Hey – am revenit cu povestile mele “neutre” :)

Dupa o saptamana grea dar frumoasa si plina de satisfactii si provocari, m-am bucurat ca vine weekend-ul si impreuna cu el, relaxarea.
Vineri seara am plecat cu Tudor in Germania sa facem niscaiva cumparaturi de-ale gurii. Cu ocazia asta am luat si cina la chinezi. Nu stiu ce m-a apucat sa comand si vin de la ei… Mare greseala! Pornind de la un pahar atat de chicios ca nici la bunica nu cred ca vad asa ceva pana la gustul de posirca. 3 euro aruncati pe geam. :P Dar hai sa trec peste asta, era doar un fel de avertisment pentru voi. Orez, sosuri, noodles – DA. Vin insa… nah cred ca v-ati prins :P

Sambata.. wow! Sambata am descoperit Zurich-ul! Ziua a inceput cu un tren super fain, care mergea lejer cu 130km/h si astfel intr-o ora te aduce la destinatie. Ajungi in oras si dai in gara (normal, unde naiba sa te aduca un tren :P). Nu stiu ce va zice voua termenul “gara” dar orice ati vazut in Romania (sa nu zic Bucuresti) – stergeti! :) Restaurante de lux, magazine, patiserii care te ademenesc, parfumerii, informatii pentru turisti. Mama, ma simteam in ceva centru comercialo-cultural. Hmm…

Bun, am mers mai departe, pe Bahnhofstrasse. Aceasta strada a garii e plina de magazine si daca o cotesti pe stanga, dai de alte strazi pietonale, unde te simti tu rege. Nu facem cativa pasi ca ochii ni se fac mari si ne indreptam cu pasi grabiti spre oaza verde de relaxare. Starbucks! :) Aaaa, folosesc pluralul pentru ca si de data asta sunt alaturi de perechea mea de drum, Tudor. :) Stateam tolaniti pe scaune si ne uitam la lumea de pe strada. Ne simteam ca niste pisici care stau la soare. Poate doar fetele, care in Zurich sunt mult mai interesante decat in Basel, ii mai atrageau atentia tanarului. :)

Plecam de aici si mergem mai departe, urmand traseul optim pentru a vizita orasul vechi, asa cum era indicat pe harta Zurich. Wow! Am descoperit niste strazi atat de frumoase. Imi dadea impresia de Lisabona + Strasbourg. Pietre, stradute inguste, resturante cochetele, oameni care isi luau brunch-ul, vinul sau doar cafeaua, terase, magazine de hand made si probabil am uitat sa adaug.. mult soare! De vis. Nici nu imi vine sa ma apuc in ale descrierii ca nu mai termin postul in veci. Pot spune doar, ca ma gandeam: asa ar trebui sa traim toti. Asa este normal. Nu ar trebui sa mi se para ceva extraordinar. Ar trebui sa am asta acasa. In fine… Am ales ca in lunile astea sa ma bucur de ce vad si sa nu compar cu ce avem acasa.

Sa revenim, dara. Canalul, care imparte elegant orasul, cu ai lui pereti inalti este locul perfect de “pelerinaj” pentru tineri sau turisti. Poate si pentru poze, ca eu nu m-am putut abtine sa nu ma “share-uiesc” pe facebook si sa impart doar putin cu voi, tot frumosul de care mi se bucura sufletul. Cum coboram de-a lungul lui..hopa! Dam de o piata cu multe tarabe care formau un adevarat iarmaroc: carti, haine, CDuri, bijuterii, jucarii, palarii – toate fie atichitati, fie obietcte personale vandute de oameni simpli. Super fain. Multa culoare, multi oameni.

Trecem si de asta si vedem lacul imens cu lebede si “sute de catarge”, strajuit de dealuri verzi si case, munti cu zapada in zare… De vis. Luam barca si in 15 minute suntem pe un mal in care era deja alta lume. Departe de strazile “prafuite” de poveste si istorie, se aflau oamenii care vroiau sa se simta bine si sa se bucure de soare. Intinsi pe prosoape/paturi, plimbandu-se cu inghetata in mana sau balacindu-se in lac, oamenii se bucurau de ziua lor de sambata. Ma si uitam ca nimeni nu avea muzica “blana” sau nu spargea seminte in timp ce fluierau dudui. Era asa un sentiment de moleseala placut si natural (varianta de leisure a descrierii orasului vechi). Evident am luat balerinii in mana, mi-am bagat picioarele in lac si dupa racorire m-am intins pe iarba si am lasat tot soarele si senzatia de bine sa vina la mine. A fost atat de placut. Nu imi vine sa cred ca poti avea asa ceva in orasul tau. In momentul ala i-am invidiat. Nu stiu cum e sa traiesti si sa lucrezi in Zurich dar stiu cum e sa te relaxezi intr-o zi de vara. Si era atat de bineeee.

Ne-am intors in oras, am mancat si am pornit catre o rulota cu inchirieri biciclete. Si cu 20 de CHF am inchiriat fiecare cate o bicicleta electrica pe care am cutreierat 30 de km de Zurich. Super tare bicicleta. :) In viteza a 8-a am prins si 30km/h. E bine cand nu faci tu toata treaba si mai e un motoras acolo care sa te “treaca” dealul. Nu va zic cat de tare e sa fii biciclist in Elvetia. Ai banda ta pe sosea, ai banda ta pe trotoar, primesti prioritate, esti lasat sa treci la zebra de catre masini. Nu am simtit niciun sentiment de disconfort, din contra – era super sa poti sa vezi atat de repede si natural, orasul. A fost atat de bine la pedale..

