MARIA GOLBAN ȘOMLEA

Credinţe populare în Brumar (sau Promorar)

2023-10-31T09:40:00.001+02:00

Pentru că în această perioadă se intensifică bruma şi promoroaca, în tradiţia populară noiembrie este numită „brumar” sau „promorar” iar pentru că acum se limpezeşte vinul în butoaie se mai numeşte şi „vinar”.

Deoarece în această perioadă se termină însămânţările de toamnă şi începe aratul miriştilor pentru primăvară, prima săptămână din noiembrie se numeşte Săptămâna Miriştei.

A doua săptămână are în centru sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cei cu puteri apotropaice asupra gospodăriilor şi a turmelor de oi.

Cea de-a treia săptămână este denumită, tradiţional, Săptămâna Filipilor de Toamnă (acum începe împerecheatul lupilor).

Săptămâna a patra este Săptămâna Ovideniei (în noaptea de Ovidenie se deschid cerurile şi animalele vorbesc).

Ultima săptămână a lui „brumar” este Săptămâna Andreiului de Iarnă, care are în centru sărbătoarea Sfântului Andrei, despre care se spune că îngheaţă apa şi coase răul.

În calendarul tradiţional, ziua de 1 noiembrie este numită Vracevul (în slavonă însemnând a vindeca). Această zi este ţinută pentru tămăduirea bolilor.

La 1 noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinților Cosma și Damian - doctorii fără de arginți. Aceștia au trăit în secolul al IV-lea în Asia Mică și sunt doi mari protectori ai sfințeniei căsniciilor, dătători de armonie în viața soților creștini. Pentru că nu vindecau cu medicamente ci doar cu Cuvântul lui Dumnezeu și pentru că singura lor răsplată era că cel vindecat credea în Hristos, li s-a spus doctorii fără de arginți.

Sf. Cosma și Damian - doctorii fără de arginți
foto: pravila.ro

Despre viața acestor sfinți, puteți vedea mai multe aici: https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfintii-doctori-fara-arginti-cosma-damian-121989.html

Tot la 1 noiembrie, în anumite zone din Transilvania și Banat, este rânduită și pomenirea morților.

În calendarul ortodox, Pomenirea morților - Moșii de Toamnă, în acest an, este rânduită sâmbătă 4 noiembrie.

Creștinii aprind lumânări pentru a călăuzi sufletele celor adormiți și dau peste morminte vin și colaci de pomană. În unele locuri, femeile bătrâne pun o bucată de pâine, o cană cu apă, sare şi o lumânare aprinsă pe prispa casei sau pe pervazul geamului. Se spune că sufletul mortului se întoarce să vadă ce mai fac cei rămaşi pe această lume şi atunci acesta mănâncă pâine, bea apă şi se odihneşte.

În anumite sate (Maramureș, Bihor, Cluj), colacii sunt agățați în stâlpii gardurilor, stâlpii reprezentând strămoșii.

Adevăratele ritualuri ale Obiceiului moşilor, ale căror rădăcini se pierd în negura timpului, ţin de pomenile din curtea bisericilor care au loc primăvara, în Sâmbăta Floriilor. Atunci, cei mai bogaţi reprezentanţi ai comunităţii pregătesc o masă îmbelşugată pe care o dăruiesc celor sărmani de pomană.

În această zi, Calendarul catolic sărbătoreşte Ziua Tuturor Sfinţilor. Tot acum are loc Luminația.

Luminatie
foto: Sorin Onisor, Rozavlea MM

De origine catolică şi central-europeană, Luminaţia a devenit, prin aculturaţie, “sărbătoare” pentru cei mai mulţi credincioşi din zona Transilvaniei. Majoritatea locuitorilor de-aici, fie ei ortodocşi, catolici sau protestanţi, se întâlnesc de 1 noiembrie la mormintele strămoşilor, pe care le pregătesc dinainte curăţându-le şi împodobindu-le cu flori şi lumânări.

Chiar dacă în credinţa ortodoxă strămoşii sunt cinstiţi în perioada sărbătorilor pascale, Luminaţia continuă să îi adune pe cei mai mulţi dintre creştinii ardeleni și în prima seară de noiembrie, când cimitirele devin adevărate grădini de lumină şi reculegere.

Încă din vechime, Zilei Tuturor Sfinţilor i s-a acordat cea mai mare importanţă, celţii considerând că aceasta este Ziua Anului Nou.

În insula Man (locul unde limba şi civilizaţia celtică au rezistat cel mai mult), ziua de 1 noiembrie a fost considerată până în timpurile din urmă, ziua Anului Nou „…în Man, cete de oameni mascaţi colindau în Ziua Tuturor Sfinţilor, stil vechi, cântând un anumit cântec „Hogmany”, care începea cu cuvintele: „Noaptea asta este noaptea Anului nou, Hogunaaa” („Creanga de aur” - J.G. Frazer).

Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil; Năpustitul berbecilor (8 noiembrie)

Turta arieților
foto: cooltneamt.ro

În această zi se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere. „Prin Transilvania se obişnuieşte ca în această zi să se facă turta arieţilor, arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi. Acum arieţii se amestecă din nou cu oile şi cu acest prilej se face o turtă de făină de cucuruz ori de grâu, care, după ce se coace, se aruncă între oi. Dacă această turtă cade cu faţa în sus, este semn că oilor le va merge bine când vor făta; dacă turta va cădea cu faţa în jos, se zice că le va merge rău. Ziua aceasta se socoteşte ca o sărbătoare mare; deci se sărbează cu desăvârşit nelucru.” (Sărbătorile la români – Tudor Pamfile).

Sfintii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt îngerii care conduc sufletele celor care mor, în funcţie de păcatele acestora, în rai, sau iad. Sf. Arhanghel Gavriil este cunoscut şi ca fiind vestitorul Naşterii Mântuitorului Iisus. Ca Sf. Haralambie şi Sf Gavriil stăpâneşte ciuma.

Icoana Sfinților Arhangheli, înc. sec. al XIX-lea,
Muzeul Ortodox din Miskolc

În tradiţiile româneşti, Sf. Arhanghel Mihail este cel care ia sufletele oamenilor, care stă la capul bolnavului dacă acesta va muri, şi la picioarele lui, dacă acesta va continua să trăiască. Legendele spun despre Sfântul Mihail că nu stă în Rai decât de Vinerea Mare şi de Paşte, în rest, fiind plecat.

În Transilvania, sfântului i se spune Sânmihai.

Într-o legendă, aflăm despre Sf. Mihail că ar fi fost un om simplu, chiar căsătorit cu o fată frumoasă, pe nume Stăncuţa, care, după căsătorie, s-a transformat într-o femeie rea.

Pentru că Mihail a dat dovadă de multă răbdare şi înţelegere, Dumnezeu l-a făcut sfânt. Această sărbătoare se ţine pentru ca fiecare creştin să aibă o moarte uşoară. Sf. Mihail este şi patronul ţiganilor.

Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie)

La fel ca Martinii de Iarnă, Martinii de Toamnă se sărbătoresc trei zile. Sunt consideraţi patroni ai urşilor, dar se ţin şi pentru protecţia vitelor împotriva lupilor.

Lăsatul Secului de Crăciun (14 noiembrie)

În această zi nu se lucrează pentru ca vitele să fie protejate de lupi şi şerpi. Aceasta e ziua în care se poate prezice vremea după pieptul găinii tăiate, care, dacă e gros, semnifică o iarnă grea. Acum încep şezătorile, singurele petreceri care mai au loc până la Crăciun. Despre ritualurile de înnoire şi purificare a timpului, Ion Ghinoiu afirma: „Lăsatul secului, sărbătoare nocturnă (13/14 noiembrie) care deschide Postul Crăciunului de şase săptămâni (15 noiembrie-24 decembrie), ocaziona petreceri familiale cu mâncare şi băutură din abundenţă.

În unele zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) şi urmat de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie).

În aceste zile se celebrau Filipii de Toamnă prin alungarea spiritelor rele prin zgomote şi împuşcături, ungerea cu usturoi a uşilor, porţilor şi ferestrelor, îmbunarea păsărilor, în special a vrăbiilor, cu resturile alimentare rămase de la ospăţul nocturn, ca să nu strice roadele recoltelor, întoarcerea vaselor din casă cu gura în jos ca să nu se ascundă în ele spiritele malefice, aflarea ursitei, preziceri despre rodul holdelor” (Lumea de aici, lumea de dincolo: "Ipostaze româneşti ale nemuririi” - Ion Ghinoiu).

Această zi este ţinută doar de către femei, nefiind permis să lucreze altceva, decât să gătească. În luna noiembrie avem un grup de mai multe zile închinate lupului, care poartă genericul nume de Filipii de Toamnă. Acestea încep cu ,,Ziua lupului" (13 noiembrie), continuă cu Gadineţii (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Şchiop (21 noiembrie) şi se termină cu Sf Andrei (30 noiembrie).

Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi calendarul popular românesc, J.G. Frazer scria: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului... Dintre cele două sărbători, Ziua Tuturor Sfinţilor era cea mai importantă încă din vechime deoarece celţii par a fi considerat că anul începe mai degrabă din această zi decât de la data sărbătorii beltane” (Creanga de aur – James George Frazer).

Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia; Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Ovidenia - Intrarea Maicii Domnului în Biserică
foto: mesagerulneamt.ro

Între 13 noiembrie şi 6 decembrie, Ovidenia împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile şi animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morţi, iar celor care au murit fără lumânare, li se aprinde acum. Tot în această noapte se fac farmece şi descântece, se află ursita şi se pot efectua observaţii şi previziuni meteorologice.

Crezându-se că în această noapte bântuie strigoii, gospodarii ung tocurile uşilor şi ferestrelor cu usturoi. Începând de acum şi până la Sângiorz, femeile nu mai spală rufe la râu. În această zi sărbătorim Intrarea în biserică a Fecioarei Maria.

Ajunul Sf. Andrei

În această noapte, fetele mai caută semne ale destinului încercând să vadă chipul ursitului privind într-o oglindă mărginită de două lumânări, ori visându-l pe acesta, după ce şi-au pus busuioc sub pernă.

Unele fete îşi pun 41 boabe de grâu sub pernă şi dacă visează că cineva le fură grâul, e semn că se vor mărita în acel an.

În alte locuri, fetele de măritat îşi vad ursitul dacă privesc într-o fântână cu ajutorul unei lumânări de la Paşti.

De asemenea, în această noapte se caută de noroc punându-se nouă ceşti cu apă într-o strachina nouă, care, apoi se aşează sub icoane. Dacă a doua zi, în strachină vor fi tot nouă căni cu apă, cine-a pus-o va avea noroc.

Tot în noaptea Sfântului Andrei se fac şi observaţii meteorologice: iarna va fi cu moină dacă luna va fi plină şi cerul senin, iar dacă cerul va fi întunecat, va ninge sau va ploua, peste iarnă vor fi zăpezi mari şi grele.

Se spune despre animale că în această noapte vorbesc, dar omul nu e bine să le-asculte, căci e semn de moarte.

