare cu fuste preascurte, de la căldurica lui 22 de grade la centrală, cu laptopul în faţă şi cu ochii bulbucaţi de fum de ţigară şi whisky.

Un proiect de lege care aduce haosul back to life în lumea urgenţelor e pregătit să intre în parlamentul româniei (amandouă cuvintele cu litere mici, nu merită majuscule). Şi nişte obosiţi de pe sate sau afacerişti în micile lor oraşe de unde au parvenit spre bucureşti (nici ăsta nu merită sacra majuscula), votanţi la patru mâini, plictisiţi de muncă şi de buzunare pline vor vota cu ochii larg închişi instaurarea haosului în sistemul de ambulanţe.

Raed Arafat a demisionat. Să-i anunţe cineva pe cei încovoiaţi printre fiare contorsionate că sistemul nostru de urgenţă îşi schimbă halatul şi n-are timp de ei.

Dorel de România e atât de prost, că ştie să facă bani. E un mare norocos. A mâncat din oliţă când îi făceau mucii cravată de pionier şi a adunat toţi trifoii cu 4 foi de pe păşunea comunală. Mama lui l-a scăldat în Stix-ul baftelor şi l-a încotoşmănat cu sfaturi părinteşti: “Puiu` mamii,  dacă ajungi vreodată să fraiereşti pe cineva, nu da înapoi. Viaţa e o luptă între lene şi bani. Cu prima te naşti, pentru a doua trebuie să găseşti fraieri potriviţi. Dacă le ai pe amandouă, nu-ţi mai trebuie decât o nevastă proastă”.

Dorel de România n-a lucrat în viaţa lui în afară. Dacă ar fi mers în Spania şi şi-ar fi pus lenea în mişcare, ar fi lucrat până la pauza de masă, când Jose l-ar fi trimis la cea mai apropiată staţie de benzină să numere maşinile cu 5 roţi. Dar Dorel se laudă că lui nu-i tre Spania, când EL poate face bani în România cât alţii în Madrid, Toledo, Taragona şi Albacete.

Dorel de România este atât de prost, încât nici nu-şi imaginează că, în alt colţ de oraş, un Dorel cu capul pe umeri mănâncă orbit în loc de pranz şi-ar ucide pentru o zi de muncă pe criza asta. Măcar de ţigări să aibă şi de-o glaje de bere. Celălalt Dorel e sincer, harnic, serios şi lucrează pe bani mult mai puţini.

Dorel cel harnic aşteaptă ruperea clientului de Dorel de România, ca să poată prinde o lucrare. Şi o prinde.

Ia banii şi, în plus, vine şi cu idei bune pe care Dorel de România, nu ştiu dacă am menţionat undeva că e prost de îngroapă morţii, ar scuipa de la distanţă.

Din nefericire, în România, Dorel cel harnic e mai rar decât o pasăre Phoenix.

Dar şi când l-ai găsit, îi pregăteşti tu însuţi cenuşa din care să renască!

Ştiţi în ce domeniu lucra Dorel?! În construcţii.

Dacă în România, prin 2007 a început să răsară din iarba investiţiilor ciuperca otrăvicioasă a imobiliarelor şi Dorel a prins lucrări până i-a venit acru, dar şi-a bătut joc de banii câştigaţi făcându-şi rate la Altex şi Flanco pentru calculator la ăl mic (un geniu în devenire la Solitaire) şi maşină de spălat vase pentru nevastă-sa ajunsă şefă de scară, în 2011 Dorel a rămas la fel de prost, chiar dacă criza l-a făcut să renunţe la vodcă şi papa la bistro.

De ce spun asta? Pentru că l-am întâlnit pe Dorel. Adică am întâlnit mai mulţi. Foarte mulţi. Iremediabil de mulţi. Şi pe toţi în Alba Iulia, oraşul care se dădea de ceasul morţii prin 2009 că era al treilea pe ţară la rata şomajului.

