Acelaşi regizor român a vrut să fie incinerat după moarte. Şi a fost incinerat după moarte.

Deci dacă regizorul era ateu, şi dorinţa lui a fost să fie incinerat, ce vină are Biserica Ortodoxă Română?

Cu siguranţă, Sergiu Nicolaescu nu voia slujbă de înmormântare (dacă era ateu, e absolut logic).

Prin urmare, de unde atâta agitaţie? Îl credem chiar atât de prost şi iresponsabil, chiar senil? N-a fost. Are el nevoie de tot scandalul ăsta cu aruncători de scuipat pe microfoanele din studiourile tv? Nu. Omul a vrut linişte şi a ieşit foc (la propriu şi la figurat).  Şi-a regizat în mod conştient înmormântarea, aşa cum îi stă bine unui mare regizor.

Restul e idiocraţie.

Mircea Popescu, iti explic asa, mai pe inteles, ca vad ca ai lasat cartile din mana de ceva vreme:

1. Punctul “cel mai rosu” – ia un dictionar de variatii de culoare, paletar etc. Acolo gasesti explicatia. Sfat: mai citeste literatura!
2. Marsant – licenta, care marseaza, care se indreapta spre ceva, care tinde spre ceva, avand o anumita atitudine (din lb. franceza).
3. Injectoarele propulseaza, in sensul de “pun in miscare” un motor. E cel mai simplu lucru, asta trebuia sa-l fi stiut cand aveai 10 ani.
4. Apa nu e cea mai neagra, pentru ca sintagma “apa neagra” nu-mi apartine. Cauta in literatura si vezi cine o foloseste. Sfat: mai citeste literatura! P.S. Exista si un film pe tema apei negre: unul fain si unul banal.

Pentru comentatorul Cosminmaricari:

1. Faptul ca ti-ai pus poza cu ochelari in avatar ca sa pari inteligent nu te face inteligent. Trucul e depasit de mult.

2. Trebuie sa intelegi ca nu toata lumea care foloseste internetul e redusa si are un vocabular rigid. Daca nu reusesti sa intelegi ceea ce scriu unii, nu mai citi. Iar daca tot citesti si nu poti engurgita, lasa pe altcineva sa comenteze sau ia un dictionar in mana. Sau o carte.

Fiti inteligenti numai cat va permite mintea!

Bineînţeles că fiecare echipă îşi avea şmecherii ei. Nu erau dintre cei mai inteligenţi copii, dar aveau capul mai mare, braţele mai lungi şi mintea mai scurtă, astfel încât să se autointituleze şefi de echipă, Decebal, Traian, Mihai Viteazul sau vreun nume inventat, că de dat pe la şcoală nu prea dădeau. Ei erau geniile care veneau întotdeauna cu partea întunecată a jocurilor, care stricau întotdeauna frumuseţea lui cu crizele lor de nervi ţărăneşti şi cu atitudinile de tâmpi.

Tipii ăştia erau cei care duceau totul la extremă: în săgeţile arcurilor puneau, în vârf, cuie sau ace, în bilele de pământ puneau pietre, iar în bulgării de zăpadă puneau gheaţă. Nu era aventură fără sânge, aşa că cineva pleca întotdeauna acasă mai devreme, plin de bulion, după uşă aşteptându-l altă repriză de la un tată venit băut de la crâşma din sat sau de la o mamă nervoasă în chip etern şi iremediabil. Jocul se strica, fiorul plăcerii aventurii se termina instant sau se inhiba, proştii râdeau.

Cam acelaşi lucru se întâmplă astăzi la noi în ţară: proştii conduc găştile, alţi proşti trag în noi cu ce apucă, profitând în fiecare secundă de prostia care domină regal spaţiul mioritic, iar alţii ne exploatează. Tot prostia, pentru că suntem prea săraci ca să fim şi deştepţi.

Suntem o ţară de proşti, condusă de nişte proşti mai şmecheri. Mai mult, suntem o ţară de copii care votează (sau nu votează) complet iresponsabil. Dăm putere unor lideri doar ca să nu ne mustre conştiinţa că n-am fost la vot şi că n-am fost cetăţeni până la capăt. Vara asta ne-a demonstrat că NU VOTUL CONTEAZĂ, ci gradul de prostie exploatată de politicieni care nu cred în democraţie şi de români care nu ştiu ce-i democraţia. Împreună facem o naţiune care pute la încheieturi şi care nu mai are mult până la dizenterie.

