Blogul lui Engineered

Stormwatch

2010-08-21T10:13:00.002+03:00

: Stormwatch #37 - Începutul măreției

Nu știu sigur cum altfel să descriu benzile din Era Întunec ată, decât ... greșite. Sunt foarte serios. Stau în fața tastaturii și încercă să vă explic de ce, însă chiar mai important, cum, s-a grești totul în benzile acelea. Nu pricep cum artiști(pentru că ei se fac în mare parte vinovați) care au lucrat și crescut ani buni la sânul lui Marvel au reușit să creeze supereroi care să nu aibă nimic în comun cu ideea de supererou.

: Să-mi explice și mie cineva ce se întâmplă aici...

Sunt tentat să urc un număr întreg din X-Force, Youngblood, Stormawatch sau Supreme și să scap de sarcina de a le citi(răsfoi de fapt; îmi prețuiesc neuronul) pentru a dezlega taina eșecului benzilor respective. Și nu e numai violența, pentru că nu este chiar grafică; nu sunt personajele plagiate, pentru că în fază incipientă fiecare supererou plagiază sau omagiză altul; nu este numai proza, chiar dacă ce-i drept, e oribilă pe alocuri. Costumele sunt pline de zorzoane exagerate, mătăhăloase, lipsite de funcție și de simbol.

: E un Wolverine pe acolo...

Dialogul și expresiile faciale fără pic de umanitate sau nuanță de emoție. Totul este fals și gol. Loviturile nu poartă nimic visceral, durerea pare trucată, sexualitatea nu stârnește râvnă. Sunt lipsite de direcție, iar până la urmă prin asta au dat greș. N-au avut niciun scop înafara vânzării câtor mai multe numere.

: Arată ăștia a băieți buni?

Iar când Warren Ellis a venit la cârma lui Stormwatch, pe lângă talentul său de a se descurca cu tehnologia și dialogul, tocmai asta a adus benzii și chiar întregii ramuri a industriei. Față de Grant Morrison și Alan Moore, care s-au apucat să repovestească benzi din Era de Argint, cu diferite grade de succes, Ellis a îmbrățișat excesul și violența și abandonarea simbolurilor, cinismul, uneori nihilismul, indecența și perversiunea.

: I can smell the awesome!

Spre deosebire de ce se întâmplă în benzile lui Liefeld, în ale Bastardului Spațial, loviturile sfâșie carnea și fac sângele să curgă, personajele lui întrețin relații sexuale, nu numai își afișează formele pornografic, au manii și depresii, ies în baruri și se îmbată, pentru că nu sunt niște soldăței de jucărie, ci niște persoane. Iar oamenii adevărați mai fac și asta uneori. Nu este vorba numai despre asta, fiind o bandă suprinzător de stratificată, cu povești care abordează tematici și probleme variate, de la conspirații, la monștri ancestrali și demonici, la câțiva colegi bând o bere într-un bar din vârful Hymalayei.

: Lipsesc două panouri, dar cred că vă dați seama despre ce vorbește.

De obicei vorbesc despre artă spre final, dar acum s-au schimbat prioritățile. Arta anilor `90, cea proastă și mainstream cel puțin, s-a manifestat prin haos și grotesc. Da, anatomia personajelor este complet greșită, modul cum pozează nenatural și absurd, ieșind din panouri când nu este cazul. Însă lucrurile sunt mai grave de atât. Sunt câteva lacune grave în cunoștiințele artiștilor despre gramatica limbii benzilor desenate, care fac poveștile aproape imposibil de citit. Paginile nu au niciun fel de structură, panourile curg forțat și lasă spațiu mort. Decorurile sunt fie inexistente, fie incredibil de generice și de puțin detaliate, fie atât de străine și absurde încât nu ne spun nimic. Dintre toți scenariștii de benzi desenate, Warren Ellis are cea mai bună capacitate de a lucra cu artiștii.

: A se acorda un pic de atenție monstruozității din dreapta

Spre deosebire de Alan Moore care prin scenariile sale monstruoase zdrobește orice fel de intenție și interpretare a artistului, sau de Leob care este mai mult decât fericit să scrie ce ar avea partenerul său chef să deseneze, Ellis reușește să își construiască scenariile astfel încât să lucreze cu punctele forte ale desenatorului, dar fără a-și pierde din impulsul auctorial. Și se vede. Paginile din Stormwatchul lui Ellis sunt mai curățele, mai clasice în design și abordare, contururile panourilor constante, până și personajele seamănă cu niște ființe umane. Nu mai ocupă inutil fundalul, care acum arată a ceva ce ai putea să vezi în realitate. Iar făcând asta, personajele sunt mai palpabile, mai distincte, mai înfiorătoarea, pentru că trăiesc într-o lume ale cărei legi sunt mai bine stabilite.
Și acum voi face ceva ce nu cred că am făcut niciodată și nu cred că voi mai face: voi recenza un număr. Da, doar primul număr, însă acesta este atât de dens și de intens încât îl consider suficient demonstrării celor spuse până acum și celor ce încă vor mai fi spuse.
Totul începe de la coperta care o omagiază/parodiază pe cea lui JLI #1. Habar n-am de ce face asta. Am câteva teorii, dar nu prea le pot spijini pe nimic, așa că tac.

Povestea în sine începe cu o înmormântare și un scurt dialog expozitoriu în care ni se spune că ce urmează nu va fi ca nimic din ce am experimentat până acum. Apoi un supererou nazist, înnebunit, folosește capul unui om pe care tocmai l-a omorât pentru a-l cita pe Nietszche.

”Meteorologul”, conducătorul echipei Stormwatch, și un pui de avatar Ellisenian ne explică că s-a lăsat prea mult timp subjugat de superiorii săi din Națiunile Unite și că este timpul să înceapă a transforma lumea. Pentru a face asta restructurează echipa eliminând sau trecând în rezervă toți membrii care au dezvoltat relații amoroase, pentru că Storwatch se schimbă și nu are loc pentru iubire. Între noi fie vorba, nu consider că Ellis se credea în stare să modeleze personajele alea, să le cristalizeze în ceva cu adevărat glorios, așa cum a făcut cu cele rămase.

Aduce trei membri noi, Jack Hawksmoor, pentru o vreme Batmanul resident al echipei, un om legat inextricabil de orașe, care a fost răpit de de extratereștrii ce i-au înlocuit organele pentru a-l adapta unei vieți urbane; Jenny Sparks, de asemenea un avatar Ellisenian, o domnișoară care s-a născut în 1900, care nu a îmbătrânit deloc de la 20 de ani și care poate manipula cum vrea energia electrică; în final Rose Tatto, despre care nu știm nimic decât că e ciudată, se folosește de o Katana și un pisto în același timp, e psihopată, traumatizată și nu prea vorbește.

Stormwatch își schimbă costumele și chiar primesc în sfârșit un soi de simbol. Apoi Meteorologul împarte Stormwatch în trei echipe, fiecare cu un scop tactic precis. Stormwatch – Prime pentru conflicte ăn zone de război, mai ales ceva care vizează supereroi; Stormwatch – Red pentru acte de distrugere în masă(și credeți-mă, fac niște lucruri abominabile un pic mai încolo în serie), iar Stormwatch – Black pentru conflicte urbane și spionaj. Oficial ei nu există.

Mai țineți minte supereroul nazist? Prima misiune a Stormwatch în noua sa formulă este să îl elimine. Însă pe parcursul luptei, devine tot mai evident după cine este construit. Iar această luptă nu are numai scopul de a demonstra eficiența noii echipe ci și de a spune odată și pentru totdeauna, că Ellis vrea să schimbe lucrururile, vrea să creeze, nu se mulțumește numai cu reinterpretat în moduri din ce în ce mai sumbre vechile arhetipuri.

Poate vă aduceți aminte de articolul acesta.
Stormwatch este o bandă cu supereroi, iar ca atare în primul rând o bandă de acțiune și de aventură și de multe ori se simte ca una, abordând stilul și chiar clișeele benzilor sau filmelor de acțiune. Ellis o face însă să fie vorba despre mai mult decât bărbați și femei în colanți aruncându-și pumni și arzându-se cu raze de energie. Englezoiul scrie aici povești despre schimbare, despre corupție, despre religie și credință, despre drepturi, despre putere și despre iubire, chiar dacă cel mai mult se axează pe actul carnal prin care aceasta se manifestă. Stormwatch nu este dedicată culturii populare și supereroilor,însă uneori înclină respectuos capul către astfel de creații, iar pe altele le scuipă drept în față. Plantery se dedică culturii, Transmetropolitan se dedică adevărului, Doktor Sleepless tehnologiei, iar Stormwatch își oferă ofrandele schimbării. Nu degeaba ultimul capitol al primului volum este intitulat change or die. Este o bandă în care personajele evoluează atât fizic și emoțional cât și în statut, echipa din care fac parte suferă mereu restructurări, protagoniștii, dar și antagoniștii își dedică eforturile modificării cursului lumii. Genul poveștilor se schimbă, scara la care au loc crește, iar în final, acel titlu devine un mesaj către întreaga industrie a benzilor desenate. Iar acum vedem că Warren Ellis a avut dreptate. Industria și-a schimbat un pic cursul distructiv, însă nu către soluția nouă adusă în Stormwatch, nu destul de multe benzi, cel puțin, alegând în schimb construirea unei Ere de Argint, celebrarea unor povești și virtuți care au fost depășite cu un motiv.

The Twilight Saga – Eclipse

2010-07-20T10:24:00.002+03:00

Sau

-Dacă tot mă pui să mă uit o oră jumate la pieptul dezgolit al unui vârcolac indian arată-mi și mie măcar o țâță oricât de frigidă o fi-

Filmul ăsta, întreaga ”saga” de fapt, mă obligă să îmi pun mult prea multe întrebări și mi-e teamă ca răspunsul la ele să nu-mi zdruncine încrederea în umanitate.

Nu la fel de plictisitor ca primul film din ”saga”, motiv pentru care ar putea fi ceva mai ușor de vizionat, în special în companie potrivită, dar infinit mai dureros. Twilight nu a fost un film...prost. Nu pentru că ar fi avut ceva virtuți artistice, dar pentru că și-a îndeplinit scopul. Mi se pare stupid să ataci o operă culturală pentru că nu este alipită la propriile tale percepte critice, în contextul în care își satisface audiența. Însă aici trebuie să se ridice o întrebare: de ce Eclipse își mulțumește audiența?

Este un film violent, cu secvențe prelungite de acțiune rezultând în morți chiar grafice pe alocuri, în ciuda lipsei aproape totale de sânge. Interacțiunile dintre Jacob și Edward nu fac decât să scoată la iveală tot ce este mai rău din cei doi și să îi facă să se comporte în moduri care nu văd cum de nu ar stârni greață. Jacob manifestă clar atitudinea și mentalitatea unui violator, forțându-se asupra Bellei, bucurându-se în cel mai lasciv mod cu putiință atunci când are ocazia să o atingă. Nici Edward nu este mai presus impunându-și voința în fața Bellei, uneori împiedicând-o să facă anumite acțiuni chiar fără știrea ei. Toate eforturile lui au scopul de a o izola și de a o controla. Nu mai este fantezia care implică doi bărbați întunecați și misterioși luptându-se pentru antipatica fecioară ci un coșmar în care cei doi masculi își consumă conflictul pe câmpul de bătălie format din trupul și psihicul femeii. Treaba asta nu ar da atât de mult în misandrie dacă Bella chiar ar fi un personaj. Dacă Bella ar manifesta oarece trăsături de caracter, dacă ar avea motivații în spate, dacă ar avea crezuri și un profil psihologic complex creionat prin interacțiunile cu ceilalți și prin reacțiile sale în diferite situații; dacă Bella nu ar fi un arhetip în care să se reagăsească întreaga populație feminină ci ar fi o anumită fată, una numită Bella, despre care să știm lucruri, pe care să o cunoaștem și să o putem diferenția de celelalte necunoscute din sala de cinema, atunci ar fi fost o poveste despre trei oameni care confundă dorința carnală cu iubirea eternă și predestinată.

Cred că singurul lucru bun pe care l-a făcut Eclipse este că m-a făcut să trec peste stupiditatea conceptelor de bază, peste caracterul dezastruos al dinamicii dintre personaje, peste aspectul pornografic al întregii serii, iar asta oferindu-mi lucruri chiar mai deranjante. Exceptând două sau trei scene, în Twilight, defectele se aflau undeva în fundal, în aluatul din care a fost plămădit filmulul și nu la suprafață. Motiv pentru care pe parcursul vizionării, ai fi putut să uiți cât de lipsite de sens sunt unele lucruri(asta în cazul în care nu adormi ca mine-de unde s-ar putea trage viziunea oarecum favorabilă asupra celebrei risipe de celuloid-). Eclipse nu te lasă. Este prea pretențios pentru propriul bine, mai ales când este lipsit de logică internă și personajele oferă importanță exagerată unor lucruri care nu ni s-au demonstrat niciodată de ce să o merite(cum ar fi strălucirea vampirească care a apărut extrem de succint și lipsit de intensitate în scena inițială). Povestea este demnă de un fanfict și pot să jur că am citit unele mai bune decât Eclipse. Suficiența și ignoranța cu care se utilizează flashbackul și simetria în filmul ăsta mă face să îmi cuprind pântecul în agonie sfincterală. Nu cred să se fi reușit vreodată în istoria filmului, utilizarea eficientă a flashbackului într-o altă perioadă istorică, poate doar atunci când intenția a fost una umoristică. Mi se pare o tehnică amatoricească și leneșă de a încerca să se adâncească niște personaje de care deja, fiind al treilea film, nu ne pasă. Mai ales când poveștile din flashbackuri păreau mult mai interesante decât cea din prezent. De fapt, toate poveștile secundare din film păreau mai interesante decât cea principală. Și doare atât de mult potențial irosit. Care a fost treaba cu pătura primită de Bella dacă nu au folosit-o în munți când murea de frig? De ce s-a făcut simetria între Jasper și Billy, dacă nu a rezultat într-o confruntare dintre cei doi și într-o posibilă reabilitare a nouă născutului, sau în a-i face moartea să aibă un mai mare impact? De ce au făcut tot filmul ăsta când nu s-a realizat absolut nimic în el, simetria dintre început și final nearătând distanța parcursă de personaje ci tocami faptul că nu s-a întâmplat nimic, doar curățat un pic niște fire narative care nu necesitau în niciun caz un film întreg.

După toate astea faptul că muzica a fost aleasă prost, că lupii nu avea o mărime constantă, că personajele iau decizii schizoidale ca întotdeauna, că vampirii nu strălucesc decât sub cea mai puternică lumină posibilă și nici atunci nu este prea mare problemă, că modul cum este filmat duce lipsă de consistență și că alea două cadre mai interesantă nu au scop și se potrivesc ca nuca în perete, că sunt prea multe extreme close-ups, că tot filmul are un foarte clar mesaj în favoarea castității adolescentine, că Edward joacă de parcă ar fi într-o continuă criză de hemoroizi; după jegul de poveste pretențioasă(că prostul nu e prost până nu este fudul), toate lucrurile de care m-aș fi plâns până acum, par să nu mai conteze așa de mult.

Halloez!!

2010-07-14T22:25:00.000+03:00

Citat. Interesting. Comments puiz. (Imago-i tot al meu, dar de ce sa nu-mi fac un pic de publicitate?)

http://imagomacula.blogspot.com/2010/07/fragment.html

Fanboys are a superstitious lot...(Twilight: The Graphic Novel)

2010-06-26T16:57:00.003+03:00

Probabil că sunt eu cam ruginit în ceea ce privește mangă că nu prea îmi dau seama cum să mă exprim în cel mai elocvent și elevat mod posibil cu privire la Twilight: The Graphic Novel? A da, am găsit! SUGE!!!Arta e mediocră în cel mai bun caz, culorile enervante, letteringul absimal, iar scriitura mă face să vreau să fiu lobotomizat.

Așa credeam și, Edward...Așa credeam și eu...

