cybershamans-politia karmica a falsilor guru

El a pozat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

cybershamans@gmail.com (karma police) — Tue, 01 Dec 2009 07:17:00 +0000

Puţină lume ştie că omul care a avut iniţiativa imortalizării pe peliculă fotografică a Marii Adunări Naţionale a fost soldatul Samoilă Mârza. El a realizat singurele cinci poze ale istoricului eveniment de la 1 Decembrie 1918.

Născut în satul Galţiu, comuna Sîntimbru, judeţul Alba, la 18 septembrie 1886, din părinţi ţărani, Samoilă Mârza şi-a făcut ucenicia de fotograf în atelierul sibianului Iainek, între anii 1909-1911. Războiul i-a întrerupt activitatea, el fiind mobilizat în toamna anului 1914. La sfârşitul lui 1918, fotograful era pe frontul italian, la Trieste, dar, aflând despre pregătirea unirii Transilvaniei cu România, ia decizia, ca toţi ceilalţi militari români, să se întoarcă în ţară.

Urmând ruta Viena - Zagreb - Belgrad - Timişoara, Mârza a reuşit să ajungă acasă cu patru zile înainte de desfăşurarea Marii Adunări Naţionale. De aici a plecat în dimineaţa zilei de 1 Decembrie către Alba Iulia, nu înainte însă de a executa trei fotografii cu consătenii din Galţiu.

Avem doar cinci imagini de la istoricul eveniment

Din cauza manevrării dificile a aparatului şi a vremii înnorate, Samoilă Mârza a reuşit să imortalizeze doar cinci momente de la istoricul eveniment, ele fiind unicele imagini pe care le avem de la 1 Decembrie 1918, Ziua Unirii. Fotografiile acestuia au început să circule zece ani mai târziu, când el a realizat albumul “Marea Adunare de la Alba Iulia în chipuri”. Ulterior, Mârza avea să mărturisească faptul că a vândut clişeele originale pentru a-şi asigura traiul.

În satul natal mai trăiesc o nepoată şi fosta lui cumnată

În comuna Sântimbru, judeţul Alba, încă mai trăiesc câteva rude ale lui Samoilă. “Se pricepea la poze ca nimeni altul. Făcea fotografii şi în sat, la nunţi şi la botezuri, dar era şi singurul care avea acces la curtea regală”, îşi aminteşte Mariana Mârza (59 de ani), una dintre nepoatele fotografului.

Cumnata lui Samoilă, Maria Mârza (93 de ani), este foarte supărată că bicicleta acestuia a dispărut fără explicaţie de la Muzeul Unirii. “Nu ştim cum o vom găsi, dar nu ne lăsăm. În plus, pe lângă monumentul pe care i l‑au făcut oamenii în sat, vreau să îi facem casă memorială”, ne-a spus aceasta. Samoilă Mârza a murit în decembrie 1967, din cauza unei boli incurabile, fiind îngropat în cimitirul Maieri din Alba Iulia, capitala Marii Uniri, unde a realizat cele cinci fotografii pentru eternitate. (Ionuţ Doduţ)

Sursa libertatea

OZN-URI DEASUPRA BUCURESTIULUI

cybershamans@gmail.com (karma police) — Mon, 30 Nov 2009 20:50:00 +0000

ACUM!Daca va uitati spre EST o fomraitune de 4 ozn-uri se vede clar pe cerul liber.Unele stationeaza in punct fix si altele se plimba, de vreo 4 ore-2 cite 2.FFF.interesant!

Istoria revizuită a Sfinxului

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sun, 29 Nov 2009 04:35:00 +0000

de Violeta Bucur

Cine a construit Sfinxul şi în ce scop? Care este vechimea lui? Este el contemporan cu piramidele din platoul de la Gizeh? Ce simbolizează structura sa hibridă om-leu? Oficial se consideră că Sfinxul are o vechime de 4500 de ani şi datează din epoca faraonului Kephren (anul 2500 î.C.). Descoperirile şi cercetările realizate în ultimii 20 de ani contrazic concluziile egiptologiei clasice. Ştiinţe noi precum geologia, arheo-astrologia şi astro-biologia aruncă o lumină nouă asupra unei enigme care dăinuie de mai multe milenii.

În plin deşert, Sfinxul a fost erodat de ploi torenţiale

John Antony West, un cunoscut egiptolog independent, a stabilit că eroziunea Sfinxului s-a datorat nu nisipului şi vântului, aşa cum s-a considerat multă vreme, ci ploii. El a ajuns la această concluzie, pornind de la observaţia că eroziunea rocilor din structura Sfinxului a fost realizată pe verticală. Şi totuşi Sfinxul este situat în plin deşert, unde de mai bine de 9000 de ani nu a mai plouat.

Descoperirile şi concluziile lui West au fost prezentate pe 7 februarie 1992, cu ocazia Congresului Anual al Asociaţiei Americane pentru Promovarea Ştiinţelor, în faţa a 247 de cercetători. Prezentarea sa i-a convins pe geologi, dar a ridicat puternice rezistenţe din partea egiptologilor.

Cercetările lui West au fost continuate de către Robert Schoch, doctor în geologie şi geofizică la Universitatea din Boston. Studiile sale minuţioase l-au condus la aceleaşi concluzii. Eroziunea care apare în structurile vechi ale Sfinxului se datorează nu vântului şi nisipului, ci apei. Este singurul monument din platoul de la Gizeh care a suferit o eroziune de acest gen. Concluzia ar fi că Sfinxul datează dintr-o epocă mai înaintată, în care aceste ţinuturi aveau un climat temperat. Conform afirmaţiilor doctorului Schoch, Sfinxul nu poate fi contemporan cu piramidele. Cu siguranţă precede cu mai multe milenii civilizaţia egipteană.

Climatologie şi constelaţia Leului

John Kutzbach, paleo-climatolog la Universitatea din Wisconsin, a realizat cu ajutorul computerului o modelare climatică a zonei şi apoi a comparat rezultatele cu datele geologice din teren. Datorită studiilor sale, se cunoaşte la ora actuală faptul că în urmă cu 10.000 de ani, în regiunea în care se află Sfinxul, precum şi într-o mare parte din Africa, ploua regulat şi erau lacuri întinse. Dacă ne bazăm pe această informaţie climatologică, reiese că Sfinxul datează dintr-o perioadă pre-egipteană. Pe de altă parte, dacă a fost construit aproximativ în anul 10.500 î.C., în acea epocă, în faţa sa răsărea exact constelaţia Leului. Conform studiilor efectuate de către arheo-astrologi, acest monument pare să fi fost o reprezentare a unui leu care era orientat către proiecţia sa de pe cer. Dar cum este posibil ca Sfinxul să fi fost construit la acea vreme, după reguli şi cunoştinţe astronomice de o asemenea precizie, când civilizaţia umană era de-abia la începutul epocii fierului?

Capul şi corpul Sfinxului

Examinând mai îndeaproape Sfinxul, lucrurile se complică tot mai mult. Capul se află într-o stare mai bună decât corpul şi este mai mic din punct de vedere proporţional. Ţinând cont de mărimea labelor din faţă şi trasând proporţiile reale se obţine un monument mult mai mare (cf. foto). Să fi fost capul Sfinxului cioplit de mai multe ori de-a lungul vremii? Aceasta arată din nou că Sfinxul nu avea cum să fie construit în timpul faraonului Kephren. Cel mult a fost restaurat atunci.

Ce reprezintă atunci în realitate capul Sfinxului? Versiunea oficială susţine că ar fi vorba de capul faraonului Kephren. Inspectorul Frank Domingo de la poliţia din New York, expert în identificare judiciară recunoscut la nivel mondial, a studiat atât capul Sfinxului cât şi pe cel al unei statui care îl reprezenta pe faraonul Kephren, pentru a afla dacă cele două morfologii concordă. Concluzia sa a fost categorică: morfologia capului Sfinxului este foarte diferită de cea a statuii lui Kephren. Ochii, forma capului, profilul, gura şi bărbia sunt diferite şi de morfologia rasei albe mediteraneene. Contrar aşteptărilor, Sfinxul reprezintă un faraon de rasă neagră.

Această descoperire poate explica de ce nasul şi o parte din buzele Sfinxului au fost distruse. În perioada dinastiilor egiptene în care au domnit faraoni aparţinând rasei albe, este posibil ca aceste elemente negroide din înfăţişarea Sfinxului să fi fost distruse. Era o manieră de a se asigura că nicio fiinţă de rasă neagră nu va revendica titlul de faraon. Mai mulţi conducători ai Egiptului s-au folosit de Sfinx în scopuri politice, restaurându-l şi sculptând capul pentru a semăna cu propria lor efigie. Pentru civilizaţia egipteană Sfinxul era un mare mister, când înfricoşător, când urât, când admirat pentru că data dintr-o epocă ancestrală şi ar fi putut să eclipseze întreaga putere a faraonului.

Templul Sfinxului

Templul Sfinxului a fost construit din blocuri de piatră care cântăresc fiecare în jur de 200 de tone. Suprafaţa blocurilor de piatră este perfect netedă, iar blocurile au fost fixate la milimetru. Cum a fost posibilă în epoca fierului asamblarea unor asemenea blocuri?

În zilele noastre, pentru a ridica şi a poziţiona cu precizie un obiect de 200 de tone sunt necesare între cinci şi şase săptămâni de pregătire, utilizându-se cele mai puternice macarale din lume. Pentru a aşeza un al doilea bloc de piatră de 200 de tone ar mai fi necesare încă alte cinci săptămâni de pregătire. Utilizând tehnologia actuală ar trebui circa 500 de ani doar pentru a poziţiona 5000 de blocuri de acest gen.

500 de ani fără a lua în calcul timpul necesar cioplirii şi extracţiei unor asemenea mastodonţi. Ce să mai vorbim despre monumentele din platoul de la Gizeh care conţin fiecare până la 2,5 milioane de blocuri de acest gen? Doar o tehnologie avansată ar fi permis construirea lor. Toate structurile antediluviene prezintă această caracteristică – asamblarea de blocuri gigantice este o constantă, aşa cum putem constata şi în cazul sitului arheologic submarin descoperit în 1997 în largul Japoniei, precum şi structurile din Insula Paştelui.

Previziunile lui Edgar Cayce

Cu 60 de ani în urmă, Edgar Cayce a prezis că sub Sfinx va fi descoperită o încăpere, în care se găsesc arhivele unei civilizaţii antediluviene mult mai avansate din punct de vedere tehnologic decât a noastră. În 1992, au fost făcute publice analizele seismografice ale zonei situate sub Sfinx. Ele indicau faptul că o cavitate de 5 metri pe 9, săpată în piatră exista chiar în locul prezis de Cayce. La momentul actual încă se mai descoperă astfel de cavităţi, existând o adevărată reţea subterană sub platoul de la Gizeh. Unii afirmă că Sfinxul ar ascunde intrarea într-un vast oraş antediluvian subteran, numit Gigal. Realitatea se aseamănă din ce în ce mai mult cu cele mai fantastice mituri. Simbol al inteligenţei care are acces la mecanismele forţelor naturale şi cosmice, Sfinxul ar putea fi foarte bine gardianul cunoştinţelor care dezvăluie originea ancestrală a umanităţii. De unde provine însă această ştiinţă?

Astronautul Edgar Mitchell consideră că dacă geologia stabileşte că Sfinxul este mult mai vechi decât se consideră la ora actuală, va trebui revizuită întreaga concepţie despre ultimii 100.000 de ani de civilizaţie umană. Cu ocazia unei conferinţe susţinute în 1992 la sediul Naţiunilor Unite din New York, cercetătorul Richard C. Hoagland face afirmaţii care merg chiar mai departe. Prezentând imaginile înregistrate pe planeta Marte în 1976 de sonda Viking, Hoagland atrage atenţia asupra existenţei unui feţe pe suprafaţa acestei planete. Această imagine nu este rezultatul unor jocuri de lumini, ci este în procent de 99% o reprezentare intenţionată a unei creaturi. La Gizeh, Sfinxul este reprezentarea hibridă a omului-leu, simbol al inteligenţei şi al forţelor naturale. La fel stau lucrurile şi pe Marte. Hoagland a împărţit în două imaginea feţei de pe Marte. Copiind simetric jumătatea din dreapta se obţine o imagine antropomorfă. Copiind simetric jumătatea din stânga se obţine un cap de leu. Avem de-a face din nou cu aceeaşi fiinţă hibrid om-leu. O oglindă cosmică, un ecou marţian al Sfinxului de la Gizeh? Hoagland susţine că faţa de pe Marte are o jumătate de milion de ani. Să fie ea un alt mesaj al civilizaţiei antediluviene care popula Terra în urmă cu sute de mii de ani? Dacă Sfinxul este ultima dovadă tangibilă a acestei civilizaţii atunci el trebuie să fie extrem de vechi. În 1996, cu ocazia unei conferinţe la Universitatea din Bradford, David Percy, directorul European pentru Misiunea Marte, stabilea vârsta Sfinxului la 247 000 de ani.

Ce a mai rămas din acea epocă?

Dacă au existat tehnologii mai avansate decât cele din ziua de azi, de ce nu au fost găsite utilaje, maşini, planuri, obiecte zburătoare, sisteme antigravitaţionale sau de excavaţie ieşite din comun? Unii spun că din cauza unor calamităţi terestre care au distrus totul. Acest răspuns nu este totuşi plauzibil, pentru că au fost găsite schelete de dinozauri, care datează din perioade mult mai vechi. Alţii susţin că avem o concepţie limitată despre ce înseamnă tehnologie. Cu cât o civilizaţie este mai avansată, cu atât tehnologia de care dispune este mai puţin perceptibilă şi mai în acord cu legile şi principiile universale. Răspunsul ar trebui deci căutat într-o cunoaştere în care ştiinţa şi spiritualitatea fuzionează.

S-a vorbit despre utilizarea Merkaba-ului pentru a construi aceste monumente gigant. Etimologic, Merkaba înseamnă câmp luminos (Mer), Spirit (Ka) şi trup fizic (Ba). Unirea celor trei generează un sui-generis vehicul care poate transporta atât trupul fizic, cât şi mintea dintr-o lume în alta. Merkaba este alcătuit din două piramide suprapuse, una cu vârful în sus, alta cu vârful în jos, care se rotesc în jurul individului pe aceeaşi axă, dar în sensuri opuse. Activat şi accelerat până se atinge un prag luminos, Merkaba scoate individul de sub incidenţa constantelor fizice ale mediului înconjurător. Trupul nu se va mai supune legilor gravitaţionale, iar spiritul va „pilota” această navă spaţială individualizată, putând să călătorească la voinţă, de exemplu de pe Marte pe Terra.

Rasa descrisă de Richard Hoagland, a cărei imagine apare în jumătatea antropomorfă a Sfinxului de pe Marte şi în forma primară, „negroidă” a Sfinxului de la Gizeh, a putut utiliza acest tip de „transport” interplanetar. Aceasta ar fi cauza pentru care nu există urme ale acestui voiaj, nici rachete, nici farfurii zburătoare, nici baze pentru lansare sau centre de control. Dacă această „spiritualitate tehnică” sau „ştiinţă spirituală” nu se supune constantelor fizice spaţiu-timp pe care le cunoaştem, atunci excavaţia, transportarea blocurilor de sute de tone şi construcţiile gigantice au putut fi realizate cu ajutorul ei. Generarea unui câmp antigravitaţional sau modificarea structurii intime a materiei pentru a o ciopli după voie nu lasă deloc sau aproape deloc urme tehnologice. Singurele dovezi vizibile sunt operele titanice, precum Sfinxul.

Suntem atât de ataşaţi de realitatea materială, încât am uitat de potenţialul nostru infinit. Căutăm să facem cu ajutorul unor tehnologii materiale ceea ce spiritul nostru ar putea face cunoscând şi utilizând legile cosmice universale. În realitate „este uşor să ridici un munte cu degetul mare de la picior” spunea Buddha în Saddharma Pundarika Sutra.

FILMUL DE WEEKEND-GOEMON

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 13:46:00 +0000

In anul 1582 Oda Nobunaga este pe punctul de a cuceri tot teritoriul Japoniei, dar este fortat sa se sinucida la templul Honno-ji de catre unul din generalii sai pe nume Akechi Mitsuhide. Toyotomi Hideyoshi, cel mai de seama general al lui Nobunaga, il invinge cateva zile mai tarziu pe Akechi Mitsuhide si indeplineste visul lui Oda Nobunaga de a unifica Japonia sub conducerea unui singur om. Dupa o scurta perioda de pace apare insa un luptator ninja pe nume Ishikawa Goemon, care isi foloseste abilitatile pentru a-i jefui pe cei bogati si a darui bani si obiecte de valoare celor saraci, obicei care ii consolideaza rapid o reputatie de erou legendar in ochii japonezilor de rand.

Intr-o noapte, in timp ce ii prada de avutii pe barbarii din sudul Japoniei, Ishikawa Goemon gaseste o cutie misterioasa ascunsa intr-un mormant secret. Dovedindu-se a fi vorba despre o relicva straveche cu puteri supranaturale, Goemon va trebui sa lupte pentru a o pastra cu Ishida Mitsunari, Kirigakure Saizo, Tokugawa Ieyasu si Hattori Hanzo, care planuiesc sa se foloseasca de cutie pentru a-si realiza propriile scopuri.

CD1

CD2

la cinema

Sfântul Serafim de Sarov - făclie dătătoare de lumină divină

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 13:37:00 +0000

	Sfântul făcător de minuni şi-a trăit viaţa în rugăciune de Melania Radu La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov. În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul „s-a mutat în ceruri”, în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903. De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos „Fericită eşti tu, femeie văduvă” i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un „nebun al lui Dumnezeu”, întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, „fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă.” Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă. La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc. La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: „Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici.” La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noştri”, după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte Sfânta Împărtăşanie. Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: „Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate.” După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă „înflăcărat”), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere. După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină: „Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu toate patimile şi poftele sale.” A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit „Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău.” În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit „Muntele Athos”. Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea scrierilor sfinte. „Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil.” Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. „Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.”„Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu.” Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult: aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre. Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze. Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces. Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: „Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească.” Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. „Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă.” i-a răspuns liniştit Părintele Serafim. Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieşte-mă” . Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. „Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.” A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa. După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări şi să dea sfaturi. La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic. El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!” Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Se bucura mai ales pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii. Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: „De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută.” Şi încă o relatare: „Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie.” După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna. Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor. A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga. A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja. În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp. Vedea îngerii, pe Fecioara Maria şi chiar pe Iisus Hristos Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos. O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemişcat, cu un aer absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemişcat timp de trei ore. După ce şi-a revenit, i-a spus duhovnicului: „M-a copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Venind dinspre uşa de apus şi mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori şi pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă uşă, şi-a schimbat înfăţişarea. Cât despre mine, care sunt praf şi cenuşă, am primit o binecuvântare specială. Îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa dragostei faţă de Domnul!” Cu un an şi zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli şi cu 12 fecioare muceniţe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult şi despre călugăriţele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulţi ani. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Această întâlnire a avut şi un martor: una dintre călugăriţele de la mănăstire. Acţiona conform voinţei lui Dumnezeu „Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie.” Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el cu o plecăciune şi cu urarea „Bucuraţi-vă, Hristos a Înviat!” Îi numea pe toţi „bucuria mea” şi le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toţi rămâneau cu o stare de fericire şi împlinire sufletească. Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea. Dobândirea Duhului Sfânt „Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.” Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost şi el vindecat de Sfântul Serafim. Conversaţia sa cu acesta a început de la dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: „Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână.” Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: „Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?” Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?” În acel moment Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele.” Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi.” Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui. Serafim de Sarov spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.” „Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos.” Era iubitor şi iertător faţă de toţi oamenii În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim. Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoşat pentru toată viaţa. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară iertare. Considera fraternitatea un aliat preţios pe drumul desăvârşirii „Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“ Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă şi de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo. Fii săi spirituali şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-şi sărăcia voluntară, aşa cum îl sfătuise sfântul. A făcut minuni şi după moarte Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: „După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi.” Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil. În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva. „În timpul vieţii mele nu va fi niciun foc", spusese el cândva, „dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde.” Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Murise în timpul rugăciunii. A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.

Sfântul făcător de minuni şi-a trăit viaţa în rugăciune

de Melania Radu

La 19 iulie 1759, într-o familie de negustori din oraşul Kursk, din Rusia, s-a născut Prohor Moşnin. În copilărie l-au fascinat vieţile sfinţilor. Iubea să meargă la biserică şi să se retragă singur în rugăciune. De tânăr şi-a urmat chemarea către viaţa religioasă. Şi-a trăit întreaga viaţă în sfinţenie şi dăruire faţă de Dumnezeu, iar clipa morţii l-a găsit îngenuncheat în faţa icoanei Fecioarei Maria. O lume întreagă îl ştie drept Sfântul Serafim de Sarov.

În calendarul creştin ortodox, Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai cunoscuţi asceţi şi mistici ai Bisericii Ortodoxe, este sărbătorit de două ori: pe 2 ianuarie, dată la care sfântul „s-a mutat în ceruri”, în urmă cu 175 de ani, şi pe 19 iulie, ziua sa de naştere, precum şi ziua când a fost sanctificat de către Biserică, în 1903.

De câte ori era bolnav, vindecarea îi venea în mod miraculos

„Fericită eşti tu, femeie văduvă” i-a spus într-o zi mamei lui Prohor un „nebun al lui Dumnezeu”, întâlnind-o pe stradă cu cei doi băieţi ai ei, „fericită eşti tu că ai un fiu care va deveni un puternic mijlocitor înaintea Sfintei Treimi, un om al rugăciunii şi al luminii pentru lumea întreagă.”

Primul miracol care i-a salvat viaţa i s-a petrecut la vârsta de şapte ani. În timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă.

La vârsta de zece ani s-a îmbolnăvit foarte grav. La un moment dat, a avut un vis în care i-a apărut Fecioara Maria, care i-a spus că va veni la el să-l vindece. Într-adevăr, după câteva zile, o icoană a Fecioarei Maria, considerată ca fiind făcătoare de minuni, a trecut în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc.

La doi ani după ce a intrat la mănăstire s-a îmbolnăvit de hidropizie. A suferit timp de trei ani în tăcere, refuzând să fie chemat un medic pentru el. Spunea: „Eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici.” La insistenţele călugărilor, care voiau să-l ajute cumva, a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate.

În timp ce ei se rugau în biserică, Prohor a avut o viziune în care i-au apărut Fecioara Maria împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noştri”, după care l-a atins cu un toiag, iar lichidul adunat în corpul său a început să iasă prin incizia făcută. După terminarea slujbei ceilalţi călugări l-au găsit pe Prohor vindecat, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. La scurt timp, pe locul apariţiei Fecioarei Maria a fost construită o infirmerie. Sfântul Serafim a construit el însuşi masa din altarul capelei, din lemn de chiparos. În acel loc a primit de atunci înainte Sfânta Împărtăşanie.

Şi-a dăruit viaţa în totalitate lui Dumnezeu

La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. Acolo a fost repede acceptat şi iubit datorită veseliei şi bunătăţii sale. Spunea mai târziu: „Ce vesel eram atunci! Veselia nu este un păcat, ci dimpotrivă, ea alungă oboseala, din care vine deznădejdea, care-i mai rea decât toate.”

După opt ani a fost tuns călugăr, cu numele de Serafim (care în ebraică înseamnă „înflăcărat”), iar un an mai târziu a fost sfinţit ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere.
După un an, a primit binecuvântarea pentru a începe o viaţă de pustnic în pădurea ce înconjoară Sarovul. A petrecut următorii 16 ani în retragere şi tăcere deplină: „Tăcerea absolută este o cruce pe care omul se răstigneşte cu toate patimile şi poftele sale.”

A trăit ani de zile într-un ascetism desăvârşit

„Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău.”

În 1793 s-a retras în pădure, la cinci km de mănăstire, într-un loc pe care l-a numit „Muntele Athos”. Acolo îşi petrecea timpul în rugăciune şi citirea scrierilor sfinte. „Omul are nevoie de Sfintele Scripturi pentru că nu este încă în stăpânirea adevărului care alungă toate greşelile. Dar de îndată ce Adevărul va umple sufletul omului, învăţăturile sale se vor înrădăcina în el, în locul legii Scripturilor. El va fi în chip tainic condus de Dumnezeu şi nu va mai avea nevoie de niciun ajutor exterior sensibil.”

Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru. Din prima duminică a postului mare ţinea post negru până sâmbăta, când primea Sfintele Taine. „Care sunt rezultatele unui asemenea regim? Postind, trupul devine curat şi uşor, viaţa lăuntrică se elevează, apar revelaţii minunate, influenţele exterioare nu mai sunt simţite, iar mintea, părăsind această lume, se ridică spre cer şi se scufundă în întregime în contemplarea lumii spirituale.”„Rugăciunea şi postul, interiorizarea şi stăpânirea perfectă a simţurilor ridică sufletul spre Împărăţia lui Dumnezeu.”

Dormea foarte puţin şi în poziţii care să nu-i permită să doarmă prea mult: aşezat cu genunchii la piept şi rezemat de perete, în genunchi şi sprijinit pe coate, ghemuit pe buşteni şi pe saci cu pietre.

Avea întreaga atenţie şi întreaga sa fiinţă îndreptate fără încetare către înalt, către Dumnezeu. Uneori era atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă ori să audă nimic în jurul lui. Astfel îl vedeau adesea călugării Marcu cel Tăcut şi Alexandru, care locuiau şi ei în pustie. Atunci când îl găseau în contemplaţie se retrăgeau în linişte ca să nu-l deranjeze.