Sântandrei (Sf. Ap. Andrei cel Întâi chemat); Gadinetul şchiop (30 noiembrie)

Numit în tradiţia populară şi „Andrei Cap de Iarnă”, Sfântul Andrei este patronul spiritual al românilor, sub oblăduirea căruia, ţăranii noştri au pus o serie de obiceiuri care să asigure protecţia gospodăriilor. Faptul că, la popoarele tracice, Noaptea de Sântandrei şi ciclul de înnoire a timpului se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi fermentarea vinului, păstrează numeroase urme precreştine. Sf. Andrei îi apără pe oameni de lupi şi este socotit stăpânul acestora. Sărbătoarea se celebrează pentru oamenii care pleacă în lungi călătorii şi pentru ca lupii să nu se apropie de gospodării.

În această zi se îngroapă sare sub uşa grajdului, care apoi se dezgroapă la Sângiorz şi li se dă vitelor pentru a fi ferite, pe tot parcursul anului, de lupi şi de alte rele. Tot cu rol apotropaic, în această zi mai au loc o serie de gesturi: nu se scoate gunoiul afară după ce s-a măturat, nu se rânesc grajdurile, femeile nu se piaptănă, nu se dă de pomană şi nici cu împrumut. Tinerii în pragul căsătoriei pun grâu la încolţit, iar cei cărora le va creşte mai frumos, vor fi norocoşi.

Sf. Ap. Andrei, cel dintâi chemat,
ocrotitorul României
foto: rador.ro

În ziua de Sf. Andrei, copiii pun ramuri de măr, păr sau prun la înflorit, pe care, de Sf. Vasile, le folosesc drept sorcovă.

Conform unor ritualuri geto-dacice, Anul Nou se celebra la Sfântul Andrei.

Această noapte este numită „noaptea strigoilor” şi este considerată una dintre cele mai importante din calendarul popular. Despre strigoi se crede că „joacă la răscruci”, sau în preajma caselor părăsite, că iau coa
sele şi limbile de meliţă găsite pe-afară şi se bat cu ele la hotare, motiv pentru care gospodarii au grijă de cu seară să nu lase aceste unelte afară. În noaptea Sf. Andrei se spune că "umblă strigoii" să fure "mana vacilor", "minţile oamenilor" şi "rodul livezilor", forţele malefice interferează cu cele benefice, văzutul cu nevăzutul, toate-acestea având o influenţă profundă asupra existenţei omului în matca ei firească. Ţăranul român foloseşte împotriva acestor forţe, ca principal element apotropaic, usturoiul. Pentru a opri pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale, se ung cu usturoi pisat, atât uşile şi ferestrele caselor, cât şi ale grajdurilor.

foto: suceava-smartpress.ro

Cea mai importantă acţiune din această noapte este "păzitul usturoiului" (Bucovina), obicei prin care se presupune că usturoiul va fi înzestrat cu calităţi necesare alungării forţelor malefice. Pentru aceasta, fete şi flăcăi petrec la o casă ale cărei uşi şi ferestre au fost unse cu usturoi. Fiecare fată aduce trei căpăţâni de usturoi, le pune într-o covată şi, în timp ce tinerii petrec, o bătrână, la lumina unei lumânări, păzeşte cu străşnicie usturoiul. Dacă flăcăii reuşesc să fure din usturoiul unei fete, acesteia nu-i va merge bine. Dimineaţa, covata cu usturoi este scoasă în curte şi jucată de un flăcău. Usturoiul astfel păzit se amestecă primăvara cu cel pentru semănat cu scopul de a da rod bun şi se ia puţin când pleci la drum lung pentru a fi ferit de rele. În decursul anului, usturoiul este păstrat la icoană şi folosit ca remediu terapeutic împotriva diferitelor boli sau vrăji, iar prin purtarea la brâu de către fetele fecioare devine aducător de peţitori.

Şi pentru că dacii aveau un cult pentru lup, în unele regiuni această zi era numită „Luparia”, sau „Ziua Lupului”.

În Ziua Sf. Andrei, lupul devine primejdios atât pentru vite, cât şi pentru oameni. Se spune că în această zi lupul este mai ager şi, spre deosebire de celelalte zile din an, când gâtul îi este ţeapăn, acum poate să şi-l întoarcă, de-aici şi vorba tradiţională „îşi vede lupul coada”.

În această lună sunt mai multe zile închinate lupului sub numele generic „Filipii de Toamnă”. Acestea încep cu ,,Ziua lupului”, continuă cu „Gadineţii”, cu „Filipul cel Şchiop” şi se încheie cu „Sf. Andrei”, căruia i se mai spune şi „stâpânul oilor”.

Pentru a-şi apăra gospodăria de lupi, ţăranii noştri obişnuiau să ungă stâlpii porţilor, ferestrele şi pragul uşilor cu usturoi.

Din această zi până la Crăciun, fetele şi femeile nu mai torc sau ţes, pentru a nu o supăra pe Maica Domnului.

Maria Golban Şomlea

Tradiţii în „Brumărel”

2023-09-29T12:23:00.002+03:00

Brumărel este denumirea populară a lunii octombrie şi vine de la faptul că acum începe să cadă bruma.

În această perioadă încep pregătirile pentru iarnă, ţăranii fiind preocupaţi, în special, de treburile gospodăriei. Este, de asemenea, perioada propice însămânţărilor de toamnă, curăţatului grădinilor şi livezilor.

Prima săptămână a lunii octombrie se cheamă „Săptămâna lui Procoavă”, după numele sfântului care acoperă ogoarele cu zăpadă, pentru ca pământul sa aibă destulă apă când se desprimăvărează, holdele să aibă spic bogat şi grădinile să fie rodnice.

Săptămâna a doua este „Săptămâna satului”, cea în care preocupările sunt pentru gospodărie.

Cea de-a treia săptămână este numită „Săptămâna Lucinului”, de la numele zeului protector al lupilor.

Ultima săptămână a lunii portă numele „Săptămâna Sâmedrului” şi este săptămâna în care se sărbătoreşte Sfântul Mucenic Dimitrie – „Sâmedru”.

Acoperamantul Maicii Domnului
Doxologia.ro foto: Oana Nechifor

1 Octombrie: Acoperământul Maicii Domnului - una dintre cele mai importante sărbători ale toamnei, prăznuită în amintirea apariției Maicii Domnului în cartierul Vlaherne din Constantinopol (la sfârșitul sec. al X-lea).

Credincioșii țin sărbătoarea pentru a le merge bine tot anul.

În popor, după numele Sfântului Procoavă, sărbătoarea este cunoscută sub denumirea „Pocroave”, cuvânt slavon care înseamnă acoperirea pămantului cu brumă sau cu zăpadă. Sf. Procoavă este cel care acoperă pământul cu zăpadă.

Ştiind că sunt mai plăcute feciorilor dacă au părul lung și bogat, în comunitățile arhaice fetele se rugau Sfântului Procoavă să le dăruiască această nepreţuită podoabă, cu credința și nădejdea că se vor mărita mai curând.

În unele zone, pentru a fi ferite de boli în sezonul care urmează, vitele sunt stropite cu apă sfinţită.

În această zi se obișnuiește ca gospodinele să dăruiască plăcinte de post umplute cu mere sau dovleac.

14 Octombrie: Sfânta Cuvioasă Parascheva

Sfanta Cuvioasa Parascheva
Icoana pe sticla Mihaela Bercea

Această zi marchează începutul pregătirii turmelor pentru iernat, dar şi deschiderea unor târguri specifice produselor pastorale În această sărbătoare nu se lucrează, în caz contrar, existând pericolul apariţiei unor boli. „Sf. Paraschiva” se „ţine” prin post şi rugăciune.

„În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de binecuvântare și însănătoșire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu”. https://doxologia.ro/viata-sfintei-cuvioase-parascheva-de-la-iasi

17 Octombrie: Lucinul sau Ziua lupului – sărbătoare cu caracter pastoral, dedicată unei divinități protectoare a lupilor.

„Celebrată în ziua de prăznuire a Sf. Osie, Lucinul, sărbătoare populară din calendarul agrar românesc, ţinută în ziua de 17 octombrie (30 octombrie după stil vechi), se serbează pentru ca oamenii și vitele din gospodărie să fie feriţi de lupi. Lucinul sugerează și numele apostolului Luca, sărbătorit în ziua următoare, fiind cunoscut faptul că ziua liturgică începe în odată cu venirea serii din ziua ce precedă sărbătoarea Sfântului Apostol.

Plasată în perioada constituirii haitelor de lupi în vederea reproducerii, ziua este dedicată unei divinităţi protectoare a acestora, fiind integrată astfel, bogatului ciclu de zile dedicate lupilor din calendarul popular.

Pentru a controla activitatea lupilor și a preveni stricăciunile de aceștia, această zi avea alocată o serie de practici magice, cum ar fi încleştarea dinţilor de la pieptenii cu care se scarmăna lâna, ca să se încleșteze și dinții lupilor, și interzicerea oricăror activități legate de prelucrarea lânii, părului şi pieilor de animale.” https://cimec.ro/etnografie2/sarbatori-si-obiceiuri-traditionale/calendarul-agrar-2/lucinul/

„Pentru poporul român, imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia și se verifică imaginea sacră a lupului: substratul aborigen local – cel al lupului neolitic; substratul indo-european – cel al lupului dac și daco-celtic; substratul neo-indo-european – cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză daco-romană; substratul iudeo-creștin primitiv, care preia și răstălmăcește aspectele zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar apocaliptic.” (Romulus Vulcănescu – "Mitologie Română", Ed. Academiei Române, 1985)

18 Octombrie: Sf. Apostol și Evanghelist Luca, unul dintre cei mai iubiți apostoli, un medic priceput, dar și un renumit zugrav.

Sf. Ap. și Evangh. Luca
calendarulortodox.ro

În această zi, ciobanii practicau anumite ritualuri menite să protejeze oile de lupi. Astfel, nu se scotea gunoiul și cenușa de sub vatră, în caz contrar crezându-se că lupii se vor înmulți și nici nu se pronunța cuvântul „lup”.

Pentru a fi feriți de animalele sălbatice, unii gospodari țineau chiar post negru.

Despre viața Sf. Ap. Luca, puteți citi aici: https://doxologia.ro/viata-sfantului-apostol-evanghelist-luca

25 Octombrie: Ajunul lui Sânmedru (Moşii de Toamnă)

Această sărbătoare se ţine, în primul rând, în cinstea morţilor, pentru care se fac pomeni, femeile în vârstă dăruind mere, nuci şi colaci.

În unele zone se aprinde un foc mare, numit „Focul lui Sâmedru”.

Se spune despre tinerii care reuşesc să sară peste acesta, că se vor căsători în anul următor.

Există obiceiul ca, atunci când focul e aproape stins, fiecare dintre cei prezenţi să ia un cărbune şi să-l arunce în livada sa. Acesta este un gest cu rol apotropaic, pomii fiind apăraţi de dăunători şi roditori în anul care vine.

26 Octombrie: Sfântul Cuvios Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Sânmedru

Sfântul Cuvios Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sf. Dumitru încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” jumătăţii friguroase. Chiar şi acum, păstorii români serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an). “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).

În panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. „Este interesantă în acest sens creaţia populară – credinţele, legendele, basmele existente, în care Sâmedru este un om obişnuit, într-o variantă fost păstor care trăia singur cu turma la munte, într-alta un păzitor de vaci. Cea mai interesantă însă este aceea care circulă în judeţul Muscel, în care este reprezentat ca un bărbat frumos care peste zi are înfăţişarea unui porc (simbolul zoomorf pentru spiritul grâului) - de fapt legenda care a inspirat “Povestea porcului” a lui Ion Creangă”. (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români).

Conform unei vechi zicale româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş sau ceartă dacă acestea n-au fost respectate).

Etnograful C. Brăiloiu despre cum trebuia să fie ţinută sărbătoarea Sâmedrului: ”Sărbătoreşte-l bine, nu lucra deloc; încheie socotelile cu ciobanii care ţi-au ţinut oile peste vară, cinstindu-i după obiceiul Răscolului. Sâmbăta, fiind Ziua Soroacelor, lichidează toate celelalte învoieli şi încheie altele, cu adălmaşuri şi veselie - arvuna te leagă, plata te scapă. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie, plăteşte de două ori”.

În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V, Ed. Minerva, 1980).

Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, 2004).

Se spune că:

- anul care urmează va fi roditor dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad în octombrie;

- va fi vânt puternic în decembrie dacă plouă mult în octombrie;

- va fi timp frumos în ianuarie dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în brumărel;

- dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, în ciopor, va fi iarnă grea, iar dacă oile dorm răsfirate, se aşteptă o iarnă blândă;

- dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea.

Maria Golban Şomlea

„ÎMPREUNĂ DE FLORII” - Concert de muzică religioasă

2022-04-21T11:53:00.001+03:00

MARIA GOLBAN ȘOMLEA - SUB O SALCIE PLETOASĂ

2022-03-16T20:52:00.001+02:00

„Noi umblăm să colindăm!”

2021-01-01T18:05:00.000+02:00

Tradiţii în Gustar

2017-08-01T23:07:00.002+03:00

Denumirea „Gustar" vine de la faptul că în această perioadă se coc şi se gustă cele mai multe fructe.

“Luna august este a şasea în calendarul roman cu început de an la 1 martie şi luna a opta în calendarele iulian şi gregorian cu început de an la 1 ianuarie. Din anul 8 Î. H., când luna a şasea a anului (Sextilis) devine luna a opta, poartă numele împăratului roman Augustus.
În graiul românesc luna august se numea, zonal: August, Augustru, Maselariu, Gustar (gustatul ritual al boabelor de struguri), Secerar (luna secerişului) şi altele.
Fiind o perioadă încărcată cu numeroase şi importante activităţi economice ce se cereau a fi împlinite la timp şi cu mare rapiditate (secerişul, întreţinerea culturilor, coasa a doua a fânului), luna august are un număr relativ mic de sărbători (Ziua Ursului, Macaveii, Probejenie, Sântămărie Mare, Sântion de Toamnă).
Până la 14 august, credincioşii ţin Postul Adormirii Maicii Domnului. În afara celor patru posturi de peste an (Crăciun, Paşti, Sânpetru şi Sântămărie), se ţineau posturi şi mai severe, aşa-numitele posturi negre, pentru căsătoria fetelor, vindecarea unor boli grele. Un post negru, cu suprimarea totală a alimentaţiei timp de 7 zile, câte o zi în 7 săptămâni la rând, se ţinea pentru dovedirea şi pedepsirea răufăcătorilor: hoţi, tâlhari. Persoana care ţine postul negru, de obicei o femeie iertată, se autoizola într-o cameră întunecoasă şi petrecea timpul în deplină curăţenie trupească şi sufletească (Moldova de Nord, Bucovina). Post negru se ţinea, uneori, şi în zilele de vineri şi miercuri pentru sănătatea şi prosperitatea familiei (Muntenia, Oltenia)” CREDINŢE POPULARE, TRADIŢII, SEMNE - Profesor Ion Ghinoiu (Jurnalul Naţional/2 august 2005).
1 August – Scoaterea Sfintei Cruci, Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului; Macaveii stupilor (Macabeii)
Importanţa calendaristică a Sântămăriei Mari este subliniată de prefaţarea sărbătorii cu postul de două săptămâni (1-14 august), perioadă în care se organizează pelerinaje la mănăstirile care au hramul Sfintei Fecioare. Această zi este numită şi Macaveiul stupilor, pentru că este ultima zi în care se mai poate aduna mierea care, culeasă azi, capătă virtuţi miraculoase de vindecare. O altă denumire a zilei este Macaveiul ursului, acum începând perioada de împerechere a urşilor.
În această zi se ţine post pentru ca vitele să fie ferite de urşi, dar şi de boli.
6 August - Schimbarea la faţă; Probejenia
Sărbătoarea ortodoxă Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, pe Muntele Taborului, a fost suprapusă pe o sărbătoare, deja existentă în calendarul popular românesc, Probejenia.
La Probejenie frunza codrului începe să-şi schimbe culoarea, de-acum iarba încetează să mai crească şi pleacă păsările migratoare. Acum se schimbă fructele, care până la această vreme fuseseră „veninoase", apare prima lor dulceaţă. Tot acum se gustă poama nouă din rodul viilor, spunându-se: “boabă nouă în gură veche”. În unele zone se crede că berzele pleacă spre ţările calde, ducând rândunelele pe spate, iar oamenii ţin sărbătoarea pentru ca păsările să ajungă cu bine. Nu e bine să pleci acum în călătorie, pentru ca s-ar putea sa te rătăceşti, spune tradiţia. Din această zi oamenii nu se mai scaldă în apele râurilor, acestea începând să se răcească.
În această zi se recoltează plante şi fructe de leac cu puteri vindecătoare: leuştean, avrămeasă, usturoi, flori de muşetel, alune. Tot în această zi se fac observaţii meteorologice privitoare la toamna ce urmează. Se spune că cine se roagă azi să scape de o patimă (ex. beţie), va fi vindecat. La Probejenie
este dezlegare la peşte şi struguri.
15 August - Sfânta Maria Mare
În Panteonul românesc, Fecioara Maria este identificată în mai multe ipostaze: Sântămăria Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie) cu sinonimele Maicii Precesta Mare şi Precesta Mică. Maica Precesta este numele popular al Fecioarei Maria, care are trăsăturile Zeiţei neolitice şi este invocată în momentele de cumpănă. Sântămăria Mare deschide o perioadă importantă a nunţilor (16 august -14 noiembrie), a târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, a praznicelor de pomenire a morţilor, dar şi a pomenilor date pentru cei vii. Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului romanesc, pe care fetele o invocă pentru grăbirea căsătoriei, femeile pentru uşurarea naşterii, păgubiţii pentru prinderea hoţilor, descântătoarele pentru vindecarea bolilor. În satele noastre, acum se angajează pândarii pentru vii şi se spune ca se „leaga" ciocul păsărilor pentru a nu mai putea strica boabele de struguri. În această zi se celebrează şi Ziua Marinei, Maica Domnului fiind patroana marinarilor.
29 August - Tăierea capului Sf. Ioan
În această zi nu se mănâncă struguri şi nu se bea vin (fiind asociate cu sângele), pentru că amintesc de tăierea capului Sfântului Ioan. De asemenea, nu se mănâncă usturoi, ceapă, mere, pere, în general fructe şi legume rotunde, care seamănă cu un cap. Nu se mănâncă nici varză, pentru că, pe varză i-a fost tăiat capul sfântului (sărbătoarea numindu-se şi “Ioan taie capul pe varză”). În această zi, din acelaşi motiv, nu se foloseşte nici cuţitul, alimentele fiind rupte cu mâna. Se ţine post, sau se ajunează. Se spune despre copilul născut în această lună că: - va fi frumos, cu ochii mari, iubit de mai-marii lui, puţini la număr ca dânsul, aplecat la buna rînduială, la adevăr şi dreptate, cu bună înţelegere în viaţa sa; - părinţii nu-l vor iubi, de alţii va fi căutat şi îngrijit, iar faptele lui nu vor aduce mulţumire unora; - va avea mare mânie, va fi om vrednic şi va face lucrurile sale spornice, va avea mari norociri şi vrednicii; - va fi bun povăţuitor pentru alţii şi lucrător de multe lucruri bune, deştept, fără de nici un rău îi va plăcea mult dreptatea, cinstea şi mîndria şi va fi om voinic.

Maria Golban Șomlea

Tradiţii în luna lui “Cuptor”

2017-07-01T12:35:00.000+03:00

Această lună îi este dedicată lui Caius Iulius Caesar, cel care a introdus calendarul iulian.

Săptămânile lunii iulie se numesc: „săptămâna secerişului” “săptămâna Panteliilor”, “săptămâna lui Sântilie” şi “săptămâna verii”.

În "săptămâna secerişului" se seceră grâul lucrându-se de la răsăritul până la asfinţitul soarelui.
CUNUNA DE LA SECERIȘ (sursa foto: Muzeul Etnografic al Transilvaniei)
Săptămâna a doua este dedicată Panteliilor (Pârliilor), surorile Sfântului Ilie.

A treia săptămână îl are în centru (20 iulie) pe Sfântul Ilie «Căruţaşul Raiului», cel despre care se spune că leagă şi dezleagă ploile, tună, fulgeră şi trăzneşte.