Personajele au fost transmutate într-un stil manhwa(similar cu cel manga numai că părul este mai realist se citește de la stânga la dreapta, sunt mai multe umbre și gradiente ca în manga și e corean) și arată ok. Unele scene sunt dinamice și în orice caz nu la fel de plictisitoare ca cele din film(sau din roman din câte mi s-a dat de înțeles). Însă fundalurile și foarte multe scene sunt făcute după fotografii. Ceea ce dacă ar fi fost realizate cum trebuie nu ar constitui o problemă, cel puțin doi dintre artiștii mei preferați fac asta foarte des, iar altul lucrează exclusiv astfel, dar în timp ce ei aplică cu grijă efecte și se folosesc de model pentru că nu au cum altfel să facă lună de lună ceea ce fac, oricum tratând inteligent imaginea astfel încât să se contopească cu stilul întregii benzi, aici arată de parcă cineva a răsfoit un album de fotografii prost developate și s-a apucat să deseneze oameni pe pozele cu geamuri. E penibil, leneș și anulează din puterea stilului manga/manhwa, atrăgând atenția asupra decorului și nu într-un mod bun.

Așa se folosește Alex Ross de model

Așa McKean

Așa o face Maleev(asta o aveam deja decupată)

Și așa Young Kim

Intenția artistului pentru culori a fost bună, și anume să picteze orașul în griuri șterse, lăsând culorile vibrante pentru scenele intense. Și dacă ar fi fost realizată cum trebuie ar fi fost foarte frumos; poate un pic kitchios, dar … e o bandă desenată, tre’ să fie un pic kitchiosă. Doar că nu i-a ieșit și am dubii că intenționa să facă asta de la început, pentru că paleta de culori aleasă este anapoda, iar culoarea în sine aplicată grăbit și ineficient și aproape aleatoriu.

Proza este cea mai proastă peste care am avut nenerocoul să dau vreodată. Parcă ar fi un curent de cioburi slinoase care se scurge printre circumvoluțiunile mele atrofiate. Personajele sunt schizoide, acționând contradictoriu, numai bun pentru a alimenta fanteziile prepubescente. Nu apare pic de conflict, nici interior, nici exterior; toată lumea o adoră pe Bella de parcă ar fi o zeiță de fildeș și nu o adolescentă venită din Pheonix care îi privește de sus cu dispreț și dezinteres. Nu există pic de impuls în spatele benzii ăsteia, vreo fărâmă de motivație în spatele personajelor, mai mult decât porniri juvenile. Ah și e pretențioasă. Și e o analogie pentru castitate. Cred că nu trebuie să detaliez mai mult de ce e stupidă povestea, nu?

Dar nimic din ce am discutat până acum nu este la fel de rău ca letteringul. Times New Roman ca font, baloane imense și transparente agățate de personaje cu niște codițe confuze. Letteringul este una dintre cele mai importante elemente ale unei benzi desenate, motiv pentru care sunt oameni specializați exclusiv în așa ceva. De ce? Pentru că letteringul este liantul care poate transforma o bandă ok în una monumentală, sau poate strica o bandă fabuloasă. Letteringul nu înseamnă numai aspectul literei. Înseamnă forma balonului, modul cum face legătura între text și personaj, poziționarea balonului. Letteringul ghidează ochiul pe pagină, ascunde defecte în desen și îi evidențiază aspectele puternice. Letteringul transformă și condensează în limbaj grafic totul de la miros la tonul vocii.Mă rog, asta într-o bandă bună. Aici distruge orice fărâmă de plăcere care ar fi putut fi extrasă din această risipă de hârtie.

De fapt…Lettering face exact ceea ce ar trebui să facă. Este plat, plictisitor, prost făcut, scoate în evidență toate defectele benzii, atât artistice cât și de scriitură. Amplifică experiența neplăcută transformând-o în ceva de-a dreptul dureros.

Cele două panouri care îmi plac

Sunt unii care speră ca acestă bandă să aducă clientelă nouă unei industrii pe moarte(cum e în SUA) și ar fi plăcut, dar nu cred că se va întâmpla asta. Motivul este simplu: demograficul căruia îi place Twilight încât este dispus să plătească 20$ pentru a retrăi în alt mediu momentele preferate din film și carte, nu este unul care să suțină constant industria. Motivul pentru care se vinde Twilight: The Graphic Novel este că face parte dintr-o franciză din ce în ce mai puternică. Pe logica asta toți cei care au cumpărat romanele Star Wars sau Star Trek(și sunt multe, iar unele nu sunt proaste, mai ales în curtea trekerilor) ar trebui să fie înglobați în demograficul literaturii SF/Fantasy și să devină fanii lui Gene Wolfe sau ai lui Stephenson. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Uitați o diagramă:

Habar n-am cât de bine am făcut-o. Rozul reprezintă fanii lui Twilight, diagrama roșie pe cei Hard-Core care ar cumpăra orice are vreun soi de legătură cu Twilight, iar verdele cei care cumpără comics și manga. Gabe și Tycho sunt acolo pentru a face lucrurile mai explicite și un pic mai plictisitoare.

Sper să nu se supere proprietarii Penny Arcade că m-am folosit de reproducerea parțială a unui strip de-al lor.

Who digs the digger(wait what?)

2010-06-24T21:48:00.000+03:00

Watchmen este o bandă imposibil de filmat. Pelicula lui Snyder transformă în parodie tot ceea ce este inteligent și intens în banda lui Moore și a lui Gibbons. Scriitorul a construit intenționat niște personaje absolut oribile, cu care n-am reușit să empatizez în nicio măsură, dar arta lui Gibbons, prin limbaj corporal, ticuri și emoții le-a mai umanizat și le-a adâncit. Prin această suprapunere de cuvânt și artă, prin interacțiunile atente ale intelectualului și visceralului, Watchmen, banda, se bucură de niște personaje parcă desprinse din literatura clasicistă(dacă este un lucru bun, voi alegeți). În filmul lui Snyder nu există așa ceva. Tot ceea ce este sugerat în bandă, în film te lovește în față; însăși hiperviolența stilizată din film neagă esența poveștii pentru că anulează ideea de mascaradă, de prefacere. În momentul în care arăți că Nite Owl II poate pune la pământ personalul instruit și antrenat al unei închisori, demonstrezi că ceea ce ai în față este un supererou și nu un individ complexat, plin de nevroze și iluzii, așa cum intenționa Moore să arate. Ridicând cuvântul din spațiul său fizic pe care îl are în bandă și pierzând narațiunea relativ haotică a panourilor, schimbându-le cu un mod liniar de a nara se pierde din densitatea benzii, din ceea ce realizează prin juxtapunere. watchmen(nu-i typo) a eliminat cel mai grandios lucru realizat în Watchmen, unicul lucru care să facă banda să capete aclamațiile pe care le primește. Modificând aspecte aparent nu foarte importante ale poveștii(no Tales of the Black Freighter???), în ciuda faptul că totul este de maximă importanță în bandă, watchmen pierde puterea poveștii, dar obligându-se să respecte cu fanatică fidelitate mare parte din modul cum ne este prezentată bandă, filmul distruge și ceea ce ar fi putut realiza folosind mediul cinematografic rezultând o operă sterilă, care se face vinovată de imitație exploatativă.

Snyder nu a înțeles ce a făcut bandă să fie atât de bună. În niciun caz nu a fost povestea. Și Gibbons o recunoaște: ”as it progressed, Watchmen became much more about the telling than the tale itself.” Are practic același plot cu 6485 dintre benzile tipărite în momentul de față, cu orice film noir sau de spionaj. Modul cum e spusă povestea contează. Mediul în care este spusă contează. watchmen este un cadavru cultural, o mumia unui înțelept îmbălsămată scoțându-i-se creierii și inima. Să știți că nu este o coincidență că cele mai bune filme făcute după adaptări, nu au rămas foarte fidele în formă materialului adaptat. În schimb multe au reușit să captureze esența, în ciuda cârcotelilor autorilor. Snyder nu încearcă așa ceva.

Chiar n-am mai mult de spus despre film, pentru că nici el nu comunică mai mult. Este artificial, pornografic și plictisitor.

300

2010-06-20T14:25:00.000+03:00

De abia acum am văzut și eu 300. Înainte să vorbim despre film, câteceva despre bandă. 300 a lui Frank Miller și Lyn Valrey a fost o bandă destul de ciudată. Cred că e singura bandă unede numele coloristului să fie menționat cu aceeași tărie cu cel al scriitorului și al artistului; lucru care până la urmă mi se pare normal și ar trebui făcut mai des. Apoi, are un format foarte rar întâlnit, mai asemănător cu cel al unei cărți de colorat, sau al unei cărți de povești ilustrate. Și într-un fel asta și este. Apoi, paginile sunt construite în general prin suprapunerea unor panori micuțe peste o imagine mai mare, aproape cât toată pagina. Bănuiesc că dată fiind explozia de double-page spreads din anii 90, Miller a simțit că trebuie să arate industriei cum se folosesc defapt. Pasul benzii este excelent, iar detaliul în care este construită lumea și în care sunt caracterizate personajele este uimitor dat fiind numărul de cuvinte scrise, asta mai ales din cauză că natura benzii desenate crează nevoia de analiză. În același timp cred că este și o reacție la atitudinea de continuă demitologizare a supereroilor, pe care a căpătat-o lumea benzii anglofone în acea perioadă și care nu a fost în totalitate oprită. 300, banda, pășește pe o linie foarte fină ce separă faptul istoric de legendă, dar o face într-un mod foarte inteligent, pentru că deși exagerările sunt evidente, nimic nu pare în totalitate neverosimil(înafară de aspectul și rolul Immortalilor). Deasemenea, banda a fost inspirată de un film; deci este evident că 300, filmul nu își avea rostul.

Nu numai asta, dar cred că Snyder fără să vrea a ales două dintre cele mai greu de adaptat în film benzi făcute vreodată și cred că singurul motiv pentru care nu a adaptat și Dark Knight Returns este lipsa unui actor potrivit rolului lui Batman. Din motive pentru care nu le înțeleg, Snyder exagerează și mai mult banda, făcând unele momente destul de puternice să devină apropiate de ridicol. Elimină aluziile la homosexualitatea spartanilor, introduce încă o scenă erotică și le intensifică pe cele deja existente, elimină trimiterile la lupta atenienilor pe mare. În bandă nu apăreau rinocerii, magicenii, trolii, iar Immoralii nu semănau așa de bine cu niște samurai și nici nu utlizau katane.

Cu toate astea, la cât de ridiculizat a fost filmul, la ce recenzii a primit, la media de 50 de pe Metacritic mă așteptam o la experiență durerosă, mai iritantă chiar decât Watchmen, filmul. Nu pot să zic că mi-a plăcut, dar m-a făcut să râd când trebuia să râd(și într-o scenă în care nu sunt sigur că trebuia să râd), prietena mea s-a simțit răzbunată când soția lui Leonidas s-a răzbunat(secvență inutilă de evenimente, dar finalizată ok), iar prima luptă a fost drăguță. M-a enervat CGIul și tot sentimenul de artificialitate pe care îl emana filmul, dar nu mai mult decât m-a deranjat în alte părți. Și până la urmă, faptul că trece peste linia pe care rămâne banda este o confirmare a naturii ambelor lucrări. Sunt legende, povești, basme. Și la fel ca orice basm transmis prin tradiție orală, suferă exagerări și modificări în încercarea de a întrece povestitorul de la care s-a preluat povestea. Miller este asemeni lui Dilios care aduce spartanilor o versiune glorificată, dar în esență veridică a luptei de la Termopile, iar Snyder precum un mândru spartan, dar nu la fel de bun povestitor, se laudă grecilor cu isprăvile semeției sale întinzând totuși coarda.

Și nu e atât că mă enervează faptul că a fost criticat filmul, ci criticile care i s-au adus. Lipsă de acuratețe istorică, subtextul homofobic, faptul că perșii au fost portretizați drept tiranici, superstițioși, androgianli și negri; faptul că personajele sunt unidimensionale(cea mai tâmpită critică posibilă, care arată destul de clar faptul că oamenii sunt au fost porniți apriori împotriva filmului).

Dacă deja nu e evident, o să o spun mai clar. Acesta este scopul poveștii ăsteia. Este un eveniment repovestit de către un narator nesigur cu scopul de a mitologiza lupta și implicit pe cei implicați în ea, spre a inspira întreaga comunitate din care face parte. Iar alea două personaje care zic mai mult de trei replici nu sunt unidimensionale. Au caractereristici care s-ar putea să nu placă, sau pe care s-ar putea să nu fiți obișnuiți să le vedeți în personaje atât de importante, dar asta nu înseamnă că au fost foarte prost construite. Sunt ceva mai greu de identificat în film dar sunt acolo. Leonidas este un rege războinic care vede idealul spartan de viață corodat pe de o parte de către superstiții și tradiții anacronice, pe de altă parte de influența hedonistă a celorlalți greci. Iar în imperiul Persan se regăsesc cumulate și amplificate tocmai aceste lucruri pe care le disprețuiște; speră ca prin sacrificiul și exemplul său să poată readuce zilele de ”glorie” austeră ale tinereții sale. Este un rege mândru și crud uneori, dar pragmatic și calculat.

Cred că în ultima vreme prea multe filme au abuzat de mesaje politice astfel încât în momentul în care apare un film lipsit de mesaj politic, comunitatea criticilor nu știe cum să reacționeze. Intenționat sau nu, este un film meta, un film postmodernist, pentru că adaptează servil o bandă meta și oarecum postmodernistă. Nu unul bun, dar sunt sigur că dacă l-ar fi transformat într-o trilogie de 11 ore, dacă ar fi fi scos sfârcurile feminine din cadre și ar fi pus niște frumușei în rolurile ”principale”, ar fi ajuns și 300 la Oscar.

Most awesome cover ever!!!

2010-06-19T00:52:00.000+03:00

Mage - The Hero Discovered

2010-06-18T12:59:00.000+03:00

Sunt câteva diferențe importante, fundamentale chiar, în modul cum este percepută banda desenată de către americani și cum este ea gândită de către europeni sau de către japonezi. Pentru a le diferenția de caricaturi, noi le numim albune, ei romane grafice, sau pur și simplu cărți. Formatul colecțiilor diferă. În Europa tinde să fie A4, în timp ce tradeurile americane sunt de dimensiuni mai mici pentru a sta mai comod pe raft lângă alte opere de literatură(printre alte motive). Majoritatea benzilor americane sunt făcute într-un studio după specificațiile unui ”scriitor”. Este destul de evident faptul că banda americană s-a văzut mereu în relație nu cu filmul sau animația, nici asemeni benzii europene nu și-a creat o identate prorpie, ci a simțit mereu spectrul romanului tronând deasupra-i. S-a văzut ca o continuatoare a literaturii pulp, nu ca producătoare de material artistic independent. Artistul a fost transformat într-un ilustrator, obligat să își adapteze stilul către un ideal comun de realism, iar în cele mai fericite cazuri i s-a atribuit și rolul de povestitor. Dar nici atunci, banda americană nu are încredere în imagine și în puterea ei, aruncând mereu cuvinte, pentru a fi sigură. Doar e literatură, ce naiba! Și de aici se trage puternicul complex de inferioritate pe care l-au exorcizat în parte Dark Knight Returns și Watchmen.

Din modul acesta de a vedea banda desenată, din neîncrederea(uneori îndreptățită) în artist și dintr-o dorință de a demonstra validitatea benzii ca literatură, ca simplă istorisitoare, din toate aceste lucuri izvorăște o boală de care banda americană nu s-a vindecat decât prin anii 2000. PREA MULT TEXT INUTIL!!! Iar în cazurile în care a făcut-o, a dat în extrema cealaltă.

1965

1971

1986

2003

1984

Ajung acum și la Mage a lui Wagner. Grendel e un pic altceva decât ce mă interesează pe mine în momentul de față. De la un anumit punct a devenit o bandă superioară lui Mage, dar până să ajungă acolo aproape s-a terminat deceniul și oricum, Wagner a evoluat în altă direcție decât cea care mă interesează să o discut la Mage.Spre deosebire de Swamp Thing, sau Daredevil, Mage nu este o operă care folosind toate materialele intelectuale de care dispunea la momentul respectiv a creat ceva monumental ci mai degrabă a prevăzut elementele care domină mediul în zilele noastre. Seamănă mult mai mult cu Ronin din punctul acesta de vedere. Mage este povestea unei creșteri, este un bildungsroman metatextual, reprezentând maturizarea lui Wagner atât ca artist și ca om.