Cam cât de tare trebuie să miroase, astfel încât să scoatem capul din nămol, ca să nu-i spun altfel?

Suntem la fund. Am ajuns în punctul cel mai roşu al behăielii ca neam, marşant al indolenţei propulsate de injectoarele unei mentalităţi cultivate de televizor, crescute cu apă neagră, scoasă din fosa septică a OTV-ului şi deversată nu altundeva decât în gurile şi-aşa urât mirositoare ale tolăniţilor pe canapea, care sorb şi acum poveştile Elodiei, episodul +infinit.

Oameni maturi fiind şi aşa-zis responsabili, deţinem, cu onor, în coteţul intra şi extra-carpatic, mii de capi de familii care conduc destinele unor copii derutaţi şi ale unor femei resemnate cu doza de bere într-o mână, având post de sceptru patriarhal, şi cu telecomanda în cealaltă, zapand prin meandrele unui concret cufurit, chicios-artificial şi orb.

Mentalitatea românului otevist poate fi comparată cu interioarele palatelor ţigăneşti: o adunătură de culori şi obiecte combinate în cel mai stupid şi urât mod posibil, forme trasate cu târnăcopul, peisaje pictate de artişti beţi de lipsa totală de simţ al artei, teracote-monoliţi, în culori cafea-cu-lapte-căcăniu, paturi imense, cât burduhanele proprietarilor, inimi de aur pe tavan, în simetrie cu dinţii lor-avere.

Ei, românul educat noaptea de seriale nesfârşite cu crime odioase, cu infami şi scursuri, cu vrăjitoare şi posedat-crizaţi, cu sondaje-întrebări din oala fără fund a stupizeniei, a votat. Şi a votat stupizenia. Cum a putut avea atâta influenţă şi forţă de convingere un bogătaş strâmb, care a avut bani de-o garsonieră, o cameră video şi un operator nu voi putea înţelege niciodată.

Votul otevist n-a fost refulare şi resentiment faţă de PDL sau USL. A fost o alegere liberă şi convinsă a individului cu creierul spălat în rufe murdare. Tovarăşii – nu neapărat părtaşi ai ecranului burduşit, pe care se întinde şi se scurge, fără dram de estetică, miasma alarmistă – ai unui om care nu prezintă nici cea mai uşoară urmă de prestanţă politică, ai unui om care şi-a introdus propriul nume în denumirea partidului, mai ceva ca Ceauşescu, care a avut, totuşi, respectul de a păstra corect numele PCR-ului, au acum balanţa şi controlul consiliilor locale şi judeţene din ţară.

Să mă înţelegeţi, eu nu le contest strategia, ci asocierea. Oamenii ăştia vor purta pata televiziunii de garsonieră cât vor trăi. Din fericire!

Foto de aici.

Eu sunt un om care absentez de o vreme din tensiunea stirilor locale. Absentez cu un scop: acela de a ma detasa cat pot de mult de realitatile care ies la suprafata din presa si de a ma apropia de realitatile din lumea imediata. Si asta pentru a scana cu ochiul liber, neinfluentat de media, sansele celor care duc campanie asidua zilele acestea.

Si “scanarile” mele au un rezultat: el se numeste neprofesionalism. 90% din mesajele electorale ale pretendentilor la mana doamnei Primarii sunt pentru elevii claselor a IV-a A si B de la Scoala Generala din Ciumbruzel. Cantitatea de energie verbala transmisa (chiar, oare cati au luat in calcul acest vector cand au primit de la echipa de campanie sloganele?) se masoara in herti cu minus. E aproape absenta si are efect spirtos: se evapora instantaneu.

Dar cred ca intru in lucruri mult prea complicate pentru candidatul de rand, asa ca ma opresc pentru a face un schetch (da, nu asa se scrie, so?). Faceti un exercitiu de imaginatie si ganditi-va cam ce ar putea face candidatii dar ar avea minime sau maxime puteri ale Samanthei: ce-ar schimba ei, sa zicem, fix in noaptea asta. Lets see:

- Mircea Hava – ar termina Cetatea Alba Carolina dintr-o miscare, ar planta panouri turistice electronice direct de la Nadlac si Artand, poate si de la Baicoi sau Giurgiu, in 3D, care sa invite turistul la un tur virtual prin Cetate, facandu-i pofta de-un real trip. Mai mult, ar pune in Times Square din NY un panou de 20 pe 20 cu poarta a III-a a Cetatii si ar proiecta pe Big Ben filmuletul cu schimbarea garzii.