Ultima săptămână a lunii iulie este dedicată verii, anotimpul cel mai călduros din an.
Circovii de Vară; Sf. Marina - 17 iulie
Divinităţi malefice, Circovii de vară trimit stihiile naturii, sau animale dăunatoare, să-i pedepsească pe cei care nesocotesc sărbătorile lor. Aceste sărbători sunt mai cunoscute în satele din Oltenia, Muntenia şi Moldova şi se ţin pentru ca oamenii să fie feriţi de boli. În Calendarul popular, Cricovii marchează, mijlocul Verii Pastorale (care începe la Sângiorz şi se încheie la Sâmedru) şi, împreună cu Circovii de Iarnă, adică miezul Iernii Pastorale, împarte anul agrar şi pastoral în două anotimpuri egale ca număr de zile. Despre Sf. Marina se spune că protejează sufletul copiilor morţi. Această zi o ţin, în special, femeile însărcinate, de frica bolilor. În aceste zile, menta, muşeţelul, sau pelinul, capătă puteri magice, vindecătoare. Pelinul, cules acum, se pune la uscat şi este folosit în descântece.
Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul - a cărui zi a fost stabilită de biserica ortodoxă la 20 iulie
În Panteonul românesc Sântilie este o divinitate a Soarelui şi a focului, identificată cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă. „Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conţine un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puţin că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinizării Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocă.” Mircea Eliade – „De la Zalmoxis la Genghis-han”.
„În mitologia geto-dacilor Gebeleizis era zeul cerului, al soarelui şi intemperiilor, iar divinitatea antagonică lui era Zalmoxis – zeu al pământului, al morţii şi al nemuririi, dar nu se ştie exact dacă aceste două personaje mitice nu sunt ipostazele aceleiaşi divinităţi, sau dacă era vorba de o divinitate şi de marele preot al acestei divinităţi”. Romulus Vulcănescu – „Mitologie Română”.
Fulgerul - „focul ceresc” trimis de forţe necunoscute pentru a ajuta sau pedepsi omenirea, reprezintă, în toate culturile, simbol al divinităţii. La romani, Fulgerul era apanajul zeului suprem, Jupiter (Zeus la vechii greci), care se plimba pe bolta cerului într-un car de luptă tras de armăsari, la fel ca Sântilie. Se credea că Fulgerul deţinea şi rol fertilizator. O legendă greacă ne spune despre Zeus că ar fi fulgerat-o pe Semele şi, astfel, s-a născut Dionisos. Ca divinitate solară şi meteorologică, Sântilie provoacă tunete, trăznete, ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile şi bate cu grindină. Şi mitologia românească este foarte bogată în legende legate de Sântilie, culese de pe întreg arealul ţării. „Dracii şi Sf. Ilie” „Dracii în ceruri s-au apucat să facă munţi, ziduri mari, să ajungă până la Dumnezeu ca să-l răstoarne. Dumnezeu dacă a văzut aşa, a trimis pre Sf. Ilie şi i-a zis: - Ilie! Ia un căluş ( păhar) de miere şi o azimă de orz şi mergi cu tunul de trânteşte pe draci la pământ. Sf. Ilie când a tunat, toţi au căzut la pământ, unii s-au făcut dohot, alţii au fugit”. Elena Niculiţă-Voronca în „Datinile şi tradiţiile poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică”.
În toate legendele, Sântilie este reprezentat ca o divinitate solară şi meteorologică, în ziua căreia au loc incendii, furtuni cu tunete şi fulgere, grindină şi ploi violente, iar cine nu respectă această zi este pedepsit aspru. Despre Sf. Ilie se spune (în variante diferite) că ar fi fost un om obişnuit – soldat sau păstor, agricultor sau negustor de vite, care, fiind amăgit de diavol, şi-ar fi ucis familia, iar pentru aceste crime a trebuit să ispăşească toată viaţa: „stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putred; adună lemne din pădure 9 ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi în vârf de munte, etc”. - Ion Ghinoiu în „Obiceiuri populare de peste an”.
Se spune că, în cele din urmă, Dumnezeu s-a îndurat de suferinţele lui şi, considerând că şi-a ispăşit păcatul, l-a adus în cer, dându-i un loc între sfinţi, o trăsură de foc cu 4 cai înaripaţi şi un bici de foc cu care să gonească diavolii. Se crede că „tunetul ar fi zgomotul făcut de huruitul trăsurii lui de foc, iar trăsnetul este biciul de foc cu care îi loveşte pe diavolii care se ascund peste tot pe pământ, în turlele bisericilor, prin pomi, pe sub straşina caselor şi în corpurile animalelor – în special câini şi pisici”. T. Pamfile - Sărbătorile de vară.
Dar răzbunarea sfântului era atât de mare, încât „când era sănătos, tuna de crăpau munţii, se despica cerul şi pământul, se stârpeau femeile şi animalele, sau se mişca până şi scaunul lui Dumnezeu. Acesta l-a blestemat: „Uscaţi-s-ar mâna” şi de atunci a paralizat” – Ovidiu Bârlea – „Mica Enciclopedie”.
În mitologia românească, Sântilie are lângă el şi alte divinităţi solare, surori, sau fraţi, care produc arşiţă şi incendii în luna lui Cuptor, dacă nu li se respectă zilele. În Calendarul popular, sfârşitul lunii iulie este considerat sfârşitul verii şi începutul toamnei. Acum, berzele se pregătesc de plecare, iar cerbii ies din râuri, anunţând, astfel, răcirea apei. Moşii de Sântilie - Ziua lui Sântilie este dedicată şi cultului strămoşilor, în special al copiilor morţi.

„În această zi, femeile din anumite zone ale ţării dădeau copiilor mere, astfel să se bucure şi cei în viaţă şi cei morţi. Pomul din care se dădea de pomană trebuia să fie neatins până atunci, că de l-ar fi scuturat, s-ar fi jucat cu merele sau ar fi mâncat înainte de sărbătoare, Sfântul Ilie ar fi dat grindină”. Artur Gorovei – „Credinţe şi superstiţii.

În folclorul românesc, Sântilie este considerat şi patron al merelor verzi, timpurii.
Hora Sântiliei este o tradiţie pastorală, prenupţială (jud. Covasna). Ciobanii care coborau cu turmele de la stână le aduceau fetelor iubite o furcă de tors, cioplită de ei şi un caş, apoi le introduceau în joc. Fetele care nu erau „băgate” în horă, nu puteau fi peţite, fiind nevoite să aştepte până la Sântilie următor.
Credinţe şi datini de Sf. Ilie
De Sfântul Ilie, femeile duc busuioc la biserică şi-l pun la iconostas. La sfârşitul slujbei, îl iau şi îi dau foc, iar cu cenuşa lui se freacă copiii în gură, când au bube. Alte credinţe străvechi afirmă că Sf. Ilie este stăpânul unei fiinte puternice, numită „sorb”. Acesta soarbe apele, sau soarbe broaşte şi balauri. Aşa îşi explica poporul şi ploile cu broaşte. Tradiţia ne spune că Sfântul Ilie se plimbă pe cer într-un car. Pentru a nu aluneca, acesta are cuie pe roti, care găuresc cerul, iar apa se scurge pe pământ sub formă de ploaie. Este bine ca în vreme de furtună, ferestrele şi uşile caselor să nu fie lăsate deschise, ca să nu se poată strecura vreun drac înăuntru şi casa să fie trăsnită; Tradiţia populară spune că dracul trage mai mult la carpen, de aceea e bine să nu ai la casă acest lemn, ori să te adăposteşti sub carpen. În vreme de furtună, este bine să stai la luminişuri şi mai bine să te plouă, căci la adăposturi toţi dracii trag. Trebuie să-ţi faci cruce des, căci Dumnezeu i-a zis lui Ilie, când i-a dat biciul în mână: „Ilie, în toate să dai, dar în cruce nouă să nu dai!”.
Târgul fetelor de la Găina
Denumirile locurilor au la origine, aproape de fiecare dată, legende, mituri, basme. Se spune că demult, pe vremea când căutatorii aurului spălau «pulberea» în Arieş, în vârful muntelui trăia o zână frumoasă şi tare bogată. Această fiinţă miraculoasă avea o gaină care făcea zilnic ouă de aur. Zâna, care nu era doar frumoasă şi bogata, ci şi foarte generoasă, dăruia câte un ou de aur, în fiecare an, zestre unei fete sarace şi cuminţi. Vremea trecea şi zâna îşi trăia viaţa liniştită în munţii ei, ajutându-i pe toţi cei care îi cereau asta, cu un sfat sau, chiar mai mult. Dar pentru că binele nu poate să dăinuie fără ca «răul să-şi vâre coada», într-o zi, liniştea muntelui a fost curmată de cinci feciori din Vidra, care, îmbrăcaţi în straie femeieşti, s-au furişat şi au furat găinuşa împreună cu un coş plin cu ouă de aur. Alergând să nu-i vadă şi prindă cineva, au scăpat ouăle pe jos, acestea rostogolindu-se în apele învolburate ale Arieşului, iar găina au ascuns-o în Munţii Abrudului, despre care se spune că ascund nemăsurate bogăţii. "Zâna munţilor" s-a supărat foarte tare şi s-a hotărât să părăsească pentru totdeauna aceste melaguri, plecând spre alte zări, nu înainte de a-i blestema pe oamenii acelor locuri să n-aiba linişte până n-or găsi ouăle de aur. De-atunci în zona Roşia Montană, oamenii tot sapă, dar…găsesc doar aur, nu şi ouă de aur, spunându-se că în ziua în care feciorii din Vidra au furat găina cu oăle ei, a tunat, ouăle au fost trăznite şi împrăştiate, aurul răspândindu-se peste tot muntele. Se crede că de-atunci, în fiecare an, a treia duminică a lunii iulie, moţii satelor din Alba, precum şi din judeţele învecinate, vin la Găina în speranţa că o vor regăsi pe "crăiasa oălor de aur".

TRADIŢII DE RUSALII

2017-06-01T11:20:00.003+03:00

Sărbătoarea de Rusalii este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, alături de Paște.

De Rusalii, în prima zi, creștinii prăznuiesc Pogorârea Sfântului Duh peste apostoli iar în cea de-a doua, Sfânta Treime.

Denumirea de Cincizecime a acestei zile vine de la faptul că sărbătoarea are loc la cincizeci de zile după Paște, ocazie cu care se încheie ciclul pascal: Învierea, Înălţarea şi Pogorârea Duhului Sfânt. De asemenea, aceasta este considerată și ziua întemeierii Bisericii creștine.

În Sâmbăta Rusaliilor au loc Moșii de Vară sau Sâmbăta morților, o zi dedicată celor trecuți în veșnicie, pentru care se face pomenire și se dau daruri rituale.

Denumirea „Rusalii” vine de la vechea sărbătoare romană Rosalia, când era obiceiul de a se pune trandafiri pe morminte.

Rusaliile sunt considerate zâne rele care iau minţile oamenilor, sau îi pocesc pe cei care le ies în cale. Se spune că oamenii trebuie să poarte asupra lor frunze de pelin pentru a se apăra de acestea şi că nu e bine să le vorbească dacă le întâlnesc. De asemenea, creștinii obișnuiesc să ducă la slujba de Rusalii crenguțe de tei și nuc pentru a fi sfințite, apoi le așează la icoane, cu credința că vor fi protectoare ale casei.

Se crede despre Rusalii că sunt Zânele apelor, din această pricină, de ziua lor, nu e bine să te scalzi, căci te-ai putea îneca.

În Transilvania (Mintiu Gherlii, Mănăstirea, Batin - jud. Cluj, precum și în unele sate din Bistrița-Năsăud), în această zi are loc obiceiul Înstruţatul boului, datină pastoral-agrară, influenţată de cultul solar, care simbolizează fecunditatea şi fertilitatea.

Obiceiul reprezintă o procesiune desfăşurată pe uliţele satului, personajul principal fiind un bou împodobit cu frunze verzi, flori şi panglici colorate. După sfinţirea acestuia de către preotul satului, boul este eliberat iar o fată fecioară trebuie să-l prindă şi să-l „stăpânească”. Potrivit tradiţiei, fata se va mărita într-un an. Conform atestărilor documentare, acest obicei aparţine doar românilor transilvăneni, prima menţiune în acest sens apărând în „Gramatica română” (1852), autor Ioan Negruţiu, care aminteşte şi de „purtarea la Rusalii, pe la case, a unei vite împodobită cu frunză verde şi flori”.