Banda începe cu un avatar al autorului, Matchstick, discutând autocompătimitor cu un om al străzii. Motivul pentru care Wagner a modelat protagonistul după chipul și asemănarea sa, nu a fost nici vanitate, nici lipsă de imaginație, ci dorința de a crea un nou arhetip, un personaj proaspăt cu manierisme proprii și cât mai verosimile. Ceva care să se simtă viu și tangibil. Mai târziu Matchsticks îl găsește pe cerșetor, Mirth pe numele lui, în apartamentul său, unde efectuează o serie de trucuri magice arătându-i personajului principal o față până atunci nevăzută a lumii.

Intenționat, deși nu foarte bine realizat, moralitatea din bandă este foarte clară, cu doi poli extremi; cel al binelui și cel al răului, al eroului și al răufăcătorului. Între ei nu se găsesc prea multe lucruri. Se găsește o claritate și o siguranță care îmi place în asemenea contexte; de asemenea și o forță aproape automantă în spatele narațiunii. Vânați de demoni, Mirth și Kevin Macthstick procură o bandă ajutoare, descoperă puteri noi(și identități dacă tot suntem acolo), iar în final triumfă, cu toate că sacrifiicle și turbulențele nu lipsesc.

Mage este o bandă suprinzător de literată, pulsând de elemente preluate din piesele shakespeariene și din diferitele legende englezești, în special cea a Regului Arthur; nu știu sigur în ce măsură înțelegea la momentul acela Wagner cultura la care făcea încontinuu referință și din seva căreia își modelează personajele, pentru că unele suprapuneri îmi par destul de suspecte, interesante la nivel superficial, dar spre deosebire de ce se întâmplă în Sandman, cedează la o analiză mai intensă. Totuși, asemenea lui Sandman și spre deosebire de Swamp Thing cultura pe fondul căreia este construită bandă nu are scopul de a impresiona pe cititor ci de a-l apropia de personaje. Referința nu apare ca o afirmație menită să demonstreze eruditatea scriitorului, ci este înglobată indivizibil în text. Astfel, chiar dacă Wagner nu era în stare la momentul respectiv să transmită prin dialog și cursul poveștii idealul său eroic, acesta parvine cititorului prin legăturile care le face la subtextul operei.

Scriitura din bandă este destul de amatoricească, seamănă cu ceva ce aș fi scos eu pe la 12 ani, cu personaje evidente, nu foarte nuanțate, un plot twist care se anunță de la început și un pic cam mult dialog ca expoziție acolo unde nu-și are rostul. Asta cel puțin în primul volum, în cel de-al doilea situația se remediază, dar nu despre el vorbim. Însă astea vin lipsă de practică, nu de talent. Din punct de vedere vizual însă, este o bandă foarte puternică, cu un stil deco curățel și foarte expresiv, dinamic și totuși iconic. Wagner are foarte multă încredere în imagine, lipsind uneori pagini întregi de text, pentru că deși încă nu mânuiește cum trebuie cuvântul, deja este stăpân pe limbajul specific benzii desenate. Iar asta înseamnă că Wagner are încredere și în cititor. Genul de încredere pe care nu prea am văzut-o într-o zonă atât de apropiată de mainstream, decât la Miller. Nu îl forțează să se implice în acțiune și nici nu îl asaltează cu explicații răpidu-i astfel orice bucurie în construirea personajelor. Nu pierde timp reamintind evenimente din trecutul personajelor, repovestind întâmplările din ultimul număr și actualizând permanent starea lor psihică. Povestea curge, de la capăt la coadă, de parcă nici nu ar fi fost serializată. Asta o face mai greu de citit lună de lună, dar mult mai intensă odată citită într-o colecție. Așa cum sunt majoritatea benzilor moderne.

De-a lungul timpului s-au făcut o serie de experimente în banda americană de a crea o formă mai matură, mai seriosă, a comicului. Artiști cu greutate precumt Eisner, Steranko sau Gil Kane sau încercat să reconcilieze proza cu arta în opusurile lor, cu diferite grade de succes critic și comercial, însă Wagner a fost unul dintre primii care au găsit forma perfectă pentru un roman grafic.

Swamp Thing

2010-06-16T22:10:00.000+03:00

Alan Moore a scris multe, multe chestii faine care mie nu îmi plac. Adică îmi plac foarte mult, dar cu câteva excepții, doar la nivel intelectual, după ce mă forțează să le recitesc. Nu acesta e și cazul lui Swamp Thing. Că o fi vanitatea și autoindulgența lui Moore direct proporțională cu barba lui, că arta spectaculoasă mă face să trec peste discursul său în general lipsit de sentiment ... chiar nu știu. Dar cu Swamp Thing, Moore & co m-au prins din prima într-o poveste cu teme mai mult decât horror, foarte imaginativă, foarte bine scrisă și desenată, cu personaje umane, chiar dacă unele sunt de fapt monștri.

Din cauza benzii ăsteia cei de la DC s-au apucat să reînvie francize vechi, dar sub forme mai mature și să le ofere scriitorilor importați de la 2000AD să facă ce vor cu ele, indiferent de ce zic băieții de la CCA (Comics Code Authority), benzi care mai târziu vor ajuta la formarea lui Vertigo. Asta este banda care în care s-a născut John Constantine, personaj de o popularitate imensă și care deține,cred, cel mai lung titlu la Vertigo, după care au făcut și un film(despre care cu cât vorbim mai puțin, cu atât mai bine). Swamp Thing al lui Moore servește și drept precursor spiritual pentru Sandman, cu care împarte într-un fel structura narativă, câteva personaje și abordarea asupra genului. Începutul deceniului a fost dominat de Marvel, dar Swamp Thing a însemnat revenirea celor de la DC, și ce revenire a fost!

Len Wein a creat Swamp Thing ca o ultima încercare de a ataca genul Horror în banda desenată americană, jucându-se un pic cu o poveste de tipul Frumoasei și a Bestiei. Și au fost povești bunicele, nu neg, dar ideea de horror a rămas doar în fundal, fără să se materializeze prea puternic nici în poveste nici în atmosferă, poate doar în personajele destul de ciudate. Deja, când i-a fost înmânată lui Moore banda, au trecut 10 ani, mediul a suferit câteva transformări, nu multe, dar destule încât să îi permită să-și dea drumul la imaginația sa bolnavă de engleazoi crescut sub administrația Thatcheriană.

This is a sex scene. Pe bune!

Originalul Swamp Thing începe cam așa. Este un nene, un cercertător cum se găsesc atât de des prin paginile revistelor prost colorate, care în urma unor circumstanțe pe care nu stau să le descriu, se găsește scos din trupul său și găzduit într-un mormat de vegetație mlăștinoasă. Ipoteză destul de clasică în ficțiunea horror, omul în trup de monstru. Când a venit Alan Moore la cârmă, a introdus niște schimbări. A făcut un retcon, cum se mai spune. După el, Alec Holland, cercetătorul, a murit. Se emite o ipoteză, cum că ierburile de mlaștină afectate de experimentele lui Holland au prins viață și au copiat conștiința creatorului lor. Mai târziu se dezvăluie că au fost mai multe creaturi ale mlaștinii și că ele servesc un Parlament al Copacilor. Sunt forțe mistice care se nasc în diferite ipostaze, dar mereu în strânsă legătură cu întreaga masă vegetală a planetei. Până la un punct, schimbarea asta nu pare să influențeze mult cursul poveștii, în schimb tematic transformă complet perspectiva asupra cărții.

Eliberând personajul lui Swamp Thing de obligativitatea emulării umanității, îl face să transceadă către stadiul unui semizeu, iar pe parcursul poveștii devine o creatură din ce în ce mai străină de ceea ce am considera formal să fie uman. Totuși, în esența sa se cristalizează trăsăturile pe care preferăm să le gândim specifice omului, în special pe cele despre care credem că îl împlinește ca ființă; iar cea mai nobilă dintre acestea este capacitatea de a iubi. Și iubirea dintre Swampt Thing și Abby este cât de platonică poate fi, consumată doar în îmbrățișări în sânul naturii.

Interesul pentru figurile mitice este acolo, iar Moore chiar construiește o întreagă mitologie din figurile pe care le-am putea lua în râs ce populează universul DC, suprapunând peste ele arhetipuri eroice mult mai vechi și mai puternice. Ocultul și supranaturalul este prezent aproape permanent în paginile acestei benzi, dar nu ca forță neinteligibilă a răului, ci ca o manifestare a trăirii, a puterii pe care o capătă un sentiment, o stare, orice fel de simțământ ajuns la paroxism, fie ea dorința de a proteja sau de a seca.

Deci da. Swamp Thing este o bandă romantică. Poate un romantism gotic, dar pulsează atât în formă, cât și teme de substanță romantică. Lucru care înseamnă că asta este una dintre cele mai mature benzi ale lui Moore, în general dânsul păstrând o perspectivă barocă, aproape matematică asupra operelor sale. E ciudată bandă asta. E atât de atipică lui Moore banda asta. De obicei domnul Alan Moore arată că în spatele tuturor actelor caritabile, se află ceva dubios, întunecat, malițios. De obicei arta din benzile scrise de Moore este atât de controlată încât datorită suprasaturării cu informație ajunge să obosească cititorul. De obicei, personajele feminine în benzile lui Moore efectiv își castrează emoțional partenerii.

Despre artă cred că nu mai este nevoie să vorbesc și să explic de ce nu seamănă cu nicio altă bandă la care a lucra distinsul autor. Poate Promethea. Poate...Relația dintre Alec(Swamp Thing) și Abby este dulce și aproape inocentă. Rezistă și evoluează relativ calm într-o susținere reciprocă în ciuda distanței fiziologice și psihologice dintre cei doi. Înflorește, iar rodul îi este curat și dulce. Cam același lucru se poate spune și despre celelalte personaje. Oricât de malefice ar le-ar fi caracterele , oricât de crunte ar deveni crimele comise(și se fac niște chestii nasoale rău pe acolo), Moore reușește să le insufle atât de multă veridicatate încât să devină uneori dureroasă empatizarea cu ele. Iar din punctul meu de vedere iubirea sinceră și intensă dintre Abby și Swamp Thing, mașinațiile atât de ciudate ale lui Constantine și diferitele conflicte atât exterioare, dar în special interioare prin care trec personajele, mi se par mult mai interesante decât colajarea unor arhetipuri sau deconstruirea unui gen pe care nu mulți l-am cunoscut.

Sunt multe benzi supraapreciate în biblioteca lui Vertigo, dar Saga of the Swamp Thing sub Alan Moore, în mod sigur nu este una dintre ele. Ba chiar din contra, din moment ce Green Lantern: Rebirth beneficiază de o ediție Absolute, iar Swamp Thing nici măcar de un reprint.

Daredevil

2010-06-07T19:13:00.000+03:00

Când se vorbește de Frank Miller, una dintre cele mai des aduse laude ar fi cum că ar fi introdus elemente mai întunecate și mai ”edgy” în poveștile sale. Oamenii ăștia habar n-au despre ce vorbesc. Știu asta pentru că am fost și eu printre ei, dar între timp m-am vindecat. Miller a adus genuri și stil. Că omul nu e foarte normal la tărtăcuță asta este partea a doua. Aici o să vorbesc numai despre Daredevil scris și desenat de Miller, adică #168-191, Born Again fiind o cu totul altă mâncare de pește, atât artistic cât și tematic, chiar dacă unele teme sunt comune[i], pentru că sunt specifice lui Miller, ele sunt tratate diferit.

În foarte multe dintre benzile americane este o lipsă completă de sinergie dintre artă și poveste[ii], iar între anii 50 și 80 această crevasă care se forma între rolul scriitorului și cel al artistul a crescut vertiginos. Rezultatul acestei lupte dintre egourile artistice, chiar dacă rezultă o operă bună[iii] sau chiar o lucrare excelentă[iv], este mult mai apropiat de o proză cu foarte multe ilustrații, sau o pictură/grafică cu bucăți de text lipită peste ea.

Daredevil de Miller este în parte continuatorul um…spiritual al lui The Spirit. Atât în tonul poveștii, cât și vizual. Nu există nici virtuozitate literară, nici artistică în banda lui Miller. Există numai povestea, spusă printr-un nou limbaj, unul în care cuvântul contează mai mult ca formă, conținutul frazelor fiind doar un fundal pe care alunecă narațiunea. În acest limbaj replicile se împletesc cu acțiunile, se completează, se amplifică și devin lipite inextricabil.

Fiecare linie, bordură sau literă de pe pagina unei benzi poate și trebuie să comunice, direct sau indirect cu cititorul. Simpla absența a conturului unui panou lungește momentul respectiv și tensionează acțiunea din el, în timp ce un panou subțire și lung sugerează fie accelerație dacă este poziționat vertical, fie opusul, o mișcare foarte lentă, dacă se află orizontal. Și chiar dacă lucrurile astea sunt elemente de bază în teoria imaginii pe care aproape toată lumea le cunoaște, din păcate nu le-am văzut folosite foarte des până la un anumit punct.

De asemenea Miller se joacă frumos cu iconografia, de multe ori reducând personajele numai la elementele care îi simbolizează, restul devenind o umbră neagră. Găsesc ceva puternic în asemenea imagini, atunci când sunt folosite cum trebuie. În plină tradiție noir, orașul devine un personaj tăcut, dar omniprezent. Un personaj capricios care îl ajută pe protagonisti, dar îl și împiedică. Un personaj cu o prezență mereu vizibilă în fundal și în personajele secundare sau episodice. La fel ca în The Spirit. Se simte un interes puternic pentru structură, aranjamentul panourilor chiar dacă nu este foarte constant, poartă în fiecare număr câteva motive, care pot avea sau nu legătură cu tema poveștii. Deasemenea pasul este superb, textul fiind în cantități surprinzător de mici pentru câtă poveste se spune într-un singur număr. Lucrul acesta realizându-se prin numărul de panouri. Chiar și înainte de epoca widescreen, numărul de panouri pe pagină nu depășea foarte des nouă, poate nici șapte. De foarte multe ori în Daredevil sunt în jur de 15 panouri pe pagină.

Daredevil deși foarte determinat și deținând abilități supraumane, este până la urmă doar un om. Își interiorizează trăirile, se luptă cu simțul datoriei și cu propriile dorințe. Are crezuri după care se dictează, nutrește simpatii și antipatii; este chinuit de spectrul înaintașilor săi dorind mereu să le onoreze amintirea. Simte și este confuz în sentimentele sale, prins fiind între atracții, nostalgii și nevoia de împlinire afectivă. Clocotește furie în pieptul său, stârnită nu numai de acțiunile injuste ale altora, cât și de propriile slăbiciuni; furie pe care nu o acceptă și nu o îndreaptă mereu acolo unde trebuie. Daredevil este construit după un erou noir, dar și după un samurai sau un ronin, umblând printre mizerie, crimă și violență reușind să se păstreze curat, chiar dacă deziluzionat pe alocuri. Întâlnește câteva fame fatale, iar atracția dintre ei este electrizantă.

Și de asta Daredevil este o bandă specială, pentru că nu este o bandă cu supereroi, ci mult mai aproape de ceea ce a ajuns a fi considerat ”postsuperhero”. Se găsește o fuziune de noir și de xia aici, cum nu am mai văzut decât recent în Immortal Iron Fist. Iar lucrul acesta nu poate fi realizat altfel decât abandonând câteva dintre perceptele benzii din genul căreia evadează. Nu este optimistă, personajele nu sunt pure, amenințările nu sunt fizice, moralitatea nu este obiectivă și clară. Nu se duc lupte între eroi frumos colorați și răufăcători egal de penibilie, iar conflictele nu se nasc din dorințe primordiale de a distruge sau de a apăra. Ele au cauze culturare, complexe și abstracte. Mai importantă decât iubirea, decât dorința, este onorea și datoria. Iar răufăcătorii nu sunt savanți nebuni, ci asasini deliranți sau gangsteri care și-au clădit un imperiu prin propriul sânge, toți cu personalități complexe și cu care chiar putem simpatiza.