Pentru ca singurătatea să-i fie deplină a refuzat să mai primească vizitatori. Dacă întâlnea un om în pădure, se întindea cu faţa la pământ până când acesta trecea mai departe. Prin rugăciunile sale, a cerut un semn de la Dumnezeu, prin care să-i arate dacă această singurătate este în acord cu voinţa Sa. Atunci cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii învecinaţi, blocând orice acces.

Îl mai vizitau doar păsările şi animalele sălbatice. Acestea veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca el să-şi termine rugăciunea, după care le hrănea cu pâine. Maica stareţă a Mănăstirii Diveevo, Matrona Plescheeva, care l-a văzut hrănind un urs, povestea: „Faţa marelui părinte era minunat de luminoasă şi veselă având o strălucire îngerească.” Un alt martor, Părintele Alexandru, l-a întrebat o dată cum se face că acea puţină pâine care se află în traista sa poate hrăni atâtea animale. „Întotdeauna se găseşte destulă pâine în traistă.” i-a răspuns liniştit Părintele Serafim.

Una dintre formele de asceză pe care şi le-a impus a durat o mie de zile şi o mie de nopţi, timp în care s-a rugat aproape încontinuu, odihnindu-se foarte puţin. Pe o stâncă din pădure ori într-o pivniţă săpată sub coliba sa, stând în picioare sau în genunchi, se ruga cu mâinile ridicate: „Doamne, miluieşte-mă” .

Care era rezultatul ascezei? Ceva mai preţios decât toate bucuriile lumii: pacea lui Dumnezeu. „Of, dacă aţi şti ce bucurie şi dulceaţă îl aşteaptă în Rai pe un suflet drept! Aţi fi de acord să înduraţi în această viaţă toate necazurile, persecuţiile şi umilinţa cu mulţumire. Dacă în chilie ar fi plin de viermi care ar mânca trupul nostru, tot restul vieţii am fi bucuroşi să îndurăm, numai să nu cumva să pierdem bucuria cea cerească pe care a pregătit-o Dumnezeu pentru cei ce Îl iubesc pe El.”

A revenit la mănăstire pentru a-i ajuta pe ceilalţi oameni

La cererea stareţilor (bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în primăvara anului 1810, continuând să trăiască în retragere, rugăciune şi tăcere în chilia sa. După câţiva ani a deschis uşa chiliei, pentru a putea fi văzut de cei care doreau. A mai rămas însă în tăcere timp de câţiva ani, după care a început treptat să răspundă la întrebări şi să dea sfaturi.

La 25 noiembrie 1825 Fecioara Maria i-a apărut într-un vis, împreună cu Sfântul Clement şi Sfântul Petru, şi i-a permis să renunţe la retragere, îndemnându-l să-i primească pe toţi cei care-l căutau. Oaspeţii săi se înmulţeau rapid, uneori îl vizitau între 1000 şi 2000 de oameni zilnic.

El era tot timpul umil, bucuros şi deschis. Nu avea nevoie să i se spună motivul vizitei, pentru că vedea în sufletul fiecăruia. Le vindeca slăbiciunile trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!”

Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi saluta vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Se bucura mai ales pentru cei care îşi regretau greşelile. Blândeţea sa extraordinară înmuia inimile cele mai dure, umilinţa sa îi smerea pe cei orgolioşi, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru toţi chilia sa era ca o anticameră a raiului, iar întâlnirea cu el era ca o întâlnire cu Dumnezeu, care putea să le modifice sensul vieţii.

Iată cum îl descria unul dintre vizitatorii săi: „De la cea dintâi privire către el am fost cuprins de un sentiment de evlavie faţă de el. Mi se părea un înger, un om ceresc; chipul îi era alb precum ceara curată, ochii îi erau albaştri ca cerul, părul îi era alb şi îi atârna pe umeri.(...) În ciuda sentimentului de aglomerare şi dezordine, aerul din cămăruţa sa era de o puritate absolută.”

Şi încă o relatare: „Părintele Serafim deschise uşa şi zise: «Ce bucurie îmi face Dumnezeu!» Mă conduse în chilia sa, dar întrucât era plină de diferite lucruri, mă pofti să mă aşez pe prag, în timp ce el însuşi se aşeză pe podea faţă în faţă cu mine, ţinându-mă tot timpul de mână. Îmi vorbi atât de blând şi chiar îmi sărută mâna în repetate rânduri, atât de mare îi era dragostea faţă de aproapele său. Eu stăteam în faţa lui într-o stare de negrăită bucurie.” După ce oaspetele i-a pomenit de boala de care suferea, Părintele Serafim i-a dat să bea puţin ulei din candela sa. Boala s-a vindecat complet şi pentru totdeauna.

Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase

El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor.

A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.

I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga.

A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja.

În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp.

Vedea îngerii, pe Fecioara Maria şi chiar pe Iisus Hristos

Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.

O dată, în timp ce slujea în biserică în Joia Mare, a rămas brusc nemişcat, cu un aer absent. Înţelegând că s-a petrecut ceva neobişnuit, doi ierodiaconi l-au prins de braţ şi l-au dus în spatele iconostasului. Acolo a rămas în continuare nemişcat timp de trei ore. După ce şi-a revenit, i-a spus duhovnicului: „M-a copleşit o lumină orbitoare, asemănătoare unei raze de soare. Când mi-am întors ochii spre această lumină nespus de frumoasă, l-am văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos în slava Sa, având înfăţişarea unui fiu al omului, înconjurat de oştile cereşti: îngeri, arhangheli, heruvimi şi serafimi. Venind dinspre uşa de apus şi mergând prin aer, El binecuvânta pe slujitori şi pe închinători. Apoi, intrând în icoana Sa de lângă uşă, şi-a schimbat înfăţişarea. Cât despre mine, care sunt praf şi cenuşă, am primit o binecuvântare specială. Îmi simţeam inima curată, iluminată de bucurie în dulceaţa dragostei faţă de Domnul!”

Cu un an şi zece luni înainte să moară, de sărbătoarea Bunei Vestiri, a avut o viziune cu Fecioara Maria împreună cu doi apostoli şi cu 12 fecioare muceniţe. Fecioara Maria a vorbit mult timp cu Sfântul Serafim. Au vorbit mult şi despre călugăriţele mănăstirii Diveevo, pe care Sfântul Serafim le avea în grijă deja de mulţi ani. În final Ea i-a spus: „În curând, preaiubite, vei fi cu noi.” Această întâlnire a avut şi un martor: una dintre călugăriţele de la mănăstire.

Acţiona conform voinţei lui Dumnezeu

„Când vine cineva la mine, vine ca la un slujitor al lui Dumnezeu. Ce-mi porunceşte Domnul, ca unui rob al Său, aceea eu îi transmit celui care doreşte să-i fiu de folos. Lucrez cum vrea El. N-am voinţă proprie.”

Sfântul Serafim îi întâmpina pe toţi cei care veneau la el cu o plecăciune şi cu urarea „Bucuraţi-vă, Hristos a Înviat!” Îi numea pe toţi „bucuria mea” şi le săruta mâinile în semn de binecuvântare. După întrevederea cu el, toţi rămâneau cu o stare de fericire şi împlinire sufletească.

Cea mai emoţionantă şi plină de învăţături descriere a unei întâlniri cu Sfântul Serafim o avem datorită lui Nikolai Motovilov. Acesta s-a întâlnit cu sfântul în noiembrie 1831 şi a consemnat în scris întâlnirea.

Dobândirea Duhului Sfânt

„Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea.”

Nicolae Alexandrovici Motovilov a fost şi el vindecat de Sfântul Serafim. Conversaţia sa cu acesta a început de la dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sfântul Serafim i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt: „Este nevoie să lăsăm Duhul Sfânt să pătrundă în inimile noastre. Toate cele bune pe care le săvârşim în numele lui Hristos, ni s-au dat prin Duhul Sfânt şi le putem face mai ales prin rugăciune, care ne este tot timpul la îndemână.”

Motovilov a întrebat de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt: „Părinte, cum aş putea vedea harul Sfântului Duh? Cum pot să-mi dau seama dacă este întru mine sau nu?” Sf. Serafim i-a vorbit despre cum ajung oamenii să aibă Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi, dar Motovilov nu înţelegea. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: „Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?”

În acel moment Motovilov a simţit că i se deschid ochii şi a văzut cum faţa bătrânului strălucea ca soarele. Sufletul i s-a umplut de pace şi linişte, desfătare şi bucurie, corpul i-a fost străbătut de căldură, iar în jurul lor se răspândea o mireasmă foarte plăcută. Motovilov s-a speriat de acea schimbare neobişnuită, dar mai ales de faţa sfântului care strălucea: „Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele.”

Sf. Serafim i-a răspuns: „Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa. Să mulţumim Domnului pentru mila Sa de negrăit faţă de noi.”

Atunci a înţeles Motovilov cu mintea şi cu inima ce înseamnă transfigurarea prin pogorârea Sfântului Duh asupra omului. Sfântul Serafim l-a asigurat că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui.

Serafim de Sarov spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.”
„Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos.”

Era iubitor şi iertător faţă de toţi oamenii

În timp ce trăia retras în pădure, a fost atacat de nişte hoţi. Deşi era puternic din punct de vedere fizic şi avea un topor în mână în acel moment, el nu a opus rezistenţă. Când l-au ameninţat şi i-au cerut banii, sfântul a lăsat jos toporul, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi s-a lăsat în voia lor. Aceştia l-au lovit bestial cu coada toporului în cap până i-a pornit sângele pe nas şi urechi, după care l-au lovit cu o buturugă, l-au călcat în picioare şi l-au târât pe jos lăsându-l inconştient. Când au considerat că a murit, l-au lăsat în pace. Unicul lucru de valoare pe care l-au găsit în colibă a fost icoana Maicii Domnului cea Îndurerată (Umilenie) în faţa căreia se ruga mereu Sf. Serafim.

Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. A fost vindecat din nou de Fecioara Maria, care i s-a arătat împreună cu Apostolii Petru şi Ioan, dar, în urma loviturilor primite, a rămas cocoşat pentru toată viaţa. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară iertare.

Considera fraternitatea un aliat preţios pe drumul desăvârşirii

„Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“

Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că nu el personal le dădea sfaturi, ci Fecioara Maria le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. El a fost un adevărat tată pentru surorile mănăstirii, care îl căutau pentru orice problemă sufletească sau materială. Sf. Serafim a avut grijă şi de orfanii de la mănăstirea de maici Diveevo.

Fii săi spirituali şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana celor care trăiau în mănăstirea Diveevo. Mihail Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii, asumându-şi sărăcia voluntară, aşa cum îl sfătuise sfântul.

A făcut minuni şi după moarte

Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: „După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi.”

Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil.

În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva. „În timpul vieţii mele nu va fi niciun foc", spusese el cândva, „dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde.” Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Murise în timpul rugăciunii.

A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.

TRADITII ROMANESTI-Obiceiuri calendaristice

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 13:15:00 +0000

Viaţa de fiecare zi a ţăranului român a fost însoţită de numeroase obiceiuri care sub aspect monografic însoţesc istoria unei aşezări. "Dezvoltarea etnografiei, folcloristicii şi studiul artei populare în cadrul sociologiei a dus inevitabil la un nou specific de cercetare a acestor discipline conexe, în care s-au impus în primul rând metoda monografică şi tehnicile speciale ale acestei metode şi în al doilea rând concepţia lărgită a integrării cercetării în sistemul de ştiinţe înrudite." Unele obiceiuri au evoluat în timp "până la adevărate forme de teatru popular, aşa cum sunt obiceiurile legate de sărbătorile de iarnă, mai ales jocul caprei, la Fundu Moldovei sau Câmpulung."

Chiralesa. Cea mai însemnată sărbătoare din câşlegile de iarnă, după Sfântul Vasile sau Anul Nou este Boboteaza. În ajunul Bobotezei, preotul umblă de la casă la casă cu crucea, stropind cu un mănunchi de busuioc agheasmă dintr-o cofă purtată de pălimar, toate acareturile gospodăriei. Părintele este precedat de un grup de copii care strigă tare ciuralesaa! - o variantă fonetică locală a lui Kirie Eleison - Doamne miluieşte! Copiii primesc nuci, mere sau bani. În casa cea mare, fiecare gospodină pregăteşte bucate de post constând din: prune fierte, pere uscate fierte, bob fiert, colivă, salată de fasole. Preotul primeşte de la fiecare gospodar un fuior de cânepă, un colac şi o sumă de bani. Din fuiorul de cânepă preotul este obligat să facă funia la clopot, precum şi funia pentru gropar cu care se lasă sicriul în groapă. Cu acest prilej se pune câte o cruce mică lucrată din draniţă cu un fir de strămătură roşie şi busuioc în locurile unde se adapă vitele - produf (produh, produu), halău, ştiubei, la toate fântânile şi la uşa grajdului, uneori şi pe poartă.

În ziua de Bobotează, preotul face agheasma mare la Moldova, în faţa unei cruci de gheaţă. Din această agheasmă, credincioşii iau pentru acasă în diferite vase pentru a o folosi în ocazii mai speciale.

Ziua ursului. Aceasta cade întotdeauna în ziua de Întâmpinarea Domnului. Se spune că în această zi iese ursul din bârlog şi dacă îşi vede umbra, adică dacă este soare, pleacă mai departe, dar dacă nu-şi vede umbra intră înapoi în bârlog, pentru că iarna se mai lungeşte.

Filipii de iarnă. "Românii din unele părţi ale Bucovinei, şi mai ales din satele în cari nu e datina de a se serba Sf. Trif � ţin asemenea trei Filipi � numiţi în genere Filipii de iarnă, atât în contra lupilor cât şi în contra feluritelor prilejuri de boală şi primejdii şi anume: unul în ajun, al doilea în ziua, iar al treilea a doua zi de Întâmpinarea Domnului." În comuna Fundu Moldovei se ţine Trif cel Nebun, patronul gângăniilor, dar se ţin şi Filipii de iarnă. În aceste zile nu este voie să se folosească pieptenele, acul şi nici să se ţese.

Moşii de iarnă. Acest obicei cade totdeauna în sâmbăta dinainte de lăsatul secului. Gospodinele din Fundu Moldovei obişnuiesc să facă plăcinte şi pampuşte care sunt date de pomană, împreună cu o ulcică sau cană de sticlă de sufletul morţilor. Cu acest prilej se utilizează expresia: "Cine dă lui îşi dă."

Dochiile. La 1 martie, încep Dochiile în număr de 9 sau 12 zile în care se poate prevedea cum îţi va merge în tot timpul anului. Se alege o zi şi după cum va fi vremea în acea zi, aşa va fi şi viaţa celui ce şi-a ales ziua respectivă. În mod simbolic, unele persoane îşi aleg Dochia după stilul vechi. Dochia reprezintă un personaj legendar din mitologia poporului român, iar B.P. Hasdeu înclină să creadă că ar avea originea în mitologia tracă şi ar fi identificată cu zeiţa Niobe.

Ramura verde de peste an. În jurul zilei de Sfântul Gheorghe (23 aprilie) se pun ramuri verzi de răchită pe o glie aşezată pe stâlpii porţii. Se crede că Sfântul Gheorghe, când vine, îşi leagă calul de un stâlp al porţii şi paşte iarbă de pe această glie. De asemenea, începând cu această dată nu se mai mănâncă murături, întrucât se spune că balaurul cu care s-a luptat Sf. Gheorghe se urinează în vasele cu murături. Obiceiul de a pune ramuri verzi la poartă are o dublă semnificaţie în viaţa colectivităţii săteşti. Pe de o parte el marca venirea primăverii, verdele simbolizând reînvierea vegetaţiei, iar pe de altă parte, crengii cu muguri i se asociau valori apotropaice, de ocrotire a păşunilor şi fâneţelor de duhuri rele.

În ziua de Florii, ochii copiilor şi ai animalelor erau atinşi cu o crenguţă de răchită cu mâţişori, crezându-se că astfel li se poate îmbunătăţi vederea şi sunt feriţi de diverse boli.

Sâmbăta din ajunul Rusaliilor, se pun ramuri înfrunzite de tei sau de mesteacăn la porţi, la zăvoare, la uşile de la intrare, la grajd, având rolul de ocrotire contra bolilor, precum şi contra zloatelor din cursul verii. Aceste ramuri se păstrează "la icoană", împreună cu fire de busuioc pentru a putea fi folosite în caz de nevoie.

Focurile. Un alt obicei practicat atât primăvara cât şi toamna îl constituie focurile, care nu se făceau la dată fixă, ele fiind integrate ciclului muncii, având funcţie de purificare şi fertilizare. Copiii erau puşi să sară peste foc ca să fie sănătoşi şi să nu aibă pureci. Focurile se făceau primăvara când se greblau grădinile, livezile şi curţile sau toamna, când se strângeau resturile vegetale uscate de pe arături.

Joile oprite. Există obiceiul ca în joile de după Paşti şi până la Duminica Mare să nu se lucreze la pământ, pentru a păzi semănăturile de grindină, de trăsnet, de secetă, de foc, precum şi contra insectelor dăunătoare şi a păsărilor de pradă.

Sânzienele. În această sărbătoare, băieţii făceau coroniţe de flori pe care le ofereau fetelor, care după ce umblau cu ele un timp, le aruncau pe acoperişul casei. Dacă aceasta rămânea pe acoperiş, însemna că fata respectivă va trăi mult, iar dacă va cădea, viaţa ei va fi mai scurtă. Tot în această zi, fiind sărbătoarea Sfântului Ioan de la Suceava, creştinii fac pelerinaj la mănăstirea Sfântul Ion de la Suceava pentru a prăznui acest sfânt.

Hramurile. Tot ca obiceiuri calendaristice de peste an trebuie privite şi hramurile ce au loc pentru prăznuirea patronilor bisericilor din comună. La Fundu Moldovei hramul are loc în ziua de Sfântul Dumitru, la Colacu, în ziua de Naştere a Sfintei Fecioare Maria, la Botuş de Duminica Mare, la mănăstirea Orata la Adormirea Maicii Domnului, iar la Deluţ de Sfântul Ilie. Cadrul religios este evident depăşit, sărbătoarea în sine constituind un prilej de refacere a nucleului familiei care, în unele cazuri, este răspândit la mari distanţe. A doua zi după hram se face pomenirea morţilor la cimitir la care participă întreaga comunitate. Întreaga ceremonie durează timp de trei zile, având şi caracterul unui praznic oferit celor morţi din fiecare familie, întrucât sunt invitaţi rude, prieteni, cunoscuţi, precum şi simpli trecători, ca să se bucure de prinosul de bucate pregătite pentru hram. Adesea se întâlnesc grupuri de persoane venite din altă localitate, care fiind întrebaţi unde merg, răspund că "ne-a chema cineva la hram."

A existat în comună şi o nedeie, organizată în satul Deluţ, ce prilejuia întâlnirea ciobanilor din zonă, constituind totodată şi cadrul organizării unui târg, prilej cu care se făceau diferite schimburi de produse. Al doilea război mondial a stopat această manifestare, iar după 1989, s-a încercat revenirea acestei nedei, însă după doi ani de încercări s-a renunţat. Această manifestare se desfăşura concomitent cu hramul de Sfântul Ilie.

Foca. La 23 iulie, este sărbătorit Sfântul Foca, zi în care nu se lucrează, pentru ca gospodăria să fie ferită de trăsnet şi de foc.

Obiceiuri de ocrotire a turmelor. Se sărbătoreşte pentru oi ziua de Sfântul Haralambie şi Sfântul Vlasie pentru lupi. Ziua de 23 august este sărbătoarea Sfântului mucenic Lup, în care ciobanii nu vorbesc şi nu mănâncă pentru ca gura lupului să fie închisă când vine la turmă. Pentru acelaşi motiv se dau oilor în mâncare nodurile de la pornitul pânzei, ca atunci când lupul va intra în turmă, să aibă nodul în gât, iar gura să-i fie încleştată. Capetele sau nodurile de la pornitul pânzei au şi alte întrebuinţări: ţin mârlite oile şi înlesnesc ieşirea în lume a mieilor gemeni cu blana frumoasă.

În ziua de Crăciun nu se mănâncă nici o bucăţică de carne, ca să nu deie lupul la oi. La Sfântul Haralambie se duc tărâţe la biserică pentru a fi sfinţite, tărâţe ce se dau în hrana animalelor.

Tot pentru ocrotirea vitelor din gospodărie, de Sfântul Andrei se ung uşile grajdului şi ale casei cu usturoi. Se zice că Sfântul Andrei păzeşte vitele de boli şi vrăjitorii care le iau mana. Usturoiul este prezent şi atunci când urcă oile şi vacile la stână, pentru a fi ferite de muşcătura de şarpe sau de helge.

Alte obiceiuri. În calendarul ortodox, pe 27 iulie se sărbătoreşte Sfântul mucenic Pantelimon, căruia locuitorii îi spun Pintilie Călătorul şi leagă de această dată faptul că "vara s-a călătorit", iar după Schimbarea la faţă din 6 august, nu mai este bine să se facă baie în apa Moldovei.

Este voie să se doarmă afară numai în lunile care nu conţin în denumirea lor sunetul "r": mai, iunie, iulie şi august.

La Sfântul Andrei se fac vrăji în legătură cu ghicitul viitorului mire, la Sfântul Nicolae, copiii aşteaptă să primească daruri.

Ignatul reprezintă un obicei care face trecerea spre obiceiurile de Anul Nou, care constă în tăiatul porcului şi pregătirea lui.

În cele trei zile de Paşti, există obiceiul ca băieţii şi bărbaţii să tragă clopotele cu credinţa că cine se atinge de funia clopotului nu va avea dureri reumatismale. Toată comunitatea participă la acest obicei, ciocnind ouă roşii şi aprinzând lumânări în cimitir. Tot cu acest prilej, se formau echipe ce jucau hapucu' - un joc cu reguli precise la care se folosea un gen de minge mică făcută din păr de cal sau de vacă şi câteva beţe pentru lovirea hapucului.

via

~Magickal Graphics~

PROTOCOALELE SECRETE ALE MASONERIEI

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 12:38:00 +0000

Motto:
“Cunoaşteţi adevărul şi acesta vă va elibera!”

sau altfel spus:

PLANURILE DOMINĂRII ÎNTREGII LUMI, INIŢIATIVĂ FIXATĂ SĂ SE REALIZEZE PÂNĂ ÎN JURUL ANUL 2000 ÎN CELE 24 DE PROTOCOALE SECRETE, ÎNTOCMITE DE CONDUCĂTORII FRANCMASONERIEI MONDIALE CU OCAZIA MARELUI CONGRES SECRET FRANCMASONIC DE LA BÂLE, ELVEŢIA, CARE A AVUT LOC ÎN ANUL 1897

Introducere

Primul protocol secret francmasonic

Dreptul, în viziunea francmasonilor, constă în forţă. Libertatea este o idee himerică. Liberalismul şi anarhia. Credinţa. Autonomia. Despotismul exercitat prin intermediul capitalului. Duşmanul intern. Mulţimea trebuie să fie păcălită. Anarhia şi efectele ei. Politica şi morala nu trebuie să aibă nimic comun. Dreptul trebuie să fie al celui mai tare. Puterea ascunsă francmasonică trebuie să fie de neînvins. Scopul francmasonic justifică întotdeauna mijloacele. Mulţimea este oarbă şi de aceea poate să fie atât de uşor manipulată de francmasoni. Alfabetul politic secret. Discordiile partidelor. Forma de guvern care conduce cel mai bine la scopul principal urmărit de francmasoni este autocraţia. Lichiorurile tari şi băuturile alcoolice în exces, care fac să slăbească conştiinţa creştinilor. Clasicismul. Desfrâul generalizat. Principiul şi regulile principale ale guvernului superstatal francmasonic. Teroarea necesară. Libertate, Egalitate, Fraternitate sau marea minciună. Principiul guvernului dinastic. Privilegiile aristocraţiei creştine trebuie să fie cât mai repede nimicite. Noua aristocraţie care trebuie să apară. Un calcul psihologic folosit de francmasoni. Abstracţia utopică a libertăţii. Amovibilitatea (revocarea) reprezentanţilor poporului. Citiţi textul integral aici...

Al doilea protocol secret francmasonic

Toate războaiele economice sunt de fapt temelia supremaţiei francmasonice. Administraţia vizibilă şi "Consilierii francmasonici secreţi care acţionează din umbră". Succesul foarte mare al tuturor doctrinelor distrugătoare. Asimilarea anumitor principii francmasonice în politică. Rolul de manipulator eficient al maselor care revine presei. Preţul socotit al aurului şi valoarea victimelor omeneşti. Citiţi textul integral aici...

Al treilea protocol secret francmasonic

Şarpele francmasonic simbolic şi semnificaţia lui secretă. Nestabilitatea urmărită a balanţei constituţionale. Teroarea necesară care se inoculează în palate. Puterea francmasonică şi ambiţia. Maşinile ridicole de vorbit, parlamentare şi pamfletele. Abuzurile curente ale puterii. Sclavia economică. "Adevărul poporului". Acaparatorii şi aristocraţia. Armata secretă a francmasonilor. Accelerarea prin toate mijloacele a degenerării creştinilor. Foamea generalizată şi dreptul de neclintit al capitalului. Venirea şi încoronarea "stăpânului planetar universal". Scopul fundamental secret al programelor viitoarelor şcoli populare ale francmasonilor. Secretul ştiinţei ordinii sociale. Criza economică generală provocată de francmasonerie. Siguranţa celor care care sunt de ai "Noştri". Despotismul prestabilit al francmasonilor şi domnia necesară a raţiunii. Pierderea unui călăuzitor. Francmasoneria şi cum a provocat chiar ea în realitate "Marea" Revoluţie Franceză. Regele despot este o prefigurare a "STĂPÂNULUI PLANETAR UNIVERSAL". Cauzele de bază ale invulnerabilităţii francmasoneriei mondiale. Libertatea este o himeră. Citiţi textul integral aici...