Seara s-a incheiat cu o cupa de movenpick (best icecream in CH), tiramisu – dementa pentru papile, va asigur. O ora de discutii pe marginea lacului, in amurg, alaturi de vreo 20 de lebedele “junkiste” (cum le ziceam eu) si multi alti oameni si gata – ura si la gara. :) Trecerea podului seara iti arata un oras foarte frumos – asa cum puteti vedea si voi.

In gara.. ce sa vezi?! Era balul verii si o orchestra canta cele mai faine valsuri vieneze auzite in ultima vreme si de ele “profitau” oamenii care le dansau. Unii cu mai multa, altii cu mai putina gratie – dar atmosfera era una cat se poate de bal. Am simtit eu ca gara asta ascunde multe. :) Chiar a incununat foarte frumos ziua in Zurich. A incheiat-o cu viori.

In mare stil mi te-ai aratat, Zurich-ule draga! Drept dovada, vineri vin iarasi sa te vad si sa ma bucur cu oameni din CS de tine. Pentru tot ce am vazut si am trait sambata, ma voi bucura mereu si le multumesc celor care au facut ca un simplu turist sa simta asta.

Exact acum o saptamana am venit in Basel, Elvetia. Voi sta aici 3 luni asa ca sunt mai mult ca sigura ca am sa vad, am sa simt si am sa descopar multe lucruri despre acest loc si despre mine. Nu am sa insist prea mult la ce m-a facut sa vin aici si nici la ce sau cine ma face sa imi fie dor de casa, ci am sa va zic ce am descoperit azi. :) Este, probabil, mult mai interesant.

La serviciu a fost, din nou, o zi foarte lunga si grea dar care imi da satisfactie pentru ca lucrez cu oameni si lucruri noi. Trebuia sa merg azi, impreuna cu un grup de oameni din Couch Surfing, la un eveniment interesant (aici a inceput azi un festival de arta) dar cumva, nu am mai ajuns. M-au furat emailurile si apoi pur si simplu nu am mai avut chef. Asa ca pe la 20:00 am luat-o spre casa, cu Tudor, un coleg. La ora 20:50 eram deja intr-un mall imens si urmaream… ce oare se poate urmari in perioada asta?! Evident, meciul de fotbal. Partea nasoala era ca stateam in picioare pt ca toate mesele erau pline ochi. Dupa cele 2 goluri ale nemtilor, m-am decis sa o iau la pas. Decizia luata dupa ce am analizat pedometrul si am ramas complet dezamagita 8600 pasi (pt cei care nu stiti, avem o competite de mers la serviciu si eu tin foarte mult la a avea o medie onorabila..in jurul a 18000 daca se poate :D)

Mi-am luat o inghetata de la primul magazin si am pornit cu gandul ca oricum, ca sa o ard, trebuie sa merg cateva mii :D Am vazut ca in departare se vede mult verde si mi-am zis ca trebuie sa fie ceva interesant pe acolo. Asa ca am luat-o pe o strada cu frumoase case cu etaj. Stau si ma uit la ele si parca nu imi vine sa cred cat sunt de frumoase. Au ceva natural si boem pe care nu il pot distinge foarte bine. Si au atat de mult verde, atat de multe flori si … atat de multe biciclete :) Si cu bicicletele e alta poveste dar nu cred ca ma opresc acum asupra lor ca sa nu ma abat, cert este ca f putine sunt legate si asta iti da asa un sentiment de bine. Ca pana la urma suntem oameni si ar trebui sa ne comportam ca atare.

Bun, sa revin… Cum ma plimbam eu, am incercat sa o iau prin locuri mai izolate si mai putin umblate si cu asta m-am si ales. Am ajuns intr-o zona de case cu ceva coline (unde erau si cateva oi pe care le auzeai behaind si fluturandu-si clopotele) in care m-am tot adancit. Era deja amurg si putin racoare, strazile aproape pustii… lucru ce ma facea sa ma delectez si eu cu ce puteam: aranjamentele florale, scarile pietruite, mirosul de verde crud sau interioare cu gust. Tot adulmecand eu micile temple elvetiene, am ajuns pe o alee pustie. Dupa cativa zeci de pasi, mi-am dat seama ca e putin cam dubioasa si cam lugubra dar eram ca in filmele horror in care te miri de ce naiba personajul coboara scarile sau deschide usa :) Sa nu va imaginati ca m-a atacat vreun varcolac dar aleea interminabila invaluita de lumina palida a felinarelor, verdele crud, intunericul si mai ales, linistea – a facut din parcurgerea ei, ceva unic si chiar inconfortabil.