Strașnică bandă! Sunt trei volume de Daredevil Visionaries care adună toate numere lui Miller, dar sincer îl recomand numai pe al doilea. Primul este Miller numai desenând, iar al doilea deși are una dintre cele mai bune povești din toată seria, finalul în care Daredevil joacă ruleta rusească cu Bullseye, per total, numele cuprinse între apariția și moartea Elektrei sunt cele mai bune.

[i] Mântuire, obsesie și datorie.

[ii] În același timp în foarte multe dintre ele lucrurile astea două merg mână în mână, doar că există o cantitate imensă de benzi produse pe acolo

[iii] Avengers al lui Busiek și Perez

[iv] Marvelman/Miracleman

Mark Millar(all the funny titles are reserved for Batman) – Part I

2010-06-01T20:52:00.000+03:00

Dacă te apuci cumva de citit benzi anglofone, mai devreme sau mai târziu, în general mai devreme, ajungi la Millar. Nu numai că a scris timp de vreo zece ani printre cele mai populare titluri din mainstreamul american, dar a și inspirat un întreg sector de filme și animații. Kick-Ass, Wanted, vreo două filme prin 2011 probabil, și-a băgat coada în Iron Man și a scris scenariul la o adaptare în două parți al primului volum din Ultimates. Și cam toate sunt populare.

Millar este un tip inteligent, cu ceva talent, la o vreme destul de prolific, cam prea plin de sine și care tocmai datorită aspectelor enumerate, a produs niște benzi groaznice. Omul își cunoaște interesul, știe unde stă banul și ce vrea poporul, motiv pentru care ar putea concura cu un senator roman la capitolul pâine și circ.

Și-a început cariera în benzi din lipsă de bani, abandonând facultatea din cauza morții părinților.

Ajungând să scrie la 2000AD s-a împrietenit cu Morrison, scoțian și el, iar prietenia asta l-a purtat departe. Au scris titluri împreună la DC și la Marvel…mă rog, Morrison s-a folosit de numele său pentru a aduce în vizor ideile și scenariile lui Millar. Foarte mult succes n-au avut, Millar rămând câțiva ani să scrie la Swamp Thing, fără un succes comercial substanțial. Toate astea s-au schimbat când i s-a oferit ocazia să continue deja destul de populara serie ”The Authority” creată de Eliis și Hitch. Și perioada petrecută acolo împreună cu Quitley(pseudonimul lui Vincent Deighan, tot scoțian) i-a marcat crunt stilul. Am zis mai demult că s-ar putea ca Millar să fie un epigon al lui Miller. Au niște defecte similare și amândoi au migrat spre film, dar nu cred că a fost influența lui Millar atât de puternică. În schimb, pentru Ellis, nu pot fi mai sigur. La o analiză superficială, poveștile lui Warren Ellis sunt violente, anarhice, însă alerte și imense în proporții. Același lucru s-ar putea spune și despre cele ale lui Millar. Însă la Ellis, pe lângă dialogul mult superior și umorul mai natural, apare o oază de umanitate care lipsește la Millar. Acesta umple golul cu mai multă ură, angoase și testosteron. Iar lucrurile astea vând mult mai multe cărți.

Când a încetat să scrie alături de Morrison sau să fie propulsat de moștenirea unui creator mult mai talentat, Millar deja și-a făcut un nume și a început să lucreze cu o serie de artiști foarte buni. Hitch, McNiven, J.G. Jones, JRjr, Tommy Lee Edwards, toți nume puternice în industrie care doar și prin simpla menționare a numelui lor, cresc vâzările.

Cât despre stilul său…cândva a fost inventiv și witty. Acum scrie multe benzi high-concept, de parcă asta ar fi ceva bun. Dialogul său este lipsit de savoare și e mai sec decât recenziile mele, iar conflictele tinde să le rezolve în cele mai neinspirate moduri. Nu poate să își caracterizeze nuanțat personajele și deși unii îi iau apărarea argumentând că este o metodă de deconstrucție emulând dialogul lui Stan Lee(face palm)…um nu. Stan Lee trebuia să facă următoarele lucruri în 13 pagini: să explice ce dracu se întâmplă, să reactualizeze abilitățile personajelor și originea lor, schimbul de informație dintre personaje și să le prezinte în diferite ipostaze; făcea toate astea dând câte o voce diferită fiecărui personaj și umanizându-le, chiar dacă asta însemna să le prezinte numai în ipostaze emoționale extreme.

Cred că o să ilustrez pe benzile sale celelalte probleme pe care le am cu dânsul, așa că

Bottom 5 cele mai proaste benzi Millar

(mă rog, nu le-am citit pe toate și am auzit despre unele că ar fi mult mai proaste decât cele de aici, Unfunnies de exemplu)

5 Civil War (sau ”Motivul pentru care a scris Ellis `Black Summer` ”)

Civil War ca event nu a fost prost numai din cauza lui Millar. Lipsa de coordonare dintre editori(Bendis vrând să facă lucrurile în modul său, practic repovestind scene din Civil War, de exemplu) a purtat mare parte din vină. Civil War a eșuat din același motiv pentru care a eșuat și Final Crisis. Autorul principal nu a comunicat destul cu mai marii săi și/sau nu a reușit să își impună viziunea creativă. Desigur, Final Crisis este o poveste despre o apocalipsa metaficțională și reconstruirea prin acte simbolice a unui întreg univers, în timp ce Civil War este o tentativă inutilă de a comenta evoluția politicii externe americane de la WTC la Iraq. Nu că n-ar fi și asta ok în concept, dar cum titlul principal trebuie să fie mai mult o bandă de acțiune, comentariile politice au fost făcute cu cea mai mare lipsă de grație și respect pentru situația reală. Personaje caracterizate din topor, acțiuni schizoide și contradictorii, iar finalul…doamne! Cap oprit de TOȚI eroii de la WTC? For fuck’s sake. Mă doare neuronul. Totuși, ilustrațiile lui McNiven sunt pretty.

4- Kick-Ass(sau ”Fanboys, I can swing my bolloocks in your face and you will ask for more”)

Singura virtute a benzii ăsteia este arta lui Romita. Are o energie viscerală cum puțini artiști dețin. Povestea este…habar n-am. Cred că se vrea o parodie a originii lui Spider-Man și în același timp a tipilor ăstora http://www.myspace.com/doktordiscord . Asta nu o face deconstructivă. Tragi-comicul postmodernist nu e condiție suficientă unei deconstrucții și nici neapărat necesară. Habar n-are dacă vrea să fie realistă sau nu, nu știe ce mesaj vrea să transmită, personajul principal nu suferă nicio transformare interioară, muuuult prea multe referințe culturale; dar nu asta mă deranjează. Nici chiar Hit-Girl oricât de obscen o fi tratamentul aplicat unei copile. Recunosc că este destul de egoist motivul pentru care mă enervează așa de mult banda, dar asta este: nu sunt Dave Lizewski. Dacă personajul acela ar trebui să fie un arhetip pentru fanii benzilor desenate mă întreb de ce dracu le mai scrie. Nu are pic de demnitate sau de umanitate. Este un pervers egocentric lipsit de empatie gata oricând să cadă pradă impulsurilor malahice. Și e un idiot. Până să îmi dau seama că Millar nu are de gând să îl îndrepte cumva, nu m-a deranjat așa de tare, dar după aia…pana mea! Unu la mână că autorul nu are pic de integritate artistică, iar doi că nu m-am simțit în viața mea atât de insultat de o bucată de hârtie.

3 Ultimates 1 – Superhuman(sau um…”them kiddies will surely fancy a drunk Iron Man and a Captain America that loves to kill Nazies”- pentru că știți, colecția Ultimate Marvel avea ca scop atragerea unei audiențe noi, mai tinere)

Personajele sunt construite ca naiba. Tony Stark este practic un human-computer alimentat de alcool care nu ia nimic în serios și totuși ține în mână viața a mii de oameni. Și e un jerk, dar pentru că zice că s-ar putea ca într-o bună zi să moară, totul e ok. Steve Rogers este un ultraconservator bătăuș, dar pentru că are un scut cu A pe el și a recitat odată o poezie, trebuie să îl adorăm. Hank Pym, workaholic drogat. Pe Wasp habar n-am ce o face să fie om de știință…În schimb s-ar adapta foarte ușor într-un anumit district roșiatic. Fury e practic un plot device, iar Thor și Hulk…de ăștia doi îmi place. De Hulk/Banner pentru că este o masă de complexe și de frustrări, iar de Thor pentru că…(uimitor) este un personaj bun(chiar îl iert că e hipiot).

Dar astea treacă meargă…Motivul pentru care benzile mai recente ale lui Millar sunt aclamate, stă în grandoarea lor, în spectacolul oferit de brutalitatea ideilor sale. Și nu e nimic din asta în primele 4 numere. Foarte mult dialog insipid, foarte mult conturat un univers pe care deja îl cunoaștem, la construirea căruia chiar el a ajutat, iar Captain America este dezghețat de abia în al treilea număr. Este o poveste mult mai lentă decât are voie să fie și nici chiar arta lui Hitch nu o salvează.

Chiar și în arcul următor, Millar arată că nu poate să scrie pentru Hitch și aruncă câteva one-linere oribile, dar măcar acolo Thor distruge aproape de unul singur o flotă invadatoare.

2.Fantastic Four(sau ”I think that what this comic needs is a divorce and some titties”)

De ce? Îl las pe domnul Mark Waid să vă explice.

Fantastic Four al lui Millar e cam ca banda din colț. Doar că mult mai leneșă și mai lipsită de substanță. Și e plictisitoare ca naiba. Singura chestie la care a folosit banda asta a fost să îmi dau seama de ce unii îl compară pe Hitch cu Davis.

1. Wanted(sau ”Watchmen was about a blue guy with a big dong”)

Millar nu este un scriitor. El nu face povești, nu creionează personaje, nu aprofundează teme și nu întrebuințează nicio formă de estetic. El este un cumul de tehnici, unele personale, dar în cea mai mare parte împrumutate de la colegii săi din 2000AD. Îi place să creeze situații exagerate, poate poate o fi ceva awesome pe acolo, îi place să facă paralele la diferite situații politice, are unele tentative de umor fizic și sumbru, dar cel mai important, îi place să inverseze roluri. Iar numai asta este Wanted. O oglindire superficială a universului și a poveștii din Watchmen în care fiecare tentativă de a pregăti o situație uimitoare rezultă într-o aberație(glonț tras de la două orașe îndepărtare?), în care replicile personajului principal sunt abrazive pentru scoarța mea cerebrală și în final(nu de alta dar devine prea lungă propoziția) în care referințele la celelalte benzi sunt singurele lucruri care apropie osmotic de calitate această risipire a talentului lui J.G. Jones.

Millar fanboys have no fear, next time will visit his 7 most readable works.

One Batman to rule them all

2010-05-30T19:41:00.002+03:00

În primul rând ce e Planetary? O bandă în care Ellis analizează supereroii, dezlipind straturi culturale de pe ei și descoperind astfel tipuri mult mai vechi de personaje. Semănă un pic cu X-Files în ceea ce privește povestea. Cele mai bune numere sunt cele care nu au nicio legătură cu povestea de anvergură, ci prezintă câte o situație ciudată și insulară. Batman – Night on Earth este un asemenea episod periferic dar foarte interesant. În același timp, s-ar putea să fie și cel mai slab număr pentru că…nu are poveste. Nu se întâmplă nimic. Da, există un plot cu John Black care translatează dimensiuni(don’t ask) și reușește cumva să îl care după el pe Batman în diferite ipostaze, dar nu asta contează. Sunt câteva replici din partea personajelor care ne amintesc de lucruri din seria principală, dar nici asta nu prezintă interes. Banda este … un nod, un punct în care toate interpretările atribuite lui Batman se întâlnesc și sunt destul de succint studiate. Nu este cea mai subtilă poveste, dar este realizată cu mai multă grație decât The Club of Heroes și e cam la fel de densă, doar că mai puțin opacă(dacă are asta vreun sens).

Încă de pe treia pagină începem să aflăm despre Batman, chiar dacă el nu va apărea pentru încă opt. Îi găsim pe Dick Grayson și pe Joker…asta, Jasper drept membri ai organizației Planetary din Gotham. Relația dintre Joker și Batman este una interesantă și de multe ori se propune ideea cum că fără Batman nu ar exista nici Joker. Aparent așa e. Nici Dick Grayson nu mai este Robin/Nightwing, în mod normal sub tutela lui Bruce Wayne, aici probabil rămas orfan a devenit în cel mai bun caz un membru ineficient și timid al societății, în unul dintre cele mai rele și cum probabil se sugerează, un complexat sexual în absența figurii părintești a mentorului său. Oricum nu e tânărul competent și încrezător pe care îl găsim azi în DC.

Apoi o referință la eveniment important din istoria universului DC, destul de important și pentru poveste; anume Crisis on Infinite Earths. Este important pentru că evenimentul a adus împreună toate versiunile personajelor de la acea vreme, dar și pentru că Batman nu a fost foarte activ acolo, ceea ce m-a făcut să cred că nu o să apară aici.

Dar își apariția până la urmă…

WTF? Yet awesome

Și ce apariție glorioasă este. Dar ceva nu e în regulă. Ține piept unei fete care ar putea să îl pulverizeze pe Superman și aruncă one-linere. Este Batmanul anilor 2000. Mult stil, puțină substanță, la fel ca întregul deceniu.

Se schimbă și îl găsim pe cel al lui Adam West. Prostuț, amuzant, respectuos și eficient într-un mod ciudat. Este un personaj născut într-o America speriată de pierderea valorilor morale, o Americă în care până și supereroii fictivi trebuie să fie reglementați și instituiți de guvern.

Culorile mate, postura încovoiată, fizicul masiv...Hello, Miller!

Urmează apoi opusul. Un Batman întunecat, masiv și violent. Exponentul unei generații care a crescut în umbra războaielor dar fără să le cunoască. O generație care a ajuns să canalizeze nevoia de agresiune către propria națiune.

Mai importante decât anatomia, dinamismul și aspectul costumul sunt urechile

Din o schimbare. De data acesta cel al lui Neal Adams. Este un Batman mai calm și mai uman, dar la fel de consumat de datoria sa ca și cel dinaintea sa.

Aici nenea Cassaday a făcut o mică greșeală. Dacă nu mă înșel centura nu a apărut decât câteva numere mai încolo.

O foarte scurtă, dar importantă apariție a primului Batman, a unuia care are mai multe în comun cu eroi din poveștile pulp decât cu supereroii printre care umblă astăzi. Un lucru foarte important este pistolul. S-a stabilit în mitologia personajului că Batman nu folosește arme. S-a adâncit mult simbolismul armei de foc, dar ideea de bază e că părinții i-au fost împușcați deci el rezolvă problemele fără să recurgă la asemenea mijloace. Cel de aici este lipsit de istorie, nu are origine, aceasta apărând la câteva luni după prima sa poveste.

Iar în final…

(dacă este de fapt un Batman apărut printr-un Elseworld aș prefera să fiu anunțat)

The perfect Batman! Mai mult zeu decât om, mai mult demon decât înger. Este un protector înfiorător și totuși empatic, puternic și grațios. Este poziționat perfect în fața lunii, astrul nocturn radiind reverențios în spatele său. Că tot veni vorba despre lună, ea nu apare în interpretarea după Miller și în cea după Adams. Sunt curios de ce. Se găsesc la poli opuși, dar totuși egal depărtați de idealul protector, fiind obsedați de un concept abstract care își pierde valoarea când este lipsit de elementul uman? Sau sunt pur și simplu fazele lunii și este sugerată o ciclicitate?

În concluzie…este o bandă faină dacă îți place de Batman. Sunt sigur că cineva mai cultivat decât mine va putea extrage din diferitele interpretări esența epocilor în care au fost creați diferiții Batmen. Deasemenea se poate urmări și evoluția mediului atât stilistic cât și ideologic, tot pe baza exemplelor oferite de Ellis și Casaday, dar nu fără informații dobândite anterior. Este o bandă care reușește să concentreze o cantatita imensă de informație din cel care o citește, dar care oferă prea puțină. Totuși ca obiect de studiu este foarte folositoare.