Al patrulea protocol secret francmasonic

Diferitele stadii necesare ale unei Republici. Francmasoneria exterioară şi secretele sale. Libertatea şi credinţa. Concurenţa internaţională a comerţului şi industriei în viziunea francmasoneriei. Rolul esenţial al speculaţiei. Cultul aurului ca valoare fundamentală la francmasoni. Citiţi textul integral aici...

Al cincilea protocol secret francmasonic

Crearea unei cât mai puternice centralizări a Guvernului. Mijloacele tainice de a-şi însuşi puterea care sunt specifice francmasoneriei. De ce adeseori statele nu se pot înţelege între ele. Elitismul generator de mândrie al francmasonilor. Aurul şi banii sunt totdeauna motorul principal care face să se mişte toate mecanismele în state. Monopolurile create de francmasoni în comerţ şi în industrie. Importanţa nebănuită a criticii. Instituţiile statului aşa "cum se văd". Oboseli şi plictiseli cauzate de excesul de cuvântări. Cum se pote pune pe deplin stăpânire pe opinia publică? Importanţa deosebită a iniţiativei particulare. Guvernul francmasonic suprem. Citiţi textul integral aici...

Al şaselea protocol secret francmasonic

Monopolurile; averile tuturor creştinilor vor ajunge în curând să depindă de aceste monopoluri. Aristocraţia slăbită va fi lipsită de bogăţia funciară. Comerţul, industria şi speculaţia ca mijloace francmasonice de îmbogăţire fără muncă. Luxul care înrobeşte. Mărirea salariului şi scumpirea imediat ulterioară a obiectelor de primă necesitate. Anarhia întreţinută şi beţia generalizată. Înţelesul secret al propagandei unor teorii economice năucitoare. Citiţi textul integral aici...

Al şaptelea protocol secret francmasonic

Pentru ce trebuie de fapt să fie sporite mereu armamentele. Fermentaţii, discordii, duşmănii care există în lumea întreagă. Constrângerea unei eventuale opoziţii a "creştinilor" prin războiul general. Presa ca mijloc important de influenţă în masă şi modul în care este influenţată opinia publică. Tunurile americane, japoneze şi chineze. Citiţi textul integral aici...

Al optulea protocol secret francmasonic

Utilizarea intenţionat echivocă a dreptului juridic de către francmasoni. Colaboratorii apropiaţi ai regimului francmason. Şcolile particulare ca mijloc de educaţie superioară cu totul specială. Economişti şi milionari. Cui ar trebui să fie încredinţate toate posturile de răspundere în Guvern? Citiţi textul integral aici...

Al nouălea protocol secret francmasonic

Aplicarea atentă a principiilor francmasonice secrete în scopul de a reface educaţia popoarelor. Cuvântul tainic de ordine francmason. Importanţa nebănuită a orientărilor antifrancmasonice. Din nou despre teroare. Ce îi aşteaptă pe cei care servesc francmasoneria. Forţa cea "inteligentă" şi forţa cea "oarbă" a regatelor creştine. Împărţirea aparentă a puterii cu poporul. Misterele arbitrariul liberal. Uzurparea gradată a instrucţiunii şi a educaţiei. Interpretarea diferită a legilor. Metrourile şi francmasoneria. Citiţi textul integral aici...

Al zecelea protocol secret francmasonic

Forţa tainică a lucrurilor în politică. "Genialitatea" diabolică a josniciei. Ce modificări promite după aceea lovitura de stat francmasonică. De ce apreciază francmasonii sufragiul universal. Stima de sine însuşi. Şefii francmasoni şi promovarea lor. Conducătorul cel genial al francmasoneriei. Instituţiile statului şi funcţiile lor. Otrava cea puternică a liberalismului. Constituţia este totdeauna şcoala neînţelegerilor ce apar între partide. Noua eră republicană. Preşedinţii statelor sunt aproape totdeauna creaturi "de paie" ale francmasoneriei. Responsabilitatea limitată a preşedinţilor statelor. Misterul afacerii "Panama". Rolul important al camerei deputaţilor şi al preşedintelui statului. Francmasoneria este totodată şi o forţă legislativă. Noua constituţie republicană şi rolul acesteia. Trecerea ulterioară la "autocraţia" francmasonică. Momentul secret al proclamării "regelui universal" al planetei Pământ. Inocularea criminală cu microbi şi viruşi ale diferitelor boli precum şi alte fapte malefice ale francmasoneriei. Citiţi textul integral aici...

Al XI-lea protocol secret francmasonic

Programul tainic al noii Constituţii. Câteva amănunte secrete asupra loviturii de stat aşa cum este ea propusă de către francmasoni. Creştinii sunt în general naivi, proşti şi mici. Francmasoneria secretă din umbră şi lojile sale exterioare de "faţadă". Citiţi textul integral aici...

Al XII-lea protocol secret francmasonic

Interpretarea masonică secretă a cuvântului "libertate". Viitorul diferit al presei în timpul domniei planetare a francmasonilor. Controlul strict şi total al presei atunci. Agenţiile corespondenţilor. Ce este în realitate progresul pentru francmasoni? Solidaritatea francmasonilor aşa cum se manifestă ea în presa modernă. Aţâţarea şi întreţinerea pretenţiilor "sociale" provinciale. Infailibilitatea noului regim. Citiţi textul integral aici...

Al XIII-lea protocol secret francmasonic

Nevoia pâinii zilnice îi dresează gradat pe oameni. Chestiunile politice care apar. Chestiunile industriale. Petrecerile ca mijloc de deviere. Casele poporului. Adevărul este unul. Marile probleme care survin. Citiţi textul integral aici...

Al XIV-lea protocol secret francmasonic

Religia cea nouă a viitorului. Sclavia viitorului. Imposibilitatea de a cunoaşte misterele religiei francmasonice a viitorului. Pornografia necesară şi viitorul cuvântului tipărit atunci când francmasonii vor avea complet puterea. Citiţi textul integral aici...

Al XV-lea protocol secret francmasonic

Secretul loviturii de stat mondiale ce va dura o zi. Condamnările la moarte ce vor fi pronunţate atunci. Soarta viitoare a tuturor francmasonilor creştini. Caracterul legendar şi mistic al puterii francmasonilor. Înmulţirea rapidă a lojilor francmasonice. Administraţia centrală a Marilor maeştri francmasoni. Tainica afacere Azeff. Francmasoneria este călăuza esenţială a tuturor societăţilor secrete. Importanţa tainică a succesului public. Colectivismul inerent. Victimele eventuale. Condamnarea ulterioară la moarte a francmasonilor. Prăbuşirea planetară a prestigiului legilor şi al autorităţii. Prealegerea francmasonilor. Scurtimea şi limpezimea exemplară a legilor care vor fi promulgate în timpul domniei viitoare a francmasonilor. Supunere totală şi necondiţionată faţă de autoritate. Măsuri dure contra abuzurilor de putere. Cruzimea neobişnuită a pedepselor. Limita vârstei pentru cei care vor fi judecători. Liberalismul judecătorilor şi al puterii vor dispare. Banul mondial al Statului Planetar Unic. Absolutismul fără precedent al francmasoneriei. Dreptul de casaţie. "Aspectul" patriarhal al viitorului "guvern" Planetar. Zeificarea obligatorie a guvernului. Dreptul celui mai tare în calitatea sa de drept unic. Regele Statului Unic Planetar este considerat a fi patriarhul lumii. Citiţi textul integral aici...

Al XVI-lea protocol secret francmasonic

Modul secret în care universităţile pot fi făcute să devină nevătămătoare. Clasicismul va fi pe deplin înlocuit. Educaţia în Statul Planetar Unic şi alte profesiuni. Reclama obligatorie a autorităţii "Stăpânitorului" cel nou în şcoli. Desfiinţarea completă a învăţământului liber. Noile teorii ale Statului Planetar Unic. Independenţa gândirii va fi reprimată. Învăţătura în Statul Planetar Unic se va face mai ales prin imagine. Citiţi textul integral aici...

Al XVII-lea protocol secret francmasonic

Baroul va fi restructurat. Influenţa preoţilor creştini va trebui să scadă tot mai mult. Libertatea conştiinţei se va urmări să fie diminuată. Regele Statului Planetar Unic al Francmasonilor va fi simultan şi Patriarh şi Papă. Mijloacele secrete de luptă ale francmasoneriei cu bisericile existente. Problemele curente ale presei contemporane aşa cum sunt ele privite de francmasoni. Organizarea cea nouă a poliţiei. Poliţia voluntară. Spionajul şi turnătoria după modelul grupărilor francmasonice secrete. Abuzurile de putere vor fi curent muşamalizate. Citiţi textul integral aici...

Al XVIII-lea protocol secret francmasonic

Măsurile suplimentare de siguranţă care vor fi luate de francmasoni. Supravegherea foarte atentă şi totală a conspiratorilor. O gardă numeroasă care îl păzeşte la vedere pe Preşedintele Statului indică ruina puterii. Garda regelui Statului Planetar al francmasonilor. Prestigiul mistic şi totalitar al puterii. Arestarea rapidă şi cercetarea abuzivă va fi realizată la prima bănuială atunci. Citiţi textul integral aici...

Al XIX-lea protocol secret francmasonic

Dreptul de a prezenta jalbe şi proiecte va fi speculat la maxim de francmasoni. Răzvrătirile şi rostul acestora. Crimele politice vor fi altfel judecate de tribunale. Reclama pentru crimele politice va trebui să înceteze pentru totdeauna. Citiţi textul integral aici...

Al XX-lea protocol secret francmasonic

Noul program financiar. Impozitul va fi mărit în mod progresiv. Perceperea progresivă şi insidioasă a impozitului prin aşa zisele timbre. Casă de fond de titluri şi modul în care va fi evitată stagnarea banilor. Curtea de conturi. Desfiinţarea reprezentării. Stagnarea posibilă a capitalurilor. Emisiunea de bani noi. Schimbul aurului. Schimbarea cea nouă de cost a muncii. Bugetul. Împrumuturile statului şi modul în care vor fi ele realizate. Seria hârtiilor cu 1% dobândă. Hârtiile industriale. Conducătorii creştinilor: favoriţii şi totodată agenţii eficienţi ai francmasonilor. Citiţi textul integral aici...

Al XXI-lea protocol secret francmasonic

Împrumuturile interne. Pasivul şi impozitele. Conversiile. Casele de Economii şi renta. Suprimarea completă a bursei fondurilor publice. Taxarea modificată a valorilor industriale. Citiţi textul integral aici...

Al XXII-lea protocol secret francmasonic

Secretul viitorului trebuie să fie ascuns cu grijă. Răul secular este singura bază a binelui viitor. Aureola puterii absolute şi adorarea ei mistică de către masele ignorante. Citiţi textul integral aici...

Al XXIII-lea protocol secret francmasonic

Reducerea drastică a producţiei obiectelor de lux. Mica industrie şi rolul ei. Şomajul reprezintă un mare pericol în cadrul Statului Planetar Unic. Interzicerea completă a beţiei. Condamnarea definitivă la moarte a vechii societăţi şi învierea sa fără o nouă formă. Regele Statului Planetar Unic al francmasonilor va fi considerat în unanimitate ca fiind alesul lui Dumnezeu. Citiţi textul integral aici...

Al XXIV-lea protocol secret francmasonic

Întărirea rădăcinilor regelui Statului Planetar Unic al Francmasonilor. Pregătirea atentă şi iniţierea secretă a regelui. Îndepărtarea moştenitorilor săi direcţi. Regele Statului Planetar Unic şi cei trei iniţiatori ai săi. Regele Statului Planetar Unic va avea un destin aparte. Ireproşabilitatea totală a moravurilor externe ale regelui. Citiţi textul integral aici...

COMENTARIU inspirat asupra celor 24 de protocoale...

yogaesoteric.net
CITEŞTE ŞI DĂ ŞI ALTORA IMEDIAT SĂ CITEASCĂ!

STANE

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 09:39:00 +0000

Timpuri Noi - Stane, Ia-ne Mai Usor
Asculta mai multe audio Divertisment

PERFECT

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 09:32:00 +0000

Ferit de intemperii,
Graul de toamna
Receptionat la timp -
Este asigurat ...
Perfect.
II:
Oile placide
S-au asternut la iernat
Privesc nutretul cu multa pofta
Din care vor consuma
Iarna intreaga,
Perfect.

Oh, totul e minunat,
Oh, minunat.

POATE ATI UITAT

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 09:22:00 +0000

Becule, stai aprins, becule!
Noi te iubim!

E frig afară,
Besna mă-înconjoară,
Iar mă-ntorc acasă
De la servici...

Sunt doar un simplu miner
Cu braţ vânjos şi cu voinţă de fier.

Nici nu realizez:
Sunt în mină sau visez?

Sunt doar un simplu miner
Cu braţ vânjos şi cu voinţă de fier.

Nici nu realizez,
Sunt în mină sau visez?

Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...
Domnul meu!

Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...

Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...
Domnul meu!

Dar... primvara va veni
În concendiu vom porni...

Becule, stai aprins, becule!
Noi te iubim!

VICTORIA

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 09:01:00 +0000

Azi serbam iar victoria,
Si indoiala se ascunde in gand,
Azi serbam iar victoria
Moralul e un strut cu capul in pamant.
II:
Te intreb daca vezi vreo schimbare
Ma intreb daca simti vreo schimbare,
Va intreb daca e vreo schimbare,
La oamenii din jur.
III:
Azi serbam iar victoria,
Hingherii dorm si cainii latra-n mahala.
Azi sebam iar victoria,
Cu oborocul car lumina si pe strada mea.

II:..

IV:
Zic voua, celor fara de prihana,
Zic voua, pacatosi cu chip smerit,
Si voua, luptatorilor cu pieptul rana,
Si tie, politruc nenorocit,
Zic voua, care-aveti inca puterea
De-a scoate raul care zace-n voi
Voi care va agonisiti averea
Ca vagabonzii, scormonind gunoi ...

Insula Şerpilor, între militarizare şi spiritualitate

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 07:30:00 +0000

de Daciana Matei
Încă din cele mai vechi timpuri, acest petic de pământ a avut o istorie tumultoasă. Deşi această insulă are o suprafaţă doar de 17 ha cu aspect arid şi stâncos, lipsit de vegetaţie sau apă, interesul pentru deţinerea Insulei Şerpilor pare paradoxal. Deşi nu avea o importanţă teritorială şi economică prea mare, odată cu trecerea timpului aceste valori s-au schimbat. Datorită poziţiei sale în apele Mării Negre, insula a devenit de o importanţă strategico-militară deosebită. Odată cu descoperirea în subsolul platoului continental din jurul insulei a unor importante rezerve de petrol şi gaze naturale a crescut astfel şi importanţa economică a insulei.

În prezent pe insulă locuiesc aproximativ 100 de persoane, în mare parte grăniceri, personal tehnic şi militar. În afară de platforma de elicoptere, pe insulă se mai află staţii de radiolocaţie pentru cercetare aeronavală la mare distanţă, o garnizoană militară, un miniport militar, staţii de radiolocaţie, depozite, instalaţii energetice şi un far. De curând, în 2003 a fost înfiinţată o sucursală a băncii Aval, pretinzându-se astfel că insula este locuită. Motivul real pentru care s-au făcut aceste acţiuni a fost ca urmare a faptului că dacă o insulă este locuită, atunci legile internaţionale îi dau şi dreptul la platoul continental de 20 km. Crearea unei comunităţi permanente pe insulă ar putea ajuta Ucraina în procesul intentat de statul român, care revendică Insula Şerpilor. România susţine că insula are statut de stâncă deoarece nu are surse de apă potabilă şi nici nu este locuită permanent. Şi tocmai de aceea, Ucraina face tot ce este posibil să demonstreze contrariul, creând în mod cu totul artificial condiţii de locuit. În disperare de cauză, autorităţile ucrainene au deschis în ultimii ani un hotel fără canalizare şi un cabinet medical, însă aprovizionarea cu apă se face tot prin intermediul elicopterelor. În 2006 Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate o decizie prin care se urmăreşte înfiinţarea unei localităţi pe Insula Şerpilor, alocându-se sume imense de bani, localitate care a luat fiinţă cu un an mai târziu, denumind-o Balii. De curând, pe această insulă se va construi şi o biserică cu hramul „Sfântul Gheorghe”, ucrainenii având în vedere o serie de alte proiecte prin care urmăresc să consolideze varianta de zonă locuibilă.

Cum a ajuns Insula Şerpilor în posesia Ucrainei

Din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării, a Dobrogei şi a Deltei Dunării.

Iniţial, Insula Şerpilor a aparţinut geto-dacilor, până când a început colonizarea greacă. Apoi pe parcursul secolelor supremaţia revine dorienilor, dacilor şi apoi intră sub dominaţia Imperiului Roman. Între sec. IV – VII, Dobrogea a devenit provincie de sine stătătoare, Scythia Minor (Sciţia Mică), având implicit în autoritate Insula Şerpilor. Dar nu pentru mult timp, deoarece între secolele VIII – XII, Dobrogea intră sub stăpânire bizantină, veneţiană şi genoveză.

În 1388, Mircea cel Bătrân intră în stăpânirea Dobrogei, pe care o unifică cu Ţara Românească, asigurându-şi controlul gurilor Dunării şi ţărmului Mării Negre. Dar în sec. al XV-lea, Dobrogea va cădea sub stăpânirea Turciei. Timp de aproape 4 secole, aceste teritorii, inclusiv Insula Şerpilor vor fi sub dominaţie otomană.

În urma războiului ruso-turc (1806-1812), insula e ocupată în mod abuziv de ruşi, iar la sfârşitul războiului din Crimeea din 1853, Rusia pierde Delta Dunării şi partea de sud a Basarabiei, dar acestea vor rămâne sub suzeranitate otomană până în 1878. Dar în Tratatul de la Berlin din 1878, Insula Şerpilor, Delta Dunării şi Dobrogea vor fi atribuite din nou României.

În august 1944, Insula Şerpilor este ocupată din nou de forţele navale sovietice, deşi România îi devenise aliat. Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte (între acestea numărându-se U.R.S.S. şi Ucraina), ratificarea acestui Tratat de către Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului, precum şi de către celelalte state semnatare ale Tratatului, sunt tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul 1947, de jure, Insula Şerpilor aparţinea României.

La 4 februarie 1948 s-a încheiat „Tratatul de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală dintre Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste şi Republica Populară Română”, prilej cu care s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat. Dar acest protocol preciza, printre altele, că „Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul Uniunii R.S.S”. Protocolul a fost semnat de V.M. Molotov (ministrul de externe al U.R.S.S.) şi Petru Groza (prim-ministru al României) care au operat astfel o modificare a frontierelor României, aşa cum fuseseră stabilite prin Tratatul de Pace din 1947. Discuţiile ulterioare la nivel înalt au scos în evidenţă intenţia fostei U.R.S.S. de a lua României Insula Şerpilor în vederea folosirii ei în scopuri strategico-militare în zonă, ca punct de supraveghere. Apoi în acelaşi an, câteva luni mai târziu, se încheie un al doilea document, un proces-verbal semnat de N.P. Sutov, prim secretar la Ambasada U.R.S.S. din Bucureşti şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar, prin care se consemnează că „Insula Şerpilor a fost înapoiată U.R.S.S.-ului de către R.P.România şi încadrată în teritoriul U.R.S.S.” Din punct de vedere juridic, cele două înţelegeri bilaterale sunt şi rămân neconstituţionale. Nu se puteau ceda porţiuni din teritoriul românesc, fără aprobarea unui asemenea act din partea Parlamentului, care nu a ratificat niciodată Protocolul Molotov - Petru Groza. Deci ambele documente sunt nule şi neavenite.

În perioada 1948 - 1991, Insula Şerpilor a fost folosită ca bază militară sovietică, şi a devenit cel mai puternic centru de ascultare al fostei U.RS.S. din întreaga Europă de Est. În urma dezmembrării fostei U.R.S.S., Insula Şerpilor a fost preluată de Ucraina, care a moştenit tratatele în stadiul în care se aflau la data succesiunii.

Descoperirile arheologice de pe Insula Albă

Potrivit izvoarelor literare, istorice, cartografice şi geografice apărute pe parcursul a mai bine de două milenii şi jumătate, Insula Şerpilor a fost consemnată sub mai multe denumiri, ca de exemplu: Achillea, Insula Albă, Insula Strălucitoare, Leuke (în limba greacă înseamnă „alb”), Leuce, Macaron, Macaron Nessos (Insula fericiţilor), Nisi, Ţărmul cel Alb, Insula cu Şerpi, Insula Luminoasă, Ostrov ş.a. Dintre toate aceste denumiri, cele mai des utilizate sunt Leuke, Leuce, Achillea (sau Insula lui Achile) şi Insula Şerpilor.
Primul autor care a menţionat insula (anul 777 Î.C.) a fost Arktinos din Milet, care a menţionat insula în lucrarea „Aethopidia”. L-au urmat Pindar, Euripide, Hecateu, Strabo şi mulţi alţi scriitori reprezentativi ai antichităţii şi Evului Mediu.

De ce Insula Albă? Există mai multe ipoteze, potrivit cărora numele acestei insule ar proveni de la culoarea predominantă a ţărmurilor insulei, de la mulţimea păsărilor albe ca zăpada ce trăiesc pe această insulă, sau de la culoarea albă a construcţiilor ridicate pe insulă în cinstea lui Achile. Descoperirile arheologice din secolele XIX – XX pledează în favoarea celor care susţin această ultimă ipoteză.

Acest petic de pământ a avut, potrivit mitologiei, două epoci distincte de cult: prima a fost înaintea căderii Troiei, închinată zeului Apollo, iar a doua a fost consacrată lui Achile, după războiul troian.

Cultul lui Apollo
În mitologia greacă, patria zeului Apollo era în ţinutul hiperboreenilor. Leto, zeiţa care purta în pântece copii lui Zeus, a venit în acest ţinut ca să scape de gelozia Herei. Aici i-a născut pe Apollo şi pe Artemis. Se spune că Hiperboreea era un sălaş al Preafericiţilor, iar locuitorii săi erau mereu tineri, fericiţi, oameni paşnici, vegetarieni, prietenoşi şi înţelepţi. Aveau glasul blând şi vocea domoală şi erau consideraţi preoţii lui Apollo. Ei erau mereu veseli şi cântau şi dansau în onoarea Zeului Luminii. Scriitorul antic Hecateu spune despre Insula Fericiţilor că era locuită de hiperboreeni, că avea pământ roditor şi bun, cu o climă blândă şi caldă, iar pomii fructiferi rodeau de două ori pe an. Oamenii îl venerau pe Apollo în fiecare zi, aducându-i ofrande şi onoruri la templul construit în cinstea lui.

Templul lui Achile
Cea de-a doua epocă de cult a fost cea închinată lui Achile. După mitologia greacă, zeiţa Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul ei Achile, eroul Troiei, a cărui rămăşiţe pământeşti au fost aduse în această insulă pentru a fi puse într-un sanctuar. Achile ar fi fost înviat pe această insulă şi, în cinstea lui, grecii au construit un templu măreţ. Ruinele acestui templu au fost descoperite în 1814, când o navă sub pavilion italian a staţionat în apele din jurul insulei. Apoi în 1823, insula a fost cercetată minuţios pentru prima dată de locotenentul - comandor Kritzky, din ordinul amiralului Grieg, comandantul flotei din Marea Neagră. Din cercetările arheologice făcute în 1823 s-au scos la iveală ruinele unui templu ale cărui ziduri, deşi prăbuşite, erau formate din blocuri mari de piatră, iar o latură a zidului măsura aproape 30 de metri. Arhitectura templului şi a altor vestigii din insulă era specifică epocii numită ciclopeană, asemănătoare celor din Tesalia şi Tracia: ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment, iar calcarul din care au fost fasonate conferea construcţiei o culoare albă. Pe lângă edificiul central al templului au mai fost descoperite mai multe camere pentru funcţionarea oracolului, precum şi pentru depozitarea ofrandelor ce se aduceau eroului troian. Acest templu este menţionat în versurile poetului roman Publius Ovidius Naso, precum şi de geograful grec Ptolemeu şi de istoricul grec Strabon. Au fost descoperite mai multe inscripţii antice, inclusiv un decret al oraşului Olbia, datând din sec. al IV-lea î.C. prin care se cerea tuturor locuitorilor cetăţii Olbia să apere insula şi să-i alunge pe piraţii care locuiau pe „insula sfântă”.