Cand am ajuns la capat, am dat si de o zona linistita de case. Am inceput sa “explorez” si zona asta. Aveam asa un sentiment ciudat. Cred ca am vazut atat de multe case dragute, atat de frumoase gradini (sa nu va imaginati ca sunt ca cele nemtesti sau englezesti cu gazon la liniuta, nu stiu cum sa le descriu – au ceva anume, acel frumos prafuit, trecut prin timp) si cu toate astea era ciudat sa imi aud pasii pe strada. Nu auzeam nimic, nu vedeam pe nimeni…cred ca daca ma chinuiam ma auzeam pe mine zicand “Elvetia draga, oi fi tu frumoasa… dar esti atat de pustie, sigura, abatuta”. Am tot mers pana cand am vazut undeva in dreapta o colina si cu o poteca ce parea sa duca la o suprafata pietonala.

Cred ca era un camp de iarba/grau. Am ajuns la capatul cararii de unde se vedea atat de frumos cerul, casele din spatele meu, luminile orasului. Am scos imediat telefonul (dupa cum se vede mai jos) si am “tras” o panorama.

F frumos. Dar habar n-aveam unde eram si cat de departe de zona mea ma aflam. Era deja ora 22:00 si ma gandeam ca ar fi bine sa ma intorc spre casa. Cand sa ma intorc pe unde am venit,surpriza! Ceva mai incolo, 3 sconcsi. Si unul se mai si pregatea incet sa inainteze. Mama! Deci m-a luat o frica… Nu stiam cum reactioneaza ei in preajma oamenilor (pe inserat :P) asa ca pur si simplu am facut cale intoarsa si am luat-o la goana. :) Imi vine sa si rad acum dar atunci, m-au trecut toate apele. Nu stiam cu reactioneaza ei, era deja intuneric si nici nu stiam care e politica “teritoriala” si cum aveau de gand sa o apere. :P

M-am intors din nou printre alte casele pustii, alte strazi serpuite si acelasi unic zgomot de pasi, lucru ce deja imi crea un disconfort. Nici nu stiam unde eram, era si intuneric si mai eram si dupa o sperietura groaznica. Incet, incet am ajuns din nou pe aleea lugubra si apoi inapoi la civilizatie..linii de tramvai si aparitia timida a cate unui centenar, unui biciclist, unei masini… Dupa vreo 20 de min eram deja acasa, uitandu-ma mandra la cei 18025 pasi. :)

Sincera sa fiu, azi am descoperit o alta fateta a Elvetiei… sau poate doar am dramatizat eu interior toate lucrurile. Cert este ca linistea serii poate sa fie ceva foarte frumos pentru suflet. Cand insa, se deschide o prapastie atat de mare intre ceea ce esti si stii tu si realitatea prezenta – te cam sperii. Nu stiu inca ce m-a socat mai mult, trioul de sconsi sau linistea mormantala de la periferia orasului :) Dar ma bucur ca am trait si asta..azi chiar a fost o zi speciala.

Si cand te gandesti ca totul a pornit de la dorinta de a face pasi… :P

*Blogpost dedicat lu’ Ileana

Mda… iara ma pun sa scriu pe blog. Mi-am dat seama ca fac asta destul de rar, de cand cu zidul plin de “prieteni” (a se citi Facebook). Blogul il foloseam de obicei pentru a-mi elibera mintea sau sufletul de stari sau idei. Destul de rar dar destul de intens. Chiar daca unii oameni simt ca nu e bine sa te “dezbraci” in public, ei uite – sunt nonconformista :D

Astazi (sau mai bine zis “si astazi”) am avut acea conversatie in care esti intrebat/a de ce esti singur/a. In care esti pus mai mult sau mai putin la zid si analizat pe ici pe colo, prin punctele estentiale. Si da, cateodata stau si ma intreb daca sunt singura pentru ca, vorba babelor “asa e fetele astea, nu are noroc”, nu mai stiu eu sa vad semnalele, nu ma gandesc ca acel cineva se uita la mine sau pur si simplu mi-e frica sa dansez in doi.

Ma uit la mine cea de acum si la mine de acum 3-4 ani. Si stiu ca diferenta e majora. Dar mai stiu ca eu ma schimb si ca poate nici nu e asa de rau sa fii singura si ca poate nebunia din trecut nu m-ar mai reprezenta si acum. Cu toate astea parca, ideea de “indipendent uaman” nu ma mai atrage. As vrea si eu putina protectie si cineva care sa fie acolo..si atat! Citesc acum cartea “Barbatii sunt de pe Marte. Femeile sunt de pe Venus” si realizez unde am dat gres, ce nu am inteles si ce nu am vazut – fie la mine, fie la cei din jur.

Partea frumoasa e ca, acum, foarte de curand, mi-am deschis putin urechiile, mintea si sufletul si m-am uitat mai atenta in interior. Raspuns sincer: nu prea mi-a placut ce am vazut. Si nu pentru ca era intuneric sau urat…ci pentru ca era haos. Faceam atat de multe si atat de intens si mereu pe fuga, incat nu mai vedeam oamenii de langa mine. Nu mai stiam sa stau acasa sa spal podeaua, sa vad un film sau pur si simplu sa dorm la pranz. Acum m-am mai linistit si incerc sa echilibrez socialul cu sinele (desi cateodata chiar ma oblig sa nu mai ies si sa merg/stau acasa). Incerc sa nu ma mai invinuiesc si sa ma consider cu prea multe defecte, pentru ca problema nu era la oamenii din jurul meu. Nu ei ma judecau si nu ei erau cei exigenti cu mine. “Problema” a fost mereu la mine in curte. Eu m-am vazut in ultimii 3 ani, mai putin atragatoare si mai putin interesanta decat eram. Eu am fost cea care ma boicotam. Desi in exterior se pare ca lasam alta impresie.
Stiu ca de multe ori vorbesc multe si aiurea, ca par galagioasa si visatoare dar cand ajung in momentele mele de liniste, pot sa fiu si altfel. Ca acea Cristina galagioasa poate fi cu totul altfel. Ca talerele balantei ei nu stiu ce e ala echilibrul si uite asa, se transmite altceva.