Manual de utilizare pentru Grant Morrison

2010-05-21T12:01:00.001+03:00

Grant Morrison este pentru mintea mea nu foarte luminată întru intrigile politice și geografice, un soi de englez, și încă unul foarte ciudat, un scoțian din Glasgow, deși nu prea pare să se ridice la nivelul stereotipului în care l-ar încadra o asemenea origine. Onoarea asta îi revine prietenului său, Mark Millar, dar despre dânsul altă dată.

Morrison este rezultatul împerecherii lui William S. Burroughs cu Michael Moorecock, nășiți de Andy Warhole și de Tzara într-o biserică proiectată de Jack Kirby. Nu calitativ, doamne ferește, ci mai degrabă în tendința sa de a utiliza imagini absurde și suprarealiste pentru a legitimiza intelectual păturile nu foarte elevate ale culturii populare. În anii recenți nu mai este atât de evidentă acestă uniune, probabil pentru că punctele de interes i s-au mutat spre televiziune și film, medii mult aproapiate de cel în care activează cu atât de mult drag, decât cele care i-au marcat anii formativi.

De fiecare dată când am încercat să îl descriu în trecut am ajuns să îmi schimb opinia despre capacitățile dumnealui, deși nu cred că are să se mai întemple de multe ori fiind destul de puține goluri în bibliografia sa pe care trebuie să le mai umplu, unele care nu cred că pot fi umplute(cum ar fi aproape imposibilul de găsit Zenith) și altele pe care le consider nu foarte importante(cum ar fi Aztek, plotuit de Grant pentru Millar).

Nu este un scenarist în a cărui operă te poți băga imediat, pentru că sunt foarte puține povești de sine stătătoare. Asta nu neapărat pentru că asemeni lui Bendis lucrează la paișpe benzi deodată și vrea să le lege pe toate între ele, ori ca Johns, face referiri încontinuu la benzi mult mai vechi; se face vinovat de asemenea practici, însă interdependența unor titluri este de multe ori liniară la el, iar referințele, în foarte multe cazuri sunt triviale și nu foarte importante în cadrul poveștii.

Fiind influențat din punct de vedere literar de modernimul târziu și postmodernismul timpuriu, Morrison lucrează foarte mult cu banda ca mediu, și transformă bucată de hârtie pe care o ții în față într-un exponent a 100 de ani de istorie, în vârful vectorului minților creatore care și-au pus amprenta într-o formă sau altă pe cuvintele și imaginile la care te uiți, motiv pentru care banda sa este un vid care te absoarbe și te propulsează prin concepte, nu narațiuni. Ceea ce scrie el trebuie văzut de foarte multe ori într-un context mult mai larg, chiar și cele mai directe benzi ale sale cum ar fi JLA sau New X-Men. De aceea apare prima regulă pentru cititul lui Morrison: cu excepția lui All Star Superman și Final Crisis, benzile sale nu se citesc dintr-o bucată. Aș zice o limită de trei numere odată dacă este în perioadă pre-JLA și 5 post. Sau până la întâlnirea unui pasaj de Morrsion-speak(violări ale regulilor gramaticale și logice în propoziții lungi), când se face o mică pauză. Fără un context, lucrările lui pierd mult din consistență și par să se rezume la Morrsion scriind despre Morrison scriind. O experiență similară am avut cu Cărtărescu(cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât seamănă oamenii ăștia doi pentru mine...în stil și tematici, nu în calitate).

Temele pe care le adoptă sunt mult mai variate decât această simplă tehnică metatextuală, dar se pot pierde ușor din vedere la o citire grăbită și masivă. Lui Morrison îi place să scrie despre transcendentalitate(nu îmi dau seama dacă cea kantiană, dar el așa o numește), despre un soi de monoism sau panteism sau un alt –ism care implică că toți suntem ”unul”. Uneori are un mesaj ecologist, alte ori vorbește despre diferite curente în cultura contemporană. În general, aproape mereu în anii recenți, se rezumă însă la a vorbi în benzi desenate despre benzi desenate și printr-un pic de analogie forțată, despre cultură în mare. Și făcând asta (mi-e cam lene să găsesc o formulă mai frumoasă) anulează anularea neîncrederii în lipsa de veridicitate a materialului. Acesta este motivul pentru care consider că unii îl găsesc greu de citit, pentru că este destul de greu să te supui oricări operi culturale, atât timp cât ea îți amintește că este doar o lucrare ficțională lipsită de scop obiectiv.

Hmz, haideți să dau ceva exemple pentru ce am spus aici. Așa că: Top 10 Morrison comics. I love Top Tens
- Ordinea poate varia și nu este în niciun caz absolută. Nici măcar nu sunt opiniile mele permanente, pentru că sunt destul de labil în ceea ce privește preferințele de acest gen, rolul listei este mai mult ilustrativ decât de a crea un clasament.

10 – Kill You Boyfriend

Asta este opera creierului unui englez malefic. Este exemplul perfect de logică și structură narativă englezească în cultura populară. Preia o serie de clișee, le întoarce la 180 de grade se joacă cu ele în cel mai amuzant mod posibil, își face personajele să încalce toate regulile patriarhale, îi transformă efectiv în teroriști anarhici și nu suferă din cauza asta. Oarecum. E genul de bandă pe care vrea Mark Millar(gata, data viitoare trebuie să explic de ce mă tot leg de săracul Millar) să o scrie dar nu reușește.

9 – Seven Soldiers of Victory

Ah, ce eșec minunat este metaseria asta. Ideea este următoarea. Tot folclorul britanic există. Arthur, zâne(fey), vrăjitoare, etc. De fapt zânele sunt o rasă extraterestă care vin odată la câteva generații și seacă pământul de toate resursele sale, lăsând numai o mână de supraviețuitori să reconstruiască până la revenirea lor. Și numai o trupă de 7 războinici îi pot opri. Seven Soldiers este echipa care nu este o echipă. Membrii nu se cunosc, interacționează fără să își dea seama și în moduri foarte subtile, habar n-au de ză bigger picture, decât la sfârșit. Sunt două numere de Seven Soldiers, 0 și 1, desenate foarte frumos de William III și șapte serii de câte patru numere pentru fiecare membru al echipei. Seriile sunt în mare parte de sine stătătoare, au alți artiști, alte tipuri de povești și alte teme. Frankenstei este o bandă pură de acțiune, Bulleteer este o bandă despre obsesii sexuale și fetișuri, The Guardian despre wierd shit, pirați și marketing, Witch Boy despre...weird shit, religie și Oliver Twist, Zatanna despre Weird Shit și metatext(Zatanna îl omoară pe Morrison aici, parcă), Mister Miracle este o bandă care a călătorit în timp(dacă a făcut intenționat asta, Morrison este un geniu), iar Shining Knight oferă fundalul poveștii...și wierd shit. Problemele cu banda asta stau la nivel narativ și un pic la artă, care e slabuță uneori. Ideea e că deși benzile sunt legate între ele la modul sublim, fiecare revelație care apropie personajele fiind superbă, modul cum se rezolvă problema mi s-a părut realizat destul de grăbit și nu am văzut rolul celor șapte. Oricum, este un experiment foarte inteligent și care arată cât de mult potențial ar avea benzile de tip cross-over dacă s-ar face cu cap.

8 – Marvel Boy

Istoria universului Marvel în 6 numere. Artă foarte frumosă, one-linere awesome, metatext subtil(mă rog, cât de subtil poate fi metatextul), o lecție despre capitalism și globalizare și exemplul perfect pentru referințe care nu obstrucționează povestea.

7 - Doom Patrol

Dacă tot Doom Patrolul ar fi fost ca The Painting that Ate Paris, ar fi fost sus de tot în listă. Din nefericire suferă de niște artă slăbuță și de un Morrison care uneori încearcă prea mult să fie ciudat pentru a fi ciudat. Cam toți inamicii sunt ființe extradimensionale care au capete ciudate, conflictul este rezolvat mereu de un singur membru al echipei, aproape același, iar la sfârșit rămân niște plot points nerezolvate. În schimb este o poveste surprinzător de emoțională despre ciudați și despre opțiunile lor. Pot fie să se adune la un loc și în relațiile cu ceilalți să regăsească umanitatea, sau pot să abandoneze tot ceea ce este normal și logic. Ciocnim totuși The Painting that ate Paris, care este o foarte faină lecție despre curente artistice și pentru relațiile dintre personaje.

6 – Arkham Asylum

Pentru arta lui McKean, în primul rând, dar și pentru explorarea psihicului lui Batman. Am scris deja despre ea.

5 – We3/Flex Mentallo

Foarte puțin dialog, dar perfect acompaniat de arta superbă a lui Quitley. Una dintre cele mai emoționante benzi pe care le-am citit vreodată. Este o bandă despre 3 animăluțe pe care se fac experimente și care sunt transformate în mașini de ucis, după care vor să fie exterminate.

4 – Justice League of America/New X-men
Două benzi faine cu supereroi care duc ambele echipe la ”the next level”.

În JLA Morrison transformă liga într-un panteon de zei și aruncă trinitatea(Batman/Wonder Woman/Superman)la centrul universului, incorporând elemente din liga erei de argint și aducând banda desenată(în general, și JLI a lui Giffen fost făinuță) pe un făgaș mai distractiv, mai fun și mai inteligent în același timp.

Dacă New X-Men ar fi fost desenată de un singur om, ar fi fost mai sus un pic, sau i-ar fi luat locul, dar din cauza puzderiei de artiști care au reinterpretat persoanjele lipsind banda de consistență, dar și a vreo două povești care nu prea aveau ce căuta acolo, trebuie să se mulțumească alături de JLA. Aici, Grant transformă mutanții în ceea ce ar fi trebuit să fie dintotdeauna, un simbol al minorităților. Și în trecut Claremont a mai făcut câteva povești despre asta, dar numai din punctul de vedere al ostracizării și persecutării. Morrison sapă mai adânc și crează o cultură a mutanților, născută din experiențele lor și din istorie, așa cum a fost trăită de ei. Cultură pe care unii nemutanți încearcă să o adopte, să o emuleze, ca pe un ”trend”.

3 – Animal Man

Morrisonul metaficțional contopit cu Morrisonul umanist și este o bandă foarte foarte bună.

2 – Invisibles

1 - All Star Superman

So...sugestii și opinii sunt binevenit în privința listei(și nu numai). God iI love lists.

Lasor nippels

2010-05-20T21:05:00.000+03:00

I want lasor nippels!

Blackest Night

2010-05-08T12:20:00.001+03:00

-cu dialog îmbunătățit-

În Europa existând deja o tradiție mai puțin sau mai mult puternică de benzi influențate de cele francofone, mai realiste, dar și mai umaniste decât cele anglofone, acestea din urmă, în special cele americane, au pătruns mai greu în acest spațiu geografic(trebuie să regândesc serios topica, parcă aș fi Yoda). La asta a contribuit prostul renume cauzat de cele foarte populare tipărite pe hârtie ieftină și spălate în culori proaste, dar și mediul foarte conservator în care erau create(CCA). Iar când în sfârșit apar benzi care să capete un renume înafara comunității juvenile americane, ele fie se construiesc pe o analiză atentă și cinică a întregii culturi pe care noi nu am cunoscut-o, fie descoperă procedee utilizate de mult în vechiul continent. Watchmen și Dark Knight au fost publicate acum mai bine de două decenii, însă tot sunt folosite drept vârfuri de lance în încercările de a valida critic benzile cu supereroi. Problema cu atitudinea asta este că sugerează absența progresului în banda de gen până la ele și chiar după ele. Dar despre sanctificarea lucrărilor influente parcă am vorbit.
Totuși, în banda cu supereroi se mai păstrează cu sfințenie un alt canon: continuitatea. Oamenii iubesc continuitatea și stabilitatea din acest mediu. Țin ca poveștile să traseze linii clare și să știe sigur care povești sunt adevărate și care nu, de parcă un anumit event sau chiar anunț ar arde toate revistele care nu mai sunt ”reale”. Tocmai de aceea, cele mai bine vândute benzi înafara celor apoteozate, sunt cele eveniment, pentru că în ciuda poveștii slabe care le caracterizează în general, aduc schimbări, uneori nu doar superficiale a status quoului. Iar cu astfel de benzi se ia contact la început. Civil War cred că a fost a treia bandă pe care am citit-o după Planet Hulk și câteva numere din Deadpool de Kelly, pentru că la momentul respectiv numai despre asta vorbeau interneții care se ocupau de așa ceva. Poate cândva o să vorbesc și despre ea, dar nu prea văd rostul pentru că s-au zis destule și nu prea am ce să zic. În schimb, Blackest Night eventul de la DC, început vara trecută și terminat destul de recent, este unul dintre cele mai aclamate titluri de acest tip din ultimii ani și într-un fel înțeleg de ce. Dar asta nu înseamnă că e ceva de capul lui.
Și mi se pare normal ca o asemenea demonstrație de prost-gust, dar și de închistare habotnică să îndepărteze cititorul care nu a crescut cu așa ceva, a cărui copilărie nu a fost marcată de Green Lantern și Aquaman sau de Firestorm. Banda asta m-a făcut să mă întreb dacă mai are rost să îmi bat capul cu benzile pe care încerc să le apăr. După aia am găsit Anihilation și mi-am revenit.

Is it a Care Bear? Is it a pokemon? No, it's a shitty comic!

Blackest Night începe cu un tip lingând un craniu. Și asta sintetizează tot ce se întâmplă mai încolo: gest inutil, după gest inutil, după gest inutil…Înțelegi unde vreau să ajung. Premiza sincer este destul de tare, chiar dacă plagiată un pic de la Marvel Zombies, anume o serie de eroi se întorc din morți sub formă de zombi și eliberați de umanitate se descarcă de toate regretele și sentimentele reprimate în timpul vieții.

The Specter este una dintre cele mai puternice entități din universul DC(Superman este un muc pe lângă el), iar zombificat ar trebui să fie awesome și înfricoșător...numai că nu mai apare deloc în bandă, nu se mai zice nimic de el...Ugh!

Cel puțin în teorie, pentru că aici apare prima problemă. Până și Marvel Zombies, bandă publicată mai mult în glumă, este mai adâncă și vorbește mai mult despre personaje decât Blackest Night, bandă scrisă ca încoronare a unui an întreg de povești. Înafara câtorva insulte nu foarte interesante, interacțiunile cu Black Lanternii(pentru că zombi nu sună bine) se rezumă la luptă, eventual ucideri violente fără implicații psihologice.

Apoi, nici după ce am citit tie-inurile care explică apariția mult prea târzie a unor eroi, tot nu mi-a lăsat impresia de vastitate a conflictului, sau a pericolului în care se află personajele. Tot conflictul are loc în oraș, într-un spațiu închis, dacă nu mă înșel, într-un singur oraș… Ăia buni primesc mereu aliați, i se mai rupe lui Atom costumul, apare’ șefu negrișorilor, mai stă Firestorm să moară, dar cam atât. Niciun moment care să afecteze cu adevărat soarta conflictului și să te facă să te întrebi cum dracu or să scape. Asta și pentru că este dureros de evident ce vor face la final.

A și ghiciți ce fel de lantern apare mai încolo, pentru că dacă își unesc razele nu e destul să bată bossul. #-o

Arta e ok, făinuță uneori, portretizează bine acțiunea, doar că toți Black Lanternii arată cam la fel și nu se mai diferențiază aproape deloc de pe la jumătatea seriei. Dar și asta este din vina poveștii. Banda este una slăbuță. Are niște găuri enervante rău în poveste, tot potențialul de caracterizare a personajelor se pierde după al treilea număr, iar toate referințele culturale parcă prevestesc finalul penibil pe care speram să nu îl folosească.

Ăștia nu au niciun scop în bandă. Mă rog, altul înafară de a da naștere altor miniserii inutile și tâmpite(deși...)

De ce a plăcut, totuși? Marketing puternic, tie-inuri nu foarte multe și care chiar relevă câte ceva despre eveniment, poveste foarte comprehensivă și puternic bazată pe acțiune…toate ar putea fi motive și au contribuit, dar nu acesta este cu adevărat motivul, ci modul cum folosește continuitate.