Despre acest templu vorbeşte şi istoricul I. G. Brătianu în cartea sa „Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană” în care spune că: «…/ unul din popasurile cele mai vechi este cel din insula Albă, Leuke sau Achillei, mică stâncă ce se înalţă în plină mare în largul gurilor Dunării, şi se numeşte astăzi Insula Şerpilor. Acest punct de escală al milesienilor era garnisit cu un sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarches, protectorul navigaţiei şi al comerţului./.../ Istoria lor, trasată cu ajutorul numeroaselor inscripţii scoase la lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste porturi ale litoralului, care păstrează caracterele principale ale civilizaţiei urbane a Greciei antice şi populaţiei indigene ale hinterland-ului, geţi sau sciţi/…/»

Scriitorul şi geograful grec Pausania (care a trăit în sec II d.C.) arată un alt aspect deosebit ce se manifesta pe această insulă şi ne spune că: „Aici (pe insula Şerpilor n.n.), după o veche tradiţie a oracolelor, îşi căutau sănătatea lor aceia care în războaie fuseseră greu răniţi. Astfel Leonym, ducele Crotonienilor din Bruţiu, care într-o luptă ce-o avusese cu Locrienii, căpătase o rană la piept din cauza căreia suferea foarte mult, consultă mai întâi în privinţa sănătăţii sale pe oracolul din Delphi, însă preoteasa de aici (Pythia) îl trimise să-şi caute vindecarea în insula Leuce de la gurile Dunării, de unde el s-a întors apoi sănătos.”

Importanţa spirituală a insulei

Am arătat până acum importanţa economică, strategico-militară şi istorică a Insulei Şerpilor. Dar aspectul cel mai important care trebuie avut în vedere este cel spiritual.

Teoria Gaia, elaborată de James Lovelock, afirmă că Pământul se comportă ca şi cum ar fi un superorganism format din toate fiinţele vii precum şi din întreg mediul ambiant ce le înconjoară. Acest aspect trebuie privit ca fi cum noi toţi am fi doar chiriaşi pe acest pământ, nu stăpâni, aşa cum în mod greşit am ajuns să credem de-a lungul veacurilor. Astfel, adaugă Lovelock, am putea trăi cu o mai mare responsabilitate unii cu alţii şi fiecare ar avea locul lui pe planetă, acolo unde trebuie. Pământul este înzestrat cu o capacitate extraordinară de autoreglare şi de „autovindecare”. Relaţia dintre noi, oamenii şi Gaia este asemănătoare cu cea dintre celule şi corpul din care fac parte: depinde doar de noi, ca celule vii, să contribuim la bunăstarea întregului corp, sau să îi facem rău. Acest imens superorganism are în constituţia sa o reţea de linii energetice, asemănătoare canalelor energetice din organismul uman, prin care circulă energiile, şi toate aceste linii formează aşa numita grilă planetară. Conceptul de grilă planetară este foarte vechi, Platon descriind grila pământului de forma unui dodecaedru. Aceste grile sunt de fapt fractale şi holografice, acoperind întreaga creaţie şi multele sale niveluri dimensionale. Ele nu există doar pe Pământ, ci corespund întregului univers. Ele sunt necesare pentru a asigura distribuţia adecvată a energiei vieţii. Conceptul de grilă este uşor de înţeles dacă investigăm puţin geometria sacră.

Ce este geometria sacră? Mulţi oameni cunosc noţiunea de geometrie şi sunt capabili să deseneze o figură geometrică. Însă, atunci când ne raportăm la Dumnezeu întreaga perspectivă se modifică şi astfel vorbim de geometria sacră. Ea este acea expresie a geometriei asociată cu evoluţia conştiinţei, a minţii, a corpului şi a spiritului. Adevărata geometrie sacră nu înseamnă doar figuri unghiulare statice. Ea este organică şi vie.

Examinând cu atenţie fenomenele misterioase care apar în anumite zone de pe glob, care sunt de fapt puncte focar de intersecţie a liniilor energetice planetare, constatăm unele fenomene similare care se produc: vindecări miraculoase, încetinirea procesului de îmbătrânire la fiinţele umane ce trăiesc în acele zone, trezirea capacităţilor paranormale, translaţii spre sau din alte dimensiuni, cristalizarea deosebită pe care o face apa în acele zone de emisie energetică, organizarea mineralelor după proporţiile geometriei sacre, plantele prezintă o accelerare şi o îmbunătăţire a procesului de dezvoltare etc. În acele zone s-au ridicat diferite edificii, temple sau formaţiuni din blocuri de piatră. Energiile generate de aceste formaţiuni hrănesc energia planetei prin intermediul grilei mai sus-amintite şi chiar o amplifică. Putem vorbi astfel de templele mayaşe, de piramidele din Egipt, de formaţiunile din piatră de la Stonhenge (adevărate „antene cosmice”), de templele închinate marilor zei din antichitate, aşa cum este şi cazul templului închinat lui Apollo (şi mai târziu lui Achile) din Insula Şerpilor. S-a constatat de-a lungul timpului că în toate aceste puncte de intersecţie a liniilor energetice ce fac parte din gigantica grilă planetară, apar fenomene energetice deosebite, în funcţie de simbolul şi caracteristicile acelei forme, fiecare simbol sacru exprimând o anumită calitate şi, implicit, o anumită cantitate energetică.

În încheiere, cităm din cartea „România Pitorească”, în care Alexandru Vlahuţă îi consacră un capitol întreg Insulei Şerpilor, descriind-o atât de frumos:
„Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.
După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.
– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.
– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.
Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.
Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […] Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”

via

Glutamatul monosodic ne distruge neuronii

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 07:11:00 +0000

Pentru a-l seduce, industria a căutat să îl convingă pe consumator că, în materie de gust poate să bată toate recordurile. Ea introduce în alimentele procesate substanţe care modifică gustul final, falsificându-l. Acestea sunt intensificatorii de gust. Un exemplu teribil despre cum ne putem înşela în privinţa gustului şi mai ales cum putem deveni dependenţi de un anumit gust îl reprezintă glutamatul monosodic (E621).

Acest aditiv universal este folosit excesiv, pentru a acoperi toate carenţele produselor, din punctul de vedere al gustului. Pentru producători, prezenţa glutamatului monosodic se traduce prin expresia: „iată cum vă pot vinde tot ceea ce vreau”. Întrucât după ingerarea acestei chimicale neurotoxice ni se face foarte sete, este interesant pentru companiile alimentare să ştie şi acest efect secundar... ca să ne pună la dispoziţie şi băuturile carbogazoase „necesare”. Însă de acum 25 de ani, neurologul John W. Olney declarase glutamatul de sodiu ca fiind toxic pentru creier şi pentru alte organe. Deci este un aditiv extrem de nociv. Succesul produselor alimentare din ziua de azi se datorează în exclusivitate formulelor chimice de sinteză, „aromatizanţilor”: chipsuri cu „gust” de caşcaval, chipsuri cu „gust” de chilli, chipsuri cu „gust” de şuncă etc. Îngropaţi adânc în lista ingredientelor, aromatizanţii păcălesc papilele gustative. Ingredientele adevărate sunt substituite cu toxine chimice, care intensifică gustul în mod artificial. Dintre aceşti aditivi, cei mai cunoscuţi şi des folosiţi sunt glutamaţii (E621-E625), care produc reacţii alergice, migrene, greaţă, oboseală, tulburări cardiace, dureri musculare, tendinţa către obezitate. Aceste manifestări fac parte din aşa-numitul „sindrom al restaurantului chinezesc”.Dar efectele nocive ale intensificatorilor de gust şi, în particular, ale glutamaţilor sunt cu mult mai grave, ei fiind în primul rând neurotoxine.

Glutamatul de sodiu şi aspartamul

Acidul glutamic este componenta principală a glutamatului de sodiu, iar acidul aspartic reprezintă 40% din structura aspartamului. Acidul aspartic şi acidul glutamic sunt aminoacizi. Excesul de glutamat şi aspartam duce la acumulări extrem de ridicate ale acestor neurotransmiţători în anumite zone ale creierului.
Cum acţionează aspartamul şi glutamatul asupra creierului? Un nivel crescut de aspartam sau glutamat în creier distruge anumiţi neuroni, pentru că se permite un aflux mărit de calciu în celule. Acest aflux eliberează cantităţi excesive de radicali liberi, care stimulează sau excită celulele neuronale, până la distrugerea lor completă. În această situaţie, bariera hematoencefalică, care în mod normal protejează creierul de excesul de glutamat şi aspartam sau alte toxine, nu îşi mai poate îndeplini corect funcţia.
Despre această barieră hematoencefalică se ştie că:
• nu este complet dezvoltată în perioada copilăriei;
• nu protejează complet toate zonele creierului;
• poate fi distrusă de numeroase boli acute sau cronice;
• excesul de glutamat şi aspartam se poate infiltra în creier chiar şi când bariera hematoencefalică este intactă.

Astfel, excesul de glutamat şi aspartam începe încet-încet să distrugă neuronii. Marea majoritate a celulelor neuronale din anumite zone din creier sunt distruse înainte de apariţia oricărui simptom clinic sau boli cronice. Datorită excesului de neurotoxine, riscurile la care sunt expuşi bebeluşii, copiii, femeile însărcinate, bătrânii şi bolnavii cu probleme cronice de sănătate sunt imense. Dr. Rusell Blaylock este doar unul dintre nenumăraţii oameni de ştiinţă şi medici care au atras atenţia asupra efectelor devastatoare ale unor aminoacizi liberi sau asupra efectelor produse de ingerarea de aspartam şi glutamat. Unul dintre experţii care au pledat împotriva aspartamului şi glutamatului este şi doctorul în medicină Adrienne Samuels, psiholog şi cercetător ştiinţific. Un altul este dr. John W. Olney, profesor la Departamentul de Psihiatrie al Şcolii de Medicină din cadrul Universităţii Washington, neurolog şi cercetător, una dintre cele mai renumite autorităţi în domeniul excitotoxinelor. El a fost cel care i-a informat pe cei de la G.D. Searle, în 1971, că acidul aspartic produce adevărate „găuri” în creierul cobailor. Un altul este şi doctorul în medicină Francis J. Waickman, deţinător al Premiilor Rinkel şi Forman, licenţiat în pediatrie, alergie şi imunologie.
Alţi oameni de ştiinţă care s-au declarat împotriva glutamatului şi aspartamului sunt: John R. Hain, medic licenţiat în patologie, biologul Bernard Oser, doctorul în medicină H.J.Roberts, specialist în diabet. Acesta din urmă a citat rezultatele a numeroase cercetări ştiinţifice pentru a demonstra pericolele ingerării în exces a acidului glutamic şi a acidului aspartic. Şi lista cercetătorilor şi medicilor care s-au pronunţat vehement pentru eliminarea din alimentaţie a acestor substanţe neurotoxice poate continua.
Simptomele comune ale acestor două excitotoxine, aspartam şi glutamat, sunt:

LA NIVEL CARDIAC:
• Aritmie
• Fibrilaţie atrială
• Tahicardie (palpitaţii)
• Încetinirea ritmului inimii
• Angină pectorală
• Creşterea tensiunii
• Scăderea tensiunii

LA NIVEL GASTROINTESTINAL:
• Diaree
• Greaţă/vomă
• Crampe stomacale
• Colon iritat
• Hemoroizi
• Sângerări rectale

LA NIVEL MUSCULAR:
• Înţepături
• Dureri simultane
• Slăbire

LA NIVEL RESPIRATOR:
• Astm
• Respiraţie insuficientă
• Dureri în piept
• Iritarea nasului

LA NIVEL URO-GENITAL:
• Dureri de prostată
• Dureri vaginale
• Urinare frecventă
• Urinare nocturnă

LA NIVELUL OCHILOR:
• Vedere înceţoşată
• Focalizare greoaie
• Presiune în jurul ochilor

LA NIVEL NEUROLOGIC:
• Depresie
• Modificări de comportament
• Reacţii de furie
• Migrene
• Ameţeală
• Dezechilibru
• Dezorientare
• Confuzie mintală
• Anxietate
• Atacuri de panică
• Hiperactivitate
• Probleme de comportament
• Atenţie deficitară
• Letargie
• Somnolenţă
• Insomnie
• Paralizie
• Sciatică
• Vorbire inconsistentă
• Frisoane
• Pierderi de memorie

LA NIVELUL PIELII:
• Crăpături
• Mâncărimi
• Leziuni bucale
• Paralizie parţială
• Uscarea gurii
• Înţepenirea feţei
• Înţepenirea limbii
• Cearcăne sub ochi

Glutamatul monosodic (E621, GMS)

În 1908, un chimist japonez reuşea izolarea glutamatului de sodiu din kombu. Kombu este o algă marină bogată în acid glutamic, substanţă care amplifică gustul sărat. După cel de-al doilea război mondial, această substanţă invadează Statele Unite şi apoi întreaga Europă. Este foarte larg utilizată în industria agroalimentară, pentru că permite reducerea dozelor de condimente şi stimulează apetitul, atât la oameni cât şi la animale.
E621 este cel mai folosit aditiv cu rol de intensificator al gustului. El reprezintă sarea de sodiu a acidului glutamic, care este un aminoacid important în structura proteică, dar se mai folosesc şi sărurile de potasiu, calciu, amoniu, magneziu (E622, E623, E624, E625). El se adăugă în produsele alimentare care au nevoie de o îmbunătăţire considerabilă a gustului, amplificând gustul de carne.
E621 (GMS) se fabrică în urma unui proces de fermentaţie a amidonului, a melasei şi a zahărului obţinut din trestia de zahăr sau din sfeclă. Proteinele hidrolizate sunt proteine tratate în mediu acid sau enzimatic şi conţin săruri ale aminoacizilor liberi, ca de exemplu glutamaţii. Proteinele hidrolizate sunt frecvent adăugate în produsele alimentare.

Eticheta E621 (GMS)

Alte denumiri prin care putem să identificăm pe etichetă acest ingredient sunt: monosodium glutamate, sodium glutamat, natriumglutaminat, ajinomoto, zest, vetsin, mei-jing, wei-jing, glutavene, glutacil, rl-50, msg, accent, chinese seasoning, acid glutamic sodium salt, glutammato monosodico, monosodioglutammato, monosodium-1-glutamate, a-monosodium-glutamat, sodium-1-glutamate.
În ultimii ani au apărut mai multe avertismente asupra acestui aditiv şi astfel oamenii sunt din ce în ce mai suspicioşi atunci când văd pe etichete numele său. Guvernul american a aprobat un mod subversiv de prezentare a GMS pe eticheta produselor, iar majoritatea oamenilor nici măcar nu cunoaşte aceasta: GMS este inclus ÎNTOTDEAUNA în următoarele ingrediente din produsele alimentare: acid glutamic, glutamat monopotasic, proteină vegetală hidrolizată, „arome naturale”, pudră gourmet, condimente chinezeşti, extract kombu, proteine hidrolizate (proteine hidrolizate de soia, proteine de porumb, proteine de mazăre etc.), proteină autolizată din plante, proteine hidrolizate din plante, extract de proteine din plante, proteină texturată, proteină vegetală texturată, faină hidrolizată de ovăz, ulei de porumb, cazeinat de sodiu, cazeinat de calciu, drojdie autolizată, extract de drojdie, drojdie alimentară sau nutritivă, carragenan, gelatină, condimente.

GMS se găseşte FRECVENT în: gumă vegetală, extractul de malţ, aromă de malţ, malţul din orz, aditivii din bulion, concentratul de roşii, aditivii din pâine, arome, aromele identic naturale, aromă de fum, aromă de carne (porc, pui, vită, oaie), aromă de caramel, amidonul alimentar modificat, sosul de soia, proteină din soia, izolatul proteic din soia, concentratul proteic din soia, acidul citric (atunci când se obţine din porumb), amidonul de porumb, laptele praf, siropul de porumb, agenţii de suspesie, siropul de orez, supă de carne, cubuleţele instant pentru supă, concentratul proteic din lapte, proteinele din lapte, proteină fortifiata din lapte, grâu sau proteinele din grâu, grăsimea lipolizată din unt, maltodextrina, menţiunile „fără grăsime” şi „conţinut scăzut de grăsime”, orice produs cu adaos de vitamine, annatto (E160b), proteină fortifiată, gume, pectină, enzime modificate, proteaze, orice produs care este fermentat, nutrimenţii din drojdie. Celelalte forme de glutamaţi pot să nu fie menţionate pe etichetă. Astfel, chiar dacă pe etichetă scrie „fără GMS”, pot fi prezenţi alţi glutamaţi, care determină aceleaşi efecte nocive.

Una din categoriile de produse care conţin o cantitate foarte mare de GMS sunt condimentele. După sărea de bucătărie, E621 este al doilea nume menţionat pe etichetă, chiar înaintea celor care ar trebui să constituie de fapt ingredientele principale: busuioc, rozmarin, nucşoară etc. În concluzie, înţelegem importanţa acestui aditiv care, cu cât este consumat mai mult, cu atât creează o dependenţă mai mare şi organismul cere în continuare gustul respectiv. Jack Samuels, de la campania „Adevărul pe etichete”: „Termenul de «natural» înseamnă că ingredientul respectiv are o sursă naturală. Pentru credibilitatea produsului comercial, menţiunea «natural» este foarte importantă pe etichetă. Acum câţiva ani, prin apelul lobby-ştilor, Congresul American a votat un articol de lege în care aromele şi aromatizarea erau considerate a fi obiective protejate. Aceasta înseamnă că dacă sunăm la o companie de arome şi ne interesăm ce anume conţine sintagma «aromă» de pe produse, producătorul are dreptul să răspundă că reţeta este secretă.”

Soia procesată industrial este alimentul cu cea mai mare concentraţie de glutamat

În timpul metabolizării, extractul de soia procesată, adăugat în alimente, eliberează glutamatul, sub forma izolatului din proteină de soia. Nivelele de glutamat sunt mult mai ridicate în soia industrializată decât în oricare alt produs care conţine GMS, deşi vegetarienii consumă, în necunoştinţă de cauză, soia şi produse pe bază de soia sau care conţin extract de soia. S-a realizat un studiu, care a ţinut sub observaţie timp de 25 de ani persoane care consumau preponderent produse din soia procesată industrial, realizând periodic scanări tomografice computerizate ale creierului. Studiul a arătat că oamenii care consumau preponderant produse din soia, ca bază proteică vegetală, aveau cea mai mare incidenţă a demenţei şi atrofiei creierului. Aceşti oameni îşi distrugeau sistemul nervos şi mulţi acuzau migrene puternice. Imediat ce soia a fost eliminată din dieta lor, durerile de cap au încetat. În plus, aceste persoane aveau un nivel foarte ridicat de mangan, element foarte toxic pentru regiunea din creier care produce boala Parkinson. Există un amestec de toxine în produsele de soia procesată industrial, deşi oamenii sunt convinşi că mănâncă o hrană sănătoasă şi nutritivă; de fapt, această hrană le distruge sistemul nervos şi alte organe.

Mecanismul prin care acţionează glutamaţii

Oamenii pot fi predispuşi genetic la acţiunea anumitor excitotoxine. Genele nu produc boala, ele doar dau o sensibilitate mărită la substanţele care cauzează boala. De exemplu, atacurile de cord sunt corelate cu eliberarea de radicali liberi în sânge. Fumatul eliberează aceşti radicali liberi. De asemenea, GMS produce şi el o cantitate foarte mare de radicali liberi în circuitul sanguin, crescând astfel riscul de apariţie a infarctului, a sclerozei multiple, a bolii Alzheimer, a bolii Parkinson etc. Dacă gena va exprima sau nu caracteristica sa, depinde în totalitate de ceea ce facem, de ce consumăm, de gradul de toxicitate din organism. Glutamatul de sodiu este un neurotransmiţător al creierului, iar în cantităţi mari acţionează ca un drog. Receptorii pentru glutamat sunt prezenţi în întregul organism, atât în creier cât şi în celelalte organe. În anumite condiţii, glutamatul distruge neuronii din creier prin supraexcitare repetată.
Cercetările ştiinţifice au demonstrat clar efectul sinergic dintre glutamatul de sodiu şi nucleotide, în dezvoltarea gustului. Acestea din urmă sunt frecvent amestecate cu glutamaţii, pentru a le îmbunătăţi acţiunea. Prezenţa acestor nucleotide triplează puterea de intensificare a gustului, pe care o are glutamatul. Nucleotidele sunt compuşi proteici solubili, prezenţi în regnul animal sau vegetal în aceeaşi măsură ca şi aminoacizii, peptidele, acizii organici. Cel mai important rol al glutamatului este acela de a păcăli creierul asupra gustului mâncării, care devine astfel „foarte bun”, iar stimularea neuronală produce dependenţă faţă de alimentele care sunt slabe din punct de vedere nutritiv, dar conţin acest ingredient „mincinos”.

Studiile au evidenţiat faptul că, după 15-30 de minute de la expunerea la o concentraţie crescută de glutamaţi (cel mai simplu, prin ingerarea de alimente care îi conţin), o parte din neuroni se umflă, luând forma unor balonaşe care încep să degenereze, timp în care se acumulează cromatina. În maxim trei ore, aceşti neuroni mor. Dacă timp de două ore se folosesc doze mici de GMS şi apoi se întrerupe acţiunea lor, celulele mai rămân viabile 18 până la 24 de ore, după care mor brusc. În organism, aminoacizii se găsesc sub forma de proteine şi nu în formă liberă. Când un complex de proteine din alimente apare în corp, el este absorbit încet în tractul intestinal. Aceşti aminoacizi din proteine sunt absorbiţi în totalitate sub formă aminoacizilor combinaţi şi se descompun apoi în ficat, unde sunt eliberaţi în mici concentraţii, pe care corpul le poate metaboliza. Organismul uman nu a fost conceput pentru a avea concentraţii atât de ridicate de aminoacizi liberi.
Când aceste proteine se descompun (de exemplu, atunci când se folosesc extractul de drojdie sau enzimele în alimente cu adaos de GMS, pentru a le descompune) în aminoacizii lor liberi corespunzători, atunci ele nu mai sunt deloc asimilabile pentru organism. Aminoacizii corespunzători sunt obţinuţi într-un mod nenatural şi în momentul în care ajung în tractul digestiv, sunt absorbiţi sub formă de aminoacizi liberi, iar nivelul de acid glutamic din sânge creşte semnificativ, de 20 până la 40 de ori. Bariera hematoencefalică nu a fost concepută pentru a face faţa unor nivele atât de ridicate de glutamat, pentru că în mod natural nu se petrece aşa ceva. Unui organism care are celule canceroase în dezvoltare, dacă este expus la GMS, i se va amplifica foarte repede rata de proliferare a celulelor canceroase. Dacă expunerea la glutamat scade, scade corespunzător şi răspândirea celulelor canceroase.

În afara creierului, există numeroşi receptori pentru glutamat: întregul sistem digestiv, de la esofag la colon, plămânii, ovarele, întregul aparat reproducător (incluzând chiar sperma), glandele care produc adrenalina, oasele şi chiar pancreasul. Toate acestea acţionează şi operează exact la fel ca receptorii de glutamat din creier.
Atunci când consumăm GMS, sunt stimulaţi toţi receptorii de glutamat din corp. De aceea, unele persoane au diaree prelungită sau dispepsie, pentru că glutamatul stimulează receptorii corespondenţi din esofag şi intestinul subţire, alte persoane au simptome de intestin iritabil sau, dacă deja au un intestin iritabil, senzaţiile se înrăutăţesc.
Sistemul de receptori de glutamat din aparatul cardiovascular poate explica foarte bine creşterea deceselor subite cardiace, care este asociată şi cu scăderea concentraţiei de magneziu: când nivelul de magneziu scade drastic, receptorii de glutamat devin hipersensibili, intervenind astfel pericolul problemelor cardiace. Moartea subită prin atac de cord se datorează aritmiei sau spasmului coronarian şi ambele pot fi produse de consumul de glutamat. Unul dintre fenomenele comune care s-au descoperit în legătură cu moartea subită cardiacă este că majoritatea oamenilor au murit după ce au mâncat la restaurant. Aceşti oameni aveau un nivel scăzut de magneziu. Consumând mâncăruri cu mult glutamat, acesta a stimulat puternic receptorii de glutamat din sistemul cardiovascular şi din hipotalamus şi au avut astfel stop cardiac.
Neurologul Russell Blaylock a realizat de-a lungul timpului studii ample care au dovedit nocivitatea glutamatului şi a aspartamului. Începând cu 1995, el a început să prezinte rezultatele la care a ajuns:
„Bolile neurodegenerative sunt legate de mercur, aluminiu, pesticide şi erbicide, dar modalitatea prin care acestea produc vătămări ale creierului este mecanismul excitotoxic. Suntem cu toţii expuşi la aceste toxine, iar când mai adăugăm şi GMS şi alte excitotoxine în alimentaţie, procesul de toxicitate se accelerează. De aceea, doctorii nu pot explica o cauză a bolilor degenerative: pentru că ele nu au o cauză, ci mai multe. Când se realizează un studiu de caz pe o persoană bolnavă de Alzheimer, un medic spune că este vorba de intoxicaţia cu mercur, un altul că este vorba de pesticide, altul de altceva, dar de fapt este acelaşi mecanism care se petrece.
Toate acestea operează concertat, crescând activitatea imunitară a creierului, activând astfel excitotoxicitatea. De aceea toate aceste substanţe par să aibă legătură cu boala, pentru că toate acţionează în acelaşi fel asupra creierului.”