Mă încruntam atunci că nu sunt locuri de muncă în construcţii, că a căzut piaţa imobiliară, că Spania îşi va trimite toată vincibila armada de români înapoi, şi se vor înmulţi şomajii şi că vom ajunge pe un trist loc 1 pe ţară la necăutători de locuri de muncă. Se plângea opoziţia că Alba e “oraşul negru” al pieţei de muncă, se plângeau autorităţile că n-au ce să le dea de lucru, pentru că nu vin investitori, se plângea toată lumea că nu se creează alte şi alte locuri de muncă în Alba Iulia şi că oraşul va claca în curând.

Dar oraşul n-a clacat. Dorel îşi bea în continuare vodca Unirea la pauza de prânz, trage un pui de somn pe vata de sticlă dacă are de izolat un pod sau un bloc (mulţam Florin pentru pont), face în continuare glet în găletuşă şi-l întinde cu viteză de melc îmbuibat, se duce să cumpere un sac de nu ştiu ce şi se întoarce după două ore fără niciun chef de muncă, dar cu promisiunea la buzunar că “mâine trag ultima mână”, vine la muncă la ora 10 dimineaţa, pleacă la 12 să mănânce, se întoarce la 1 jumate şi pleacă acasă la 4, că, deh, munceşte în construcţii nu la birou şi viaţa e grele.

Şomerul de Alba Iulia e un protejat al sorţii. Şi mă refer în special la cei care lucrează în construcţii. Nu exclud faptul că sunt oameni necăjiţi, vechi funcţionari care ştiau doar să completeze cereri pe sub ochelari şi care n-au învăţat niciodată să schimbe o priză, sau cetăţeni ajunşi la o vârstă la care nu-i mai angajează nimeni, incapabili să se reorienteze, pentru că ei ştiu să facă asta şi pace.

Şomerul de Alba Iulia e un Dorel retardeloaded. E o revoluţie în domeniul dorelistic. E un inventator al trasului la măsea şi-al învârtirii pe după deget, meseriaş în dus cu vorba şi pufător din dinţi când e vorba de tras. Dorel de Alba Iulia se laudă că lui nu-i tre Spania, că numa proştii s-au dus acolo, că el poate şi în România, dar nu vrea cât poate, că ar putea cââât vrea…

Dorel de Alba Iulia a dus oraşul pe locul 3 la rata şomajului în 2009 şi pe locul 5 pe ţară în 2011. Îi mulţumim şi-l anunţăm pe această cale că e un supravieţuitor subţirel al prostiei amestecată incolor cu criza care-l roade la prohab. Îi oferim şi premiul din tezaur şi-l rugăm să se prezinte la sediul Autorităţii Judeţene pentru Puturoşi pentru a se recalifica pentru posturile libere de mălăieţi din cadrul AJOFM Ciuguzel.

Mulţumim Dorel! Când o să te punem la lucru, o să-ţi dăm de băut şi o să-ţi aducem şi o pernă moale! Doar lucrezi în construcţii şi, vorba aia, viaţa e grele.

P.S.: Dintr-o regretabilă eroare, am pierdut toate comentariile la acest articol odată cu mutarea blogului pe un alt hosting. Imi cer scuze că-l republic cu data de 24 nov. 2011.

La Festivalul de Folk  ”Ziua de mâine” de la Alba Iulia, n-am reuşit să ajung la tot ce mi-am propus. Am ajuns însă în această seară doar, cât să iau puţin aer din vocea lui Vasile Şeicaru, Florin Săsărman şi Zoia Alecu (ce voce!).

Pe Vasile Şeicaru îl cunosc de când eram prunc şi-mi punea mama un radio mic sub pernă să-mi încânte trezirile din somn cu glasul lui, ca să nu urlu a pagubă. Auzindu-i timbrul astăzi, live, în recital, mi-am gâtuit emoţiile şi trăirile într-un film derulat rapid pe înapoi, înspre vremurile în care, deşi nu pricepeam ce-i muzica, apucam să prind sunetele din zbor şi să mă-ncânt de drag.