- Calin Potor – ar transforma toate conferintele de presa in fapte, ar avea nevoie de mult timp, dar asta ar fi a doua vraja. Ar face Ampoiul navigabil, ar ridica zeci de ANL-uri in padurea de la schit, ar baga PDL-ul la tzuhaus, ar darama Cetatea si ar face-o din nou, mai ieftin, ar zice el, si ar curata, cu lopata, iarna, toate strazile blocate de ninsori abundente (ajutat de camarazii din conferintele de presa).

- Candidatul de la PP-DD – ar crea o holograma cu Dan Diaconescu, ar pune-o langa poarta a III-a a Cetatii, langa statuia Doamnei, si s-ar duce la somn, ca lucrurile din acest oras sunt prea mari pentru oameni atat de populisti…

- Candidatul UNPR – ar poza in FHM, ar initia Ordinul Cavalerilor 3.0, ar transforma Alba Iulia intr-o printesa medievala pe care, apoi, ar lua-o de nevasta si ar divorta-o la greu fix in adapostul de campanie de la Casa de Cultura.

- Candidatul cu forta civica – ar dori ca soferul care ii conduce masina de campanie sa nu fi facut gafa de a oripila si a scoate din sarite toate cartierele cu sloganul “Votati forta civica, votati Ioan Medrea primar”. Deci, vraja lui ar fi sa dea timpul inapoi ca sa nu-si mai ucida campania in pas de megafon…

La CJ Alba:

- Ion Dumitrel – ar repara toate drumurile cariate din judet, ar aloca miliarde de lei noi culturii, ar deschide 20 de crese pentru copii si ar aloca o suma mare renovarii centrului orasului, care arata ca in anii 60.

- Teodor Atanasiu – ar converti toate conferintele de presa in miscari de front, ar sterge din mintea albaiulienilor absenta din viata publica, ar cumpara toate ziarele locale si le-ar umple de reclame cu figura sa si ar recupera toti anii in care altcineva s-a ostenit pentru judet.

P.S.: Daca nu luati lucrurile aste de funny, sunteti prea stresati ca sa votati inteligent.

P.S. 2: Daca nu votati, sunteti un fel de candidati care, oricum ati lua-o, nu faceti nimic pentru orasul asta.

Când copilul tău suferă, inima ta este neagră. Oricâtă verdeaţă, flori şi lumină ai avea ca să-ţi cultivi ochii cu lucruri frumoase, inima ta va rămâne neagră. Ori gri, în cazul în care doctorul îţi promite o alinare care, în mod uzual, costă inimaginabil de mult.

N-am scris niciodată despre cazul Maria Beatrice Onac din Alba Iulia. Deşi… poate ar fi trebuit să scriu la vremea cuvenită, când părinţii ei adunau sume importante pentru a putea efectua o operaţie undeva în străinătate.

N-am scris atunci dintr-o mare teamă de cuvinte. Sufletul unui părinte e de 10 ori mai sensibil decât al cuiva care nu a cunoscut darul de a avea copii. Nu eram părinte atunci, nu mi se născuse fiica, dar ştiam şi eram ferm convins că orice vorbă, cât de bună ar fi şi cât de caldă, nu va alina durerea celor care, într-o mare de disperare, încercau să-şi salveze cel mai de preţ odor al vieţii.

Cât de greu este să ştii că că alinarea suferinţei copilului tău depinde de alţii! Cât e de greu să strângi foarte mulţi bani şi apoi să-ţi agăţi speranţa în finalitatea pe care o vei plăti unor doctori care fac sufletul să-ţi tremure atunci când mijesc raze de lumină în cuvinte – speranţe înspre mai bine.

Părinţii Mariei Beatrice au realizat mult mai multe decât, cred, îşi închipuiau la început. Dragostea pentru copilul suferind s-a transformat în empatie pentru alţi copii suferinzi, pentru ca apoi să devină faptă, iar fapta să primească un nume: Complexul de Servicii Socio-Medicale “Maria Beatrice”, aflat în subsolul Căminului de bătrâni din Alba Iulia.