Un alt ritual legat de sărbătoarea Rusaliilor (practicat şi într-una din joile postpascale sau, pur şi simplu, în timp de secetă), cu adânci rădăcini în trecutul satelor clujene din zonele etnofolclorice Dealurile Clujului şi Dealurile Dejului, este Păpălugăra. Obiceiul are semnificaţie agrară, scopul de a aduce ploile, de a asigura fertilitatea solului, bunăstarea gospodăriei şi prosperitatea recoltelor.
La Şoimeni (com. Vultureni), forma de practicare este mascarea completă a doi feciori, astfel încât aceştia să nu fie recunoscuţi de către săteni. Măştile sunt realizate din frunze verzi de paltin şi reprezintă o pereche: bărbat şi femeie, aspect evidenţiat de felul în care sunt îmbrăcate, bărbatului făcându-i-se două coarne, iar femeii un corn şi coadă. Selecţia celor care urmează a fi mascaţi are la bază criteriul purităţii, al nevinovăţiei, doar astfel având loc deplina eficienţă a ritualului. Interesantă este magia creată de ritualul împodobirii cu frunze a măştilor, pe care copiii sau fetele nu au voie să-l urmărească decât la intrarea acestora în sat. Când măştile sunt complet împodobite, se trece la udarea lor din abundenţă, apoi, împreună cu cei care au participat la îmbrăcat, se opresc la fiecare gospodărie, intră în ogradă şi schiţează un joc (pe verticală) din paşi săriţi, pe ritmul unei melodii cântate la fluier şi a bătăilor din palme. În tot acest timp copiii strigă: «sari Măriţă, sari!» Gospodinele udă măştile din belşug pentru a invoca astfel ploaia mult asteptată în această perioadă a anului. După efectuarea jocului ritual, copiii aleargă după măşti, încercând o iritare a acestora, iar măştile îi lovesc simbolic. În acelaşi timp şi fetele fug după măşti, dar scopul lor este de a rupe frunze de la gâtul acestora, gest ce semnifică măritişul imediat pentru cele care reuşesc.

   În timpul ritualului reprezentat de împodobirea măştilor şi intrarea în ogrăzile gospodarilor, la biserică se desfăşoară slujba religioasă «aghiasma cea mică», ocazionată de Sfintele Rusalii - Pogorârea Sfântului Duh. După slujbă, toţi credincioşii, cu preotul în fruntea alaiului, ies în ţarină pentru sfinţirea holdelor. Ritualul se încheie cu «joc şi voie bună» la ultima casă din sat, după care are loc dezbrăcatul măştilor în holda de grâu, fiecare dintre săteni plătind pentru ca acest gest ritualic să aibă loc în holda lui. Frunzele verzi se aruncă peste holde, gest de invocare a ploii, simbol al rodniciei acestora, dar şi pentru înlăturarea factorilor nocivi ai recoltelor.
   Un aspect interesant îl reprezintă faptul că într-un an se intră în sat dintr-un capăt, iar în următorul din celălalt, astfel, fiecare dintre gospodarii care locuiesc la margine de sat, se simte onorat că în gospodăria sa începe, sau se încheie «Păpălugăra».
   Acest ritual magic, pentru legarea şi dezlegarea ploilor, aparţine cultelor agrare şi este specific nu doar satelor româneşti, în forme similare se desfăşoară în cadrul obiceiurilor popoarelor din Balcani. „În multe locuri, femeile aleargă goale pe câmpuri în vreme de secetă, ca să trezească virilitatea cerului şi să provoace ploaie", arată Mircea Eliade în "Traite d'histoire des religions", iar în Descriptio Moldaviae, Dimitrie Cantemir scria: "Uneori e o singură Paparudă, o figurantă sub vârsta de zece ani". Într-o veche variantă consemnată de Dimitrie Cantemir, după simbolizarea invocării, sunt menţionate şi efectele dorite ale ploii: «Papaluga ascende caelos, aperi portas, demitte pluvias, ut crescat frumentum, triticum, milium» (Descrierea Moldovei, 342).
   În săptămâna Rusaliilor, tradiţia ne prezintă ceremonialul precedat de „Legatul Steagului”, urmat de „Spargerea Căluşului” şi cunoscut sub numele de „Căluşari”. Deşi iniţial s-a crezut că originea obiceiului se află în dansurile militare romane, specialiştii au căzut de acord că rădăcinile Căluşarilor sunt traco-getice. Obiceiul prezintă aspecte ale cultului unui stravechi zeu cabalin, acest fapt reieşind şi din numele obiceiului: Căluş, Căluşari. Înainte cu o săptămână de Rusalii, flăcăii care-şi doresc să intre în Ceata Căluşarilor se adună în afara satului, pe malul unei ape, unde, printr-un scenariu-ritual diferit de la o zonă la alta, depun un jurământ prin care se angajează să respecte anumite reguli şi condiţii impuse de ceată în perioada Rusaliilor. Prin acest jurământ ritualic flăcăii acceptă ca, vreme de o săptămână, să trăiască sub semnul unui „timp sacru”. Ceata Căluşarilor este formată din 9-11 membrii şi este condusă de un vătaf. Unul dintre personajele cu rol important în cadrul ritualului este «mutul». Acesta, mascat în timpul dansurilor Căluşarilor, îi pedepseşte pe cei care greşesc, executând tot felul de gesturi comice. În perioada Rusaliilor, Căluşarii poartă un costum specific, cu zurgălăi la picioare, iar în mână cu o bâtă.

Ceremonialul propriu-zis cuprinde practici şi formule magice, acte rituale şi dansuri executate de o ceată strict ierarhizată (Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Caluşari), pe melodii cântate de lăutari.

      Se spune că dansul ritual are puteri magice de apărare şi vindecare a unor boli, de alungare a Ielelor, dar şi efecte fertilizatoare asupra pământului şi a tinerelor neveste.
   Prima descriere a obiceiului datează din sec. al XVIII-lea şi aparţine cărturarului român Dimitrie Cantemir în lucrarea "Descrierea Moldovei": "Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşternut la pământ, Căluşarii încep săriturile lor şi la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap la picioare, pe cel culcat, în sfârşit îi suflă la ureche câteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă". După „Descriptio Moldaviae”, ritualul durează zece zile, timp în care Căluşarii dorm numai sub streşini de biserici, pentru a se apăra de Ielele răzbunătoare. Ei reiau in mod simbolic viata zeului cabalin si savarsesc rituri de vindecare a persoanelor imbolnavite de Rusalii si de alungare a spiritelor rele.
   Astăzi, Jocul Căluşarilor, prezentat în context tradiţional, nu scenic, a dispărut aproape în totalitate, sudul ţării, în special Teleormanul, fiind zona unde mai poate fi găsit. Aici, „Căluşarii” reiau, în mod simbolic, viaţa zeului cabalin, săvârşesc rituri de vindecare a bolnavilor şi de alungare a spiritelor rele.

Cum s-a ajuns de la obiceiul Căluşului la tradiţia Căluşului şi la Capodopera Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO „Ritualul Căluşului”? http://www.youtube.com/watch?v=MLM4Vo5Yq2s
Maria Golban Șomlea

1 mai - „Armindenul”

2017-04-27T12:39:00.000+03:00

„Armindenul” se serbează pentru rodul pământului, ca să nu bată grindina, împotriva dăunătorilor dar şi pentru sănătatea vitelor.
Se spune că în ajunul acestei zile, pentru ca viforul şi grindina să nu se abată asupra satului, femeile nu lucrează nici în casă, nici pe câmp.
În dimineaţa zilei de 1 mai, stâlpii porţilor şi caselor, dar şi intrările în adăposturile vitelor, se împodobesc cu ramuri verzi de mesteacăn pentru ca oamenii şi animalele, deopotrivă, să fie protejaţi de forţele distrugătoare ale spiritelor malefice. Ramurile verzi se lasă aici până la seceriş, când se pun în focul cu care se coace pâinea din grâul cel nou.
În satele din Banat, „Armindenul” se pune la casele oamenilor harnici şi ale fetelor de măritat. Creanga verde o aşează feciorii noaptea, fără să fie văzuţi. Cei la casa cărora s-a pus „Armindenul”, trebuie să îi caute pe feciorii care l-au pus şi să le dea de băut.
În tradiţia populară, acestei zile i se mai spune şi „ziua pelinului” sau „ziua beţivilor” şi în vechime semnifica începutul verii.
În ziua de „Arminden” se organizează petreceri la iarbă verde, unde se mănâncă miel şi caş proaspăt şi se bea pelin, sau vin roşu, pentru schimbarea sângelui şi apărarea de boli. La întoarcerea în sat, bărbaţii îşi pun liliac sau flori de pelin la pălării.
Pentru că în această zi se sărbătoreşte şi „ziua boilor”, aceste animale nu se folosesc la muncile câmpului, nerespectarea acestei reguli atrăgând după sine moartea animalelor sau îmbolnăvirea oamenilor. Rolul „Armindenului” este apotropaic dar ne aminteşte şi de prigonirea lui Iisus, crezându-se că atunci când Irod omora copiii, a pus câte o ramură verde la poarta de unde ar fi continuat cu măcelul în ziua următoare, însă a doua zi, au apărut ramuri verzi la toate casele, iar Irod n-a mai ştiut unde să-l caute pe Iisus.
Maria Golban Șomlea

Focul viu şi Sângiorzul în spaţiul transilvan

2017-04-22T11:27:00.000+03:00

Reprezentant al Soarelui, de-a lungul vremii, focul a fost frecvent folosit în scrierile religioase ca simbol al demiurgului divin. Astfel, filozofii greci considerau că un nou început ar fi posibil doar cu ajutorul Focului Sfânt care, printr-o ardere totală, să distrugă totul, dând lumii puterea de a se purifica renăscând. Simbol al divinităţii, focul a fost ocrotit şi cinstit în temple, îmbunat cu jertfe şi considerat dintotdeauna o zeitate sacră cu puteri nemăsurate. Mitologia greacă prezintă focul ca aparţinând exclusiv zeilor, însă Prometheu l-a furat dăruindu-l pământenilor. Pentru fapta sa, Zeus l-a legat de o stâncă, unde un vultur îi sfâşia zilnic ficatul, care, în fiecare noapte, se regenera. După o datină a vechilor greci, întemeierea unui cămin avea loc doar atunci când femeia aducea foc din vatra sacră a mamei sale pentru a-l aprinde în propriul cămin.

Conform tradiţiilor transilvane, la începutul primăverii, de regulă în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, Focul viu este aprins de feciori, fie în gospodăriile din sat, fie la stâni, acolo unde urmează să păşuneze animalele toată vara. Datina, reprezentativă în calendarul pastoral, este un ritual arhaic, practicat până nu demult în majoritatea satelor româneşti din Maramureş, Apuseni, Ţara Zarandului, Câmpia Transilvaniei (Valea Mureşului, Turda). „Există scrieri ale lui Ion Muşlea care atestă existenţa tradiţiei acestui foc viu şi în judeţul Cluj, ultimele mărturii aparţinând satului Bonţ (Fizeşul Gherlii) din perioada anilor ‘60-’70, relatează etnologul Aurel Bodiu. Pentru aprinderea focului magic, datina arată folosirea exclusivă a lemnului şi a unei bucăţi de iască. Prin frecarea a două lemne uscate, sau prin răsucirea unei nuiele, cu ajutorul unui vârtej, într-un lăcaş special făcut în tocul uşii, se obţin primele scântei ale Focului viu. După ce iasca se aprindea, era transferată în mijlocul unei grămezi de paie. Când fumul se ridica, era îndreptat spre grajdul vitelor, existând credinţa că fumul Focului viu are puterea de a "curăţa vitele" şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure "mana”. După "purificarea" simbolică a turmelor, tinerii şi copiii care au asistat la ceremonialul „curăţirii prin fumul Focului viu al vitelor, sar peste foc cu credinţa că acest rit îi va proteja de "rele şi necazuri", făcându-i "uşori şi sprinteni", peste an. „Purificarea" oamenilor şi a turmelor prin intermediul Focului viu echivalează în spiritualitatea tradiţională românească cu "biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară, asupra întunericului şi a frigului de iarnă". Tot în această credinţă îşi află rădăcinile şi prescripţia: "Focul viu nu trebuie să se stingă niciodată", acesta fiind întreţinut şi păstrat cu multă grijă. Se spune că la casa sau stâna cu Foc viu este mare noroc şi nimic rău nu se poate apropia”. Stingerea focului reprezenta o adevărată problemă, iar recuperarea sa era foarte dificilă, din acest motiv, pedeapsa pentru cei care erau vinovaţi de stingerea/pierderea Focului viu era foarte aspră, aceştia fiind obligaţi să-l reaprindă, dar să dea şi câte o oaie grasă.