Festivalul de folk, ajuns anul acesta la a şaptea ediţie, ar trebui să se numească Festivalul Cultural de Muzică Folk, pentru că ceea ce se întâmplă acolo e un act de cultură, nu numai de muzică de bună calitate.

Mi-aş fi dorit să merg la absolut toate concertele, recitalurile şi concursurile din cadrul ediţiei din acest an, însă nişte treburi de familie şi-au ordonat priorităţile înainte de vreme.

Mă bucur că Alba Iulia, acest oraş castrat de multe lucruri de faine şi aruncat prea mult timp în bezna ignoranţei de provincie, scoate capul la lumină şi dă din aripi ca să poată ieşi din anonimatul sortit oraşelor mici, corupte de demagogie şi duscuzaharelism.

#FolkAlba este un festival de emoţii. Sunt mulţumit că l-am redescoperit atât cât am putut.

Organizatorul festivalului este Consiliul Județean Alba.

Parteneri Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Teatrul de Păpuși PRICHINDEL Alba Iulia, Casa de Cultură a Sindicatelor Alba Iulia,Casa de Cultură a Studenților Alba Iulia, Alba Mall, Art Cafe Downtown.

La trecerea peste calea ferata, la intrare în Alba Iulia, o trecere care exprimă cu mare fineţe artistico-betonistă starea în care se află CFR-ul românesc, o tipesă între două vârste, vrând să prindă trecerea, a apucat între barieră şi calea ferată şi s-a blocat acolo.

N-a fost singura: mai era un microbuz care a început să facă retarzilor din faţă semne disperate cu farurile să încerce să bage-ntr-antâia, ambreiaj călcat, lăsat, acceleraţie pişcată. Că şoferii de Alba uită de foarte multe ori acest procedeu care duce la pornirea de pe loc a maşinii. Încă o tipă (blondă cu matiz) s-a oprit pe calea ferata, tot între bariere, a încercat să treacă pe contrasens şi să ocolească microbuzul. N-a reuşit, aşa că a aşteptat până când microbuzul s-a mişcat şi a reuşit să plece.

Eu, fiind primul la barieră din sens opus, am observat maşina de peste trecerea la nivel cu calea ferată blocată între barieră şi şinele trenului.

Stăm. Şi stăm. Şi stăm. Vine primul tren, un personal. Acum urmează partea incredibilă – când ajunge în dreptul barierei, mecanicul opreşte trenul. Se dă jos. Trece prin faţa locomotivei, prin luminile obscure ale farurilor Electroputere `86, se duce în dreptul maşinii, se uită, măsoară distanţa. Ajunge la concluzia că trenul poate trece pe lângă maşina blocată de barieră. Trece înapoi prin faţa locomotivei, urcă şi porneşte încet către gara mare.

Încă TREI trenuri au mai trecut fără să se ridice bariera. 40 de minute, că doar CFR-ul ne plăteşte timpul pierdut.

Într-un târziu vine şi Poliţia. O ia la întrebări pe doamna cu maşina blocată, cât încă aşteptam (e posibil ca maşinile din spate să fi făcut o coloană de cel puţin 10 kilometri). Ce i-a putut face? Singura ieşire din Alba Iulia înspre Sibiu (fără ocolirea întregului oraş), de la începerea lucrărilor la pasarelă, a devenit un al doilea Sebeş din punct de vedere al gestionării circulaţiei, în special seara.

Sunt profund şocat, siderat, mişcat de gestul mecanicului de a opri trenul ca să poată verifica dacă trenul poate trece pe lângă maşina blocată între barieră şi calea ferată. N-a contat întârzierea, la ce viteză avea…

Unde era cazul ăla că ministrul transporturilor şi-a dat demisia deoarece TOATE trenurile au cumulat o întârziere de 4 minute într-un an?