Pericolele excitotoxinelor

Cele mai toxice substanţe care se găsesc în produsele alimentare, glutamaţii şi aspartamul, acţionează asupra celulelor nervoase. Ele sunt denumite „excitotoxine”, deoarece „excită” neuronii, având o structură similară cu aceea a neurotransmiţătorilor. În mod natural, în organismul uman se găsesc diverse specii de glutamaţi şi aspartaţi, în anumite concentraţii, la nivelul măduvei spinării. Creşterea acestor concentraţii este imediat contrabalansată printr-un mecanism specific, care transferă excesul de glutamaţi la nivelul celulelor gliale, prezente în jurul neuronilor, furnizându-le, astfel, energie. Atunci când concentraţia de glutamaţi creşte peste nivelul necesar, ei devin toxine neuronale şi atacă celulele care conţin receptori specifici glutamaţilor. Excesul de glutamaţi va distruge nu numai neuronii care conţin receptorii pentru glutamat, ci şi acei neuroni care sunt conectaţi atunci cu ei, chiar dacă acei neuroni folosesc alte tipuri de receptori.
Această descoperire este foarte importantă, deoarece, astfel, se poate explică rolul glutamaţilor şi al aspartaţilor în apariţia şi dezvoltarea bolii Parkinson şi a sindromului Alzheimer.
Sunt afectaţi în special neuronii hipotalamici (hipotalamusul controlează creşterea şi dezvoltarea armonioasă a organismului, acţiunea a numeroase glande endocrine, apetitul, ciclul somnului, bioritmul). În combinaţie cu o altă neurotoxină, aspartamul (E951), pericolul devine cu mult mai mare.

O proporţie considerabilă a oamenilor, aproximativ 25%, este sensibilă la acţiunea glutamatului monosodic. Cele mai frecvente simptome sunt: pierderea memoriei, hiperactivitate, sindromul oboselii cronice, amorţeală, dureri de cap, migrene, agitaţie, iritabilitate, confuzie mintală, ameţeală, modificări de comportament (în special la tineri şi la copii), depresie, paranoia, sindromul Alzheimer şi boala Parkinson, ţiuituri în urechi, vedere înceţoşată, fibromialgie, senzaţie de explozie la nivelul gâtului, al umărului sau al antebraţului, disconfort abdominal, tulburări gastrice, greaţă, vomă, diaree, senzaţie de sete, transpiraţie abundentă, senzaţie de presiune facială, aritmie cardiacă, ritm cardiac crescut, palpitaţii, alergii, dificultăţi respiratorii, ritm respirator mărit, astm, bronhospasm, ulceraţii ale pielii, efect teratogen.

Binecunoscutul „sindrom al restaurantului chinezesc” a fost descris pentru prima dată de către o persoană care consumase mâncare chinezească: strângere în piept, dureri de cap, greaţă, senzaţie de vomă, crampe abdominale, insuficienţă respiratorie, şoc respirator. Simptomele pot fi legate de o anumită reacţie alergică, dar şi de o reacţie de intoleranţă.
Mâncarea chinezească conţine adeseori aditivi (în special glutamat de sodiu), peşte, produse din peşte sau sos de arahide. În cazul pacienţilor astmatici, glutamatul produce bronhoconstricţie. Primele simptome apar după 15 minute, dar a fost descris de asemenea şi un interval de acţiune de 24-48 de ore.
Anumite persoane tolerează acest aditiv, în cantităţi variate, în timp ce altele nu îl tolerează deloc. S-a descoperit că simptomele apar dacă se ingerează minim 3 grame de substanţă. Reacţiile pot fi cumulative: dacă o persoană mănâncă o dată pe săptămână un produs care conţine GMS, efectele nocive pot să nu apară, dar dacă mănâncă acelaşi produs două-trei zile la rând, atunci poate simţi efectele.

„Riscurile” eliminării definitive a glutamatului

Dacă s-ar interzice folosirea GMS în alimente, companiile alimentare şi farmaceutice ar pierde miliarde de dolari. Să ne gândim numai la toate medicamentele care se fac pentru a „trata” aceste simptome produse de glutamat. Şi care, evident, ar putea fi îndepărtate prin simpla eliminare a glutamatului din alimentaţie. Guvernele au anumite planuri de control al populaţiei prin consumul de aspartam, glutamat, organisme modificate genetic, îndulcitori sintetici etc.

Cine afirmă cu dovezi incontestabile şi zdrobitoare că GMS este toxic?
* Cercetătorii, care, în urma studiilor, au descoperit că GMS cauzează vătămări grave ale creierului, tulburări endocrine etc;
* Oamenii de ştiinţă, care folosesc GMS în anumite teste de laborator, spre a distruge celule din creier, pentru a studia efectul altor substanţe chimice asupra creierului.

Cine spune că GMS produce reacţii nocive?
* Milioanele de victime care s-au îmbolnăvit grav în urma ingerării a GMS;
* Medicii din camerele de urgenţă, care au fost martori la sute de mii de cazuri de bolnavi în stare gravă, în urma consumului de GMS din alimente;
* Medicii din ambulanţe, care au transportat sute de mii de bolnavi în stare gravă, în urma consumului de alimente care conţineau GMS, la spitalele de urgenţă;
* Medicii de familie la care se prezintă oamenii cu simptome ale intoxicaţiei cu GMS.

Cine pretinde în mod fals şi mincinos ca GMS este „sigur”?
* Cei care profita în urma producerii, vânzării şi promovării GMS-ului;
* Cei care lucrează direct pentru Aijimoto Co, Asociaţia ProGlutamat, Comitetul Tehnic International ProGlutamat şi alte asociaţii;
* Cercetătorii care lucrează în instituţii şi laboratoare finanţate direct de către industria glutamatului;
* Firmele de publicitate şi de relaţii cu publicul, angajate de către industria glutamatului pentru a promova o imagine favorabilă acestui produs;
* Cercetătorii plătiţi, mituiţi, avansaţi în posturi mai bune de către industria glutamatului, pentru a minţi public că GMS este sigur;
* FDA;
* „Prietenii” celor care profită din producerea, vânzarea şi promovarea GMS.

Cine spune că GMS este „controversat”?
* Cei care nu vor ca oamenii să recunoască faptul că, practic, GMS este o otravă pentru organismul uman.

În mai 1998, Institutul Naţional al Sănătăţii a ţinut un simpozion mondial intitulat Cascada de Glutamat: modalitate de declanşare a bolilor Sistemului Nervos Central. Medici, specialişti şi oameni de ştiinţă din întreaga lume au venit să discute efectele glutamatului asupra anumitor simptome şi boli. Mesajul central a fost că este nevoie de ajutorul companiilor farmaceutice pentru a produce medicamente care să inhibe sinteza glutamatului în corp. Deşi la început a fost dificil, cu timpul s-au introdus din ce în ce mai multe medicamente care să blocheze formarea glutamatului: unele pentru tratarea bolii Alzheimer, altele pentru scleroza multiplă etc.
Richard Hennebery, neurolog, a afirmat la o întrunire a Federaţiei Societăţilor Americane de Biologie Experimentală, în legătură cu un studio finanţat de FDA asupra siguranţei GMS-ului în alimentaţie: „Consider că este o ironie faptul că industria farmaceutică investeşte resurse imense în dezvoltarea unor substanţe care să blocheze receptorii de glutamat ce protejează neuronii sistemul nervos central împotriva toxicităţii glutamatului, în timp ce industria alimentară, cu acordul FDA-ului, continuă să adauge nestingherită cantităţi uriaşe de glutamat în produsele alimentare.”
FDA continuă şi ea să aprobe nenumărate noi ingrediente şi aditivi alimentari care conţin acid glutamic liber de sinteză. În acelaşi timp, refuză sistematic să ia vreo măsură împotriva companiilor care nu etichetează corect şi nu menţionează clar prezenţa glutamatului în produse. EPA aprobă şi ea folosirea acidului glutamic de sinteză ca pesticid în culturile agricole.
Mai mult, guvernul american a permis introducerea unei noi arome, care imită acţiunile glutamatului, fără nicio testare prealabilă a efectelor adverse ale acestuia. Produsul, numit Senomix, este puternic susţinut financiar de unii giganţi ai industriei alimentare, cum ar fi Kraft Global Inc., Nestle, Campbell’s Soup, Coca-Cola, Cadbury, Aijimoto. Compania Senomix pretinde că, după acest înlocuitor de glutamat, va produce un substitut pentru zahăr şi unul pentru sare.
Istoria acestei companii vorbeşte de la sine, fiind cunoscută ca producând substanţe neurotoxice, care folosesc aceleaşi căi de pătrundere în creier ca şi glutamatul. Conform dr. Russell Blaylock, ultimele studii dezvăluie faptul că medicamentele care blochează receptorii de glutamat, administrate în paralel cu alte medicamente şi cu tratamentul chimioterapic, accelerează foarte mult înaintarea cancerului.
În 2004, Congresul American a aprobat Legea pentru Protecţia Consumatorului şi pentru Etichetarea Alergenilor Alimentari. Hăituită de plângerile şi de rapoartele cu probleme de sănătate ale milioanele de oameni care suferă de reacţii alergice şi de alte simptome negative în urma consumului anumitor alimente care nu sunt etichetate corespunzător, pentru ca oamenii să le poată evita, FDA a cerut industriilor alimentare să indice pe etichetă prezenţa alergenilor în produse. Principalele produse vizate erau laptele, alunele, ouăle, soia, grâul, nucile de pădure, peştele şi scoicile. FDA şi industria alimentară menţionează că această acţiune va ajuta cele 7 milioane de americani care suferă de aceste alergii. Dar oare de ce nu s-a făcut nimic şi în privinţa glutamatului? Aceasta ar ajuta 25% din populaţie, adică 65 de milioane de oameni, care sunt alergici şi sensibili la glutamat. FDA ignoră complet problemă gravă a GMS.

Un alt atac asupra trupului nostru, pentru profit

EPA a aprobat folosirea, fără restricţie cantitativă, a acidului glutamic liber – AuxiGro – în culturile agricole. În iulie 1997, corporaţia Auxein (mai târziu cunoscută sub numele de Emerald BioAgriculture) a cerut aprobare de la EPA să conducă un program experimental, de folosire a acidului glutamic liber sintetic, fără restricţie cantitativă, în sau pe vegetalele care urmau să fie puse în vânzare către populaţie. AuxiGro este un „stimulator de creştere” pentru recolte. Acidul glutamic liber prezent este transformat în acid gama-amino butiric (GABA) în vegetale, dar şi în corpul uman. La oameni, GABA stimulează în mod artificial glanda pituitară ca să producă hormoni de creştere. La vegetale are acelaşi rol, stimulând creşterea plantelor. Produsul stimulează producerea de GABA prin mitocondrii. Astfel, GABA deschide noi canale de nutriţie în pereţii celulelor, permiţând redistribuirea elementelor nutritive în diferite arii ale plantei. Dacă înainte eram îngrijoraţi din cauza hormonilor de creştere prezenţi în carne şi lapte, iată că acum avem o grijă în plus: pesticidele din vegetale.

AuxiGro a pornit iniţial ca o substanţă ce cataliza creşterea şi dezvoltarea culturilor, dar apoi s-a observat ca insectele nu se atingeau de plantele stropite cu AuxiGro; prin urmare, compania a cerut patentarea produsului AuxiGro şi ca pesticid şi erbicid, iar mai apoi, ca fungicid. În august 1997, corporaţia Auxein înregistra spre aprobare pesticidul AuxiGro WP Catalizator Metabolic, un pesticid care conţinea acid glutamic liber de sinteză în procentaj de 30%. În septembrie 1997, EPA a aprobat cererea de a realiza programul experimental.
În octombrie 1997, compania Auxein a depus o petiţie de a i se permite pulverizarea „acidului glutamic biochimic” în sau pe toate articolele alimentare, fără restricţii în ceea ce priveşte cantitatea de substanţă care rămâne în sau pe vegetale, în momentul recoltării. Acid glutamic biochimic a fost prima denumire data de Auxein acidului glutamic de sinteză folosit în produsul său.

În ianuarie 1998, EPA aproba cererea de a folosi fără restricţii acidul glutamic de sinteză sub forma de catalizator al creşterii şi dezvoltării plantelor. Astfel, EPA permitea companiei Auxein să folosească produsul AuxiGro, indiferent de cantitatea de acid glutamic de sinteză rămas în sau pe nuci, seminţe, cereale, fructe şi legume în momentul comercializării.
Pulverizată peste recolte mai ales din avion, această toxină este susceptibilă de a fi inhalată, dusă de vânt la mari distanţe, în alte regiuni decât cele prevăzute de companie, de a intra în pământ şi de a contamina reţeaua de apa freatică. Salată verde, roşiile, cartofii şi alunele au fost printe primele vegetale vizate.
În septembrie 2000, Auxein Corporation raporta că recoltele pulverizate cu AuxiGro includ: ţelină, castraveţii, fasolea, strugurii, ceapă, ardeiul gras, alunele, cartofii, căpşunele, roşiile şi pepenii verzi. Astăzi nu există recoltă care să nu fi fost aprobată spre „tratare” cu AuxiGro de către EPA.

În decembrie 2000, compania Auxein depunea o petiţie în care cerea să se aprobe folosirea fără restricţii a acidului glutamic de sinteză în toate culturile şi pe toate produsele aflate sub jurisdicţia EPA. În iunie 2001 EPA aprobă petiţia. În 2004, Emerald BioAgriculture cerea aprobarea de a folosi AuxiGro ca dezinfectant, agent de deshidratare, fertilizator, fungicid, reglator de creştere pentru culturi. Interesant este ca în anul 2000, catalogul de prezentare a produsului AuxiGro a firmei Auxein conţinea următorul avertisment: „AVERTISMENT DE PRECAUŢIE: PERICULOS PENTRU OAMENI ŞI ANIMALE DE CASA – ATENŢIE!”
De ce este periculos acidul glutamic, care este un aminoacid din proteine, să ajungă direct pe legumele şi fructele proaspete? Acidul glutamic liber folosit este de fapt procesat prin sinteză, conţinând şi alte substanţe chimice contaminante nedorite. Atunci când este produs prin hidroliza acidă, acest produs conţine substanţe cancerigene. Când este obţinut prin fermentaţie bacteriană, bacteria folosită pentru a excreta forţat acidul glutamic prin pereţii celulari este modificată genetic prin diferite procedee care include şi iradierea. Nu s-au efectuat studii referitoare la efectele acestei substanţe asupra sănătăţii umane şi animale sau asupra mediului.
O dată pulverizată pe legumele şi fructele proaspete, substanţa pătrunde prin coaja în interiorul fructelor, legumelor, seminţelor. Efectele nocive ale glutamatului sunt deja studiate şi cunoscute.
Cercetările efectuate de industria glutamatului în 1970 şi depuse la EPA de către Corporaţia Auxein, pretinzând că acidul glutamic sintetic este „sigur” au fost îndelung respinse ca fiind neconcludente de către oameni de ştiinţă independenţi. Neurologii folosesc în testele de laborator acidul glutamic de sinteză, atunci când vor să distrugă selective anumite celule nervoase din creierul cobailor studiaţi.

Institutul Naţional al Sănătăţii din SUA recunoaşte că acidul glutamic este asociat cu dependenţa, atacurile de apoplexie, epilepsia, tulburările degenerative, tulburările neuronale, boala Alzheimer, boala Parkinson, traumele cerebrale, schizofrenia, anxietatea, depresia, cancerul etc. Conform EPA, aditivii alimentari cu numele de „glutamat monosodic” cauzează reacţii nocive asupra organismului uman. Conform FDA, aditivii alimentari cu numele de „glutamat monosodic” conţin acid glutamic liber de sinteză.
În revizuirea documentelor depuse de Corporaţia Auxein, prin care se cerea acordul de a utiliza acidul glutamic liber sintetic spre a fi aplicat prin pulverizare asupra recoltelor în creştere, EPA nu s-a conformat cererilor Actului Federal care reglementează Alimentaţia, Medicamentele şi Cosmeticele. Acest Act reglementator cere ca EPA să revizuiască şi să aprobe aplicaţiile primate în conformitate cu riscurile pe care acestea le produc asupra oamenilor. EPA a ignorat de asemenea şi Ordinul Executiv nr. 13045 care cere agenţiilor guvernamentale să ia în considerare toate informaţiile care există la acea dată referitoare la sensibilitatea variabilă individuală a consumatorilor, în special a copiilor. Organizaţia americană Adevărul pe Etichete (’Truth în Labeling’) a fost cea care a sesizat apariţia produsului toxic AuxiGro în 1998 şi care a depus în 2001 o petiţie de protest.

Extras din lucrarea: ENCICLOPEDIA ADITIVILOR, Informaţii indispensabile românilor inteligenţi şi prudenţi, care nu vor să se lase otrăviţi cu aditivi, de Gregorian Bivolaru

Mananci si te simti bine!

cybershamans@gmail.com (karma police) — Sat, 28 Nov 2009 06:31:00 +0000

Afla ce alimente combat depresia!

Sandra Ionescu

Specialistii au demonstrat ca depresia este in stransa legatura cu starea de sanatate a organismului nostru. De aceea e bine sa fim atenti la ce mancam. Un exces de zahar, de exemplu, iti poate da stari de bine, dar si de rau in acelasi timp, din punct de vedere emotional. Daca trupul tau nu isi gaseste resursele necesare in alimentatie, el da semnale ale deficientelor pe plan psihic. Iata cateva alimente care-ti pot da o stare buna intr-o zi ploioasa.

Mese bogate in vitamina B12 si acid folic

Mancarea de fasole este delicioasa, iar carnea de vita iti vine s-o mananci chiar si dimineata. Ce spui de salata cu piept de pui sau de somon la gratar cu broccoli? Iti lasa gura apa, nu-i asa? Foarte bine, consuma aceste alimente cat mai des, dar mai ales atunci cand simti ca ti s-au inecat corabiile! Vitamina B12 si acidul folic regasit din belsug in aceste alimente iti vor reda pofta de viata indata! Aceste doua vitamine par sa contribuie la prevenirea bolilor sistemului nervos central, tulburari de dispozitie si dementa, spun cercetatorii din Londra.

Bucura-te de fructe si legume din belsug!

Antioxidantele din fructe si legume va vor feri atat de depresie, cat si de un posibil motiv de deprimare: ridurile! Consuma la fiecare masa fructe si legume crude pentru a ramane proaspat si tanar, dar si pentru a-ti lua doza de nutrienti care te energizeaza! Fructele si legumele combat gandurile negre sau indispozitia. Mananca mere multe si citrice pentru a straluci de la interior spre exterior!

Ai nevoie de seleniu in fiecare zi!

Seleniul este un mineral care se comporta ca un antioxidant in organism. Cercetatorii sugereaza ca prezenta stresului oxidativ la nivelul creierului este asociata cu unele cazuri de depresie usoara pana la moderata in cadrul populatiei varstnice. Cei care au o cantitate mai mare de seleniu in sange au inregistrat scaderi semnificative ale simptomelor depresiei. Gateste mancaruri cu multa mazare, serveste ghiveciuri din multe legume si nu sari peste portia de cereale de la micul dejun! Cel din urma iti va asigura cu usurinta 50 de grame de seleniu. Mai poti include in meniu carnea de vita sau curcan, lactatele, nucile, semintele si fructele de mare.

Pestele e obligatoriu de trei ori pe saptamana!

Acizii grasi Omega3 sunt adevarati luptatori impotriva cancerului, iar unii specialisti spun ca descoperirea acestora este cel mai mare pas facut pana acum in gasirea unui leac pentru cancer. Totodata, acizii grasi Omega3 au si un rol important asupra gandirii noastre, a modului de a percepe viata. Scapa de depresie usor si placut, nu ai nevoie de alcool sau alti stimulenti pentru a te simti bine. Trebuie doar sa servesti alimentele care au acesti acizi: hering, pastrav, somon, sardine si ton!

Incearca terapia cu soare si cu ciocolata!

Lasa-te mangaiat de razele soarelui ori de cate ori ai ocazia.
Razele soarelui permit trupurilor noastre sa sintezeze si sa asimileze vitamina D, cea care ne limpezeste starea de spirit. Fa cat mai multe cure de soare si te vei simti diferit, intr-un mod bun, bineinteles. Iar atunci cand soarele nu-ti zambeste pe cer, gusta putina ciocolata. Doua, trei patratele de ciocolata neagra au efect asupra nivelului de endorfine cerebrale, acelea care controleaza reactiile chimice ale corpului pentru a-i da energie. Mai mult, acest desert iti asigura o inima sanatoasa!
via

SA NE MAI DESCRETIM FRUNTILE

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 20:36:00 +0000

la cinema net

CINTEC VINDECATOR TIBETAN

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 20:12:00 +0000

VAJRASATTVA-PURIFICATORUL KARMEI

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 20:04:00 +0000

NU UITATI! INITIEREA IN MANTRA DE PURIFICARE A KARMEI SI PRACTICA LUI VAJRASATTVA, DUMINICA ACEASTA aici.

nunta-TRADITII ROMANESTI

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 18:12:00 +0000

Obiceiuri familiale:

		În contextul obiceiurilor familiale, nunta are un statut privilegiat. Caracterul evident de opţiune liberă îi conferă, în folcloristica românească, valenţe nebănuite care încifrează un adevărat sistem constitu-ţional de moralitate şi valori etnologice nu întotdeauna lesne de pătruns. Aparent, comuna Fundu Moldovei, mult studiată şi care conferă plenar un spectacol de mare varietate plastică, n-ar mai putea oferi surprize. Se ridică totuşi nişte semne de întrebare stârnite de semnificanţi mult circulaţi, care, bănuim, pot dezlega semnificaţii strivite de trecerea timpului. Liniar, instituţia căsătoriei trece automat prin următoarele momente principale, în general valabile şi pentru alte zone: peţitul, strigările, chemarea la nuntă, vulpea, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa mare, închinatul, îmbroboditul miresei, calea primară. Ieşind din vârsta copilăriei, feciorul dobândeşte o serie de drepturi de care se bucură în cercul de flăcăi. Aceste drepturi sunt obţinute în urma unor probe la care era supus, deci îndeplinea anumite ritualuri prin care era iniţiat pentru o viaţă de familie. La popoarele primitive aceste rituri de iniţiere au o importanţă deosebită, mai cu seamă pentru bărbaţi, care să fie în stare să vâneze, să ducă război cu alte triburi, să se căsătorească. Iniţierea pentru viaţa de familie este echivalentă cu a doua naştere, prin intermediul căreia tânărul devine responsabil din punct de vedere social şi avizat din punct de vedere cultural. La acest prag de trecere dintr-o etapă în alta a vieţii sale, tânărul este ajutat de un om mai în vârstă, cu experienţă multă în viaţă, al cărui rol corespunde rolului naşului în ritualurile noastre de trecere. Iată cum îşi aduce aminte Dimitrie Bruja despre vârsta tinerilor pentru căsătorie, la începutul secolului nostru: "Vârsta feciorilor de însurat era cam de la 30, cel mai tânăr şi ducea la 40 de ani, iară fata se mărita când era de 30 de ani, de ştia a face şi conduce o casă cu toate treburile gospodăriei. Până la 15 ani, băieţii îmblau în cămăşi mai lungi, dară fără izmene." Sub aspectul intrării adolescenţilor în rândul feciorilor buni de însurat, se poate menţiona şi caracterul de iniţiere al dansului popular numit arcanul, cuvânt cu mai multe accepţiuni atestate în dicţionare: laţ, pripon, a lua cu forţa, a arcăni, dans popular, dar şi taină, secret, mister. Ne vom opri asupra câtorva strigături specifice acestui dans, care se colează pe pasul unei variante de sârbă, coloana de dansatori - numai bărbaţi - şerpuind pentru a forma roata. Se începe cu strigătura: Arcaneaua, brâul verde, Vai, că bine i se şede, I se şede cui se şede, Codrului cu frunza verde. În măsura în care arcanul s-ar înscrie sub semnul unui ritual de iniţiere, brâul verde - prezent şi astăzi la feciorii şi gospodarii din multe localităţi din Bucovina - ar proba trecerea din adolescenţă în rândul feciorilor buni de însurat. Alături de formula "bun de oi", "bunul de însurat" se acordă feciorilor odată cu ieşitul lor la horă, iar varianta "bun de însurat" după armata făcută, este mult mai târzie, zonei de referinţă fiindu-i străină ducerea la oaste, care apare doar după încorporarea Bucovinei de către Imperiul austriac. În ceea ce priveşte strigătura: I se şede cu mărgele, Ca viţei cu viorele. trebuie să arătăm că fata purta mărgele abia după ce ieşea la joc, iar odată ieşită la joc, este socotită şi "bună de măritat". Pe măsura desfăşurării dansului, apar şi multe strigături de comandă, care se repetă, ceea ce, credem că rolul strigăturii nu este numai de a comanda, ci şi de a învăţa, de a iniţia. Astfel: Trii bătute, trii, Trii să le punem, Trii să le bătem, Trii şi pentru mine, Trii şi pentru tine; Încă trii că n-o fost bune, Alte trii pe loc le-om pune; Trii bătute, trii gătite, Un genunche şi-nainte. Sau: Tot acelea trii, Trii pentru Ilii. De ce această lungime copleşitoare şi infinitele variante ale strigăturilor de comandă? Pentru că jocul trebuie însuşit la perfecţie, ritualul de iniţiere se săvârşeşte în taină, dar se mizează pe crearea unor reflexe declanşate de strigătura de comandă. Odată ieşit la hora satului, deci încununarea ritului de iniţiere prin acceptarea celui iniţiat de către întreaga colectivitate, este şi normal ca momentul de intrare să fie meticulos regizat şi, în acelaşi timp, probând virtuozitatea jucătorului care, de altfel, este atenţionat: Foaie verde papanaş, Câte-un pinten, fecioraş. Luaţi sama, feciori, bine, Să nu păţim vreo ruşine, Că ne văd cele copile. S-ar putea ca iniţierea să nu fi fost săvârşită în taină, ci ea să aibă loc în chiar momentul horei satului, când cei care trebuiau să fie atestaţi ca viitori bărbaţi, sub conducerea unui conducător de arcan, să facă dovada capacităţii lor de agerime, de iscusinţă a minţii etc. Treapta magică a căluşarilor care se jucau în travesti (descrierea lui Dimitrie Cantemir) nu s-ar fi putut desăvârşi fără existenţa unui ritual riguros de iniţiere. Dacă acest prag a existat la noi, n-a putut să fie decât arcanul. Pentru a fi bun de însurat, un fecior trebuia să aibă armata făcută, să posede casă proprie ridicată într-o singură zi, struţul fiind arborat la amiazi. Bătrânii povesteau că un fecior se putea însura după ce avea făcute de mâna lui două mii de cuie din lemn de tisă cu care să fixeze draniţa pe acoperişul casei, adică să fie vrednic să-şi întemeieze un cămin. În acest moment de intrare într-o nouă fază pe scara evoluţiei sociale, fetele, încă de la vârsta de 7-8 ani , începeau să-şi facă zestrea, sub îndrumarea avizată a mamelor şi sub "controlul de calitate" al bunicelor, astfel încât la vârsta de 14-15 ani - vârstă de măritat - să fie în stare să îmbrace o casă. Cităm din informaţiile date de Traian Herseni despre zestrea în Fundu Moldovei şi toate textele privind nunta şi logodna în aceeaşi comună, culese în perioada iulie-august 1928. Ştefan Liţu din comuna Breaza, care era fratele lui Dumitru Liţu din satul Botuş, făcând o vizită la fratele său, este intervievat de Traian Herseni. "Zestre se dă numai la fete, la feciori li se face casă, li se dau vite şi pământ. Fiecărei fete i se face o ladă de zestre, de cu vreme. Această ladă se dă cu cămeşi, catrinţe, tulpane, brâie, bârneţe, pânze, ştergare. Apoi se mai dau lăicere, plocăzi, cergi, covoare, ţoluri, câte două vaci, doi boi, cai, zece-cincisprezece oi, găini, porci, pământ după putinţă. Doi gospodari şi pe al treilea îl fac gospodar, doi calici şi pe al treilea îl fac mai calic." Aceasta de curând. "Înainte, spune Ion Ursachi (74 ani), fetele aveau zăstre din gospodărie. Numai băieţii luau pământ. La început fetele aveau drept a lua şi bani. Pe urmă s-a decis să aibă şi fetele parte frăţească la pământ." Şi, în sfârşit, părinţii: "Părintele îşi păstrează şi el pământ după cât are. O parte mai bună şi mai mare îşi opreşte el. Dacă ajunge bătrân şi n-o putea munci, are un copil care rămâne să-l caute, să-l îngroape, iară copilul rămâne la urmă cu partea tatălui." Dintre copii, de o situaţie favorizantă se bucură copilul cel mic. Ion Ursachi din Benea declară: "Din vechime casa bătrânească rămâne la feciorul cel mic." Sau Dumitru Cazacu din Botuş, care avea 70 de ani în 1928: "Casa părintească se lasă feciorului celui mic. Cei mai mari îşi fac singuri casă, ajutaţi de părinţi. Cel mai mic rămâne cu părinţii, el nu poate singur să se puie într-o gospodărie. Când cel mic nu e de treabă (ceea ce rar se întâmplă), părintele nu-i dă parte. Când sunt numai fete, casa o ia fata cea mai mică (exemplu fetele lui Pintilie Tonegar)." Cazacu nu poate să-şi aducă aminte de un caz în care să nu se fi dat casa celui mic. I se pare firească regula, pentru că părintele la bătrâneţe "fiind slab, nu mai poate face gospodărie nouă celui din urmă fecior." Tot prin obicei, zestre propriu-zisă se dă numai fetelor. Familia ţărănească din comuna Fundu Moldovei prezintă caracterul unei asociaţii de muncă. Casandra Nerghiş, întrebată dacă-i pare bine că-şi mărită fata, răspunde că nu, deoarece pierde un ajutor. Valeria Ţâmpău, de 22 ani, din cătunul Arseneasa, auzind că o femeie căreia tocmai îi murise copilul, e necăjită şi spune: "Dac-o fost mâţâţăl, ce plânge, c-a face altul, amu a scăpat de grijă." Sau Paladia Onofriciuc de 60 de ani, din cătunul Botuş, găseşte că nu e nici o pagubă dacă mor copiii, şi aşa are omul prea multe greutăţi. "E greu să ai copii mulţi că sunt greu de ţinut. Bine fac doftorii de dau mediţină ca să nu mai facă femeile copii, că scapă omul de grijă." Cu toate afirmaţiile de mai sus, familia din Fundu Moldovei nu are un caracter exclusiv economic, căsătoriile având loc şi din dragoste. Varvara a lui Petre Lazăr spunea: "La însurătoare feciorii nu caută zestre mare. Şi numai ca fata să fie frumoasă şi să joace bine. La horă chiar, dacă o fată e bogată şi urâtă, tot nimeni n-o ia la joc, dar dacă e frumoasă şi joacă bine, toţi feciorii o joacă." Traian Pomohaci confirmă: "La noi se căsătoresc dacă se plac. Nu se prea ţine seama de avere." Nici fecioria nu este o condiţie indispensabilă, simpatia dintre soţi poate face abstracţie de aceasta, cu o singură condiţie, să nu se ascundă. Iată o declaraţie a Sevastianei Grigorean: "Fetele se mărită oricând, şi mai tinere şi mai bătrâne, şi cu zestre şi fără zestre, cum dă Dumnezeu. Dar tot e mai bine să aibă ceva şi fata şi băiatul. După război nu mai sunt oamenii cumsecade: se însoară lesne şi lesne se lasă. Ca cocoşul, îi trebuie mai multe găini. Şi-şi lasă femeia şi pleacă. Şi femeile sunt rele care sunt, dar mai rar. Bărbaţii se duc mai lesne." Cadrul potrivit pentru ca tinerii să se cunoască şi să-şi împărtăşească intenţiile lor viitoare, era reprezentat prin hora satului, clăci şi şezători. În urma unor prealabile înţelegeri, tânărul mergea în peţit pentru a cere fata în căsătorie. A cesta era un obicei statornicit "ca flăcăii să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei ginere." Redăm în continuare momentul logodnei sau al legăturii, aşa cum o expune locuitorul Gherasim Rusu: "Legătura se face seara. Mireasa şade ascunsă. Vin întâi invitaţii miresei şi apoi în urmă ai mirelui. Toţi cei care iau parte la legătură se numesc peţitori. Pe la ora 10, soseşte mirele, părinţii lui şi cu invitaţii săi. În casă se face întuneric, uşile şi ferestrele se închid, iar cei dinăutrul casei tac chitic. Ginerele şi flăcăii de seama lui bat în fereastră şi în uşă şi îi roagă pe cei din casă să le deschidă uşa că au venit să tocmească o claie de fân pe care au ochit-o de cu ziuă. - Cine-i acolo? întreabă unul din cei care stau în casă. - Cine eşti tu? - Omul lui Dumnezeu, se răspunde de afară. Urmează apoi un dialog foarte viu şi plin de haz şi nu fără părţi indecente: - Ei, dă-ne drumul amu, că nu te-om supăra. - Da, ce vreţi voi de la mine? - O claie de fân, să tocmim. - N-avem fân, l-am vândut. - Ba, ştiu că ai d-ăl proaspăt pe care l-ai cosit. - Dă-mi pace, bre, că n-am nimica, nici o ţâră. - Dă-ne drumu-n casă şi om vedea. - Nu ştiu amu unde am pus cheia. - Cată degrabă şi dă-ne drumul, hai cată şi deschide uşa. După multă vorbă, cei din casă se învoiesc să le deschidă uşa şi să-i lase să pătrundă în casă. Dialogul continuă: - Am auzit, bade Gheorghe, că ai cosit fân de cel proaspăt, hai dă-ne şi nouă. - Dă-mi, bre, pace, că n-am nici o ţâră de cel proaspăt, dar de vreţi vă dau din ceala an. - Ia, nu mai şugui, că noi ştim că cel de an e vechi. Nouă ne trebuie de cel nou. - Ia, am să vă dau amu ce am. - Să nu ne dai un lucru şi să ne bagi în vreun bucluc. Să ne dai o claie de fân de cea bună. Unul din rudele miresei, care duce convorbirea, se învoieşte să aducă claia tocmită. El aduce un bărbat deghizat în femeie. Când o văd toţi încep să-l învinuiască pe cel ce o aduce că îi păcăleşte. - Apoi, bade Gheorghe, nu-i asta claia ce am tocmit. Noi am căutat dosul clăii şi am văzut că-i proaspătă. Asta e largă între proptele şi n-are nici un pic de ţâţă. - Alta n-am, neică. - Ha, ce, în loc s-o cauţi la spate o cauţi la burtă? - Să vedem ca nu cumva să fie putregai. - Asta n-o luăm, că n-avem ce face cu ea. Văzând că aceia stăruiesc că nu este aceasta claia de fân tocmită, ruda miresei le aduce o fată tânără de tot, ca de 14 sau 15 ani. Peţitorii răspund că n-au ce face cu această otavă. - Nu putem face nimica cu ea. Otava e crudă, trebuie să mai fie lăsată în pace. Etc. După toate aceste învinuiri, tatăl aduce fata, claia cea adevărat tocmită, şi se adresează către ea: - Iaca, îţi dau soţ un băţ. - Ţie ţi-e cu voie să-l iei? - Dar ţie (se adresează ginerelui), ţi-e cu voia s-o iei? - Băgaţi bine de seamă amu, că nu e lucru de joacă aceasta. Să vă luaţi şi să vă ţineţi amu toată viaţa. Să cinstiţi pe bătrâni, să daţi sama părinţilor voştri şi să-i ascultaţi pe dânşii. Apoi uneşte mâinile mirelui cu ale miresei şi le taie cu o năframă." Toate ceremonialele din complexul nupţial tind înainte de toate nu numai la apropierea celor doi tineri ca indivizi, ci şi la apropierea celulelor familiale care sunt totodată şi celule sociale, căci sunt în legătură prin situaţia lor, prin vecinătăţi cu întregul grup social, reprezentând o deschidere temporară şi spectaculară în vremurile de demult. Tot cu prilejul peţaniei mai sunt stabiliţi viitorii nănaşi, bucătăreasa colceriţă, vătafii şi druştele, precum şi muzica. Se stabileşte, de asemenea, şi data când va avea loc nunta. Cu trei săptămâni înainte de nuntă, preotul face în biserică strigările, care reprezintă înştiinţarea sau anunţarea publică, fiind menite spre descoperirea piedicilor care ar putea să se nască şi să strice căsătoria: "N. feciorul lui N.N. s-a încredinţat cu N. fiica lui N.N. şi vor să păşească la taina sfintei căsătorii. Cine dintre dumneavoastră ştie vreo piedică oareşcare între � s-o aducă la cunoştinţa maicii noastre biserici!" În perioada premergătoare nunţii, se organizau clăci unde viitoarele druşte şi mireasa coseau cămaşa mirelui şi năfrămile pentru vătafi, cămaşa miresei şi împodobeau beţele care erau date vătafilor. Ştergarele pentru nănaşi erau ţesute din timp şi făceau parte din zestrea miresei. Piesele mari de port erau lucrate cu mult timp înainte de către meşteri. Chemarea la nuntă avea loc cu câteva zile înainte şi mai ales în ziua din ajunul nunţii. Chemătorii în relaţie parentală cu actanţii principali ai nunţi (socrii, naşii, mirii înşişi) dublau uneori pe cei de relaţie cutumiară (druşte, vătăjei), alteori mergeau la chemat singuri. Aceştia intrau în casă şi îndreptându-se către stăpânul casei îl cinsteau cu un pahar cu băutură, zicându-i : Mirele nostru vestit Azi prin mine v-a poftit, Să faceţi o cale Şi-o cărare, Pân-la curtea dumisale. La un scaun de odihnă Şi-un pahar de băutură Şi mai multă voie bună. Că şi el de multe ori, Vă va sta în ajutori. Eu sunt sol împărătesc, La curtea lui vă poftesc. Şi dacă mi-ţi asculta, Cuşma din cap mi-oi lua, Pân'la pământ m-oi pleca, Dumneavoastră m-oi ruga Să faceţi bine să veniţi, Dară să nu bănuiţi. În ziua cununiei, druştele se adună la casa miresei, iar vătafii la casa mirelui. În perioada dintre peţanie şi cununie, mirele şi mireasa aveau ca semne distinctive ţâmnir - o floare artificială de culoare albă, ceruită - şi câteva fire de mirtă; mireasa îl purta în păr, iar mirele la căciulă sau pălărie. Druştele pieptănau mireasa într-o singură coadă lată, formată din şuviţe fără soţ, al căror număr ajungea până la 21, terminată la capete cu strămătură, după care i se punea o legătoare cu cordele colorate intens în roşu, verde, albastru şi flori de târg policrome, după care i se fixa şlaierul - un voal de mătase de culoare albă, cumpărat de la oraş. Când o piaptănă şi o împletesc, druştele şi celelalte fete adunate aici cântă pe o melodie de doină: De la noi a treia casă Se mărită o mireasă Şi pe noi fete ne lasă Cu inima friptă, arsă; Se mărită, se mărită, Şi-ar să dea peste-o ispită, Că şi-a căpătat o soacră Ca şi poama cea mai acră. Mirele era bărbierit de către un bărbier sau de către un vătaf priceput. În acest timp, cei prezenţi cântă şi fac diferite glume pe seama acestuia. În timp ce este împodobită, mireasa trebuie să plângă, chiar dacă mirele îi este pe placul eis; în cazul că "nu-i vin" lacrimile, o femeie bătrână, care observă acest fapt, aduce o ceapă zdrobită pentru a-i produce lacrimi. În acest timp, se dau însemnele de nuntaşi, care particularizează nănaşii şi socrii de restul nuntaşilor. Familia mirelui, împreună cu naşii, însoţiţi de vătafi călare, se îndreaptă spre casa miresei. Aici se desfăşoară o serie de practici străvechi întâlnite şi în alte zone etnografice. Astfel, în momentul luării miresei de la părinţi, la poarta care este ferecată, de obicei cu lanţuri, flăcăii din ceata mirelui simulează o luptă cu cei din tabăra miresei care, de fapt, aşteaptă. Împotrivirea simulată se încheie cu împăcarea celor două tabere de flăcăi prin mijlocirea unei anumite cantităţi de băutură. "Tot de nuntă este legat şi obiceiul hulpii. Când fata se mărită cu un flăcău din alt sat, acesta trebuie să dea hulpe feciorilor satului din care vine fata. Trebuie adică să le mulţumească pentru că a ajutat-o să petreacă, au distrat-o la horă şi şezători, i-au dat cinstea cuvenită. Hulpea se plăteşte la mijlocul drumului între cele două sate. Căruţa în care mireasa vine la casa mirelui e oprită în drum de ceata flăcăilor care-şi cer răsplata comportării lor faţă de mireasă. Mirele, deşi este pregătit pentru această întâlnire, refuză, el spune că n-are nici o datorie faţă de nimeni, deoarece fata a fost crescută de părinţi, vântul a învăţat-o să cânte, pădurile au mângâiat-o cu şoapta lor, soarele a încălzit-o cu razele sale. Duelul verbal se termină cu poftirea flăcăilor la petrecerea de nuntă, iar înţelegerea e pecetluită prin apariţia ploştilor cu vin din cel mai bun şi cu urări de fericire pentru noua familie." Acest obicei vine dintr-un străvechi impozit pe care-l plăteau ţăranii în secolul al XVIII-lea pentru domnii fanarioţi. "Aşa a fost cazul cuniţei sau cum i s-a mai spus văcăritul de vară, care dubla darea văcăritului propriu-zis. Cuniţa se numea, de asemenea, văcăritul străinilor. N. Lăbuşcă stabilea două înţelesuri distincte ale cuniţei. Primul, cel mai vechi, era acela de impediment la căsătorie. Un băiat sau o fată dacă voia să se căsătorească în alt sat decât cel în care locuiau, trebuia să dea cuniţă, adică o blană de jder, numită în limba polonă kunica. Acest obicei a existat şi în Moldova, sub numele de culpea." Alaiul de nuntă ce se deplasează în căruţe sau sănii, împreună cu vătafii călări, însoţit de focuri de armă, chiuituri şi cinstitul trecătorilor, vesteşte întregii comunităţi săteşti despre împlinirea ceremonialului, căci "ridicarea" miresei reprezintă, desigur, momentul central al întregului obicei. După un dialog între ambele tabere, un reprezentant al mirelui spune Urătura la poartă: Bună dimineaţa, cinstiţi socri mari, Am venit la dumneavoastră vreo câţiva militari. Ce umblăm, ce căutăm Îndată sama ne dăm. Numai să ne lăsaţi cu binişorul Ca să vă spunem tot adevărul, Da'până ce-om spune adevărul tot Puteţi pune găluştele pe foc Şi câteva fete frumuşele S-aducă lemne şi surcele. Plăcintă să fie la-ndemână Şi caş dulce de la stână. Şi de-aveţi vin în butoi, Om sări să v-ajutăm şi noi Şi la mâncare, şi la băutură, Că suntem toţi iuţi de gură. Cinstită soacră şi socru onorat, Cu vorba ne-am luat Şi sama încă nu ne-am dat Pe moşiile dumneavoastră ce-am căutat. Al nostru tânăr împărat De dimineaţă s-a sculat, Faţa albă o spălat, Păru' galben şi-o teptănat, Din trâmbiţă a sunat, Oaste multă a adunat Şi ne-o ales pe noi doi Tineri, harnici şi vioi, Născuţi în munţi şi crescuţi la oi, Cu doina din frunză şi din cimpoi, Comandanţi viteji şi vătafi de soi. Nu vă uitaţi că suntem mici de stat, Că suntem buni de sfat. Nu cătaţi că suntem cam mici de statură, Că suntem lungi de mână şi buni de gură. Când am pornit de-acasă, de la curtea-mpărătească, Au venit aripile vântului pe faţa pământului. Da' pe-aici când am trecut, În grădină am văzut O mândră floricică Subţire-n trup şi frumuşică, Cu faţa albă şi gura ca o fragă, Cum îi omului mai dragă. Şi văzând că nu-nfloreşte Şi de rodit nu rodeşte Şi pământul nu-i prieşte, A' nostru tânăr împărat, Tânăr şi luminat Ne trimite pe noi, doi moldovani Sprinteni şi năzdrăvani, Călări pe doi armăsărei, Iuţi ca focul şi voinicei, Pentru ca să pornim Şi la curţile dumneavoastră să venim, Ca să vă căutăm Să vă întrebăm Şi să vă rugăm: Nu s-ar putea ca floricica s-o luăm Şi la-mpăratul nostru s-o dăm? Şi noi repede-am pornit Şi ne pare bine că v-am găsit Sănătoşi şi voioşi, Cu fete mândre şi feciori frumoşi, Neveste fudule cu bărbaţi bărboşi. Onoraţi socri mari şi cinstiţi, Faceţi bine şi nu bănuiţi Şi floricica să ne-o dăruiţi. Noi vă rugăm frumos să ne-o daţi Şi pe noi să ne iertaţi, Că poate ne-o luat gura pe dinainte Şi-am spus şi vorbe nepotrivite, Că dacă floricica nu ne-o daţi, Să ştiţi că de noi nu scăpaţi. Noi am venit cu sape de argint, Să săpăm floricica din pământ; S-o săpăm din rădăcină, Ca s-o sădim la-mpăratu' nostru-n grădină, C-acolo să crească, Să-nflorească şi să rodească, Că pământu-i bun şi are să-i priască. Împăratu' nostru are s-o îndrăgească Şi bine are s-o îngrijească, Că are vite multe şi moşie, Curţi mari şi slujitori o mie. Pe floricica dumneavoastră cea aleasă Împăratul nostru o cere de mireasă. Amândoi se potrivesc de minune Şi au asemănări bune. Dumnezeu să le dea noroc, Hambare pline şi vin în poloboc, Sănătate şi bucurie Şi la anu' cumătrie. Să nu fie nimeni cu bănat C-al nostru tânăr împărat Pe la curţile dumneavoastră o mai îmblat, Vă cunoaşte pe toţi foarte bine, Aşa cum mă cunoaşte pe mine. Prea cinstiţi socri şi onoraţi, Dacă floricica ne-o daţi Pe lângă noi roată v-adunaţi Şi-aduceţi două pahare cu vin Şi două năframe de in, Cusute cu fluturi şi cu mătasă, Carte de solie de la mireasă. Fie şi cu strămătură, Numai să fie cu voie bună. Noi dorim să fie de-aici din casă, De la domniţa mireasă. Să nu fie de la vecine, Ca să păţim vreo ruşine, Că n-a fi ruşinea noastră, Ci cinstea dumneavoastră, Dumneavoastră, cinstiţi nuntaşi, Mândri şi drăgălaşi. Noi urăm aici de-un ceas Şi vedem că toţi aţi rămas Aişti de dinainte Cu buzele fripte, Cei de pe la spate Cu gurile căscate. Şi dumneavoastră, socru mare, Nu fie cu supărare, Adă nişte slănină friptă-n spuză, Să-mi ung tovarăşii pe la buză, Ori nişte lapte bătut, Ca să le turnăm pe gât Şi nişte ouă şi peşte Pentru cele neveste, Iar pentru fete şi flăcăi O cunună de usturoi. Adă şi nişte zăr acru Pentru Ilie Cazacu, Să cânte-n fluier arcanu' şi trilişeşti, Să joci trei zile şi să nu te mai opreşti. Pentru Sidor şi Petrea Cobzaru' Adă vin, mânca-i-ar amaru'; Eu să le torn câte-un pahar - două Şi mie tot câte nouă. Şi cu vorbele iestea aş vrea să isprăvesc, Că mă doare gura de când grăiesc. Da' văd că poarta aţi ferecat-o; Aţi legat porţile cu lanţul de la car, Ca să îmblăm noi în zadar; Mai bine o legaţi cu funie de fuior, Ca să arătaţi că de noi v-o fost dor. Să ştiţi că noi nu ne supărăm, Îndată vom arăta noi ce putem, Că nu suntem numai noi, Vine şi ceata noastră-napoi, Toţi cu puşti şi cu pistoale Şi mulţi şi cu mâinile goale. Şi când om puşca cu gloanţele Şi când om pocni cu pistoalele, S-or rupe zăvoarele; Şi când om pune degetul mic Nu s-alege de porţi nimic. Când m-aprind eu îs foc şi pară, Nu mă opresc pân-la plăcinte-n cămară, Ori pe laiţă după masă, Ca să pun mâna pe mireasă, S-o pupăm toţi pe obraz, Ca să ne treacă la toţi de năcaz, Da' eu cred că n-aţi strâns aici femeile, Ca să-ncercăm cu ele pistoalele. Şi dacă şi mirele-o veni, Apoi cinstea dumneavoastră a hi, Cum l-aţi omeni. Mai bine-ar hi să ne primiţi Cu vorbe bune Şi cu pahare pline, Cu faţa senină şi voioşi. Să trăiţi şi să fiţi sănătoşi! Iată cum notează Traian Herseni acelaşi moment din ceremonia nunţii la Fundu Moldovei: "La venirea mirelui la mireasă, cei şase vătăjei vin câte doi înaintea mirelui. La poarta miresei se simulează o luptă. - Treceţi pe drum înainte! le strigă cineva din ograda miresei. E drumul tătarilor pe aici, nu treceţi! - Ba, o să trecem, că pe-aici ni-i drumul. De aici am ieşit. - Poate aţi greşit. - Eu credeam că mergeţi la brânză. - Pe aici e drumu' (vor să intre, feciorii şi fetele ţin de poartă). - O ţâr' de urătură. Spuneţi-ne ceva mai mândru, că