Am stiut ca sunt propriul meu dusman de multicel. Intelegeam rational – dar nu puteam sa transpun asta in emotie. Abia acum lucrez sa scap de “minele distructiv” si le multumesc tuturor care m-au ajutat sa fac asta. Lor – le multumesc pentru ca m-au ascultat si m-au certat mai mult sau mai putin dur. Nu prea am mai stat sa caut oameni carora sa ma deschid pentru ca imi facusem eu impresia ca in Bucuresti lumea nu are timp si de tine. Dar acum incerc sa fac asta si mai mult, stau si povestesc eu cu mine. De asta imi era dor.

Si uite cum acum stau si scriu pe blog si din cand in cand arunc o privire “in adancuri”… Rezultatul? De data asta chiar vad “corola de minuni a lumii” si chiar nu vreau sa o mai strivesc!!!

“Plaiuri de legende si colineeee…”

Asta ne zice in cantec si cat ne mai place sa urlam si noi cand auzim piesa.Tot ce aduce catusi de putin a libertate, a natura, a frumos, a altceva – ne incanta si ne face sa tanjim cumva la simplitatea pe care o gasim in natura, pe munte, in parc, pe strada. Oriunde numai in casa, inchisi, sa nu fim. Singuratatea nu ne defineste pe noi, oamenii colorati, oamenii vii, oamenii care urlam versurile amintite mai sus.

La fel ca mine, ca tine.. sunt si ei. Voluntarii festivalului Plai din Timisoara. Oameni care vor sa aduca in vietile noastre si ale lor frumosul, arta, cantecul, jocul. Vor sa aduca totul mai aproape de noi. Daca ai curiozitatea sa le vizitezi site-ul vei intelege din prima despre ce tot vorbesc aici: culorile si dinamica site-ului iti demonstreaza explozia culturala ce se va putea gusta in perioada 16 – 18 Septembrie la Muzeul Satului.

Recunosc – nu am fost in niciun an la festival. Cat am fost in Timisoara nu am stiut sa profit de el si nici nu i-am inteles imensul beneficiu. Apoi am plecat la Bucuresti si mereu aparea altceva intre mine si PLAIul banatean. Anul asta nu as vrea sa il mai ratez.

Am “rasfoit” site-ul aproape o ora si am ascultat pe myspace melodiile celor de la Beefolk, Besh O Drom, Warsaw Village Band si Susana Baca de a carei poveste muzicala m-am indragostit pe loc. Nu poti sa nu zici: Gata anul asta merg la Plai. De data asta nu il mai las sa imi scape.

Si daca nu te conving artistii veniti de pe te miri unde, fiecare cu propriul stil si mix cultural – atunci trebuie sa arunci un ochi la seria de ateliere. Sunt atat de multe… De la atelier de manufacturat papusi, expozitie de fotografii pe lemn, dresaj canin, pana la atelierul de dansuri populare sustinut de (si aici eu m-am tinut bine) Penitenciarul Timisoara. De fapt asta este Plai. Un loc al tolerantei care iti arata ca arta se adreseaza sufletului si nicidecum culorii pileii, nationalitatii sau contului bancar. Tricoul necalcat si camasa ferchesa ii este deopotriva omului Plai.

Omul Plai nu tipa pentru a atrage atentia, nu murdareste pentru a lasa urme, nu epateaza pentru a saluta galagios retina, nu plange pentru a atrage asupra-i compasiunea si nu judeca doar pentru a avea o parere.
Omul Plai rade pentru ca se simte bine, danseaza pentru ca asa ii zic picioarele, picteaza pentru ca asa ii dicteaza pensula, admira ceea ce altii cladesc si pentru el. Omul Plai traieste si se lasa trait de cei din jurul lui. Aduna si se lasa cules.

Si uite cum uitandu-ma mai sus imi doresc sa fiu si eu omul Plai. Nu pretind ca imi iese zilnic si de fiecare data. Dar mi-ar placea ca macar pentru 3 zile eu, tu, noi sa fim oameni… oameni de PLAI!

Articolul participă la concursul “blogu.lu te trimite la PLAI!”

Plai te asteapta – mai multe gasesti pe site-ul evenimentului www.plai.ro

Am fost de curand la un curs de o sapatamana numit “Leaders School” unde am avut (printre altele) de scris in cateva paragrafe “crezul nostru de leadership” bazat pe valorile pe care le avem si apreciem. Un exercitiu care te face sa te gandesti la tine ca OM. Eu m-am gandit mai degraba la crezul meu de viata si am decis sa il “astern” aici pentru a ma intoarce la mine ori de cate ori nu mai stiu cine sunt si de ce. Atat eu cat si cei din viata mea.