În Transilvania, când se aprindea Focul viu la stâni, turmele erau trecute prin fum sau peste flăcări, dar şi feciorii săreau peste acest foc, după care se organiza o petrecere cu sătenii prezenţi, împărţindu-se ca „ofrande augurale”: lapte, caş şi plăcintă cu brânză.

În judeţul Cluj, la Mărişel, mai dăinuie şi azi practici legate de Focul viu, termen pe care localnicii îl ştiu şi ca denumire a unei boli de piele (bube pe corp). Ei spun că această boală nu trece, decât dacă cel „bubat” este spălat cu apa în care s-au stins cărbuni din focul aprins conform ritualului. Din cenuşa Focului viu, împreună cu diverse plante, lapte şi grăsime, unii ciobani ştiau să prepare leacuri pentru tratarea bolilor la animale şi oameni, dezvăluind astfel şi latura curativă a Focului viu, substitut simbolic al Soarelui.

Sângiorzul

Din cele mai vechi timpuri, Sângiorzul se sărbătoreşte la o lună după echinocţiul de primăvară şi se spune că “ţine cheile cerului şi sloboade soarele să urce în tărie ca să aducă vara”.
În calendarul bisericesc, Marele Mucenic Gheorghe este celebrat la 23 aprilie, iar în iconografia ortodoxă apare ca un sfânt ecvestru pe un cal alb, ce simbolizează soarele şi puritatea celestă.
Sângeorzul reprezintă un vechi zeu al vegetaţiei, peste care biserica ortodoxă l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Sângiorzul şi Sâmedru sunt sărbători foarte importante în calendarul pastoral, acestea delimitând vara pastorală (între Sângiorz şi Sâmedru) de iarna pastorală (între Sâmedru şi Sângiorz). Sângeorzul este apărătorul ţarinelor şi al vitelor, dezlegătorul rodului în toate, cel care “bate cu bici de foc codrul ca să înverzească şi sloboade norii ca să plouă”. În ţinuturile carpatice, există o legendă care spune: “în vremea când era şi Sf. Gheorghe om pe pământ, toate apele de băut s-au fost oprit şi nu era decât un singur loc de unde trebuia să ia apă fiecare familie. Acel loc însă, era păzit de un balaur înfricoşător, care cerea în schimbul apei câte un suflet. Tot în timpul acela, sosise vremea ca să dea şi împăratul un suflet. El nu avea decât o fată pe care, deşi o iubea ca pe lumina ochilor, a gătit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, îndurându-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe să răpună balaurul. Împăratul, voind să-l răsplătească, i-a făgăduit fiica de soţie, dar Sf. Gheorghe a răspuns că lui nu-i este dat să se căsătorească, ci să-l slujească pe Dumnezeu, făcănd bine pe pământ”.

Această legendă nu este întâlnită numai în oralitatea populară, ci şi în iconografia religioasă şi îl înfăţişează pe mucenic ca pe un oştean frumos, ecvestru pe un cal alb, ucigând balaurul.

La Sângiorz suie oile la munte şi are loc «măsurişul laptelui», sau «ruptul sterpelor». După o iarnă fertilă între Sâmedru şi Sângiorz, urmează o vară sterilă, dar în care ovinele şi caprinele dau omului un randament economic maxim.

Această perioadă se încheie toamna la Sâmedru, când toate oile, împreună cu ciobanii lor, coboară în sate la iernat până primavăra următoare.

De Sângiorz, în satele din Câmpia Transilvaniei, «…vreo 10-12 feciori, cu sau fără muzicanţi, umblă cu ”moroiu” prin sat. Moroiul este un fecior împodobit cu frunză verde de mesteacăn. Ceilalţi feciori sunt îmbrăcaţi în haine rele şi se vopsesc pe faţă cu funingine ca să nu fie recunoscuţi (un fel de măşti). Moroiul are în mână o ”jordoaie”, iar măştile au cofe pline cu apă. La fiecare casă strigă: Lele, ouă,/Că de nu te plouă! După ce li se dau ouă, măştile aruncă apă peste gazdă. Unii feciori, profitând de această distracţie, se urcă-n pod şi fură slănină. La terminarea udatului feciorii se aruncă în râu. Apoi merg la o fată sau la un fecior, unde se ospătează cu ”ratută” din ouăle adunate, după care urmează o petrecere cu muzicanţi, ca la Jocul satului. Acest obicei este un rit agrar. Prin versurile de mai sus, măştile invocă ploaia.” Dr. Dejeu Zamfir – „Cântece, dansuri şi obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”.

Odată cu legendele, se perpetuează credinţele şi practicile ca oamenii să se stropească cu apă “neîncepută” din fântâni şi izvoare, pentru a dezlega belşugul, să pună crengi de rug la porţi, să ungă uşile, poarţile, ferestrele şi hornul cu usturoi, închinindu-se lui Dumnezeu şi Marelui Mucenic, stăvilind în acest fel intrarea spiritelor malefice care bântuie noaptea.

Credinţe:

- „cine se spală în dimineaţa aceastei zile cu rouă, toată vara va fi sănătos şi nu-i vor ieşi pete pe obraz. În ajunul zile de Sf. Gheorghe, fetele se spală pe faţă cu rouă pentru a fi mai frumoase şi mai atrăgătoare” – Simion Florea Marian

- „în ziua de Sf. Gheorghe spală-te pe picioare până în răsărit de soare şi te scaldă în acea zi de mai multe ori, că nu vei fi bolnav de friguri" - Artur Gorovei

- „sprinten iute, harnic şi îndemânatic la lucru în decursul anului poate fi doar acela care este urzicat în această zi” - Simion Florea Marian
Maria Golban Șomlea

Tradiţii pascale în arealul transilvan

2017-03-31T16:13:00.001+03:00

Considerată cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin, Paştile se celebrează la o dată variabilă.

După primul sinod de la Niceea din 325, s-a stabilit ca Sărbătorile Pascal9e să fie celebrate în prima duminică după o lună plină, începând cu data echinocţiului de primăvară. Potrivit cercetătorilor Vaticanului cuvântul „Paşte” derivă din ebraică „pesah” (פסצ), care semnifică trecere. În Vulgata s-a tradus cu expresia „transitus Domini” (trecerea Domnului) devenită în engleza iacobină „passover”. (http://ro.wikipedia.org/wiki/PaÅŸtele_creÅŸtin) De peste două mii de ani, la vremea stabilită după dogmă, satele noastre româneşti se pregătesc pentru marea sărbătoare, oamenii încercând să fie mai credincioşi şi mult mai buni. Datina n-ar fi împlinită fără legile nescrise ale pământului, fără obiceiurile care cuprind practici şi rituri, iar neîmplinirea acestora ar arăta o lipsă a credinţei, care, implicit, ar atrage forţele malefice asupra omului şi a pământului. După respectarea “Postului mare” şi după sărbătorirea “Sâmbetei lui Lazăr” şi a “Floriilor”, satele româneşti trăiesc cu evlavie tragedia ”Săptămânii Patimilor”, pentru a ajunge lumina “Sfintelor Paşti”, miracolul “Învierii lui Hristos”, «luarea Paştilor». În Săptămâna Paştilor, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti: pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie terminate. Pe lângă covoare, lăicere, icoane şi blide cu ştergare, gospodinele împodobesc odăile şi cu mlădiţe de salcie de la “Florii”. În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile pregătesc Pasca şi Ouăle Roşii, simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii.