asta nu plăteşte, cere mama miresei. Dar oraţia de nuntă nu se spune (probabil că n-are cine)." După această urătură, porţile se deschid, alaiul de nuntă intră în ogradă, druştele dau năfrămi vătăjeilor, muzicanţii cântă şi se dansează. Socrul cel mic invită nuntaşii la masa miresei, numită şi masa mică. "Mai 'nainte de a începe nuntaşii a gusta din bucate, colăcerul mirelui ţine şi aici următoarea oraţie: Ascultaţi dumneavoastră, Cinstiţi meseni şi nuntaşi, Care staţi împrejuraşi, Împrejurul mesei rânduiţi, Ca nişte pomi înfloriţi, Pe care v-au adunat Dumnezeu cel prea-ndurat În această casă, La această cinstită masă, Ce-i de Dumnezeu aleasă, Se roagă împăratul mire Cu părinţii dumisale, Cu fraţii care-i mai are Şi cu toate neamurile dumisale Să-ndrăzniţi şi să luaţi, Din bucate să gustaţi, Din pâne şi din sare, Din masa domniilor-sale, Că nu-i un rând de bucate, Că sunt mii nenumărate: Sahane ferecate, Talgere aurite, Linguri poleite, Pentru-a dumneavoastră guri gătite. Tinduri Cu fripturi, Şi ploşti cu băuturi, Pentru-a dumneavoastră guri, Eu-s al doilea sol împărătesc Pe dumneavoastră să vă poftesc: Voitor de bine, Croitor de pâne, Pocinocul de la mine. Care n-are cuţit, Pe Halba şi la târg! Care n-are furculiţă, La băcanu', la Ioniţă! Care n-are nici de unele Să rumpă şi cu mânile, Ca şi-mpăratul mirele Că aşa ni-s cuvintele. Dar dumneavoastră colceriţe, Ce staţi numa' în cotruţe, De vă tot lingeţi pe buze, Aveţi grijă şi de vătav, Că-i 'nainte şi mai slab. Ian, daţi un pahar de vin Şi-o năfrămiţă de in, Cusută-n cornuri cu fir, Să-mi şterg buzele de vin! Iară de gândiţi Şi de socotiţi Că-s bucatele otrăvite, Am să gust eu înainte, Că decât să piară Oastea împăratului, Mai bine eu, Un fiu al satului. Dar mie mi s-ar mai cădea Un păhărel de cafea Şi-o copilă ochişea, Să-mi petrec vremea cu ea. Masa miresei durează cam o oră, timp în care muzicanţii interpretează diferite melodii, se joacă, apoi se scoate zestrea. "În timpul când se apropie ridicarea zestrei (de pe ladă), două copile câte c-o năframă în mână sunt suite şi aşezate lângă lada cu zestre, acestea numindu-se cuscre. Muzicanţii interpretează cântecul obişnuit la ridicarea zestrei, flăcăii, nuntaşii mirelui, se reped să ia zestrea cu asalt. Copilele, adică cuscrele, îi resping arătându-le năfrămile ca semn poruncitor să nu se apropie. În fine, după mai multă hărţuială, începe a se ridica zestrea de pe ladă, a se juca şi chiui de către nuntaşi, prin strigăte: "Ha, hai!" şi aşa se pune în carul şi trăsăturile ce sunt pregătite." După acest moment, urmează iertăciunea. Amândoi mirii stau cu faţa spre răsărit, mireasa stă în genunchi pe o pernă şi covor, iar mirele stă în picioare cu mâna stângă pe umărul miresei, iar cu dreapta salutând. Mireasa stă pe o perină pentru ca viaţa ei să fie uşoară şi plăcută ca perina cea moale. "În Fundu Moldovei este datina ca, după ce s-a scos zestrea, nu se cer iertăciunile afară, ca prin celelalte sate din Bucovina, ci mirele şi mireasa dimpreună cu neamurile lor cele mai de aproape, se întoarnă îndărăt în casă � Iară unul dintre vornicei, luându-şi cuşma din cap, începe a vorbi într-acest chip: Ascultaţi, cinstiţi nuntaşi, Şi meseni împrejuraşi, Aceste două, trei cuvinte, Care-s de Dumnezeu rânduite, Că se roagă aceşti fii La fraţi şi la surioare, La veri şi la verişoare, La uncheşi şi la mătuşi, Dară mai cu de ales La aceşti cinstiţi părinţi Ce-s de Dumnezeu rânduiţi Ca şi pomii cei rodiţi, Ce dau roadă ramurilor Din răcorile rădăcinilor, Să-i ierte, să-i blagoslovească, Că nu sunt fii care să crească Şi la părinţi să nu greşească. Că părinţii mult trudesc, Până pe fiii lor îi cresc Şi de toate îi feresc. Deci, cinstiţi şi buni părinţi, Care sunteţi rânduiţi Ca şi pomii cei rodiţi, Ce dau roada ramurilor Din răcorile rădăcinilor, Staţi puţin şi căutaţi La aceşti fii ai dumneavoastră, Care stau îngenuncheaţi Ca nişte măsline Cu inimile pline, Cu sufletele-ndurate, Cu capurile plecate Şi se roagă să-i iertaţi Şi să-i binecuvântaţi, Spre să-i bine îndreptaţi Şi spre locul Cu norocul; Şi viaţa Cu dulceaţa Şi spre sănătate, Care-i mai bună din toate. Că nu este începutul Şi sfârşitul De la aceşti fii ai dumneavoastră. Că este începutul De la moşi, De la strămoşi, De la strămoşul Adam De la care ne tragem cu toţii neam. Că Dumnezeu din-nceput A făcut Ceriul şi pământul Numai cu cuvântul. Şi cu aceste cu toate, Domnul sfânt, ca cel ce poate, Mult n-a stat, n-a zăbovit Şi ceriul l-a-mpodobit Cu stele Mărunţele, Cu soarele şi cu luna Cum le vedem totdeauna. Şi-apoi iar a poruncit Şi pământu-a împodobit: Cu râpi şi cu văi adânci, Cu dealuri şi munţi cu stânci, Cu păduri, cu brazi înalţi, Cu ulmi şi fagi rămuroşi, Cu ierbi mândre înflorite Şi cu tot felul de vite. Cu lemne roditoare Şi cu flori mirositoare. Cu ape şi reci izvoare Şi cu tot felul de fiare Şi cu tot felul de paseri Care cântă-n fel de glasuri, Care după seminţia sa, C-aşa a vrut Sfinţia sa. Şi cu aceste cu toate, Dumnezeu, ca cel ce poate, A făcut cu gândul Şi cu cuvântul Raiul despre răsărit Deosebit de acest pământ Şi-n rai pe Adam l-a zidit Cu trupul din pământ Şi cu auzul din vânt, Cu sângele din rouă, Cu ochii din mare, Cu frumuseţea din soare. Şi din lut i-a făcut trupul Şi l-a înviat cu duhul. Adam în picioare s-a sculat Către Domnu-a cuvântat: "Cum eu un om singur Această lume s-o stăpânesc?" Iară Domnul Dumnezeu I-a dat atunci un somn greu; Şi Adam a adormit Şi apoi a întins mâna dreaptă Şi a luat din coasta stângă Şi a zidit pe strămoaşa noastră Eva. Adam deşteptându-se Şi din somn trezindu-se, Spre Dumnezeu s-a-ndreptat Şi din gură-a cuvântat: "Mulţămescu-ţi, Doamne, ţie, Pentru că mi-ai dat soţie, Că eu văd acum prea bine, Ce s-a întâmplat cu mine, Tocm-acuma văd şi eu Trup ales din trupul meu, Sânge din sângele meu Şi os din osul meu. Acesta să-mi fie soţ Pân' la ziua de judeţ, Cu toate stichiile trupului, Deosebit de ale sufletului." Adam a vorbit cu cuvântul, Dară a greşit cu gândul. Dumnezeu le-a poruncit, Ei porunca n-au păzit, De aceea i-a pedepsit Şi din rai i-a izgonit Şi din gură le-a vorbit: "A trăi, voi să trăiţi Şi-a-nmulţi, să vă-nmulţiţi Ca nisipul mării, Ca iarba câmpului, Ca frunza codrului. Sfârşit să n-aveţi Dar şi-a muri, să muriţi!" Aşa şi-aceşti fii iubiţi Ai dumneavoastră cinstiţi Înduraţi şi buni părinţi; De când ei că s-au născut Foarte multe v-au greşit Până ce mari au crescut, Că greşelile fiilor Înaintea părinţilor Îs ca ierbile câmpilor Şi ca frunza codrilor. Dar părinţii toate lasă Şi pe fii întemeiază Cu răbdare şi iertare Şi cu binecuvântare. Deci, iubiţilor părinţi, Care sunteţi rânduiţi Ca şi pomii cei rodiţi Tot nemica nu gândiţi, Ci pe fiii dumneavoastră Ce stau înaintea noastră Şi înaintea dumneavoastră Smeriţi şi plecaţi Faceţi bine şi-i iertaţi Şi mi-i binecuvântaţi, Că binecuvântarea părinţilor Întemeiază casa fiilor, Iar blestemul părinţilor Răsipeşte casa fiilor. De-ar fi casa lor de piatră Totuşi s-a răsipi toată De sus şi până-n talpă Şi n-ar fi vrednici s-o facă. Iar dumneavoastră cinstiţi Înduraţi şi buni părinţi, De Dumnezeu să fiţi Totdeauna pomeniţi, Că acestor fii acuma Iată, că le-a sosit vremea Ca să se căsătorească, De ei singuri să grijească Şi să meargă fiecare Când acuma este-n stare, La a lui casă Ce-i de Dumnezeu aleasă, Să meargă care-şi la casa sa, Că Dumnezeu aşa vrea. Să creadă într-un cuvânt, C-aşa Dumnezeu a vrut. L-aceşti fii ai dumneavoastră Domnul sfânt să le dăruiască Minte-ntreagă şi noroc, Mintea lui Solomon Şi firea lui Arion. Să fie gazde de găzduit, Sărăcii de miluit Părinţii de pomenit � Şi eu câte le-am urat Toate-s cu adevărat. De s-a afla vreo minciună, Să mă păliţi C-o plăcintă bună-n gură, C-oi căsca şi eu odată O gură mare căscată Şi-oi înghiţi-o toată. "După ce a sfârşit oratorul de luat iertăciunile, părinţii miresei iau pânea şi sarea şi anume tatăl de o parte iar mama de altă parte, şi punându-le acestea mai întâi pe capul mirelui, apoi pe capul miresei, îi binecuvântează zicând: Dumnezeu cel prea-ndurat Să vă binecuvânteze Cu pâne şi cu sare Cu darul sfinţiei sale; Cu tot binele Din roua ceriului Şi grăsimea pământului! În urma acestor cuvinte de binecuvântare, pânea şi sarea le-o dă lor." După luarea iertăciunii, druştele şi celelalte femei care se află în jurul miresei interpretează următorul cântec de jale: Frunza verde mărăcină, Ia-ţi, mireasă, ziua bună De la fraţi, de la surori, De la grădina cu flori, De la strat de busuioc, De la feciorii de joc, De la strat de floricele Şi neamuri şi vericele, De la frunza cea de brad, De la puiul cel lăsat. Plânge, mireasă, cu jele, Că nu-i mai purta petele, Nici în degete inele Şi nici în urechi cercei, Nici nu-i şedea cu flăcăi. Cununiţa ta cea verde, Cum te scoate dintre fete Şi te dă între neveste. Şi cununa cea de flori Te scoate dintre feciori Şi te pune-ntre nurori. Cântaţi, fete, horile Până sunteţi la părinţi, Cântaţi, fete, horile Şi vă purtaţi florile. După ce ve-ţi mărita, Horile nu-ţi mai juca, Florile nu-ţi mai purta. A cânta nu-ţi cuteza În casă, de soacra-ta, În tindă, de socru-tău Şi-afar', de bărbatu' tău. Când mireasa era din alt sat dintr-o comună învecinată, aceasta era adusă la casa mirelui cu o zi înainte de nuntă, alaiul care o însoţea avea în frunte un călăreţ cu un steag tricolor. De la casa mirelui se pleacă la biserică pentru cununie. Întregul alai este precedat de muzicanţi care cântă un marş specific acestui moment, urmează mireasa însoţită de flăcăi şi de vătafi, apoi mirele însoţit de fete şi de druşte, precedaţi de două fetiţe care poartă pernuţele pentru cununie. În spatele acestora, urmează socrii şi nănaşii, însoţiţi de restul nuntaşilor. Alaiul este însoţit de vătafi călări care chiuie şi cinstesc pe cei care privesc de pe margini. În biserică, mama miresei scoate un covor pe care aşează cele două pernuţe în faţa mirilor. Nănaşul stă în dreapta mirelui, iar nănaşa în stânga miresei. Când li se pun verighetele pe degete, mirele şi mireasa vor să se calce pe picior, crezând că astfel îşi vor putea asigura supremaţia în căsnicie. Naşii plătesc serviciul religios. Când se înconjoară masa în timp ce se cântă "Isaiia dănţuieşte", câteva dintre nuntaşe aruncă bomboane şi grâu ca să le meargă bine în căsnicie. La ieşirea din biserică, toţi nuntaşii se deplasează în curtea casei parohiale, unde se joacă Jocul cel mare sau Jocul din ogradă la popa. Cel mai desăvârşit interpret al acestei melodii a fost Ilie Cazacu, el ştia în întregime cele 9 părţi ale melodiei. O variantă a acestei melodii o interpretează Sofia Vicoveanca. În trecut, la întoarcerea de la biserică la masa cea mare, privitorii aruncau apă înaintea alaiului. În zilele noastre, de cele mai multe ori Jocul cel mare se dansează în faţa Căminului cultural unde se desfăşoară nunta. Înainte de a intra în casa unde are loc ospăţul, mireasa priveşte printr-un colac rotund în cele patru puncte cardinale şi în funcţie de ceea ce vede, poate prevesti viitorul. Apoi rupe colacul în patru şi-l aruncă în cele patru părţi. La intrarea în sala ospăţului, soacra mică îi stropeşte pe toţi nuntaşii cu agheasmă, cărora li se oferă câte un pahar de băutură, iar leahăul - persoană care rosteşte oraţia la închinat - spune: Cele bune Să s-adune, Cele rele Să se spele! Înainte de a începe masa, preotul blagosloveşte mâncarea şi băutura, după care începe dansul şi voia bună. Jocurile încep cu o ţărănească lungă care, parcă, nu se mai sfârşeşte, urmând apoi jocuri de perechi: hora, polobocul, ciobănaşul, cumătriţa, trandafirul, ochiul dracului, fudula, puiculeanca, moroşeneasca, huţulca, ciuful, mocăneasca, ardeleanca, luncuşoara, şapte paşi, ciardaşul, polca, valsul, sârba. Spre mijlocul petrecerii se încep jocurile de coloană: jocul cel mare bătrânesc, arcanul, trilişeşti, corobasca, leuşteanca, brâuşorul, raţa, bătuta (banul Mărăcine), jocul zestrei, ursăreasca. Un cercetător care a studiat jocurile populare din Fundu Moldovei este Floria Capsali. Ea conchide că stilul coregrafic este foarte variat; repertoriul deosebit de bogat şi terminologie precisă; ritm surprinzător de vioi şi de viguros; tendinţa de înlocuire a jocurilor de coloană de către dansurile intermediare şi în doi - în Fundu Moldovei dansul cel mai des jucat este ţărăneasca, urmând apoi la rând toate jocurile în doi. Dansurile noi îşi îmbogăţesc coregrafia, ceea ce face ca strigăturile să fie transformate în comenzi. "Cât priveşte determinarea precisă a locului pe care îl ocupă jocurile din satul Fundu Moldovei în coregrafia populară a regiunii şi a poporului românesc", autoarea nu era în măsură să o facă, dată fiind "lipsa completă de informaţii pe care le avem în literatura noastră specială". După ce toţi nuntaşii au servit masa, urmează închinatul. În mijlocul camerei se aşează o masă pe care se află un lighean cu apă. Soacra cea mică oferă nănaşilor câte un prosop şi săpun. Începând cu nănaşul cel mare, se spală pe mâini, prilej pentru a se face glume (se toarnă cenuşă pe mâinile nănaşilor spre hazul celor din jur). Se şterg cu prosopul, apoi se aşează la locul lor. Oratorul care închină se apropie de nănaşul cel mare, de ceilalţi nănaşi, părinţii mirelui şi ai miresei, urmând rudele şi ceilalţi nuntaşi, oferind taţia cu pahar dulce, spunând: Bună vremea, Bună vremea, Socru mare, (nănaş mare �) Vestit şi tare! Te-ajunge o voie bună, S-o petrecem împreună � Seara de mult a-nsărat Şi noi pahară dulci Încă n-am închinat, Pahară dulci, De la cruci, Ce cu multe Zăhanale le-aduci; Vin de cel bun din Cotnari De-a îmblat Moşu' dumitale cu şalvari, Să bagi mâna-n buzunari, Să scoţi vreo câţiva griţari, De nu, bagă şi-n curea Şi scoate o hârticea, Te plăteşte de-o belea. Scoate aur şi argint, De care ştiu că ai mult Şi pe talgerel îl varsă, Pe cât inima te lasă, La fiuţii (finuţii) dumitale-i dă, Cu cuvinte deplin, Cu inima de român, Cu inima melită, Că şi soacra (nănaşa)-i mulţămită. Nuntaşilor de rând li se adresează cu următoarea oraţie: Bună seara, Bună seara, Se-nchină jupânul mire Şi jupâneasa mireasă Cu pahar dulce De la cruce, Care cu mare cheltuială s-aduce; Şi cu vin de Odobeşti Să faci bine să-l primeşti; Să-l primeşti şi să-l cinsteşti Şi la pungă să gândeşti, La tineri să dăruieşti Ce te-a-ndura Dumnezeu Şi nu ţi-a pica prea greu. Vreo sută de oi cu miei, Vreo patru vaci cu viţei, Câteva scroafe cu purcei! Cel ce închină anunţă celor de faţă cadoul oferit de fiecare nuntaş, după care muzicanţii cântă un marş, lumea strigă: "Vivat!", apoi "Moda!", obligând perechea închinată să se sărute. Înainte de război, mireasa primea banii în sân. Banii încasaţi se numără de către nănaşi, suma fiind anunţată întregii nunţi de către naşul cel mare. După aceasta se continuă dansul, iar mireasa se retrage sub oblăduirea mai multor femei, într-o cameră, unde i se schimbă îmbrăcămintea, fiind îmbrobodită, iar însemnele de mireasă sunt date unei fete care urmează a se căsători, apoi întregul alai de femei intră în sala unde se află mirele cu ceilalţi nuntaşi, în ritmul dansului De trei ori pe după masă. În faţă se află nănaşa cea mare cu o sticlă de băutură pe care o oferă feciorilor din sală, ca semn de rămas bun şi mulţumire de la mireasă. În acelaşi timp îşi face apariţia o babă în travesti, care doreşte să se apropie de mire, pretinzând că este al ei, dar este îndepărtată de cei prezenţi. Mascarea miresei s-a utilizat în scopuri rituale în vederea îndeplinirii unui rit de trecere de la starea de feciorie la cea de femeie măritată. Astăzi, această simulare reprezintă o glumă asupra neatenţiei sau naivităţii mirelui, dar această substituţie poate să aibă o obârşie mai veche: mirii nu se puteau cunoaşte decât după săvârşirea ceremoniei. Întregul şir de dansatori înconjoară de trei ori pe mire şi pe nănaşi, în ritmul muzicii şi al strigăturilor: Foaie verde de mătasă, De trei ori pe după masă, Să scoatem nunta din casă, Să rămână binele Mireasa cu mirele. Frunză verde de săcară, Să jucăm hora afară! Şi iar verde de sulfină, Să jucăm hora-n grădină! Cum s-a putut observa din cele câteva strigături citate, este frecventă prezenţa simbolurilor cifrice în paşii de dans, în strigături impunându-se cu precădere cifra trei şi multiplii acesteia. Elementul trei, invocaţia ternară a trei elemente trebuie să fi contribuit la desfiinţarea elementului malefic. Multipla funcţionalitate a ternarului depăşeşte uneori sfera magicului, incluzând sub aspect sincretic reminiscenţe magice cu sens azi pierdut. Nu întotdeauna trei apare din necesităţi prozodice cum se susţine uneori. Din strigăturile care însoţesc jocul de nuntă "de trei ori pe după masă": De trei pe după masă, Să scoatem răul din casă. De trei ori şi de trei ori, Să răsară numai flori. rezultă că sensul elementului ternar este de perfecţiune. Citându-l pe Aristotel, "pitagoreicii spun că universul şi toate sunt determinate de triadă, căci ce e la sfârşit, la mijloc şi la început are numărul întregului şi aceea este triadă." Triada trece, în general, drept ceea ce este mai întâi perfect şi definitiv, reprezintă totalitatea, este un întreg. În jocul nostru este vorba de scos răul din casă, dar nu răul "malefic", ci răul metaforic, în aşa fel încât să nu-i rămână nici măcar "sămânţa", iar răsăritul florilor să se petreacă la acelaşi mod perfect. Aceeaşi cifră şi multiplii ei domină strigăturile de comandă din jocul amintit, arcanul. După acest joc, nevasta cea tânără ia de la mire însemnele de mire şi le ascunde în sân. Urmează momentul numit schimburile, care constă din îmbrăcarea socrilor mari de către noră şi a soacrei mici de către ginere cu un cămăşoi împodobit frumos. Cu acest prilej se mai ofereau şi alte obiecte de îmbrăcăminte sau de încălţăminte în funcţie de starea materială a familiilor. Se continuă distracţia cu jocul cumătriţa. Acest obicei constituie un rit de agregare: "Unele rituri sunt simultan individuale şi colective: astfel, acceptarea unui dar are o putere de constrângere nu numai pentru individul care îl acceptă, ci şi pentru grupurile cărora îi aparţine �" După jocul cumătriţa se continuă şi cu alte jocuri, jucând împreună socrul cu nora, ginerele cu soacra şi cumătrii între ei, ca semn că s-au prins şi legat cumătrii între ei. La nunţile desfăşurate până după al doilea război mondial, la momentul schimburile era folosită următoarea oraţie: Bună vremea, Bună vremea, La dumneavoastră Boieri de casă, Sfetnici de masă, Dară mai cu ales Dumitale împărătească, Cinstită mireasă, Te aflăm voioasă Şi sănătoasă, Ca o garoafă aleasă, Înflorită şi frumoasă. Auzind de numele dumitale, Că eşti împărăteasă mare, Al nostru tânăr împărat Pe noi slugi că ne-a chemat Şi ne-a mânat Ca negoaţe să-ţi găsim Cu ale dumitale să le potrivim. Noi negoaţe am găsit, Dară cu-a dumitale nu s-au potrivit. Al nostru tânăr împărat Cu-atâta nu s-a lăsat, Foarte dimineaţă s-a sculat, Pe obraz că s-a spălat, La icoane s-a-nchinat, În patru părţi a căutat, Slugile şi le-a chemat Şi porunc-aşa le-a dat, Să-nhame caii îndat'. Slugile s-au adunat, Caii la butc-au înhămat; Tânărul nostru-mpărat În butcă că s-a urcat, Zbici cailor că le-a dat Şi spre Dunăre-a ajuns, În corabie s-a pus Şi apoi iară a plecat Tot în jos spre Ţarigrad, Dunărea s-a turburat, Corăbierii s-au spăimântat. Dară Domnul, Care a zidit pre tot omul, A dat vreme mândră Şi liniştită, Dunărea s-a limpezit, Corăbiile în Ţarigrad au sosit. În Ţarigrad dac-au ajuns, Curţile s-au închis, Dughenele s-au deschis Şi-al nostru tânăr împărat Trei zile prin Ţarigrad Şi trei nopţi s-a preumblat, Scumpă marfă-a cumpărat, Pe corăbii c-a-ncărcat, Pe mare-n sus a plecat. Dară Domnul, Care-a zidit pe tot omul, A dat un vânt tulburat, Corăbiile-n loc au stat. Al nost' tânăr împărat Foarte rău s-a supărat, Nici cu-atâta nu s-a lăsat, Slugile şi le-a chemat, Boi şi biholi a-njugat Şi-au tras corăbiile la uscat, Scumpă marfă-a descărcat: Tafti împărăteşti, Basmale boiereşti Şi alte lucruri domneşti. Şi-al nost' tânăr împărat În rădvane le-a-ncărcat Şi la drum a plecat. Iară Domnul, Care a zidit pre tot omul, A dat vremi rele Şi ploi grele, Drumurile s-au smintit, Rădvanele n-au sosit. Tânărul nostru-mpărat Foarte rău s-a supărat, Dar cu-atâta nu s-a lăsat, Ci-a trimes soli împărăteşti Pe la târguri domneşti, S-aducă haine turceşti. Solii iute-au alergat Şi prin târguri au umblat, Prin târguri domneşti Şi haine turceşti Cu preţ bun le-a cumpărat Şi uşoare le-au purtat Şi nouă ne-a dat [glas] A cuvânta Şi dumitale a ţi le-nchina: O rochiţă mândră de mătasă, Să-ţi fie de-mblat prin casă; Şi-un tulpan mândru cu flori, Să-ţi fie de sărbători; Şi-o păreche de ciobote roşioare, Ca să le-ncalţi mâni în picioare; Şi două cununi de smochine, Cu soţul dumitale să trăieşti bine; Şi două mere domneşti, Cu boierii să vorbeşti, Cu sfetnici să te sfătuieşti, Pe care cale-ai să porneşti. Iară de nu mă crezi, Poftim, pune mâna şi vezi! Dar nu te sili la luat, Cum te-ai silit la măritat, Că ai sărit de pe cuptor pe vatră Şi-ai zis că nu-i rămânea fată. Nunta constituie un prilej de mare bucurie, astfel că nuntaşii, cuprinşi de voie bună, folosesc, printre altele, şi următoarele strigături: Joacă nunta de trei zile Şi mirele nu mai vine. Foiliţă de pe coastă, Frumoasă-i mireasa noastră; Frunză verde petrinjel Şi mirele-i frumuşel. * Nime-n lume nu se-nşeală Ca fecioru' când se-nsoară: Pune şase boi la car Şi-şi aduce lui amar. Pentru doi cârligi de boi Am adus hâda la noi. Când am mers la cununie, Norocu' era-n câmpie Cu tiper' şi cu tămâie, De mine nu vrea să ştie. * Mederean în colţul mesei Mândru plâng ochii miresei; Mirele-i cu voie bună, Că mere şi se cunună. * Bucură-te, tu, mireasă, Dragostea-i pe grindă-n casă Şi-i cioplită-n şapte dungi Cât îs spatele de lungi Şi-i cioplită şi-mpletită, După spate îi croită. * Bine-i fetii până-i fată, De-ar mânca-n trei zile-o dată; Fata dacă se mărită Îi cu inimuţa friptă. * U, iu, iu, pe dealu' gol, Că mireasa n-are ţol, Da' i-a face mirele, Când a tunde cânele, Cânele cel dupuros Şi i-a face-un ţol frumos. * Vai de mine şi de mine, Ce-am făcut, n-am făcut bine; Vai de mine, stau să mor M-o pus dracu' să mă-nsor. * Vai sărace sutele Cum mărita slutele; * Frunză verde de bujor, Zice tata să mă-nsor, Dar mămuţa nu mă lasă, Să-i aduc pe dracu-n casă; * Bucură-te, soacră mare, Că-ţi aduc teptănătoare, Să te teptene pe cap C-o bucat' de lemn de fag, Să te teptene pe rufă C-o bucat' de lemn de tufă, Să-ţi ajute la ciubăr, Să te scarmene de păr. * Frunză verde din cărare, Să trăieşti, nănaşă mare, Să porţi pene de păuni, Să botezi şi să cununi, Să porţi flori de cele verzi, Să cununi şi să botezi. * Să trăiască nănaşu' Pentru dânsu-i laibăru'; Să trăiască nănaşa Pentru dânsa-i aiasta. La începutul secolului al XIX-lea (stabilit pe baza fişelor de informator), nunta se desfăşura numai la casa mirelui în felul următor: pe lăiţi late fixate de jur-împrejurul camerei stăteau aşezate femeile, iar bărbaţii stăteau în spatele lor în picioare, pe aceleaşi lăiţi, în faţa cărora erau mese pe două rânduri (etajate). Pe mese se servea în blide de lut cu linguri de lemn, zamă de carne, găluşte cu crupe de păpuşoi şi mălai, holercă era foarte puţină, ici-colo. Muzica alcătuită din fluier şi cobză, eventual şi o vioară, interpreta repertoriul specific, iar bărbaţii tropoteau pe laiţă în ritmul muzicii. După ce terminau de mâncat, se scoteau mesele afară şi se continua jocul � Într-una din laiţele fixate la perete era făcută o gaură prin care se băga părul miresei peste care se fixa un cep pentru ca aceasta să nu se poată mişca. În poziţia aceasta, i se dădea o bătaie zdravănă, pentru a fi credincioasă şi supusă soţului pentru toată viaţa. Nunta se încheia cu scoaterea pe laiţă a nănaşului şi a nănaşei de către vătăjei şi mire, însoţiţi de mireasă care are două lumânări aprinse. În acest moment, muzica interpretează marşul tradiţional, semn că nunta s-a încheiat. La o săptămână după nuntă, părinţii miresei pregătesc o masă la care invită pe nănaşi, socrii mari şi rudele apropiate, prilej de întărire a relaţiilor dintre aceste familii. Acest moment se numeşte cale primară. În zilele noastre, acest ceremonial are loc numai în situaţia că "nu s-a ieşit cu nunta", adică banii cheltuiţi pentru desfăşurarea nunţii nu s-au strâns la închinat, ocazie cu care rudele şi naşii mai oferă câte o sumă de bani.
		sursa
		~Magickal Graphics~