” Stau si ma gandesc ca e din ce in ce mai greu sa crezi in ceva, in cineva sau chiar si in propriul eu. Situatia era mult mai simpla atunci cand eram mica: credeam in toate si probabil in nimic, in toti si probabil in nimeni, in munti si probabil in vai.. dar nici ca mai conta. Totul incepea si se sfarsea cu un joc si asta era mai mult decat suficient.

Dar odata cu trecerea timpului mi-am deschis si inchis in repetate randuri inima si mintea. Asa, am ajuns sa citesc romanele din jurul meu: oamenii. Pe unele caractere le-am admirat/adulat si am incercat sa le imit actiunile, sa le depasesc realizarile si sa devin si eu intr-o zi un model, un caracter intr-o carte. Altele mi-au adus in mare parte dezamagire, dezolare dar si de la ele am invatat. Am invatat cum sa nu fiu. Am inteles ce e respectul pentru propria persoana si pentru cei din jur. Mi-am dat seama cat de usor poti sa fii stigmatizat sau sa stigmatizezi la randu-ti.

Asa ca am ajuns sa cred ca pot darui cu generozitate parte din mine celor din jurul meu prin zambete, imbratisari si impartasiri cu talc. Cred in oamenii care isi aduc aminte ca sunt oameni. Cred in oamenii care nu au uitat ca ne-am nascut avand nevoie de caldura si protectia unui suflet cald: mama. Asta ne era de ajuns si de nepretuit. Visez la oameni curati la trup si suflet, dornici sa primeasca si sa ofere iubire, sa se bucure de soare si sa multumeasca pentru sansa de a-l vedea.

Prin vointa am reusit sa ating aproape orice tel propus si asa am gustat din succesul de a fi acolo unde am vrut: sus. Asta a fost si bine si rau. Dar mi-am dat seama ca am nevoie de suflete calde langa mine pentru a-mi oferi echilibru, un confort fizic si psihic. Fericirea nu se tine ca un esmerald intr-un cufar prafuit, ascuns de ochii lumii. Fericirea se imparte si se striga. Se striga tare. Atat de tare incat cei din jur sa auda ca exista.

Cred si apreciez oamenii condusi de excelenta si pasiune dar care au mereu in minte imaginea celor din jur si inteleg ca nu e important sa ajungi primul la linia de finish daca acolo nu te asteapta nimeni. Ca nu e importanta destinatia ci oamenii gasiti acolo sau pe drum.
Am sa inchei cu ultimele 2 versuri din Kipiling , “Invata”:
Invata de la pasari sa stai mai mult in zbor,
Invata de la toate, ca totu-i trecator”

Amalgam.

Amalgam
…de sentimente,
….de trairi,
…de idei,
…de ganduri,
…de amalgam.

Prea multe intrebari si prea putine raspunsuri. Prea multa minciuna si prea putin adevar. Prea multa vorbarie si prea putina meditatie. Asta simt ca se intampla in momentul de fata cu mine. Nici nu stiu daca e bine sa dau share gandurilor astora, dar cum altfel sa iti infrunti demonii?! Cum altfel sa iti infrunti propriul eu?!

Nu mai stiu ce vreau si pe cine vreau, ce sunt si ce vreau sa fiu. Nu mai stiu daca Bucurestiul imi face bine sau rau. Daca ma ajuta sau daca imi fac singura o defavoare.

Asa cum marturiseam intr-un prim post de pe blogul asta sarac in postari dar incarcat de emotia mea, am venit in Bucuresti pentru a putea sa fiu eu. Pentru a putea sa fac ce vreau si cum vreau, fara a da explicatii, fara a incerca sa conving, sa demonstrez, sa tac, sa ma opun sau sa fiu obedienta.
Deci cum ziceam, am venit aici ca sa fiu eu cu mine. Si din pacate cred ca am ajuns sa fiu prea mult eu cu mine. Prea mult eu si prea putin ei/el.

Am fost mereu obisuita sa fiu inconjurata de oameni si de asta am facut mult voluntariat in studentie, am participat la scoli de vara, proiecte, tabere, cercuri de tot felul. Am simtit mereu nevoia de oameni langa mine. Oameni care sa imi umple viata. Oameni de la care sa invat si din energia carora sa imi atasez aripi (ce nu odata mi-au fost zdrobite) cu care sa zbor catre locuri inalte… catre alti oameni si alte zambete.

Aici in Bucuresti sunt inconjurata zilnic de multi oameni, zambesc mereu si ma bucur de glumele si buna dispozitie a celor din jur. Cred ca lumea ma vede ca pe o persoana deschisa, altruista, plina de energie. Problema mea e insa: sunt eu oare toate astea? Sunt eu oare fata pe care toti o vad? Sau defapt incerc sa disimulez si sa alung singuratatea? Chiar si prin faptul ca imi pun aceste intrebari nu fac decat sa demonstrez ca poate sunt altfel.

Intotdeauna am fost o fire paradoxala si niciodata nu am stiut exact cum sunt cu adevarat, cine sunt eu defapt si care este granita intre eu fericita si eu incarcata de tristete. Si nici nu stiu daca e unul dintre noi care poate sa spuna ca se cunoaste pe sine 100% si ca nu exista nimic imprevizibil din partea propriului eu. Asa ca am avut momente cand am trecut de la o stare la alta, lucru normal de altfel pentru orice om care are o personalitate si un mic ceas ce ticaie in stanga la purtator. Cred.