Şi cam ce muzică credeţi că băga Radio România în anii `80? Folk şi populară. Mai mult folkul a rămas în amintirile mele, pentru că şi acum am o afinitate specială faţă de versurile care mi-au făcut pruncia fără prea multe colici la ochi. Efectiv le ţin minte, atât de bine mi s-au întipărit în creieri pe vremea când purtam căiţă la căpşor şi mănuşi fără degete, legate, ca să nu le pierd. Albastre.

Mama ştie o poveste hazlie cu mine, radioul de sub pernă şi muzica folk.

Era la sapă. Pe mine m-a lăsat la umbră, la nişte scaieţi, în capătul postăţii agrare, pradă sunetului tulburător de urât al ciocârliilor (le urăsc de-atunci), albinelor, muştelor, mucilor, bumbarilor, strechelor, goangelor. Ce să faci, aşa e-n tenis!

Trece un om al muncii – tractorist-colectivist – pe lângă mine şi aude muzică din cărucior. Îşi dă chipiul pe spate, se scarpină la ceafă, îşi întinde părul ud de transpiraţie, se uită, se îndoaie, se apleacă, cercetează:

“Ce mama supărării cântă-aci, tui leagănu` şi…! De une-o cânta, mă? De une?”

Cum radioul minune era aşezat fix sub capul meu şi să nu cumva să creadă ăilalţi colectivişti că omu`  are înclinaţii spre furturi de copii, nu băgă mâna pe sub perniţă sau pe sub mine (unde îl păştea o mare surpriză kaki, cu aromă de portocale) ca să cerceteze obectul muzichiei, ci se duse trăznet la mama să-i explice misterul, crezând că ruşii au inventat leagănul cântăcios.

“Tu muiere (tractoriştii nu aveau toţi doctorate, ca să ştie să vorbească pe limba omului civilizat). Ia-aici la mine! Tu, păi soarele şi supărarea şi… (aici ar fi urmat o paletă bogat colorată de înjurături tractoreşti), pă` ce cânt-acolo la cochil, tu? Că m-am dus şi m-am chiorât de mi-am bolboiat ochii din cap, da` n-am văst neam de aparat, nhic. Tune drecu de nu-i făcătură acolo! S-am supărare, că beat nu-s”.

Era de dimineaţă, nu-mi pot explica nici azi cum de era treaz un tractorist dimineaţa.

“E un radio, mă, sub perniţa de la capu` cochilului. Tu ce-ai crezut că-i?”

A mai tras omul 14 înjurături de mirare şi o urare să cresc mare într-un interesant şi aproape ezoteric amestec de auto-blesteme şi binecuvântări.

Am crescut şi-am uitat că atunci când încă aveam capul moale ascultam de sub pernă muzică folk.  Am avut apoi, prin adolescenţă, o perioadă când am fost mare fan al muzicii folk, inspirat fiind de un prieten mereu îndrăgostit de acest tip de muzică.

Deşi acea perioadă din viaţă s-a cam dus cu vârsta, am rămas cu nostalgii faine şi cu versuri neuitabile, care mi-amintesc şi acum cât sentiment aveam şi cu ce intensitate trăiam melodiile clasice din folkul românesc.

La Alba Iulia, avem, în fiecare an, un Festival-concurs de muzică folk “Ziua de mâine”, la care se adună cea mai spumă dintre cântăreţii de gen din ţară. Deci şi aceia care-mi murmurau în leagăn.

Anul ăsta am primit acreditare la festival în calitate de blogger, cu acces în culise, lângă chitarele celor care reuşesc de fiecare dată să ridice Casa de cultură a Sindicatelor în picioare.

În perioada 11-13 noiembrie, scena va fi acaparată de concurenţi şi nume mari ale folkului autohton: Vali Șerban (pe el îl ascultam cel mai mult când aveam capul moale), Adrian Ivanițchi, Poesis, Ioan Gyuri Pascu, Zoia Alecu, Vasile Șeicaru (şi pe el, cât de faină-i amintirea), Ducu Bertzi & Mihai Neniță, Marius Matache & Folk Band Imperfect, Țapinarii, Mircea Vintilă, Mircea Baniciu & Vladi Cnejevici și Nicu Alifantis. Adrian Păduraru și Dan Ardelean, la pian, vor încheia prima zi a festivalului cu o seară de poezie și muzică.