Credeți-mă, e mai bine așa. Dialogul lor se rezumă în cel mai bun caz la ceva de genul ”Liga a fost nașpa cu noi, așa că trebuie să vă mâncăm inimile”, ori, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, referințe culturale.

Cadrul în care să se petreacă Blackest Night a fost construit timp de un an în mai multe titluri, deci oamenii știau la ce să se aștepte, spre deosebire de Final Crisis care a fost aproape periferică universului, neavând legătură cu aproape niciun tie-in, iar apoi, tot spre deosebire de Final Crisis modifică continuitatea și alterează status-quoul, dar față de evenimentele de la Marvel, face asta într-un mod pozitiv. Nu moare niciun personaj mult iubit, nu sunt scoși eroii în ilegalitate, nu vine un nebun la conducerea lumii. Nu își asumă riscuri așa că toată lumea poate răsufla fericită. Este echivalentul unui film de acțiune care arată ok și la care poți numai bine să ronțăi în voie floricele.

Cosmic Comics

2010-05-04T12:19:00.004+03:00

M-am gândit să vă spun o poveste. Un fel de romanță despre o domniță, al cărui nume adevărat nu îl vom spune pentru a o scuti de anumite neajunsuri ce ar putea proveni din relevarea unor amănunte, dar e de ajuns să o numim BD pentru o vreme. Când încă era doar o fetiță fără de părinți, zămislită în glumă, s-a bucurat de atenția și îngrijirea unor bătrânei cumsecade care au încercat să îi vorbească în limba ei despre vis și fantezie, despre importanța hazului și al culorii. Din nefericire ei s-au stins repede și au lăsat-o cu multe lecții încă neprimite.

Iar în scurt timp, BD a început să prindă forme de femeie, să simtă cum o foame roșie îi rodea inima și bujorii. A încercat să și-o astâmpere în aventuri pline de mister, unde însoțea legiuitori și sălbatici sau își consuma dezmierdările pe soldații întorși din ghearele morții. Și apropiindu-se de asemenea oameni, își boia fața, îmbrăca haine care nu o cuprindeau, pentru a le face pe plac, pentru a mulțumi pe cât mai mulți și până la urmă acest lucra era să îi fie sfârșitul, când toți au lăsat-o pe drumuri după ce o cunoscuseră cu iuțeală.

Așa ponosită cum se găsea, de dânsa a prins drag un tânăr. Mult mai târziu aveau să afle că originile le erau similare și că se trăgeau din aceleași neamuri, însă în zilele de început nu ar fi putut fi opriți de temeri incestuoase, nici dacă ar fi știut ce știu acum. La început cu timiditate se atingeau și își șopteau, se vedeau des, dar cast până când amorul nu le mai putea fi întărâtat și au ajuns să se închidă într-o lume ce îi purta doar pe ei doi. Pasiunea le era intensă, nu vulgară, dar pentru profani chiar bizară. Lor nu le păsa, iar BD, nu după mult, a rămas grea.

Fătul creștea foarte repede, atât de repede încât nu ar fi deplasat să folosesc formula din basm, dar mă abțin. Și cu cât se înălța, cu atât semăna mai mult cu mumă-sa. Avea pielea, ochii, părul, glasul tatălul său, dar modul cum simțea, lucrurile pe care le vedea, ceea ce spunea, ritmul în care mergea, la nimeni altcineva decât la el și la BD nu le puteai găsi. Iar de acum este povestea lui și-i vom spune BDC.

Nu cred că pot continua recenzia în stilul acesta și să se mai înțeleagă ceva din ea, dar aveam nevoie să încerc și altceva că m-am săturat până și eu de discursul pe care îl port în general. Nu vă faceți griji, vă voi plictisi din nou, ca întotdeauna. În delirul de mai sus am descris apariția benzii desenate cosmice, care este un gen aparte în lumea benzilor desenate, o mixtură între benzile SF și cele cu supereroi, totuși diferit de amândouă. Chiar dacă vlăstarii genului a apărut prin Fantastic Four și în benzile europene(Druillet cu al său Lone Sloane de exemplu), genul nu s-a definitizat până la finele erei de argint și prin era bronz a BDurilor americane, prin diferite BDuri ale lui Jim Starlin(Warlock, Infinity Gauntlet), Steven Engleheart(la el nu știu, dar îl găsesc citat destul de des pe aici. Bănuiesc că Doctor Strange și JLA), dar cel mai important seriile despre The New Gods ale lui Jack Kirby. Fața de benzile SF atât americane cât și europene se diferențiază prin faptul că nu este deloc SF. Nu au logica SFului, umorul acela ciudat, retorica, caracterul didactic și speculativ al unui space-opera. Lumile sunt deja colonizate, ani lumină se parcurg în doi pași, cosmosul este pictat în culori psihedelice, iar magia merge mână în mână cu (pseudo)știința. Iar spre deosebire de benzile cu supereroi, nu au aceeași morală riguroasă, același optimism și numărul limitat de victime. Totul se desfășoară la o scară mult mai mare, universuri întregi putând fi zdrobite într-o clipă, cu toți cei care le populează. Natura eroilor este diferită și ea, având simboluri mai abstracte, moralități ceva mai încețoșate, iar probleme mult mai vaste. Nu mai este vorba despre agoase adolescentine sau diferite regrete. Totul este aproape mitologic și nu ar trebui să fie de mirare, din moment ce legendele nordice l-au inspirat pe Kirby.

Acum aș vrea să vorbesc despre două asemenea benzi una publicată la Image, una la Marvel. Modul cum abordează problema cosmică este diametral opus, dar izvorând din aceeași sursă își poartă moștenirea comună pe alte căi.

Gø dland de la Image, scrisă de Joe Casey și desenată de Tom Scioli este în aparență o simplă pastișă sau o parodie a diferitelor benzi la care a lucrat Jack Kirby, în special Fantastic Four și New Gods, mai ales că stilul lui Scioli este conceput special pentru a dezvoltat și exagera elementele care îl fac pe Kirby să fie atât de ușor de recunoscut. Însă nu așa stau lucrurile. Nici măcar un tribut nu este. Poate o continuare spirituală a acelor benzi și cu cât ne afundăm mai mult în serie, ne dăm seama că esența este perpetuată mult mai mult decât forma. Benzile cosmice au apărut în anii ’70 ca răspuns la benzile ce încercau să se ocupe de probleme tot mai mici, tot mai umane, benzi care încercau să sondeze spiritul unei ere prin personaje concepute în mijlocul alteia complet diferite. Cele cosmice însă, au ridicat ochii cititorilor spre cer și au încercat să ofere răspunsuri privind deasupra problemelor. Uneori au și reușit. Au renunțat la pretenția de realism și în schimb au oferit imaginație de nestăvilit. Au dat creativitatea evadării în lumea ciudată a subconștientului. Iar Gødland într-un fel, face același lucru.

Se întoarce de la stilul aproape fotorealist care devine din ce în ce mai popular, de la reciclarea eroilor de demult într-o tentativă de metaficțiune, de la postarea unor comentarii politice simpliste și la fel ca benzile cosmice dinaintea ei, se aruncă fix în centrul culturii americane, în subconștientul ei și plăsmuiește ceva nou din cea mai pură materie posibilă. Poate nu pare; puteți încerca să găsiți arhetipurile pe care sunt construite personajele, să căutați originalul după care au fost construite. Sau poate veți încerca să aflați o critică acidă îngropată cu măiestrie în comportamentul cadrelor militare prezente în bandă. Cred că asta vrea și banda să faceți, dar nu veți reuși, pentru că sunt heringi roșii toate aceste aparente indicii și referințe.

Ce face Casey cu banda asta, este să reușească în totalitate ceea ce și-a propus, dar nu a reușit să îndeplinească în Automatic Kafka. Este o bandă postmodernistă, mai împlinită din punctul acesta de vedere chiar decât Watchmen sau Invisibles(ori care vi se pare mai posmodernistă de la Morrison). Recrează cu cinism atmosfera destul de optimistă a benzilor lui Kirby, luând energiile și inspirațiile autorilor cosmici și transformându-le în personaje corupte și degradate, multifațetate și disimulante. Este o lume fără de eroi, care se luptă cu ea însăși. O lume în care cei puternici, oricât de benvolenți se arată, vor să își păstreze puterea, în care sângele unui necunoscut oferă cel mai puternic high posibil, o lume în care ne temem și crucificăm pe cei veniți să ne salveze. În Gødland cruzimea și bigotismul sunt ascunse sub umor, dorința de a masacra lumi întregi, sub ironii.

Personajele se dezvoltă destul de greu și manifestă trăsături la care nu ne-am aștepta. Motiv pentru care pot părea nerealiste. Lectura nu e foarte ușoară pentru că înșeală încontinuu așteptările cititorului, folosind clișeele genului pentru a ne învăța câte ceva despre povești și aruncând personajele în roluri complet diferite de cele îndeplinite de personajele a căror înfățișare o simulează. Chiar dacă nu gustați așa ceva, tot este una dintre cele mai imaginative titluri de pe piață, cu fetuși cosmici, planete zombi și per total…wierd shit.

Dacă în 2006 Marvel se pregătea să asmută erou împtriva erou în Civil War și să facă un soi de paralelă la situația politică din SUA, în același timp o serie de veterani ai benzilor desenate au scos o serie, aproape o metaserie, numită Anihilation. Este o poveste despre supraviețuire, război și camaraderie. Este o poveste vastă, bine spusă, închisă și cosmică. Aici creatorii au preluat alte elemente decât Gødland, din benzile anilor 70, dar tot bandă cosmică rămâne.

La marginea galaxiei un val de invadatori insectoizi decimează lume după lume. Chiar și insidioșii skrulli sau fioroșii kree au rămas fără lumile de baștină. Iar puțini pot sta în fața acestui val annihiliator. Și este o poveste despre personaje în primul rând. Despre cum le afectează războiul, despre alianțele pe care sunt forțați să le facă și despre modul cum profită de situația în care se găsesc. Seria seamănă un pic cu Seven Soldiers, mai puțin meta, mai puțin ambițioasă, dar totuși vastă în evenimentele reprezentate. Începe cu un prolog, în care ne prezintă personajele pe care se va concentra în celelalte serii și cum îi prinde venirea invadatorilor. Drax evadează dintr-o stație spațială penitenciară, Richard Rider împreună cu ceilalți Nova (un soi de Green Lantern Corps) înfruntră primele atacuri ale flotei lui Annihilus, și pierd, Thanos contemplează împreună cu Moartea venirea a ceva ”minunat” și se mai întâmplă alte câteva lucruri.

După care urmează câteva serii care urmăresc personajele implicate în poveste, care pot fi sau nu citite, dar sunt povești bune cu artă decentă spre frumușică și ajută la reducerea numărului de întrebări care ar putea fi puse în cazul în care te arunci direct în Annihilation. Oricum în trade sunt strânse toate. Povestea se simte pe alocuri ca un Star Wars mai sinistru în care s-au schimbat raporturile dintre rolurile personajelor și abilitățile lor.

Annihilation se folosește de multe dintre aceleași personaje care apăreau în benzile cosmice și le continuă poveștile într-o formă ceva mai rafinată. Deja s-a sedimentat o logică specifică acestui tip de bandă, cu simboluri proprii și cu o anumită rigoare oferită de o istorie îndelungată, folosinduse de întreaga ei mitologie pentru a crea banda eveniment perfectă. Blackest Night(și nu numai) ar fi avut ceva de învățat de aici.

The Punisher MAX

2010-05-03T21:19:00.000+03:00

Aveam impresia că l-am urcat și aici. Dacă e deja, rog să fiu anunțat.

Acum o serie ceva mai lungă și mai populară: Punisher MAX, a lui Garth Ennis. O zic de pe acum: singurele benzile ale lui care îmi plac sunt cele de război. Acolo atât violența exagerată cât și comportamentele sociopate ori simpliste ale personajelor își au locul. Teatrul de război este un loc care reduce ființa umană doar la trăsăturile care îi sunt strict necesare pentru a supraviețui și reușește să arate asta. The Boys și Preacher șochează de dragul șocului, iar violența absolut gratuită mă roade după o vreme(cu toate că în doze mici sunt foarte faine…). Și totuși Punisher îmi place mult de tot. Nu este o bandă sensibilă, imaginativă, foarte isteață și nici nu posedă un stil vizual care să mă facă să uit de posibilele neajunsuri(pentru că se schimbă mereu în absența unui artist permanent). Iar gradul de violență la care se ajunge uneori întrece ceea ce se întâmplă în celelalte benzi mai lungi ale sale. Chiar și așa, Punisher mi-a plăcut. Asta pentru că o tratează ca pe o bandă de război. Un război purtat de un singur om, sau de o mână de oameni în cel mai bun caz, plasat în medii urbane pline de civili, un război în care aramata nu este oficial implicată, dar un război fără îndoială.

În primul rând banda pulsează de … realism. Modul cum își explică Frank tacticile de luptă și cum le aplică este precis și exersat. Îi place să flancheze, să își găsească o poziție solidă, să distrugă lanțul de comandă al inamicilor, să îi intimideze. Folosește arme normale și nu tot felul de jucărioare high-tech ca în alte părți. Nici măcar nu mai poartă colanți și nu mai apar super-eroi. Când totuși intră în scenă Nick Fury, nu cară după el ditamai crucișătorul plutitor ci zboară ca tot omul cu avionul, se îngrijește de fonduri, negociază cu Pentagonul mai mult ca un politician decât ca James Bond. Este o bandă desenată în care mult prea mulți oameni sunt omorâți mult prea ușor și se întâmplă tot felul de lucruri care nu s-ar întâmpla în realitate, dar Ennis pune la îndoială acestă lucru și lasă o veridicitate a acțiunilor, care unori înfioară. Și coperțile aproape fotorealiste ajută.

Cam ca toate titlurile de la Marvel, fiecare poveste este publicată în șașe numere, lucru pe cred că îl dictează conducerea, însă spre deosebire de multe dintre ele, acest lucru nu afectează deloc pasul. Dacă în Daredevil, Bendis mai dilua sau mai scotea câte un număr inutil, chiar și Brubaker la început mai pățea asta în Captain America, Punisher parcă ar fi croit pe formatul acesta. Nicio poveste nu se simte prea laxă sau prea îngrămădită, niciun personaj pus acolo numai pentru a oferi expozițiune grăbită. Ennis știe să facă o narațiune. Chiar dacă nu are nicio nuață de subtilitate, nicio pretenție artistică și mult prea puțină umanitate, narațiunea și dialogul lui Ennis se merită. Sunt câteva comentarii politice pe acolo și s-ar putea să trezească aprecieri pe toate spectrele emoționale în același timp(adică se ia toată lumea).

Ca povestitor, Ennis este maestrul unei arte pierdute în lumea benzilor desenate: POVSTEA. Ok, ok din mainstream…ok din ceea ce constitue universurile principale ale DC și Marvel. Ceea ce începe ca o serie de povești lipsite de legătură între ele, după al patrulea trade(poate mai devreme nu am fost foarte atent la început) încep să se lege atât de frumos. Personaje introduse cu un rol foarte specific, definite practic de acel rol în acțiune, se întorc în situații complet diferite și capătă cu totul alte adâncimi(mă rog, adâncime e un pic cam mult spus, dar devin mai interesante și odată cu ele și banda). Cu cât ajungi mai departe în serie,cu atât încărcătura emoțională devine mai intensă, dar și firele narative mai apropiate, până la climaxul cathartic…În cazul lui Punisher mai mult sau mai puțin anticlimatic(asta doar din cauză că mult prea multe pagini din ultimul arc sunt umplute cu proză fără prea mare legătură cu povestea principală). Oricum, arată că și forma serializată a benzii desenate este la fel de importantă ca cea scurtă. Recunosc că la început nu m-a atras foarte mult, dar fiecare poveste devine din ce în ce mai bună, cu o conspirație destul de sinistră zumzăind din ce în ce mai puternic în fundal care oferă și mai mult impuls poveștii.