Doar ca in ultima vreme mi s-a tot pus intrebarea (sub diferite forme ce e drept): “Si tu? Ceva prieten?”. Raspunsul a venit de fiecare data simplu si ferm “Nu”. Totul simplu pana aici. Intrebare-raspuns. Dar ce te faci, Cristina draga, cand urmeaza a doua intrebare: “Pai de ce?”. Hopa! Aici nu mai stiu ce sa raspund. Defapt am reactionat in fel si chip de fiecare data: ba ridicand din umeri, ba dand vina pe combinatia job+scoala, dand vina pe un oras prea mare cu oameni prea ocupati si prea distanti, glumind ca eu sunt prea buna si ca nu gasesc printul pe cal alb si cate si mai cate variante nu mi-a puiat mintea de fiecare data cand inevitabila intrebare aparea pe buzele tuturor.

Mai nou, au inceput si ai mei cu apropouri. Probabil ca nu le vina sa creada ca adolescenta lor fiica de acum ceva vreme, mereu sunata, curtata si mereu indragostita de cate cineva – da acum din umeri incurcata. Orasul pe care ea il lauda ca are atatea evenimente si atatea spectacole de teatru, concerte, lansari si deschideri oficiale este defapt orasul propriei singuratati.

Deci Bucurestiule ce ma fac eu cu tine? Sau mai bine zis: ce faci tu cu mine? Si intrebarea asta nu ti-o pun ca semn de disperare. Ci intrebarea asta o pun pentru mine: e oare Bucurestiul orasul oamenilor singuri? Orasul oamenilor singuri chiar si in 2?

Am scris aici despre mine pe atatea planuri: singular 1-a, a 2-a, neutru.. incat daca ar citi proful meu de “Writing skills’” din facultate s-ar ingrozi. Doar ca astazi asta am simtit… un amalgam… chiar si de genuri si de timpi. Am fost cand eu cea de ieri, cand eu cea de azi, cand eu cea de maine. Si totusi… care eu sunt eu?

dna Mia Scarlat!

Pentru cei care nu stiti, si sunt sigura ca sunteti multi (pentru ca nici eu nu stiam pana acum ceva vreme) – exista printre noi si oameni cu un suflet mare, poate prea mare pentru lumea in care traim. Un suflet de mama, de ocrotitoare a celor fara aparare, de propulsator al valorilor… ce mai, un suflet de om! Acest suflet are si un nume, pe care il puteti citi cateva randuri mai sus.

Mia a pus bazele asociatiei Mia’s Children si astfel a dat viata unei mare familii si a ajutat (si ajuta in continuare) copii, care datorita ei sunt oameni ce au sansa de a se integra in societate. Au sansa unei vieti normale.

Am avut placerea sa o cunosc si pot declara ca este una din putinele persoane care pur si simplu mi-a transmis din vibratia ei, din dragostea ei, din dorinta ei de a schimba lumea si asta m-a facut sa tresar. M-a facut sa imi doresc si eu sa ajut. Nu i-am promis nimic (pentru ca a fost unul din sfaturile ei – “Niciodata nu promite pentru a nu dezamagi”) dar vreau cu siguranta sa ii cunosc marea ei familie. Si cine stie, poate astfel, sa ma cunosc pe mine.

Ii dedic acest post cu toata dragostea mea. Poate am sa ajut ca lumea sa o cunoasca pe ea si copiii ei si sa o ajute sa aduca lumina in viata copilasilor pe care ea i-a luat sub aripa ei de om cu suflet plin de iubire.
Ii dedic acest post ca multumire pentru ca exista, pentru ca ne-a lasat usa deschisa, pentru ca este cu adevarat om si pentru ca a reusit sa imi transmita un mesaj de 1 Martie care pur si simplu m-a facut sa ma cutremur. Citindu-l mai jos, poate veti intelege de ce. De ce Mia este un om in fata caruia fruntea ta trebuie sa stea plecata.

“Cata frumusete si armonie se aduna afara , la acest inceput de Primavara !Un cantec vibreaza in orice fir de iarba , ghioceii isi ridica capusoarele mirate de sub zapada , pasarile ciripesc voioase ; este atata revarsare de Speranta , Optimism , Chemare catre noi inceputuri de viata !
Si noi , copiii de la Mia’s Children va chemam , iubite Prietene la viata , la bucuria impartasita a fiecarei fiinte ce se inalta dincolo de zare , facandu-va urarea simpla de :”La multi ani !”
La inceput de Primavara , fie ca Viata sa invinga ! Fiti iubite si fericite ! Purtati in suflet martisorul iubirii noastre !
Mia’s Children va iubeste”

Mia… iti multumesc!

Da! Sunt o fire care se entuziasmeaza foarte usor! Stiu. Si mai stiu ca asta nu e mereu bine, pentru ca la fel de repede poate sa vina si dezamagirea, care poate avea un gust tare amar. Dar de data asta simt ca nimic nu imi poate stinge acest sentiment de exaltare a simturilor. De data asta sunt sigura ca e justificat.