Efortul lor s-a transferat înspre ceilalţi. Efortul lor s-a concretizat, s-a înclinat, a ieşit din sine înspre ceilalţi.  Copiii suferinzi de aceleaşi afecţiuni ca şi Maria Beatrice au primit o şansă la o viaţă mai bună în acest centru, totul fiind posibil datorită sufletului mare al celor care au înţeles ce înseamnă  dragostea de mamă şi de tată, autorităţilor oraşului (în special primarul Mircea Hava) şi a specialiştilor în îngrijire paleativă (dacă bine mă exprim).

Astăzi, în inima celor doi părinţi s-a făcut primăvară! Să rămână lumina!

Foto de aici.

Mai ireal şi, în acelaşi timp, extraordinar, îmi pare dimensiunea ortodoxă în care, în acest an, municipalitatea organizează manifestări sensibile şi cu adânci semnificaţii pascale în perioada premergătoare Sfintelor Paşti, un răstimp de umilinţă personală şi de meditaţie.

Ideea celor care se ocupă de organizare se pliază nemaipomenit pe starea de aşteptare pascală, marcată de evenimentele premergătoare morţii şi Învierii Celui care, odată cu prăvălirea pietrei de pe propriul Mormânt, a prăvălit şi piatra tristeţii de pe faţa umanităţii, deschizând, în chip mystagogic, transfigurat şi real, cerurile îngerilor pentru primirea omului în braţele veşniciei.

Anul acesta, chiar în curtea Catedralei Reîntregirii, pe esplanada din faţa pridvorului, în seara de Florii, va cânta, cu vocea ei superbă, care te mişcă prin puritate şi talent, Divna Ljubojevic, o amfitrioană a cântecului religios (de factură bizantină), recunoscută în toată lumea pentru talentele ei vocale şi pentru forţa interioară cu care le pune în valoare.

Născută în Belgrad, în 1970, Divna Ljubojevic este, în prezent, dirijor al “Ansamblului Melodi”. Încă de timpuriu, a cântat împreună cu grupul Mănăstirii Vavadenje, unde, cu ajutorul comunităţii, şi-a dezvoltat darul cântării. Promovau un stil muzical cu origini diverse sârbeşti, ruseşti, cât şi tradiţionale bizantine.

A studiat în cadrul Colegiului de Muzică Mokranjac din Belgrad, ca mai apoi să fie licenţiată în cadrul Academiei de Muzică din Novi Sad. În 1988 devine dirijor al Corului Mokranjac, cu care avea să aibă numeroase reprezentaţii de succes atât în ţara sa, cât şi peste hotare. Divna a dirijat şi primul concert de Paşti ţinut în domul Catedralei Sfântul Sava din Belgrad.

Atât educaţia, cât şi calităţile vocale deosebite fac ca Divna să-şi asume rolul de solist în numeroase piese atât bisericeşti, cât şi laice (operă). Cu uşurinţă, ea îşi adaptează vocea oricărui tip de repertoriu liric.

În prezent, majoritatea timpului îl petrece dedicându-se activităţilor artistice ale Ansamblului Melodi, pe care l-a înfiinţat împreună cu prietenii în 1991. Acest ansamblu s-a dedicat lucrărilor bisericeşti vechi, dar şi contemporane. Alături de grupul Melodi, Divna este dirijor, compozitor şi solist.

Încă de la debutul din 2003, „Divna şi Melodi” au sustinut reprezentaţii în numeroase festivaluri europene: “Théatre de la Ville de Paris” “Folles Journée”, “ Festival Ile de France “, “La Vezere “, “ Les Orientales “, “Auvers sur l’Oise “, “Abbey Royale de Fontevraud “, “ Festival de Dijon “, “ Voix Melee “, “ Stimenn Voices “, “ Festival Stemmen “, “ Festival Territorios de Sevilla “, “ Festival de Paques “, “ Viox Sacrées du Monde “, “ Musiche dal Mondo “, “Abbey de Bomont “, “ Festival Musicat “ şi multe altele. (sursa)

Să nu credeţi că-i flatez pe organizatori, dar oamenii ăştia merită din plin felicitări pascale pentru idee, efortul de a o pune în practică şi, de ce nu, pentru că, prin prezenţa Divnei la Alba Iulia, vor reuşi să ne scoată puţin din monotonia şi tristeţea unui trai românesc care nu te mai lasă să priveşti înspre viitor.

Câteva cântece din repertoriul Divnei:

Cetatea Alba Iulia spune poveşti cu oameni, cu forfote medievale, cu scâncet de săbii romane care se înnoadă în beţia victorioasei cuceriri sau cu valuri izbind malurile Mureşului străvechi, pe autostrada sării, semn că o civilizaţie a început să se autodefinească spre progres.