Ok…dacă îți place să îți vezi seamănul om mutilat în cele mai sadice moduri, dacă îți plac poveștile de război și dacă ai vreo trei ore de pierdut, se merită Punisher MAX.
PS: Devine mult mai amuzantă dacă îți scârbești prietenii cu creierele găurite ce își duc veacul prin paginile benzii.

Enki Bilal – The Dormant Beast (Le Sommeil du monstre)

2010-05-01T09:25:00.004+03:00

Dacă vorbesc despre Moebius, Jodorovsky, Enki Bilal și alții din Metal Hurlant, stau pe un teren destul de șubred. Nu îi găsesc decât enunțați în critică, foarte puțin analizați, iar pe internet puținele site-uri care comunică ceva despre ei nu sunt în vreo limbă accesibilă mie. Acesta este și motivul pentru care am evitat să discut despre ei. Și totuși mă simt acasă în cărțile lor. Sunt ciudate și suprarealiste, murdare și lipsite de pudoare. Sunt SF, dar complet diferit de cel anglofon, care este puternic demagogic și destul de curat. Este un SF care intră pe teritoriul fantasticului, în care bizareriile impractice sunt extensii ale psihicurilor diferome ce împânzesc poveștile. Un SF plin de simboluri și care lucrează mult mai mult cu afectul decât cu intelectul.

Iar motivul pentru care vorbesc despre Dormant Beast mai întâi este că povestea servește drept paralelă pentru o călătorie proprie. Până la 14 ani nu am citit aproape nimic altceva decât SF și chestia asta îmi este un handicap, iar lecturile mele de început nu au fost lucrările consacrate, ci cu diferiți scriitori francezi obscuri. Singura carte de care îmi aduc aminte este Trandafirii Sodomei. Și m-am grăbit să mă distanțez de așa ceva, sărind bucuros în lumea luminoasă și logică a lui Asimov și Clarke. Însă de ceva vreme redescopăr construcțiile lugubre care m-au fermecat și înspăimântat acum nu mulți ani(dar care pentru mine se simt ca o viață întreagă) sub diferite forme.

Iar în Dormant Beast asemenea redescoperiri formează esența poveștii. Nike Hatzfield s-a născut în timpul războaielor Iugoslave, iar odată cu el alți doi prunci au aflat ce înseamnă moartea încă din primele zile ale vieții. Nike își aduce aminte cu luciditate cerul înstelat care se vedea prin acoperișul crăpat de bombe, țipetele celorlalți doi, discuțiile asistentelor, mirosurile. Chiar dacă a fost despărțit de Amir și de Leyla înainte să îi cunoscut, știe că sunt cele mai importante ființe din viața sa și este determinat să îi găsească. Banda începe cu Nike vorbind despre memoria sa extraordinară pe care o demonstrează retrăind a optsprezecea zi a vieții. Îl găsim într-o continuă regresie în timp ca într-o terapie freudiană, iar momentele importante sunt încadrate de zilele prunciei sale, zile care vedem că se răsfrâng asupra prezentului.

În plină tradiție cyberpunk, Nike este manipulat, înșelat și vânat pentru a se căpăta acces la abilitățile sale, atât de către guvern cât și de către o organizație care plănuiește un coup-d`etat, însă cu ajutorul necoordonat și aproape întâmplător al camarazilor săi de mult pierduți, nu numai că se eschivează, dar și împiedică destabilizarea situației politice mondiale, călătorind prin diferite orașe exotice(pentru noi) și ajungând chiar într-un deșert. Totuși are nevoie de câteva situații care se duc suspect de mult spre deus-ex machina pentru a-și duce ”misiunea” la sfârșit. Știu însă cel puțin o persoană care se va bucura nespus când va auzi că una dintre aceste situații implică o pisică.
Dar nu călătoria fizică este cea care contează, ci cea psihologică. Încercarea Leylei de a înțelege dorințele sinucigașe ale tatălui său, Amir prins între cinci naționalități și crezuri, iar în final, desigur, Nike, numit după o pereche de pantofi și după un jurnalist străin, care sondează tot mai adânc în superba sa memorie retrăind oroarea războilui ca într-un final să ajungă la prima zi de viață.

Personajele se perindă printr-o lume care este în egală măsură atât carne și oțel cât și vis sau coșamr. Sunt clădiri care parcă se scurg din cer și se preling deasupra norilor. Replicanții lui Dick se plimbă aproape nestingheriți pe străzi, iar oamenii călătoresc în taxiurile din The Fifth Element(care am impresia că au fost plagiate/inspirate de Moebius). Visul masonic a ajuns la împlinire prin Ordinul Obscuritas, care înglobează întreg spectrul religiilor, ordin care îl vânează pe Nike. Este o lume bizară, pentru care doar cuvintele nu ajung, însă în același timp este atât de palpabilă. Reportaje media, personaje veridice, o gamă largă de decoruri, o poveste complexă și reîntoarcerea perpetuă lui Nike la momentul războiului, toate țes o plasă de adevăr între panouri, lucru ce face cartea să fie cu atât mai bizară. În această lume trăiesc personajele și se poate ca într-o asemenea lume fiecare acțiune să nu capete valențe simbolice, să nu se afunde mai adânc în pânza realității și să o sfâșâie?

Este mult text pe aici, uneori discuțiile dintre personaje se fac în forma clasică cu linii de dialog într-un panou separat, chiar. Și chiar dacă sunt nu sunt prea multe panouri pe pagine, ele sunt dense și foarte atmosferice, Bilal fiind desăvârșit atât ca narator cât și ca artist. Uneori se citea mai mult ca o carte ilustrată decât ca o bandă desenată, dar una în care desenele sunt legate foarte bine de text, totuși este un experiment binevenit, zic eu.
Am o singură plângere. Eu ce am citit, am citit varianta publicată de către DC în colaborare cu Humanoids și letteringul mi s-a părut complet nepotrivit, baloanele de dialog fiind de fapt niștre dreptunghiuri puse parcă cu PowerPointul, iar forma literei cartoonish. Așa este și în versiunea originală? Adică, baloanele, să zicem că oferă un aspect mai techy, dar incomodează rău la citit și nu ajută deloc o bandă foarte faină. În rest traducerea pare bună.
Sincer să fiu, nu prea văd motive pentru care să nu citești banda asta. Este destulă nuditate și violentă prin ea, adevărat, dar nu mi s-au părut ofensive.

Marvelman/Miracleman – Alan Moore

2010-04-28T18:45:00.000+03:00

Foarte subtil, nu? Miracleman 09 - Rick Veitch

Alan Moore a scris foarte multe benzi, însă cel mai mulți îl cunoașteți fie din Watchmen, ori V for Vendetta, ambele ecranizate, deci șansele sunt destul de mari să fi auzit de dânsul chiar dacă nu vă interesează benzile anglofone. Eh, înainte să înnebunească complet și să se apuce să venereze nu-știu-ce șarpe mistic egiptean, omul scria niște benzi foarte faine. Iar Marvelman/Miracleman este una dintre ele. Sunt câteva controverse legate de cartea asta, dar în mod ciudat, niciuna care să se lege de faptul că un întreg număr este dedicat reprezentării cât mai realist posibil a unei nașteri. Una dintre ele vizează titlul și o anume companie americană producătoarea de eroi sclipicioși. Voi folosi Marvelman de acum, chiar dacă eu am versiunea republicată sub numele de Miracleman, pentru că așa a fost concepută original.

Miracleman 03 - Alan Davis

Miracleman 15 - John Totlebent

Este o bandă scrisă de un Moore fraged și autoindulgent, lipsit de supliciile oricărei forme de cenzură(mă rog, cu excepția numelui personajului…), fie ea exterioară sau interioară, dar în același timp nelipsit de talent. Putem spune că Marvelman a făcut pentru benzile cu supereroi, ce au făcut benzile lui Stan Lee: a adus un grad mai mare de realism și de seriozitate. Și da, formal, asta este Marvelman. Moore găsește explicații satisfăcătoare pentru puterile personajului și pare să vrea să introducă elemente de fizică, chiar dacă banda desenată de acest fel este cunoscută pentru violurile frecvente pe care le atribuie științelor. Mai mult de atât, adâncește psihologia personajelor, oferindu-le conflicte interioare nu foarte evidente și mai reprezentative pentru un adult. Aduce în discuție sexualitatea, rasismul și cam toate problemele sociale (deși, cele mai multe apar foarte succint în ultimul număr). Dar la nivel de ideologie diferențele sunt enorme. Teluricul lui Marvelman nu apare pentru a ne apropia de erou, așa cum se întâmplă în Amazing Spider-Man, ci de a ne depărta de el. Noi ne zbatem în mințile noastre mocirloase prinse în conflincte dintre cele mai triviale, în timp ce el simte cu cea mai mare claritate, se scaldă în cele mai sublime sentimente.

Miracleman 02 - Garry Leach

Banda este grupată în trei cărți: A Dream of Flying, The Red King Syndrome și Olympus și diferă destul de mult atât în stilul ilustrațiilor, cât și în scriitură. Aderă aproape dogmatic la monomitul lui Campbell, fiecare carte reprezentând atât o parte a călătoriei eroului, cât și fiind ea însăși o călătorie, pornind de la status-quoul stabilit de cea precedentă, antrenând eroul într-un mic conflict, din care acesta iese victorios, după care stabilește o nouă ordine, fie ea precară sau nu. Acesta fiind motivul pentru care voi schița un pic o narațiune. Să stabilim totuși o serie de lucruri: la început banda a fost serializată în câte zece pagini, deci lucrurile trebuiau să se întâmple repede, iar apoi, Moore este totuși aproape de începutul carierei, așa că unele lucruri vor părea un pic forțate. Pentru că sunt…

And it goes on, and on, and on... Miracleman 13 - John Totlebent

Miracleman 02 - Garry Leach

A Dream of Flying începe cu, foarte potrivit, un vis. Mike Moran visează despre supereroi și adversari din viitor care nu contenesc să reapară, neputând fi opriți prin forță fizică. Aventura este jovială și are tonul erei de aur. De fapt mint. Banda începe cu adevărat odată cu un citat din Nietzche. Acum este mult prea folosit și a devenit un adevărat clișeu, dar pe atunci, printr-o singură propoziție a luat eroii din benzile puerile și simpliste(pe care le-a emulat în primele pagini) și i-a transpus în lumea noastră reală, violentă și complexă. În același timp Miracleman este construit după idealul arian de frumusțe. Sunt sigur că nu are nicio legătură cu lumea care sfârșește sub dominața totalitară a unor ființe care și-au pierdut complet umanitatea, tocmai pentru că au căpătat perfecțiunea.

După ce visul se încheie este îngropată repede sub griji și datorii, rămânând la suprafață doar un cuvânt cu încărcături profetice, pe care nu și-l poate aduce aminte. Moran este un ziarist, o slujbă aproape arhetipală pentru cei din breasla cărora va face parte din nou și în ciuda durerilor de cap se strecoară printre mulțimea ieșită să prostesteze în fața unei centrale nucleare. Este prins de o grupare teroristă și fiind la un pas de moarte, rostește cuvântul care îl transformă în Marvelman și îi dezintegrează pe toți cei din jurul său. Ciclul pare a fi o temă importantă a primei cărți. Își aduce aminte cum a fost zdrobit de o explozie nucleară împreună cu ceilalți doi camarazi ai săi pe urmele cărora pornește. Dacă el a supraviețuit, ceilalți de ce nu ar fi făcut-o. Și întradevăr, cel mai tânăr dintre ei este acum un milionar. În același timp este malefic. Între cei doi are o luptă care se oprește anticlimatic, lăsând ciclul neînchis. Prima parte se încheie cu o serie de revelații față de originea eroului, cu un aliat nou și cu inamici neutralizați. Asta este cea mai densă în narațiune dintre cele trei cărți și cea mai bună per total. Textul bogat în imagini artistice al lui Moore scoate în evidență lucruri pe care arta nu ar putea și în același timp lungește într-un mod plăcut scenele care altfel s-ar fi terminat mult prea repede.

Miracleman 03 - Alan Davis

The Red King Syndrome este cea mai slabă, servind mai mult ca punct de tranziție. Dacă arta lui Leach(1-2) aducea un foarte puternic sentiment de realism, iar personajele lui Davis erau incredibil de expresive, ambii folosindu-se frumos de panouri, Chuck Austen este pur și simplu…simplist, chiar urât în ilustrațiile sale, iar Rick Veitch, chiar dacă mult superior, nu se ridică la nivelul lui Totlbent, care îl va urma. În cea de-a doua carte se termină o poveste lăsată un pic deschisă, aflăm originea definitivă a lui Marvelman, soția acestuia naște un copil și ne întâlnim cu extratereștri care vor deveni în final aliații eroului. Cred că tema cea mai importantă a acestui fragment este dualitatea și dedublarea. Titlul face referire la Regele Roșu din Thorugh the Looking-glass, regele din bandă fiind desigur Marvelman, care dacă s-ar trezi la întregul său potențial, ar putea șterge din existență lumea. Lucru care se și întâmplă în ulima carte.

Miracleman 15 - John Totlebent

Miracleman 14 - John Totlebent

Olympus a văzut iarăși schimbarea unui artist, John Totlebent, care pe lângă construcții arhitecturale complexe, irealiste și totuși atât de veridice, aduce cu sine senzația de sublim, de grație. Primul număr este îngreunat de un text mult prea gros din partea lui Moore, mult prea încărcat și se luptă încontinuu cu arta imaginativă și foarte capabilă de a reda stări și emoții. Însă până la penultimul număr se crează o sinergie între cei doi oameni care muncesc la crearea benzii, textul căpătând un lirism care completează perfect arta și rezultă una dintre cele mai faine lupte din întreaga cultură populară. Este cu adevărat apocaliptică și chiar cathartică, distrugerea Londrei se simte, se trăiește, iar sacrificiile făcute nu sunt gratuite. Tot în numerele astea cred că i s-a deschis lui Moore gustul pentru grila de nouă panouri pe care a ajuns să o folosească de parcă ar fi o marcă a sa.

La fel ca Ronin, este opera crudă și vizionară a unei persoane care va modifica relieful unui mediu întreg. Ideile postulate aici de către Moore sunt explorate și astăzi, cu rezultate mult mai slabe aș putea spune, în diferite benzi de la Supreme Squadron, Ultimates, The Authority și foarte fainul Astro City. În același timp se găsesc concentrate multe dintre caracteristicile și stereotipiile folosite de Alan Moore, de la grila de nouă panouri, la castrarea emoțională a personajului principal masculin de către un personaj feminin. Nu este o lucrare perfectă, dar este un punct de turnură necesar înțelegerii benzii cu supereroi și e o bandă foarte bună.

I had the most amazing idea ever

2010-04-28T00:18:00.002+03:00

Coffea enema

PS:

http://www.ted.com/talks/dennis_hong_my_seven_...

- this is the awesome

PPS:
De ce naiba jumătate din blogosfera românească folosește ateist pe post de substantiv???

Bite into the strawberry (Ronin)

2010-04-22T21:00:00.002+03:00

Abia acum am citit Ronin al lui Frank Miller și încerc să îmi dau seama de ce naiba am așteptat atât de mult până să o fac, pentru că este una dintre cele mai faine benzi pe care le-am citit. Se găsește ceva sublim în banda asta, în regurgitarea asta a lui Moebius și Goseki Kojima, în delirul ăsta care cu reușește cumva să fie o poveste. Apar aici toate elementele care vor domina benzile americane în anii 90 și 2000. Deconstrucția, demitizarea, caracterul autoreferențial și violența, aspectul de tip widescreen, cu panouri lungi, late, imagini întinse pe pagini întregi, o decomprimare a acțiunii și o influența puternică de manga. Și se vede clar că Miller știa că va face ceva vizionar.

Una dintre scenele care se transformă complet la o a doua citire

Tușele de cerneală sunt grăbite, parcă atacate, hașurile mult prea groase și rare, personajele pătrățoase și nu foarte bine definite. Nu a desenat Ronin, s-a luptat cu el, cu toate preconcepțiile despre cum trebuie să arate o bandă și le-a înfrânt. Însă pe cât de mult emană desenele o energie agresivă, pe atât de mult aranjamentul panourilor țipă migală. Doar la Eisner să le mai fi văzut utilizate atât de frumos, în benzile americane cel puțin. Miller nu vrea pur și simplu să îl aducă cu el pe Giraud sau pe Goseki și chiar dacă stilul îi este puternic influențat de cei trei maeștri enunțați aici, nu rămâne îndoială că ar fi al altcuiva decât al său. Nu vrea să îi întreacă în execuție și finisare, nici nu cred că ar putea, dar citind Ronin, îți dai seama odată cu Miller de ce este capabilă forma benzii desenate.