De ce? Pentru ca in seara asta am vazut-o jucand pe scena pe Olga Tudorache! Femeia asta are 80 de ani si totusi emana asa o forta si ne-o transmite noua, celor ce o privim “din intuneric”. Are o eleganta si o tinuta scenica, cum sigur nu am mai vazut la o actrita.Si cand ma gandesc ca nici nu am luat biletul pentru ea in mod special ci pentru ca pur si simplu spectacolul de la Sala Mare il vazusem si imi doream o seara culturala de duminica. Asta m-a facut sa si stau ieri la coada la bilete aprox 40 de min. Dar a meritat din plin.

Mereu am iubit teatrul si pentru mine serile astea sunt un castig imens. Imi transmit atat de multa energie si ma fac de multe ori sa constientizez lucruri la care nici nu ma gandeam si sa ma simt un om mai bogat sufleteste. Pana acum Horatiu Malaele era pe un piedestal (poate cateodata si Rebenciuc) dar nicio actrita nu putea sa ajunga acolo… pana in seara asta! Si ma intreb oare cate/cati actrite/actori ar putea ajunge acolo, doar ca eu nu le-am dat ocazia asta?

In piesa Noiembrie, Olga (interpretand o fosta mare actrita de teatru) a fost minunata. Nici nu stiu cum sa continui acest post pentru ca mi se pare inutil sa mai dezvolt. Cert este ca va invit pe toti sa ii dati sansa Olgai sa fie descoperita de voi… Merita! Ea, si poate multi altii pe care nu i-ati lasat sa fie aplaudati. Mergeti la teatru, macar asa din curiozitate… Dati sansa actorilor sa va bucure, ca voi mai apoi sa ii bucurati cu sunetul palmelor voastre care ii aplauda frenetic.

Viata poate fi un teatru… bun! Duminica poate fi o seara… de Noiembrie!

“Omul cat traieste invata” zice o vorba din popor… Ca sa extrapolez putin am sa adaug ca omul cat traieste descopera, cel putin asta am simitit eu in ultima vreme. Si prin aceste descoperiri inteleg ce imi place, ce nu, de ce, de ce nu…

Hai sa va spun ce am descoperit eu in ultima vreme:

- Timisoara. E ciudat, dar chiar simt ca am descoperit propriul meu oras. Probabil ca sunt unele lucruri pe care le vezi altfel dupa ce ai stat o parte departe de ele. Mi s-a parut ciudat ca am ajuns sa fac poze cu locuri din oras. Eu, care cred ca nu am facut o poza cu vreo cladire atata timp cat am locuit in oras (21 de ani). Acum pur si simplu de cate ori treceam prin piata Unirii imi venea sa scot telefonul si sa surprind arhitectura, lumina felinarelor reflectata pe pavaj, porumbeii, luminile de Craciun. Lucru pe care l-am si facut, de altfel. Ma gandeam acum care ar fi motivul. Cred ca pur si simplu vroiam sa “fur” locuri si imagini care imi fac bine si care mereu mi-au inspirat frumos si bucurie. Probabil am vrut sa am si o dovada a iubirii mele (exagerate zic unii) pentru oras. Ceea ce e sigur insa, e ca de cate ori merg acasa simt cum mi se inunda sufletul de fericire cand vad cladirile si pietele orasului (lucru care explica dezamagirea mea cand am realizat ca Piata Romana e un simplu sens giratoriu).

- ca sunt indolenta. Poate exagerat spus, dar cateodata sunt atat de “oarba”/superficiala. Da, am descoperit ca de multe ori simturile mele sunt atat de slab dezvoltate sau mai bine spus semnalele la care rezonez sunt atat de superficiale. Asta pentru ca am trecut de cateva ori pe langa o biserica de la mine din zona si nici macar nu am observat-o. Oare ma cufund atat de tare in ganduri incat nici nu mai observ ce e in jur? Veneam intr-o seara de la scoala si cand ma pregateam sa trec strada care strajuia partea mea stanga am vazut o biserica alba in dreapta mea. Am ramas blocata! Si m-am oprit cateva secunde. Ma uitam la ea gandindu-ma: “oare daca era un butic prapadit dar avea luminite in geam sau imaginea catorva branduri ce ne bombardeaza zilnic, l-as fi vazut?”. Oricat de trist suna pentru mine, cred ca da. Inca sunt dezamagita la gandul ca probabil sunt lucruri in jurul meu care din cauza “educatiei simturilor” nici nu le observ si care poate mi-ar inviora ziua…

- ca nu imi place ploaia.. Sau ca sa fiu mai transanta: nu imi place ploaia din Bucuresti. Ceea ce ar trebui sa fie un fenomen “tamaduitor” este un dezastru pentru orasul asta, si asa trist. In opere de arta pline de romantism am citit cu totii de picurii de ploaie din noptiile pline de pasiune si de efectul lor de a o “intretine”. Nu si aici. Strazile pline de noroi, imaginea gri atunci cand te uiti pe geam, soferi care gonesc fara a conta ca te stropesc pe tine din cap pana in picioare, Lipscaniul caruia ii moare farmecul (si lista poate continua) ma fac sa ma rog pentru zilele cu soare. Sa ma rog pentru alta culoare decat vesnicul gri…

- ca sunt singura… si ca in unele situatii nu e tocmai cel mai bun statut marital. Azi am fost la ceva teatru de improvitatie. Cand am primit invitatia, m-am gandit sa anunt si cativa colegi de job. Ne-am strans vreo 12, doar ca unii au mai renuntat si m-am trezit acolo eu si 4 cupluri. Atunci am realizat ca sunt singura… si ca in situatiile astea te simti cumva pe o treapta inferioara. Sa nu intelegeti gresit, nu am picat in paharul cu melancolie. Doar ca in acel context m-a incercat un sentiment ciudat, o dorinta de a merge si eu la brat cu cineva si de a-i zambi si eu cuiva asa cum fac indragostitii cand au micile lor secrete pe care le impartasesc doar din priviri.