Dacă Cetatea n-ar şuşoti printre sutele de mii de cărămizi cocoţate pe ziduri, dacă Cetatea n-ar tremura sub privirile celor care-i calcă aleile, dacă Cetatea n-ar pulsa de beatitudinea ieşirii constante şi progresiste din absent şi din “ignore”-ul comunistoid şi dacă Cetatea n-ar răcni lumii că e o stea în 7 bastioane, care turuie Europei că AICI se poate crea un magnet al privirilor, aş dormi liniştit, cu gândul că Alba Iulia şi-a terminat de scris istoria odată cu semnarea actului Marii Uniri şi cu fotografiile lui Samoilă Mârza.

E imperios de important că  AICI s-a semnat înfrăţirea celor care au îndurat propriul zid al Berlinului, ridicat nu din ciment şi fier beton, ci dintr-un şir de munţi ce au subţiat, peste ani, sângele roş-închis al unui popor care s-a născut, practic, din propria lui voinţă de a deveni un popor, de a fi un popor. E la fel de important că aici s-au născut, sub bătaia roţii, doi eroi care au luptat pentru un ţel mult mai mare decât năzuinţele simple ale poporului. De asemenea, multe lucruri sunt imperios de importante şi de scos în faţă din istoria acestui oraş.

Dar, ca într-o ogradă în care cocoşul nu-şi pune întrebarea dacă mai există sau nu ceva dincolo de gard, ori dacă pasărea cu aripi larg deschise, care spintecă zarea nu e cumva o nălucă găinească, Alba Iulia nu-şi poate ignora bastioanele-aripi, chiar dacă au fost ridicate de o entitate nu tocmai prietenoasă.

Ar trebui să cultivăm mai des exerciţiul de conştiinţă al învingătorului, al celui care a ieşit mai câştigat după ridicarea acestor ziduri: austriacul, care a rupt de la gura imperiului ca să ridice o cetate de 100 de hectare în inima Transilvaniei, pe care n-a apucat prea mult s-o pună la treabă, sau moştenirea pe care i-am luat-o, i-am sfidat-o mai mult de 200 de ani, pentru ca acum s-o ridicăm din buruieni, s-o împrospătăm cu restaurări şi să le-o oferim pe tavă, ca să aibă cu ce-şi spăla obiectivele aparatelor de fotografiat?

Austriecii o pot avea din nou. O pot cuceri din nou. O pot pretinde şi exploata din nou. Ne pot exploata din nou şi-i invităm să ne exploateze cât pot ei de mult: în fotografiile herr-ilor şi frau-erelor pe care-i varsă autocarele pe platoul din faţa Catedralei Reîntregirii din aprilie şi până-n octombrie, în obiectivele lor scumpe, pe care să le îndopăm cu istoria pe care ei “au eşuat-o”, iar noi am făcut-o să tremure şi-am înghiţit-o moment de moment.

De data aceasta, nu în sec. Ci cu multă voluptate şi mândrie că-i chemăm să le-arătăm ce-am făcut cu cărămizile lor de la 1700 şi ceva!

Nu avem tăria să scoatem veninul din rană decât atunci când trebuie să amputăm. Şi fiind o naţie condusă de proşti, amputăm întotdeauna organul sănătos, iar celui canceros îi punem un pansament curat şi spunem că s-a vindecat.

Cum să explicăm altfel toate zonele istorico-temporale când ne-am căscat larg gura ca duşmanii şi trădătorii să-şi îmbutelieze scursurile între Dunăre şi Carpaţi? Am învins la Posada, la Rovine şi la Călugăreni, dar am luat-o crunt în dinţi când am pierdut Transilvania, Cadrilaterul, Basarabia şi ne-am dezgolit fundul către o mamă Rusie cu prohabul roşu şi aţâţat de poftă.

În modernitate, după “Eu sunt mic, nu ştiu nimic / Tata-n pod, beleşte oaia”, ne-am trezit la uşi cu o libertate pe care n-am putut-o controla. Am căzut în `89 într-un război civil de stradă, în care armata trăgea în poliţie şi disimula atacuri teroriste, ca să ne vindem pentru un blid de televiziune mincinoasă şi pentru o pâine aruncată de fesenişti, dumnezei în straie revoluţionare, care ne-au vândut, cu locuri de muncă cu tot, unor mafioţi de culori cafenii.