La Art Cafe Downtown se vor ţine conferințele de presă, laTeatrul de Păpuși “Prichindel”  se va ţine concursul, la Biserica Luterană va fi seara de muzică și poezie, iar Casa de Cultură a Sindicatelor va găzdui recitalurile și gala laureaților.

Odată cu acreditarea Albablog la acest mare eveniment al Toamnei Culturale Albaiuliene,  vor mai veni în oraşul nostru încă şapte bloggeri din ţară, pentru o mai bună vizibilitate a festivalului în online: Diana Câmpean, Nebuloasa, Ovi Sirb, Feri Teglas, Hoinaru, Auraș și Vlad Dulea.

Bloggerii albaiulieni care vor să intre la festival pot să mă contacteze (staliviu at gmail . com) pentru a le înmâna badge-ul meu în cazul în care vor să ia parte la vreun concert/eveniment/întâlnire cu artiştii. Vreau să împart bucuria folkistă cu voi!

Mulţumim Marius Matache pentru iniţiativă şi invitaţie. Devii suflet de AlbaBlog!

Organizatorul evenimentului este Consiliul Județean Alba.

Partenerii festivalului: Muzeul Național al Unirii Alba Iulia, Teatrul de Păpuși PRICHINDEL Alba Iulia, Casa de Cultură a Sindicatelor Alba Iulia, Casa de Cultură a Studenților Alba Iulia, Alba Mall, Art Cafe Downtown.

Mai multe detalii despre “Ziua de mâine“, programul evenimentelor etc., puteți obține de aici.

Iată ce mi s-a întâmplat mie şi ce am de mărturisit:

Am o mare dilemă după ce am fost îndemnat de către recenzor să-mi declar datele personale pe care nu mi le ştie NIMENI, dar absolut NIMENI. Şi cum nu mi le-aş fi declarat?! Era un om cu o minte de fier şi cu o putere de convingere ieşită din comun, cu nişte ochi care priveau prin mine şi cu o armă puternică în mâna dreaptă, având la şoldul drept cătuşe şi baston, iar la stângul o minicameră de filmat care înregistra DOAR mişcările mele (în caz de refuz, ar fi fost, în mod automat, chemate forţele DIA, prin satelit).

Am spus tot, fără să crâcnesc. Una din întrebări se referea la meniul de Paşte de acum cinci ani. Cine şi-ar mai aminti ce-a mâncat la Paşti acu` 5 ani? A fost de ajuns să se încrunte la mine domnul recenzor şi, ca prin minune, mi-am amintit toată masa în detaliu. A fost, într-adevăr, o performanţă.

Altă întrebare a fost legată de folosirea internetului. M-am speriat. Nimeni nu ştie că am internet acasă, nici chiar firma la care sunt abonat. Când mi-au instalat netul şi cablul, le-am spus că le voi folosi ca să usc hainele pe ele, nicidecum pentru a intra în virtual. Mai greu a fost când m-a întrebat domnul recenzor câte IP-uri dinamice am folosit la fiecare conexiune pe internet. I-am spus un număr fictiv, bineînţeles. Dar apoi m-a obligat să le declat pe toate: 79.81.265.234, 78.125.256.32, 77… şi le-am declarat fără să crâcnesc.

După încheierea completărilor de pe cele 235 de coli ale recensământului, domnul recenzor mi-a pus o întrebare destul de grea: “Cu sine suntem noi în război acum, dle S.? Cu Eurasia sau cu Eastasia?”. Era necesară completarea pentru Ministerul Adevărului şi pentru Goldstein, Fratele cel Mare.