“Cea mai de seamă coptură, pe care o mănâncă românii, este Pasca” - Simion Florea Marian. Plămădită din faină de grâu curat, gospodinele îi dau forma şi culoarea soarelui, o umplu cu brânză de vaci, o ung cu ou, iar deasupra îi modelează o cruce din aluat. Pasca se duce la biserică pentru a fi sfinţită, apoi se mănâncă sacramental.
Tradiţia ne spune că în noaptea ce premerge Joia Mare se deschid mormintele, iar sufletele morţilor se întorc la casele lor. Acum se aprind Focurile de Joi-Mari, care se presupune că încălzesc sufletele celor plecaţi dintre vii, dar şi că deţin valenţe purificatoare pentru întreaga gospodărie. În satele comunei Mărgău (jud. Cluj), în Săptămâna Mare, de luni până joi, se aprind focuri în gospodării. În credinţa că vor fi apăraţi de orice rău, membrii familiei sar peste foc spunând: - Să nu ne mânce purecii! - Să nu ne mânce şerpii! Tot acum, în satele comunei Cojocna (jud. Cluj), familia căreia i-a decedat un membru în ultimul an împodobeşte o creangă de pom cu nouă covrigi, nouă turte, nouă bomboane şi o duce la biserică pentru a fi sfinţită. După slujbă, cei care beneficiază de „darurile pomului” sunt copiii şi oamenii sărmani din comunitate, urmând ca ramura să fie pusă pe mormântul celui pentru care s-a împodobit. Acest gest ritualic simbolizează legătura dintre cele două lumi, cea reală şi lumea imaginară a celor „plecaţi”.
O alta tradiţie interesantă vorbeşte despre „nunta urzicilor”, adică înflorirea şi încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat, din această zi căpătând valenţe apotropaice.
În Joia Mare se înroşesc ouăle, existând credinţa că ouăle fierte şi înroşite în această zi nu se strică pe tot parcursul anului.
„Joimăriţa” - zeiţa antropomorfă a morţii - era sărbătorită de către romani în noaptea ce încheie Joia Patimilor.Imaginea acestui personaj mitologic reprezenta un monstru cu capul uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Zeiţa era adesea asemuită cu Muma Pădurii, sau cu o zmeoaică.
La origine, acest personaj mitic reprezenta moartea, iar apariţia îi era legată de ritul funerar al geto-dacilor, care implica incinerarea defunctului. După creştinarea dacilor, treptat, rolul acestei zeiţe s-a schimbat.
În tradiţia românească, „Joimăriţa” era reprezentarea unei sfinte frumoase, care locuia departe, în păduri, ori pe vârfurile celor mai înalţi munţi şi care pedepsea femeile şi fetele leneşe, mai ales pe cele care nu terminau de tors inul, cânepa şi lâna până în Joia Neagra. Pedeapsa pe care „Joimăriţa” o aplica era arderea mâinilor, a părului, a degetelor şi a unghiilor. Spaima celor leneşe era sporită la vederea uneltelor pe care zeiţa justiţiară le avea cu ea: oale de lut cu foc sau jar şi vătraiele încinse.
Conform tradiţei populare din Oltenia, Muntenia, Banat, Dobrogea, Moldova şi sudul Transilvaniei, „Joimăriţa” vine pe la casele oamenilor în noaptea ce desparte Joia Mare de Vinerea Mare.
Conform tradiţiei, în ziua de Paşti oamenii au locuinţele curate şi alimentele rituale pregătite. Pasca, ouăle roşii şi mielul constituie elemente purtatoare ale simbolului sacrificiului pascal şi al Învierii, al regenerării, al purificării şi al veşniciei, alimente consumate sacramental. În dimineaţa primei zile de Paşti, toţi membrii familiei se spală pe faţă cu apă (neîncepută) dintr-un vas în care au fost puse un ou roşu, un ban de argint şi o crenguţă de busuioc, spunând: "Să fiu sănătos/sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, să fiu dorit/ă şi aşteptat/ă aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti, să fiu iubit/ă ca ouăle în zilele de Paști", apoi se trece peste faţă moneda de argint, zicând: "Să fiu mândru/ă şi curat/ă ca argintul şi văzut/ă ca busuiocul". Fiecare gest ritualic al sărbătorii reprezintă o dimensiune simbolică aparte. În acest sens, un exemplu îl constituie şi îmbrăcatul, care, aici, are rol de înnoire. Datorită exis
tenţei unei credinţe conform căreia de Paşti este bine să ai straie noi, odinioară, fetele şi tinerele neveste coseau cămăşi pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat semnificaţia era şi mai puternică, acestea urmând a purta noile cămăşi atât la biserică, cât şi la joc. În Ţara Moţilor, toaca de la biserică este dusă în noaptea de Paşti în cimitir, unde feciorii satului au sarcina de a o păzi cu străşnicie. Dacă toaca va fi furată, cei care n-au reuşit s-o păzească au obligaţia să ofere o masă bogată, în caz contrar, „hoţii” vor fi gazdele ospăţului.
În Maramures, există credinţa că îţi va merge bine dacă prima persoana care îti intră în casă va fi un bărbat. În dimineaţa de Paşti, copiii merg la prieteni şi la vecini să anunţe Învierea Domnului, iar gazdele îi răsplătesc cu ouă roşii.
În Câmpia Transilvaniei, de Paşti avea loc un obicei cu scop moralizator, numit „brişcălitul”. „În ziua de Paşti se pedepseau acei feciori care încălcau morala satului în ”postul mare”. Printre feciori erau aşa numiţii ”poliţei”, care aveau ca sarcină urmărirea comportării tinerilor pe parcursul celor 7 săptămâni dinaintea Paştilor. Când unul dintre feciori comitea o greşeală, poliţeii spuneau: ”Noa, p-aiesta scrieţi-l sus, că la Paşti vine la brişcălit”. Într-adevăr, la Paşti se adunau la Casa jocului toţi feciorii, se alegea o comisie de judecată formată din patru judecători, iar feciorii cu pricina erau supuşi la judecată. În funcţie de gravitatea faptelor lor, ”poliţeii” le aplicau pedepse cu lovituri de nuiele peste spate.” Dr. Dejeu Zamfir – „Cântece, dansuri şi obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”.
Superstiţii de Paşti: „Cine doarme în ziua de Paşte, îi va ploua şi i se va strica fânul în polog”. Artur Gorovei - Credinţi şi superstiţii. „Cei care mănâncă miel, n-au voie să dea oasele la câini, ci trebuie să le îngroape sub un măr, pentru a fi până la Paştele următor frumoşi şi sănătoşi ca mărul. Cojile de ouă se dau pe apă, ca să le dai de ştire şi blajinilor că soseşte Paştele. La Paşte, cine merge la biserică să-şi pună un ou roşu în sân, ca tot anul să fie roşu şi frumos, iar fetele să aibă peţitori”. Adrian Fochi – Datini şi eresuri.

Maria Golban Șomlea

Tradiţii în „Prier”

2017-03-31T07:00:00.001+03:00

Numele popular al lunii este moştenit din latinescul aprilis.

În această perioadă timpul este prielnic pentru holde şi vite.

Dacă în aprilie timpul este friguros şi secetos, se anunţă sărăcie. În această lună continuă semănăturile de primăvară, se închid ţarinele pentru păşunat, se formează turmele, se tund oile înainte de a urca la munte şi se construiesc sau repară oboarele pentru vite.

Ca în celelalte luni ale anului şi în aprilie sunt sărbători cu dată fixă: Ziua Păcălitului, Antipa, Sângiorzul, Marcul Boilor, dar şi sărbători cu dată mobilă: Lăzărelul, Moşii de Florii, Floriile, Joimari, Paştele, Paştele Blajinilor etc., care cuprind o serie de practici şi obiceiuri tradiţionale, grupate în cele două scenarii rituale de înnoire a timpului: Paştele şi Sângiorzul.

Lăzărelul - este ceremonialul cetei de fecioare pe care acestea, în Sâmbăta Floriilor, îl dedică zeului vegetaţiei.

Personajul central este Lăzăriţa, îmbrăcată în rochie albă şi coroniţă din flori de lămâiţă pe cap. Aceasta se plimbă cu paşi dansanţi în interiorul cercului format din surate, pe melodia cântecului care, conform legendelor, povesteşte drama eroului vegetaţiei: „flăcăul i-a cerut mamei sale să-i facă azimă, însă ea nu l-a ascultat. Lazăr a plecat la pădure cu turma sa şi s-a suit într-un copac pentru a scutura frunze la oi. Craca pe care stătea s-a rupt, iar Lazăr, din nefericire, a murit.. Multă vreme l-au căutat surioarele lui până i-au găsit trupul neînsufleţit. L-au adus acasă, l-au scăldat în lapte dulce şi l-au îmbrăcat în frunze de nuc”.

Momentul culminant este marcat de hora veselă a colindătoarelor care simbolizează învierea şi metamorfozarea lui „Lăzărel” în flori şi vegetaţie. Moartea şi renaşterea anuală a eroului, reconstituite de textul folcloric, păstrează amintirea ceremoniilor antice, dedicate zeilor vegetaţiei: Dionysos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris.

Fetele care „umblă cu „Lăzăriţa” sau cu „mireasa” primesc de la cei cărora le-au cântat, ouă sau bani.

O altă legendă povesteşte: „Lazăr era un flăcău care într-o sâmbătă a vrut să mănânce plăcinte. Fiindcă mama sa nu a avut timp să îi facă, Lazăr a murit de poftă. Mama l-a plâns şi i-a cerut lui Dumnezeu să nu le ierte pe femeile care nu fac plăcinte în Sâmbăta lui Lazăr”.

Acesta este motivul pentru care în Sâmbăta Floriilor femeile coc plăcinte şi le dau săracilor de pomană, în special celor care au copii mici. Plăcintele se fac şi pentru ca Lazăr să se roage lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor.

Tot în Sâmbăta Floriilor, în Maramureş se face o pâine din grâu, numită „floare de grâu”, care se împarte tuturor membrilor familiei, crezându-se că cei care mănâncă din ea se vor revedea şi pe cealaltă lume.

În această seară, în Transilvania şi Banat, fetele pun sub un păr altoit o oglindă şi cămaşa pe care o vor îmbrăca de Florii, astfel încât a doua zi de dimineaţă Soarele să răsară peste acestea, dându-le valenţe pentru farmece de sănătate şi dragoste.

Se spune că în această zi morţii aşteaptă la porţile raiului.

Floriile – este ziua intrării lui Isus în Ierusalim, înconjurat şi întâmpinat de mulţimea creştinilor cu ramuri de finic şi recunoscut ca împărat al lumii. De-a lungul timpului, sărbătoarea s-a suprapus peste cea dedicată zeiţei romane Flora. În lucrarea "Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român", Ion Ghinoiu ne spune : «în timpurile vechi, sărbătoarea era dedicată zeiţei romane a florilor: Flora, creştinii suprapunând acestei figuri evenimentul «Intrării Domnului în Ierusalim». Este primul praznic împărătesc cu dată mobilă, numit şi Duminica Stîlparilor, popular Florii sau Flurii. Numele derivă din latinescul Floralia, sărbătoare a vegetaţiei. Prima menţiune a sărbătorii la Ierusalim datează din secolul al IV-lea şi este consemnată în amintirile de călătorie ale pelerinei Egeria. Prăznuirea se face numai duminica, asemenea sărbătorii Paştilor. La români, importanţa sărbătorii este sporită de interdicţiile de muncă şi sacrificiul ritual al peştelui, denumit "Dezlegarea la peşte". Pentru creştini, peştele - ihtios în greacă - este un simbol hristic. La semnificaţia veche, de reînviere a naturii, s-au adăugat funcţii şi semnificaţii noi, legate de cultul moşilor şi strămoşilor, pomeni, curăţarea mormintelor etc.

Creştinii ortodocşi aduc la biserică crenguţe de salcie, simbolul fertilităţii, pentru a fi sfinţite. Cu acestea împodobesc icoanele, geamurile, uşile. În unele zone ale ţării, în biserică se sfinţesc crengile de salcie care au fost culese în ajun de copii, sub îndrumarea dascălilor. Acestea sunt împărţite credincioşilor la sfârşitul slujbei şi se duc acasă. Le este atribuită putere protectivă şi tămăduitoare. Local, în ziua de Florii se scoate mărţişorul făcut cadou la 1 martie şi se agaţă într-un măceş sau într-un pom înflorit, se aerisesc hainele etc. Arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi. Adaptările se datorează condiţiilor diferite în care trăiesc popoarele, dar esenţa vegetală este aceeaşi. Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrînd în oraş călare pe un măgar întîlnindu-se frecvent în pictură».

În ultima duminică din postul Paştelui, toată lumea merge la biserică pentru a lua ramuri de salcie, sfinţite de preoţi. În această perioadă a anului, salcia este mereu înflorită, exprimând expresia fertilităţii şi a reînvierii naturii.

Din aceste ramuri se fac coroniţe si se pun la icoane în casele credincioşilor. De asemenea, se spune ca e bine să te încingi cu ramuri de salcie ca să nu te doară mijlocul.

Numită în calendarul religios şi în cel popular, “Florii”, ziua se celebrează şi ca sărbătoare a florilor de primavără, a pomilor în floare, a salciei înflorite, sacralizată prin legende şi practici rituale.

O legendă, semnalată de folclorista Elena Niculiţă Voronca, spune despre “Sfânta Floarea” mult-binevoitoarea oamenilor, că alunga iarna “bătând-o cu mâţişori de salcie” ca să n-o ajungă “Sângiorzul”.