- muzica lui Jim Brickman. Ma calmeaza atat de mult si imi arata cat de divin pot fi cantate anumite acorduri. Imi demonstreaza inca odata cata magie zace in muzica si cata bucurie ii poti aduce sufletului daca inchizi ochii, iti limpezesti mintea si i te predai. Incercati sa faceti acest lucru ascultand “Winter Waltz“.

- orange cookies. Nu sunt niste prajiturele, asa cum poate te trimite cu gandul numele. Dupa sarbatori – abstinenta totala de la astfel de placeri ale vietii. :) Orange cookies e un nou ceai negru pe care l-am descoperit azi. Cu un strop de lapte si miere poate sa incunune cu succes orice zi, sunt sigura de asta. Si mai sunt sigura ca nimeni nu ii poate ceda mirosului, nici macar poseta mea- in care a fost transporatata azi mica mea descoperire.

Sunt multe lucruri pe care le-am descoperit in ultima vreme, dar nu vreau sa transform postul (si asa lung) intr-un roman foileton. Cert este ca in fiecare zi ma descopar pe mine prin ce se intampla in jurul meu. Cel mai trist e ca nu intodeauna imi place ce aflu…

Porcu’… element omniprezent in cultura noastra, a romanilor. Il avem in capul listei cand vine vorba de bucatele de Craciun. Pai cine a mai pomenit Craciun fara carnati, racituri, friptura de porc?! Zau asa… Poti sa faci si o vizita la sate. Poate ca nu au taranii de toate, poate ca nu au un cal sau o vaca… Dar porc… Doamne feri sa lipseasca din ograda! “Pai maica, de Craciun ce pun pe masa!” Cum spuneam si intr-un post trecut- noi vrem sa fim grasuti si rumeni in obraji. :)

Folosim cat se poate de des sarmanul animal si in conversatiile zilnice :

Dupa o masa la KFC: “Mama, am mancat ca un porc!”
Mama catre copil: “Iara te-ai murdarit ca un porc!”
Iubita iritata: “Te-am sunat ieri dar nu ai raspuns. Probabil dormeai ca porcul”
Sotia catre consortul sau “Aseara m-ai facut de ras… te-ai imbatat ca un porc”
Fetele la o tigara :”Asa e draga, toti barbatii este porci”

Pai si daca eram atat de obisnuiti cu “elementul” asta in viata noastra, nu stiu de ce ne socheaza ca saracul porc are mai nou si o gripa a lui? Hai sa ii spunem stiintific AH1N1. Mi se pare ca s-a creat atat de multa panica in jurul acesteia… Are grija mass media sa gaseasca senzationalul in orice. Anual mor milioane de oameni din cauza gripei sezoniere. Numarul este mult mai mare decat cel cauzat de aceasta maladie porcina. Da, dar veedti voi- nu are un nume…

Sa va spun numai o poveste care m-a socat. Ieri am fost la farmacie si marmacistul avea masca. Recunosc ca am carcotit putin in sinea mea dar apoi mi-am zis “E legitim sa o poarte, intra in contact cu asa de multi clienti”. Din spatele meu se iveste un baietandru care intreaba: “Mai aveti masti?” la care i se raspunde, putin iritat: “Nu mai avem, dar am dat comanda. Doar ieri am vandut 1000 de bucati”. I was completely shocked! 1000 de bucati, intr-o zi, de la o singura farmacie?! OK. Nu zic ca nu e bine sa te protejezi… dar de la a face asta si pana a da in ipohondrie- e doar un pas. Nu zice nimeni sa stai nas in nas (ca sa nu zic rât în rât) cu cel de langa tine din metrou/tramvai… Dar a te gandi sa mergi zilnic cu taxiul pentru a evita gripa… Aici nu prea pot sa inteleg.

Hai sa nu lasam media sa preia controlul asupra propriilor perceptii. Avem un capsor deasupra gatului, pe care Dumnezeu ni l-a dat cu scopul de a-l folosi si de a ne forma propriile opinii/idei, de a digera lucrurile si situatiile din jurul nostru de unii singuri. So let’s start use it! Poate fi mai greu la inceput sa nu te lasi purtat de ideile si parerile altora, dar cu exercitiu totul e posibil.

Hai sa le lasam panica altora- americanii de exemplu sunt buni la asta din cate am mai citit- si sa ne vedem noi de porcii din ograda noastra. Doar vin alegerile… Sa vezi acolo cum se improsca lumea cu noroi… Ati ghichit: ca porcii! :)