Sin City here I come!

Mereu experimentează, mereu găsește ceva nou, fie în conturare, în compoziția paginii sau efectiv în acțiunea reprezentată. Și cel mai important e că arată bine. Ochiul alunecă pe pagină și se duce acolo unde a vrut Miller să se ducă, acțiunea căpătând un aspect cinematic. Iar culorile lui Lynn Varley scot tot ce este mai bun din desene și retușează cât de mult se poate aspectul nefinisat, transformând ceva care ar putea să deranjeze, în ceva care îmi place foarte mult, tocmai pentru că este atât de brut. În același timp, culorile ei contribuie enorm la atmosferă, fără să o creeze singure ci oferă coeziune și completează diferitele tipuri de linii și contururi întrebuințate de Miller.

Asta pur și simplu îmi place cum arată

Mâini...

Și ajungem la poveste…De unde să încep? În cea mai mare parte e un SF. Ciudățenie din aia postapocaliptică în care acțiunea se învârte în jurul unei oaze de tehnologie înconjurată de metropole distruse populate cu mutanți siniștri și involuați. SF din ăla care este toate tipurile de punk și Space Opera în același timp. Dar nu așa începe. În primele pagini ne întâlnim cu viitorul ronin(samurai dezonorat și lipsit de stăpân), în Japonia medievală și vedem cum nu reușește să își apare stăpânul, care este asasinat de către un demon. Este bizară secvența asta, în parte pentru că este inspirată și construită nudupă istoria și folclorul japonez, ci după filme, seriale și mangă, iar personajele recunosc asta. Nobilul își admonestează samuraiul pentru un comportament în luptă care este practic o tradiție în mediile enunțate mai sus. Și asta nu intră numai la capitolul auto-satiră și deconstrucție, deoarece ne dăm seamă cât de logic este ca lucrurile să se întâmple așa, toată povestea având loc în capul unui idiot telekinetic lipsit de membre din viitor a cărui întreagă experiență de viață se rezumă la acele seriale. Golorios! După ce dezvoltă un pic lumea SF, avem parte de o secvență în care roninul înfruntă demonul, încercând să se sacrifice pentru a-l răpune. Dar nu reușește și sunt prinși amândoi în sabia sa. Ne întoarcem în viitor, unde vedem la televizor că tocmai arma aia a fost descoperită și a explodat după ce a fost lovită de un laser. Fantoma roninului îl posedă pe Billy, iar demonul Agat vine să își termine treaba. Totul se întâmplă atât de repede încât nu avem timp să ne gândim cât de stupid este totul. Dar nu vă faceți griji, ne amintește Miller de două ori pe parcursul benzii. Practic, ce face cu tratamentul pe care îl aplică intrigii, este să deconstruiască, chiar dacă un pic grăbit, o poveste tipică de manga, într-un mod nu foarte diferit de cel în care Alan Moore a deconstruit supereroii în Watchmen.

...mai multe mâini.

Am menționat că Billy nu prea avea membre?

Dar nu este numai atât. Din punctul meu de vedere, poți să identifici cel
puțin trei moduri de a privi narațiunea. Primul ar fi să o iei ca o versiune în bandă desenată a lui Samurai Jack(animație care a fost insprată de bandă). O poveste incitantă și fun despre un samurai/ronin aruncat într-un viitor sumbru, care vrea să își îndeplinească destinul și să înfrângă un demon. Apoi, poți să o iei ca pe o poveste despre psihoze, proiecții, personalități scindate și fantezie. Iar în final, poți să o citești ca pe o analogie biblică. Deși, pentru a o gândi în termenii doar uneia dintre ele, trebuie să faci abstracție de elementele care te-ar duce cu gândul la celelalte. Pentru a fi atât de ambiguă, Miller a mai făcut ceva care este reprezentativ pentru benzile moderne și pentru manga: tot textul apare numai în dialog. Astfel, nu avem de-a face cu nimic absolut, ci cu personaje viciate, capabile de erori, împinse de diferite ambiții și care poartă asupra lor complexe destul de morbide.

Observăm o temă...

Ronin nu este pentru Miller un experiment numai din punct de vedere vizual, cât și narativ. Și nu mă refer numai la modul cum spune o poveste. Tendința sa de a crea o acțiune cinematică s-a lăsat văzută încă din Daredevil, unde sacrifica coloritul unei pagini pentru a putea folosi câte o duzină de panouri. Iar utilizarea numai a dialogului apare doar aici. În schimb, în Ronin, Miller descoperă metafora, sugestia, alegoria, subtextul. Sare de la o idee la alta, de la un comentariu social la o secvență autoreferențială la…repovestirea unor pasaje biblice, iar astea sunt de peste tot, deși cele mai multe vizează facerea, patimile și apocalipsa. Oricum, conceptul este foarte interesante, când te gândești că tipul fără membre care și-a creat o cu totul altă personalitate(sau a fost posedat de ronin, în funcție de cum privești lucrurile) numai pentru a umbla printru-un oraș și a tăia mâinile oamenilor, este expulzat în acea lume, din pântecului unei fecioare. Și faptul că tot complexul acela se cheamă Aquarius mă pune pe gânduri.

Șarpele și mărul

Este o poveste destul de densă, dar pentru mine asta nu o face decât mai personală. Ai structura de bază foarte interesantă care practic cere să fie explorată mai adânc și la care nu te poți opri să te gândești, iar interpretările vin fără să le cauți. Nu pricep de ce nu este mai populară. Adică sunt oameni care îl prea-slăvesc pe Miller și par a fi văzut în semi-eșecul ce a fost Dark Knight Strikes Again o capodoperă a formei benzii desenate, iar în ASBRBW o poveste emoționantă despre maturizarea lui Batman…dar Ronin este uitat în analele istoriei benzilor desenate și amintit din când în când drept banda pe care și-a făcut Miller mâna. Și este adevărat. Găsești aici elemente atât artistice cât și naratoriale din tot ce va face Miller după, dar asta nu înseamnă că nu are o identitate proprie și nu îi reduce deloc calitatea.
E ceva ce pierd din vedere?

Juma de recenzie

2010-04-16T13:53:00.001+03:00

Ah, din nou îmi deturnez programul, dar vă plac webcomicurile? Și nu cele de tipul daily-strip, de la Garfield(l-au pus pe Internet) la Penny Arcade, ci alea care se concentrează pe un fir narativ. Recunosc, nu știu foarte multe care să îmi placă(adică doar trei), dar cât mă bucur că am dat de ele. Așa că vorbim acum despre Gunnerkrigg Court.
Prima impresie: artă simpluță cu puternice influențe de manga, deci clar desenată de un amator, iar povestea, păi… oare nu e Harry Potter?

A doua impresie: este atât de awesome!

Impresia finală: este atât de AWESOME!!!

După un sfert de oră cu banda în tabul de la Chrome, arta care mi se părea simplistă s-a metamorfozat în altceva, în naturalețe și subtilitate. Spre deosebire de alți artiști care întreprind proiecte asemănătoare, Tom Siddell nu își propune să impresioneaze sau să reinventeze roata, probabil pentru că își dă seama că cei care încearcă eșuează lamentabil și produc niște ”chestii” imposibil de citit. Arată că înțelege cum se citesc benzile, iar influența manga nu se rezumă pur și simplu la personaje cu ochi mari. Fundalul este mult mai detaliat decât personajele, lucru care conferă atât atmosferă, cât și substanță școlii, care devine un loc real. În același timp, personajele simplificate, reduse la câteve trăsături, devin mult mai identificabile, iar problemele le sunt mai personale. Deasemenea sunt și momente când arta devine abstractă și experimentală care se potrivesc foarte bine cu acțiunea, ceea ce ne arată că aparenta simplitate este o alegere și s-ar putea să vă înșele, așa că fiți atenți.
Dacă inițial mi se părea că povestea se trage puternic din seria lui Rowling, dar am realizat că înafară de faptul că au loc într-o școală mai ciudată, nu au aproape nimic în comun. Și cadrul cred că vine din faptul că ambii creatori sunt britanici, mai mult decât altceva. Sunt simboluri alchimice peste tot iar bizareriile nu încetează niciodată. Roboți cuprinși de o febră religioasă, fantome și alte feluri de nemorți, o lume puternic tehnologizată într-un conflict tacit și complex cu una mistică, toate se întrepătrund într-o plasă sumbră de mistere. Nu sunt lucruri nemaivăzute, dar împreună fac ca banda să se simtă drept ceva foarte proaspăt. Pasul aduce aminte de Hellboy al lui Mignola, iar acum că mă gândesc și arta seamă uneori.
Sunt momente ceva mai … feminine, peste care am sărit pentru că îmi simțeam masculinitatea amenințată, dar sunt complet compensate de alte situații pe care dacă le pun în cuvinte or să sune de-a dreptul imbecile, însă defapt sunt exilerante:

În concluzie: o bandă intrigantă, awesome și gratuită.
PS: Bodyworld va fi publicată în curând, deci scoasă de pe site, citiți-o acum!

Thunderbolts

2010-04-15T22:07:00.000+03:00

Okai, vreo douăposturi despre Marvel(edit: dacă or să iasă recenziile la fel de lungi, s-ar putea să fie mai mult). Cred că dacă sunteți interesați de benzi americane, știți deja despre titlurile continue și despre personajele mai populare. Cam toate tind să se ducă de cele mai multe ori spre zona mediocrului, cu o serie de excepții în funcție de echipa creativă, sau chiar de inspirația unuia dintre colaboratori, fie el unul no-name sau un scenarist consacrat. Voi încerca să mă limitez la câteva serii mai scurte, sub o singură echipa creativă, care au excelat și s-au cam terminat, oferind o finalizare satisfăcătoare a poveștii. Anii 2000 au fost ani buni pentru Marvel, cred că cei mai buni pe care i-au avut vreodată. Au văzut seriile lui Bendis, Morisson, Brubaker, JMS, și vreo două serii scurte dar revitalizante de la Ellis.

Thunderbolts (110 – 121) de Warren Ellis și Mike Deodato

Ceva istorie despre telenovela ce a devenit universul Marvel în unii ani. În 2006, ca o paralelă la acțiunile administrației Bush, s-a scos banda-eveniment Civil War în care, sau din cauza căreia s-au întâmplat următoarele lucruri: eroii sunt obligați să se înregistreze oficial, să lucreze la guvernul american și să-și cedeze identitățile adevărate; Captain America moare un pic(kinda spoiler, deși a fost acum 4 ani);Tony Stark devine director la Shield iar toată lumea parcă a uitat că lui Osborn îi plăcea să se îmbrace în colanți verzi și să arunce cu dovleci explozivi, motiv pentru care este pus la conducerea unor ”mascați”.
Preia o echipa de foști infractori, cărora le promite un nou început și tot ce mai vor ei, atât timp cât lucrează pentru el și vânează eroii neînregistrați. Trecând peste toate premizele și tot contextul relativ pueril, banda e chiar faină. Este una dintre cele mai faine benzi cu supereroi(deși nu foarte funcționează în accepțiunea clasică) pe care le-a scris Ellis în toată cariera sa. Explorează ideea de erou, fixându-se pe băieții răi. Chiar dacă tehnic personajele protejează legea și nu produc foarte multe daune colaterale, oricum nu mai multe decât apar în oricare alte asemenea confruntări, vedem motivele din spatele acțiunilor lor și nu sunt deloc eroice sau altruiste. Songbird și Radioactive Man își vor înapoi echipa, Moonstone vrea bani(mulți),
Bullseye pur și simplu se bucură de faptul că are ocazia să rănească oameni, deși nu-i prea place că este ținut în lesă,

Osborn afirmă că vrea să își ispășească crimele făcute ca Green Goblin,

iar Penance chiar vrea să se mântuiască. Swordsman își vrea sora înviată din morți, iar Venom…face ce i se spune, dar începe să sufere ceva procese de conștiință când este tratat ca un monstru mâncător de oameni. Ellis satirizează destul de mult practicile mediatice, consumerismul și demonstrează impactul marketingului asupra opiniei publice.

În formă, aduce cât de cât cu Stormwatch, tot a lui Ellis. Dar nu pare să se repete. Chiar dacă ambele echipe sunt conduse de un tip crud, disimulant, schizoid pe alocuri și apare o impărțire similară(destul de veridică) a sarcinilor, cu o serie de membri(doar Bullseye în Thunderbolts) care oficial nici nu fac parte din echipă ci se ocupă de sarcinile mai…senisible; cu un lider în acțiune feminin puternic, și cu multe elemente de cyber-punk, cred că toate elementele astea apar din cauză că așa vede Ellis că ar fi cel mai normal să se întâmple lucrurile: asemeni unei operațiuni militare bine organizate, cu un lanț de comandă bine stabilit și nu ca un fan-club.

Alte teme ale benzii, pe lângă cea clasică benzilor de gen(ce face un supererou să fie erou) ar mai fi nebunia, obesia și mântuirea. Toate personajele suferă de câte o nevroză sau o deviație, mai mult sau mai puțin accentuată.Penance este clar unul dintre cele mai interesentate dar și mai ilustrative pentru acestea două; pierzându-și puterile în Civil War din cauze necunoscute, a căpătat unele noi care se activează numai atunci când suferă fizic motiv pentru care și-a construit un costum asemănător unei fecioare de fier medievale.

Prin durerea sa, încearcă să răscumpere toate viețile pierdute în masacrul care a inițiat războiul civil, de care se simte vinovat. Norman Osborn are momente când vrea să își ispășească păcatele, momente scurte și anulate din păcate de obsesia sa pentru Spider-Man. Apoi personalitatea îi este un pic dedublată, la sfârșitul seriei scoțând de la naftalină costumul de goblin și masacrând aproape toți oamenii din subordinea sa(desigur, niciun personaj important). Gargan se luptă încontinuu cu simbiontul care vrea să se hrănească și să omoare, iar contrastul dintre bruta masivă și omul mic ce este înăuntrul ei este foarte savuros.

Ooook…Am vorbit mai mult decât intenționat. Ideea e că este vorba despre niște oameni cu adevărat bolnavi, chinuți de obsesii și psihoze, care se bucură în cea mai mare parte de adorația publicului pe care îl manipulează. Nu contează că băieții ăștia au nume prostuțe și abilități nu foarte posibile, trăirile le sunt intense și delicios de întunecate.

PS: N-am vorbit despre artă pentru că mi se pare bună, dar la modul evident. Sunt umbre puternice peste personajele în general realiste, iar panourile ajută uneori la accentuarea acțiunii și emulează foarte bine alte benzi când este nevoie, dar mai mult de atât nu am ce spune, mai ales că acționează mai mult ca un finisaj decât ca un element care se integrează cu adevărat în poveste. Banda ar fi avut același ton cu orice alt artist mai mult sau mai puțin realist.

How to ruin good technology(Fail)

2010-04-14T20:42:00.001+03:00

Odă

2010-04-13T19:35:00.002+03:00

De pe trupul tău se scurg uleiuri ce-ți întunecă avântul

Când pe al nopții vals dansezi fluidă.

Ca o pată oarbă pe-al existenței vis te prelingi tăcută

Și fierb în tine prea multe cuvinte.

Mă faci să spumeg crunt, mă faci să tremur rece,

Când îmi ard viscerele cu al tău eros.

Îmi zici să tac, cu neguri de miasme mă îmbii,

Și-mi pui degetul pe buze.

Cuvântu-mi furi încetișor, mă rupi de pe astă lume

Când mă închin evlavios la tine.

Iubești doar pe câțiva ce-ți ridică dureros icoane,

Și totuși, ești amanta tuturor.

Cântu-mi închei cu greu,

Acum că mi te-ai descoperit

Fără să îți lași pudoarea

Energică să-mi curme

Acțiunile reverențioase.