Ramaprasad – Kali

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 17:21:00 +0000

Ce are Kali de-a face cu mine?

Totul. Picioarele sale de lotus

Sunt capatul oricarui pelerinaj.

Atunci cand meditez la Ea

Plutesc precum un crin pe un ocean de extaz.

Ma gandesc la focul ce-si devoreaza combustibilul:

Aceasta este Kali. Devotiunea fata de Ea

Este radacina intregii fericiri.

Eliberarea o insoteste pe Ea.

Gandeste-te intens la Zeita

Cu părul salbatic si totul devine clar.

Cat de mult iubesc aceasta frumusete neagra,

Ce seduce lumea

Cu parul ei negru,

Cat de mult o iubesc!

Cat de mult imi iubesc draga mea neagra

Ce traieste in inima lumii,

In inima inimilor noastre,

In inima zeilor,

Cat de mult o iubesc!

Pentru ca Ea e neagra,

Iubesc negrul.

Pentru ca Ea danseaza,

Imi place sa dansez

Pentru ca Ea e frumoasa

Si neagra, cu parul dansand,

Nu ma pot opri,

S-o ador!

CURA CU BOABE DE IENUPAR

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 14:11:00 +0000

Articol scris de Prof. Univ. Angela Elena Beju

Ienuparul se utilizeaza in deosebi ca diuretic, antiseptic al cailor urinare, antispastic, sudorific, expectorant si antitusiv. Totusi administrarea indelungata provoaca iritatii renale.

Cura cu boabe de ienupar dureaza 23 de zile. In prima zi se iau 4 boabe, in a doua 5 boabe iar ulterior tot asa , pana in ziua 12 cand vor trebui luate 15 boabe. Incepand din ziua a-13-a se va lua o boaba in minus, scazand pana vom ajunge, din nou, pana la 4 boabe.

Inainte de a fi inghitite, boabele se vor mesteca foarte bine pentru a fi bine maruntite. In total sunt necesare 213 boabe de ienupar.

Cura este indicata in tratamentul urmatoarelor afectiuni: dischinezie biliara, alte afectiuni hepatice si biliare, afectiuni gastrointestinale, afectiuni cardiace si circulatorii, anorexie, astm bronsic, bronsita, colibaciloza, transpiratia picioarelor, furunculoza, hemofilie, stomatita, neurastenie, afectiuni ale prostatei, psoriazis, hipertensiune arteriala, migrene, infectii pulmonare, reumatism, dereglari hormonale, anexite si metroanexite, guta, hipercolesterolemie, menopauza, nevralgie intercostala, sciatica, obezitate, scleroza multipla, paralizie, mastoza chistica.

Este contraindicata femeilor insarcinate - provoaca contractii - celor cu nefrita acuta sau cronica, cu afectiuni renale inflamatorii sau celor care urineaza cu sange.

Atentie!

Cura nu trebuie prelungita peste termenul stabilit, caci poate deveni daunatoare pentru rinichi.

Cartile de identitate ale viitorului vor avea holograme animate

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 11:59:00 +0000

Un nou sistem de administrare a imaginilor in 3D ar putea face mai sigure documentele personale.

Holograme animate pentru buletinele de identitate ale viitorului. Prin intermediul acestora va fi posibila memorarea si controlarea fotografiilor tridimensionale si a amprentelor digitale, crescand siguranta datelor personale.

Noutatea, realizata de centrul de cercetare de la General Electric, va fi disponibila pe piata incepand din 2010 si se presupune ca va face identificarea mult mai sigura.

Aceste holograme vor putea fi integrate in toate documentele personale, de la cartea de identitate la permisul auto, de la legitimatii la carti de credit si de acces.
Sursa: Corriere della Sera

Comorile subterane ale Dobrogei

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 11:57:00 +0000

Foto (1)

Cand vine vorba despre pesterile Romaniei, ne rasar in minte Pestera Ursului, Pestera Muierii, Pestera Scarisoara sau, poate, Pestera Vantului. Stim cate ceva despre ele, unele chiar au fost bifate in traseele noastre turistice. Multi dintre noi simt chemarea acestor minunate labirinte, dovezi ale jocurilor capricioase ale naturii, care te invita sclipitoare si reci sa te pierzi in strafundurile lor. Dar putini stiu ca acolo unde natura a fost zgarcita, istoria a compensat.

In acest articol

Pesterile din Dobrogea nu sunt nici pe departe la fel de daruite de natura ca cele din inima tarii, insa au o valoare istorica sau biologica inestimabila, fapt care a atras atentia cercetatorilor din toata lumea.

Leaganele crestinismului

Pestera Sfantul Andrei

Devenita azi loc de pelerinaj, pestera este vizitata anual de mii de credinciosi, care vin aici pentru a vedea locul in care a trait si a propovaduit crestinismul Sfantul Andrei.
Aflata in apropierea localitatii Ion Corvin din judetul Constanta, grota a fost transformata in schit in jurul anului 60 d.H. de catre Sfantul Andrei, devenind astfel primul lacas de cult crestin din Romania. In prezent, au loc lucrari de dezvoltare ale ansamblului monahal.

Pestera Sfantului Ioan Casian

Este locul pe care vestitul teolog al Bizantului si in acelasi timp, unul dintre inteimeietorii monahismului l-a ales pentru a duce o viata asceta. Pestera mai fusese locuita si inainte, gasindu-se urme ale locuirii ei pana in secolul X e.n. Astazi, este un loc de pelerinaj pentru credinciosii crestini din toata tara.

Ce legatura este intre planeta Marte si Romania?

Pestera Movila

In 1986 un grup de cercetatori romani a realizat una dintre cele mai mari descoperiri ale secolului, in timp ce facea cercetari asupra solului, in vederea construirii unei centrale electrice in apropierea Marii Negre.
Descoperirea Pesterii Movila avea sa uimeasca intreaga lume stiintifica o data cu descoperirea unei lumi subterane ostila oamenilor, animalelor sau plantelor de la suprafata.

Nu era pentru prima data cand se descoperea viata intr-o pestera, dar in cazurile anterioare viata subterana depindea de cea de la suprafata.
Insa la Movila, cercetatorii au descoperit un cerc complet inchis, un ecosistem in sine, total independent de suprafata. Acest lucru l-a facut pe unul dintre cercetatori sa afirme ca daca in urma unui razboi nuclear viata de pe pamant ar disparea, acest ecosistem ar fi un supravietuitor.

Se pare ca pestera pastreaza secretul originii vietii. Au fost identificate mai multe specii de animale, dintre care 33 erau specii noi. Dr. Cristian Lascu vede in acestea fosile vii, care au reusit sa supravietuiasca milioane de ani. Refugiul lor in subteran isi are inceputurile in epoca de gheata.
Una dintre teoriile genezei sustine ca populatia pesterii a fost izolata in urma cu cinci milioane jumatate de ani, cand nivelul Marii Negre a scazut simtitor. In acel timp, cei mai apropiati stramosi ai omului de azi erau maimutele din sudul Africii.

Ineditul acestei descoperiri consta in existenta primului ecosistem din lume al carui viata se bazeaza pe chemosinteza. Printre creaturile descoperite se afla un miriapod care masoara 10 cm, al carui muscatura este veninoasa.
Cercetatorii au identificat doua spatii cu aer. In primul se aflau specii de nevertebrate cunoscute, insa in cel de-al doilea spatiu au descoperit un strat ce avea o consistenta laptoasa. Acest strat era compus din materiale organice. Aerul nu era respirabil, fiind otravit cu gaze nocive vietii, cum ar fi hidrogenul sulfurat si dioxidul de carbon, nivelul oxigenului fiind foarte scazut.
Absenta luminii solare duce la eliminarea posibilitatii de a obtine hrana prin fotosinteza, de aceea organismele aflate aici s-au adaptat la conditiile de mediu. Utilizand energia chimica rezultata din oxidarea hidrogenului sulfurat, microorgansimele foloseau chimiosinteza pentru a-si procura hrana. Acest procedeu a dus la formarea stratului cu aspect laptos, plin cu microorganisme, care au constituit hrana pentru celelalte animale aflate in pestera, ei fiind ultima veriga a lantului alimentar. Acest sistem autosustinut nu a fost niciodata intalnit la suprafata Terrei.

Dr. Cristian Lascu nu a gasit dovezi ale provenientei apei din exterior. Teoria elaborata de acesta este ca apa de la suprafata Romaniei contine un isotop, consecinta a dezastrului de la Cernobil, iar daca aceasta apa ar fi fost de la suprafata ar fi trebuie sa contina implicit si acest isotop. Insa testele au aratat ca era inexistent. Apa provenea dintr-o rezerva subterana care se pare ca a fost pastrata aici timp de 2500 de ani. Neprimind alimentatie din exterior, s-a creat un ecosistem inchis, total diferit de cele aflate la suprafata. Printre speciile noi de carnivore gasite aici se numara doi pseudoscorpioni, un miriapod, o specie noua de lipitoare, patru paienjeni si un scorpion de apa, diferit de rudele sale cunoscute.

Locuitorii subterani au o culoare pala, iar ceea ce ii diferentiaza complet de rudele lor de la suprafata este lipsa totala a vederii si antenele de proportii gigantice pe care le folosesc pentru a se deplasa pe intuneric.
Simpla prezenta umana in acest loc, ameninta serios viata ecosistemului, deoarece simplul proces respirator, poate cauza dezechilibre, prin modificarea nivelului de oxigen si de dioxid de carbon din pestera. De aceea, este permisa intrarea a cel mult trei persoane o data.

Larry Lemke de la centrul de cercetare NASA a asemanat conditiile de viata din pestera Movila cu cele de pe Marte. Lemke, care lucreaza la o misiune de cerecetare a existentei vietii pe Planeta Rosie, crede ca este posibil sa fi existat forme de viata pe acesta, in urma cu 3,5 bilioane de ani, cand Marte era mai calda. Cazul pesterii Movila a readus speranta gasirii unor forme de viata incipiente in subteranul planetei, unde exista surse de apa lichida calda.

Descoperirea acestei pesteri nu i-a inspirat doar pe cercetatori, ci si pe scenaristii americani, care au scris o poveste plecand de la acesta descoperire, culminand cu productia filmului “The cave” in 2005, in regia lui Bruce Hunt.
sursa descopera.ro

Corvinestii – o dinastie sclipitoare

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 11:52:00 +0000

Foto (11)

Dintre toate regiunile care formeaza Romania de astazi, Transilvania este cea care a trecut, probabil, prin cele mai mari transformari sociale si politice, fiind in acelasi timp locul in care identitatea nationala s-a format tardiv, iar elementele etnice au fost sufocate permanent de cele straine.

Romanilor nascuti in Ardeal nu li s-a permis vreme indelungata sa-si dezvolte o cultura si o religie specifica, in consens cu cea a "fratilor" de peste granita. In general, transilvanenii erau priviti si tratati ca niste musafiri in propriul lor stat condus de straini si ctitorit de o biserica straina. In spiritul acestei legi nescrise, orice reprezentat al poporului roman trebuia sa faca concesii si sa adopte cutumele religioase si culturale ale stapanitorilor. Asa se face ca Ardealul a dat istoriei elemente valoroase in domenii diferite, fie militare, politice sau culturale, insa ele au fost pierdute pentru noi. Ascensiunea ierarhica a fost platita cu un pret, iar astazi, istoria maghiara ii revendica in paginile ei.

Una dintre cele mai ilustre figuri romanesti este Iancu de Hunedoara (Ioan, care a devenit Iancu pentru a evita confuzia de nume cu un alt frate, Ioan de Hunedoara), iar nobila sa familie reprezinta unul dintre cele mai graitoare exemple ale asimilarii elementelor romanesti de catre alte culturi. Acest proces a dat statului ungar pe unul dintre cei mai mari generali ai sai, Iancu de Hunedoara, pe unul dintre cei mai straluciti regi, Matei Corvin si un ilustru arhiepiscop si diplomat: Nicolae Olahul.

Vitejia le curgea in sange…

Descendenta romaneasca a Corvinestilor este, pentru istoricii romani, mai presus de orice indoiala. Tatal lui Iancu era Voicu, care era, la randul sau, fiul lui Serb. Cum se pare ca vitejia era o trasatura de caracter gravata in tiparul ADN al Corvinestilor, Voicu primeste in anul 1409 de la regele Sigismund domeniul regal al Hunedoarei, ca o rasplata pentru "stralucitele sale merite". Acest mic teritoriu este doar primul dintre cele care vor intra in anii urmatori in posesia familiei. Data de nastere a viitorului mare om politic si de arme este incerta, insa documentele istorice indica anul 1386 ca fiind anul nasterii lui Ioan sau Iancu. Desi acesta nu apare in clar, ea poate fi dedusa din descrierea faptelor si campaniilor acestuia. Astfel, intre anii 1431-1432, il aflam in subordinea Episcopului de Zagreb, avand in comanda sa 12 calareti. Mai departe, isi desavarseste cunostintele tehnice militare timp de doi ani sub comanda ducelui Milanului, Filip. Se reintoarce in tara, iar in 1435, primeste din partea Imparatului Sigismund un nou domeniu, districtul Comiat din Banat, ca o garantie pentru suma de 1500 de florini pe care o impumutase regelui. Trei ani mai tarziu, Iancu devine Ban de Severin. Situatia materiala infloritoare a familiei le permite sa-si imprumute conducatorii, avizi de fonduri pentru sustinerea materiala a luptelor in care erau angajati.

Astfel incat, in 1439 il gasim pe noul rege Albert dator celor doi frati, Iancu si Ioan, cu 2757 de florini, reprezentand cheltuielile facute cu apararea cetatilor Severin, Gureni, Orsova si Mehadia. Drept garantie pentru aceste sume mari, primesc in custodie alte targuri din comitatul Bodrog. Pentru sumele pe care le investesc in echipamentul militar si in costurile de expeditie, cei doi primesc zalog districtul Icus din Timisoara, targul Marginea si alte donatii importante: comunele mari din comitatul Hunedoarei si domeniul Bosar din Banat, impreuna cu toate satele si veniturile sale. Aceasta ultima donatie este o rasplata si un semn de apreciere pentru vitejia de care Ioan a dat dovada in timpul luptelor cu turcii din Muntenia.

In fruntea regatului Ungariei

In 1441, o noua donatie, de data aceasta, facuta numai lui Iancu, prin care ii revine targul Dobra din comitatul Hunedoarei. Tot in acest an, Iancu devine Voievod al Transilvaniei si comite de Timisoara. Iancu avea sa paseasca pe cea mai inalta treapta ierarhica abia cinci ani mai tarziu, in 1446, cand moartea regelui Vladislav il propulseaza in functia de guvernator al Ungariei, ales la data de 5 iunie. Personalitate chibzuita, Iancu de Hunedoara isi da demisia din aceasta functie sase ani mai tarziu, din cauza acelorasi nobili care ii propusesera scaunul. Regele care i-a urmat, Ladislau Postumul, nu poate inchide ochii in fata meritelor acestui nobil roman, prin urmare, ii ofera, in semn de recunostinta pentru meritele sale si serviciile pe care le adusese statului maghiar, orasul si districtul Bistritei, precum si demnitatea de comite perpetuu al Bistritei.

Tot ca o incoronare a faptelor sale meritorii, regele Ladislau hotaraste ca la blazonul Corvinestilor sa se adauge, pe langa corbul cu un inel in cioc (de unde si numele familiei), si stema unui leu in picioare tinand o coroana de aur, un simbol al vitejiei familiei si o incununare a serviciilor aduse statului. Un an mai tarziu, i se intareste posesiunea unor cetati si districte si primeste titlul de capitan suprem al armatei unguresti. Dupa cum indica documentele vremii, nici unul dintre contemporanii sai nu era mai vrednic sa poarte acest titlu in timpul neostoitelor lupte cu armatele turcesti conduse de catre Mahomed al II-lea.De altfel, indelungata problema turceasca l-a tinut ocupat pe Iancu de Hunedoara pentru mai bine de doua decenii. Din 1437, cand il intalnim luptand impotriva acestora la Semendria, Iancu devine o prezenta nelipsita pe campul de lupta. In 1441, lupta impotriva pasei Isak, la Belgrad, un an mai tarziu poarta o victorie impotriva lui Mezed pasa, distruge un detasament turcesc la Portile de Fier si mai tarziu, decimeaza o mare parte din armata dusmana, luand cu sine o prada uriasa. Marea expeditie impotriva turcilor pe care o conduce in 1443 il poarta chiar in inima Balcanilor. Insa nu intotdeauna sortii s-au aratat de partea marelui comandant. In 1444, armata lui Iancu este infranta, iar regele Vladislav este ucis pe campul de lupta. Peste trei ani, armata ungara reia ofensiva de alungare a turcilor din Europa si de cucerire a Constantinopolului, insa cu aceleasi rezultate.

Cea mai mare victorie, o infrangere definitiva

Ultimul razboi si, in acelasi timp, ultima victorie rasunatoare purtata de Iancu, s-a dat la Belgrad, in anul 1456. In acea perioada, Belgradul era considerat a fi "cheia regatului Ungariei", ceea ce il transforma intr-o tinta importanta pentru inamici, reprezentand in acelasi timp si o pozitie strategica pe harta luptelor militare in scopuri politice. In acel an, Mahomed al II-lea purcede la realizarea dorintelor sale care vizau marirea Imperiului Otoman, astfel incat pleaca in cucerirea Belgradului. O armata uriasa a fost mobilizata in acest scop. Sursele indica un efectiv de 200.000 de oameni, 300 de tunuri si 200 de vase.
Experimentat in luptele cu turcii, Iancu nu se lasa cu nimic mai prejos. Intareste garnizoana orasului, o pune sub comanda cumnatului sau, Mihail Szilagyi, si aprovizioneaza armata cu toate cele necesare. Batalia de la Belgrad nu a durat mult. Datorita ingeniozitatii comandantului roman, turcii dau bir cu fugitii, lasand in urma lor o prada uriasa. Vestea infrangerii grozavului comandant turc, Mahomed al II-lea, produce un val de bucurie si de speranta in intreaga Europa, ingrijorata de soarta care o pastea. O eventuala cucerire a portilor Europei de catre turci ar fi schimbat pentru totdeauna harta politica si administrativa a "batranului continent".

Faptele de vitejie si de eroism ale comandantului roman nu mai atinsesera niciodata asemenea culmi, iar recunoasterea suprema a venit din partea Papei, care l-a numit "atletul cel mai puternic - unic - al lui Hristos".

Bucuria tuturor fu de scurta durata. In fond, "atletul cel mai puternic al lui Hristos" nu era decat un om, un om supus greseilor, dar si bolilor. In acea perioada, Moartea Neagra, ciuma, umbla printre oameni, arzandu-i cu rasuflarea sa grea, aducatoare de moarte. O asemenea boala necrutatoare nu facea concesii si nu tinea cont de statutul social al celor pe care ii alegea. In decursul a cateva luni, bucuria s-a transformat in tristete, iar locul culorilor bucuriei a fost luat de cel al doliului. In data de 11 august 1456 Iancu de Hunedoara era deja prea obosit pentru a mai lupta cu ciuma. Moare la Zemun, fiind plans de intreaga sa armata pe care o comandase cu atata pricepere. Dupa dorinta sa, este inmormantat la Catedrala Alba-Iulia, alaturi de fratele sau. Un omagiu pe masura vietii pe care o lasase in urma comandantul roman, scrie Ioan de Capistrano, un calugar-ostas care luptase alaturi de Iancu de Hunedoara: "a cazut coroana regatului; s-a stins lumina lumii".

Iancu de Hunedoara, romanul

Asa cum am aratat, Iancu, fiul lui Voicu, a trebuit sa se respecte regulile si cutumele unei societati majoritare, pentru a putea creste in scara ierarhica. De altfel, acest politician si om de arme a avut norocul de a se naste intr-o familie buna, unde abilitatile pe care altii le deprind in armata, erau integrate in mosteniterea culturala si, de ce nu, genetica, a familiei Corvinestilor. Atat Iancu, cat si fratele sau, Ioan, nu au facut decat sa duca mai departe bunul renume al tatalui lor, Voicu, si sa sporeasca averea materiala si spirituala a familiei.

Ca Iancu este fiul lui Voicu si al Elisabetei o stim, iar descendenta sa romaneasca este un fapt aproape de la sine inteles. Mai departe insa, Iancu ia in casatorie pe Elisabeta Szilagyi, o femeie din mica nobilime ardeleana, cu care are doi copii: Ladislau si Matei. Desi ambii frati calca pe urmele tatalui sau, cariera lui Ladislau va fi de scurta durata. In urma unui complot care viza indepartarea definitiva a Huniazilor de tronul Ungariei, cei doi urmasi ai lui Iancu de Hunedoara sunt chemati la curte. In loc sa fie primiti ca niste oaspeti de seama, cei doi frati sunt incarcerati. Ladislau este ucis, insa Matei scapa ca urmate a miscarilor populare de revolta impotriva regelui. Tronul ramane vacant, iar cumnatul lui Iancu, Mihail Szilagyi, care luptase alaturi de el in multe razboaie contra turcilor, ramane vigilent si doreste sa isi aduca nepotul pe tronul Ungariei. Urmarea a fost ca in anul 1458, Matei Corvin, in varsta de numai 15 ani, a fost ales in fruntea Ungariei. Parca fara a insela asteptarile tatalui sau, acesta are o domnie echilibrata si indelungata (pana in 1490), in timpul careia Ungaria cunoaste una dintre cele mai mari infloriri culturale. Insa, din pacate pentru ceea ce ar fi putut sa reprezinte pentru cultura romana, acest capitol apartine de drept istoriei Ungariei si mai putin celei romanesti.

via descopera

FOTOGRAFII INTERESANTE DE PE MARTE

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 10:02:00 +0000

EID MUBARAK

cybershamans@gmail.com (karma police) — Fri, 27 Nov 2009 08:35:00 +0000

Astazi este EID AL ADHA-SARBATOAREA SACRIFICIULUI, celebrata de toata lumea islamica, la sfirsitul perioadei de HAJJ-pelerinajul sfint catre KAABA.
Celebrata ca o sarbatoare a sacrificiului-atit interior cit si exterior, EID AL ADHA este o zi de bucurie. Dupa ablutiunile de dimineata, imbracati cu cele mai frumoase haine, toti membrii familiei se duc la moschee pentru slujba si predica, apoi in vizita la rude si prieteni.Azi se lasa pomeni la usa celor mai saraci, fara a avea voie sa te arati-pentru a nu-i stinjeni.
Advarul e ca eu in Ierusalim fugeam de la 5 dimineata, ca sa nu prind hallalul care venea si omora saraca iada pe care o tinusem in casa 2 saptamini si o alintasem.

RETETE SPECIALE PENTRU AZI

Mutton Biryani
Alcatuit din orez si carne de miel, este condimentat din greu cu sofran.

Mutton Korma
O friptura de oaie la care se adauga cocos, ghimbir, scortisoara, ardei iute si alte condimente pentru a-i da un gust deosebit.

Indian Kofta
Chifteaua orientala calita perfect intr-un amestec de ulei cu ardei iute, rosii si multe condimente