Mai nou, în postmodernitatea politică, pare-se că ne vindem şi mai ieftin. Şi mai tăcut. Şi mai resemnat. Şi mai conştient. Avem atâta acces la informaţie, avem atâta liberă exprimare, putem vorbi deschis de şeful SRI la acelaşi nivel verbal cu care am vorbi despre primarul din Făurei. Îl sfidăm pe poliţistul din intersecţie din SUV-urile negre şi contestăm amenda, râdem de profesorii din şcoli şi le punem coarne, scuipăm în sân când trecem pe lângă vreun preot şi-l catalogăm instantaneu ca fiind un zbir în plus pentru societate.

Ştiţi care e păcatul generaţiei noastre? Ne credem atât de inteligenţi, încât ne umplem golurile de cunoştinţe cu vanitate. Avem impresia că ni s-a dat putere în vorbe, în scrisuri, în tastaturi, în facebook, în twitter, în social media, însă ne amăgim existenţa în concupiscenţele zilei de azi şi în speranţele tâmpe ale zilei de mâine.

Scriem despre, dar nu facem nimic pentru. Vorbim cu, dar nu mergem să. Dăm like, dar nu citim. Semnăm petiţii daca au titluri provocatoare. Dăm bani pentru un copil bolnav, în timp cer alţi 1000 mor fără nicio şansă (atenţie, nu spun să NU dăm, doar că TOŢI ar trebui să primească).

Suntem balerini pe scena indolenţei şi jucăm un rol prost, într-un scenariu lăsat în creion de un regizor beat. S-au înscris 800 la marşul anti ACTA. Au fost 40 de oameni. Oare nu merităm sa ne vindem cenzurii?

În perioada când făceam naveta de la Sebeş, în fiecare dimineaţă se crea o coadă de cel puţin un kilometru la intrarea în oraş, la podul peste râul Mureş. Cauza? Şoferii frânau la intrarea pe pod, pentru că aşa scrie cartea, să reduci viteza pe pod, lucru pe care majoritatea celor cu colacul în mână l-au înţeles destul de “în literă”.

De ce spun că se conduce prost în Alba? Vă dau un exemplu grăitor: în fiecare dimineaţă, pe Bulevardul Horea, parcurg o distanţă de maxim un kilometru în exact 20 de minute. Cred că nu există zile mai penibile decât cele pe care le începi  cu nervi la fileu, înainte de ora 8.00.

Este absolut incredibil cât de prost se conduce în zona asta every single morning. Într-un interval atât de mic sunt trei semafoare, sincronizate atât de prost, încât cred că cei care le gestionează evită cu orice preţ zona, pentru a nu-i pufni râsul. La o simpla aşteptare pentru verde trec cât patru cicluri de culori uneori şi tot pe loc eşti.

Pe de altă parte, n-am înţeles niciodată de ce primul şofer care ţine coloana porneşte de pe loc cu atâta greutate, încât parcă le-ar face în ciudă celorlalţi. Or fi adormiţi oamenii sau citesc presa pe smartphone. Nu-i înţeleg nici pe ultimii care prind galbenul şi roşul, dar trec fără să le pese, deşi după virajul înspre Catedrală îi aşteaptă Poliţia de la barieră. Şi mai ciudat este că poliţiştii nu observă niciodată anomalia asta.

Nu punem la socoteală faptul că este iarnă şi zăpada de pe carosabil ajunge până la genunchiul broaştei. Nu. Nu traversăm o iarnă grea în Alba Iulia, doar ne place să ne plângem “că şi la noi poate fi! ce dacă încă nu este! dacă nu fac autorităţile ceva…”. Adică ce? Să vină Primăria şi cei de la drumuri să lege lanţuri la roţile fiecărei maşini? Să cumpere fiecărui şofer un SUV? Să arunce cu câte un bob de sare pentru fiecare fulg?

Doi centimetri de mâzgă pe jos nu aduce a iarnă grea şi nu trebuie să îngreuneze traficul. Aici e o problemă psihologică a şoferilor care se blochează la volan, dar care n-ar renunţa pentru nimic în lume la maşină pentru a lua autobuzul de la colţ. Mai bine să ne plângem că n-avem drumuri curate, decât să învăţăm să conducem corect pe zăpadă.

PS: Să nu uităm că şi pe timp ploios se produc EXACT aceleaşi ambuteiaje în Alba. Atunci cu ce să dea gealaţii de la drumuri şi poduri? Cu pleavă uscată?