Cu convingerea că statul Israel va ajunge în posesia CNP-ului meu (aşa cum vehiculează unii), pe care i l-am oferit cu toată dragostea, şi cu mari speranţe în suflet că extratereştrii vor lua în considerare ultimele 4 cifre din codul numeric personal atunci când vor avea intenţia să mă repească pe navele lor,

Vă mulţumesc Stimată Conducere a Ministerului Conspiraţiei din România că aţi reuşit să ne luaţi de proşti şi să ne faceţi să reacţionăm ca nişte stupizi în faţa actului de recensământ 2011. Nu că n-am fi declarat datele personale la fiecare pârlit de la Vodafone, Orange store, domo, altex (doar cu buletinul), electrica, tipilor care pun termopane, parchet şi dau cu glet, precum şi agenţilor imobiliari din Cuca Măcăii, dar aşa suntem noi, românii, proşti când nu e cazul.

După 22 de ani, prietenii cei mai buni ai românilor din epoca de aur – libienii – acum cercelaţi, cu iPhone-uri la cingătoare şi cu AG4 de Cugir pe antebraţ îşi vomită mânia unei dictaturi pe faţa plină de sânge a celui pe care l-au căutat şi-n gaură de şarpe cam de vreun an şi ceva.

Când lucra tata la Fabrica de Arme din Cugir, la orele obligatorii de educaţie politică, li se spunea de fraţii libieni – o mare mulţime de derbedei ajunşi în România, prietena lui Gaddafi, la schimb de experienţă, furăciuni şi vioale – că sunt oameni iute la mânie, agitaţi, petrecăreţi, violenţi şi nervoşi,  nu ca ardelenii care-şi târâiau bocancii la navetă şi care fugeau de la muncă pentru a prinde pită pe cartelă şi izmene pentru ăi mici de-acasă.

De asemenea, li se spunea că dacă un prieten libian vine şi se dă pe lângă soţia ta, să-i dai pace, că e periculos, şi nu vrem să stricăm relaţiile cu prietena noastră Libia, că noi le oferim casă şi masă, că suntem ca fraţii, deci putem împărţi cam orice, indiferent că e un borcan de unsoare sau, încolo, o soţie.

Şi-mi mai spunea tata că activistul era atât de prost şi credea atât de mult în ceea ce spunea, convingând, încât oamenii s-au speriat şi-au început să le facă ei înşişi ochi dulci libienilor, ca să pună în practică învăţătura de la ora politică. Doar sunt fraţii noştri… Dintr-o mamă extraterestră, eventual.

Până când s-a trezit unu` mai cu boloboaşe la prohab, ţăran de la ţară, navetist cu guri de hrănit acasă şi fără porc de Crăciun, să-l bage la întunericul mamar pe activist:

- “I-auzi, bă, tinere! Dacă libianul vine şi se dă la muierea me, io să stau să mă uit la el cum pune mânile pe ie?”

- “Păi toarşu` Tocană, noi nu dorim să stricăm relaţiile multilateral deztvoltate cu sora noastră Libia pentru că mneata îi fi scârţar”.

- “Bă băiete, dacă libianu` pune mâna pe muierea me, `am supărare şi să şi trăjnească pe iarna pe sănin dacă nu-i tai beregata` ca la porc. Auz` la mine-aci, auz`?!” Omu` tot la porcu` de Crăciun se gândea…

Tata spunea că din ziua aia, activistul de partid n-a mai vorbit de prietenia cu libienii. Avea destule altele despre care să vorbească.

Bun. Acum dacă de vreo 40 de ani se ştia până-n Cuca Măcăii că libienii sunt violenţi, semiţi agitaţi şi degrab vărsători de sânge, chiar muncitori la schimb de experienţă şi-n România locuind, cum se face că românul mioritic şi lent a reuşit să bage o gaşcă de gloanţe în conducătorul mult iubit înainte cu 22 de ani ca libienii să reuşească să pună mâna pe Gaddafi?

S-a dovedit că activistul de la fabrica lui tata avea şcoală-n el, nu glumă!