În tradiţiile populare româneşti, «Floriile» se sărbătoreau în două zile: «Sâmbăta Floriilor» sau «Moşii de Florii», închinată morţilor, moşilor şi strămoşilor, ca o “zi a neamului şi a pământului” şi «Duminica Floriilor», sau «Staurele Floriilor» – sărbătoarea întâmpinată cu crengi de salcie şi flori, care amintesc ramurile de finic din lumea primilor creştini.

Există chiar o legendă a salciei, care datează de la sfârşitul veacului al XIX-lea, iar una dintre variante spune: “Maica Domnului vrând să ajungă la locul unde Fiul Său era răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat zadarnic de toate buruienile ca să o treacă dincolo şi niciuna nu a vrut, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o. Maica Domnului a binecuvântat-o ca să fie dusă la biserică, s-o slujească preoţi şi să se încingă oamenii cu ea ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului”.

În Sudul Transilvaniei şi Munteniei se aruncă mlădiţe de salcie sfinţită peste semănăturile de grâu sau cânepă, pentru a fi apărate de “fulger, de grindină şi de străjile care iau mana roadelor”.

Fetele împletesc cununile de salcie pentru a se lega “surate”, şi a se “liora” în a doua zi de Paşti.

Focul viu (Ajunul Sf. Gheorghe)

Focul viu este focul magico-religios adus de Prometeu din lumea zeilor.

În mitologia greacă regăsim Focul viu aprins de zei şi întreţinut de vestalele casei. De-aici a rămas tradiţia ca focul să fie aprins de bărbaţi şi doar întreţinut de femei.

La începutul primăverii, de regulă în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, „Focul viu” este aprins de feciori, fie în gospodăriile din sat, fie la stâni, acolo unde urmează să păşuneze animalele toată vara.

Datina, reprezentativă în calendarul pastoral, este un ritual arhaic, practicat până nu demult în majoritatea satelor româneşti din Maramureş, Apuseni, Ţara Zarandului, Câmpia Transilvaniei (Valea Mureşului, Turda).

„Există scrieri ale lui Ion Muşlea care atestă existenţa tradiţiei acestui foc viu şi în judeţul Cluj, ultimele mărturii aparţinând satului Bonţ (Fizeşul Gherlii) din perioada anilor ‘60-’70”, ne povesteşte etnologul Aurel Bodiu.

Pentru aprinderea focului magic, datina arată folosirea exclusivă a lemnului şi a unei bucăţi de iască. Prin frecarea a două lemne uscate, sau prin răsucirea unei nuiele, cu ajutorul unui vârtej, într-un lăcaş special făcut în tocul uşii, se obţin primele scântei ale „Focului viu”. După ce iasca se aprindea, era transferată în mijlocul unei grămezi de paie. Când fumul se ridica, era îndreptat spre grajdul vitelor, existând credinţa că fumul „Focului viu” are puterea de a "curăţa vitele" şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure "mana”.

După "purificarea" simbolică a turmelor, tinerii şi copiii care au asistat la ceremonialul „curăţirii prin fumul Focului viu” al vitelor, sar peste foc cu credinţa că acest rit îi va proteja de "rele şi necazuri", făcându-i "uşori şi sprinteni", peste an. „Purificarea" oamenilor şi a turmelor prin intermediul „Focului viu” echivalează în spiritualitatea tradiţională românească cu "biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară, asupra întunericului şi a frigului de iarnă". Tot în această credinţă îşi află rădăcinile şi prescripţia: "Focul viu" nu trebuie să se stingă niciodată", acesta fiind întreţinut şi păstrat cu multă grijă. Se spune că la casa sau stâna cu "Foc viu "este mare noroc şi nimic rău nu se poate apropia”.

Stingerea focului reprezenta o adevărată problemă, iar recuperarea sa era foarte dificilă, din acest motiv, pedeapsa pentru cei care erau vinovaţi de stingerea/pierderea Focului viu era foarte aspră, aceştia fiind obligaţi să-l reaprindă, dar să dea şi câte o oaie grasă.

În judeţul Cluj, la Mărişel, mai dăinuie şi azi practici legate de „Focul viu”, termen pe care localnicii îl ştiu şi ca denumire a unei boli de piele (bube pe corp). Ei spun că această boală nu trece, decât dacă cel „bubat” este spălat cu apa în care s-au stins cărbuni din focul aprins conform ritualului.

Din cenuşa „Focului viu”, împreună cu diverse plante, lapte şi grăsime, unii ciobani ştiau să prepare leacuri pentru tratarea bolilor la animale şi oameni, dezvăluind astfel şi latura curativă a Focului viu, substitut simbolic al Soarelui.

Sângiorz - 23 aprilie

În calendarul bisericesc, Marele Mucenic Gheorghe este celebrat la 23 aprilie, iar în iconografia ortodoxă apare ca un sfânt ecvestru pe un cal alb, ce simbolizează soarele şi puritatea celestă.

Sângeorzul reprezintă un vechi zeu al vegetaţiei, peste care biserica ortodoxă l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

Sângiorzul şi Sâmedru sunt sărbători foarte importante în calendarul pastoral, acestea delimitând vara pastorală (între Sângiorz şi Sâmedru) de iarna pastorală (între Sâmedru şi Sângiorz.

Sângeorzul este apărătorul ţarinelor şi al vitelor, dezlegătorul rodului în toate, cel care “bate cu bici de foc codrul ca să înverzească şi sloboade norii ca să plouă”.

În ţinuturile carpatice, există o legendă care spune: “în vremea când era şi Sf. Gheorghe om pe pământ, toate apele de băut s-au fost oprit şi nu era decât un singur loc de unde trebuia să ia apă fiecare familie. Acel loc însă, era păzit de un balaur înfricoşător, care cerea în schimbul apei câte un suflet. Tot în timpul acela, sosise vremea ca să dea şi împăratul un suflet. El nu avea decât o fată pe care, deşi o iubea ca pe lumina ochilor, a gătit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, îndurându-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe să răpună balaurul. Împăratul, voind să-l răsplătească, i-a făgăduit fiica de soţie, dar Sf. Gheorghe a răspuns că lui nu-i este dat să se căsătorească, ci să-l slujească pe Dumnezeu, făcănd bine pe pământ”.

La Sângiorz urcă oile la munte şi are loc «măsurişul laptelui», sau «ruptul sterpelor». După o iarnă fertilă între Sâmedru şi Sângiorz, urmează o vară sterilă, dar în care ovinele şi caprinele dau omului un randament economic maxim.

Această perioadă se încheie toamna la Sâmedru, când toate oile, împreună cu ciobanii lor, coboară în sate la iernat până primavăra următoare.

De Sângiorz, «…vreo 10-12 feciori, cu sau fără muzicanţi, umblă cu ”moroiu” prin sat. Moroiul este un fecior împodobit cu frunză verde de mesteacăn. Ceilalţi feciori sunt îmbrăcaţi în haine rele şi se vopsesc pe faţă cu funingine ca să nu fie recunoscuţi (un fel de măşti). Moroiul are în mână o ”jordoaie”, iar măştile au cofe pline cu apă. La fiecare casă strigă: Lele, ouă,/Că de nu te plouă! După ce li se dau ouă, măştile aruncă apă peste gazdă. Unii feciori, profitând de această distracţie, se urcă-n pod şi fură slănină. La terminarea udatului feciorii se aruncă în râu. Apoi merg la o fată sau la un fecior, unde se ospătează cu ”ratută” din ouăle adunate, după care urmează o petrecere cu muzicanţi, ca la Jocul satului. Acest obicei este un rit agrar. Prin versurile de mai sus, măştile invocă ploaia.” Dr. Dejeu Zamfir – „Cântece, dansuri şi obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”.

Tradiții pascale în arealul transilvan

Maria Golban Șomlea

Tradiţii în Mărţişor

2017-03-01T15:57:00.001+02:00

Martie este prima lună din calendarul roman şi a treia din calendarul iulian şi gregorian şi este dedicată lui Mars, zeul războiului.

Rădăcina lingvistică a cuvântului originar se păstrează prin denumirile zonale: Mart, Mărţişor, Martiu, Germinar, Germinariu şi exprimă trezirea la viaţă a naturii înconjurătoare şi încolţirea seminţei semănate.

În luna martie încep lucrările de primăvară: aratul, semănatul, curăţatul livezilor şi grădinilor, scoaterea stupilor de la iernat, retezatul fagurilor de miere (leac în medicina populară).

Indiferent dacă data sărbătorilor este fixă sau mobilă, acestea constituie un străvechi început de an agrar, cu obiceiuri de o mare frumuseţe.

Se spune că în martie:

vor fi ploi în atâtea zile în câte va fi negură;
câte zile va fi rouă, în atâtea va fi brumă după Sărbătorile de Paşti iar în august vor fi neguri care vor cauza stricăciuni holdelor şi poamelor;
de nu va ploua, va fi pâine din belşug;
de va cădea Pastele în această lună şi va ploua, atunci cincizeci de zile va ploua sau va fi înnorat;
în 21 ale lunii ziua este egală cu noaptea şi Soarele intră în semnul Berbecului, timp prielnic negoţului şi călătoriilor;
de va fi tunet când intră Soarele în acest semn atunci va fi frică între oameni.

1 Martie – Mărţişor – Baba Dochia

1 martie este ziua în care celebrăm venirea primăverii şi sărbătoarea specific românească: “Mărţişor”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în dimineaţa zilei de 1 martie, mărţişorul era primit de copii de la părinţi, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul, de care se agăţa o monedă metalică de argint, sau uneori, de aur, se purta legat la mână, în piept, sau la gât. În funcţie de zona etnografică, mărţişorul era scos la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden), sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, porumbar, trandafir, păducel, vişin, zarzăr, cireş etc.) şi agăţat pe ramurile înflorite, astfel, purtătorii Mărţişorului nu vor fi arşi de Soare în timpul verii, vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi.
Mărţişoarele se dăruiau în perioada echinocţiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă. Aromânii puneau Mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie.

Se consideră că mărţişoarele sunt aducătoare de noroc şi fericire, de-aceea simbolurile tradiţionale sunt: trifoi cu patru foi, coşar, potcoavă sau inimă, la care se adaugă şnurul împletit din alb şi roşu. Firul roşu semnifică iarna, iar cel alb, primăvara.

Descoperirile arheologice ne arată că celebrarea primăverii în această zi, datează de acum opt mii de ani şi că pe vremea dacilor, simbolurile primăverii se confecţionau iarna şi se purtau doar, dupa 1 martie. În acele vremi, mărţişoarele erau constituite din mici pietricele albe şi roşii, înşirate pe o aţă, sau constau în monede atârnate de fire subţiri din lână, negru cu alb. În funcţie de tipul monedei, recunoşteai statutul social al celor care o purtau: aur, argint sau bronz. Dacii credeau că aceste amulete sunt aducătoare de frumuseţe şi fertilitate şi le purtau până când începeau copacii să înflorească, după care le atârnau de crengile acestora. Mărţişorul mai reprezintă şi funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului adunate într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara.

Prima zi de primăvară este şi ziua Babei Dochia, cea care reprezintă unul dintre importantele mituri româneşti.
Una dintre variantele acestui mit, povesteşte că, „Baba Dochia ar fi avut un fiu, pe nume Dragobete, care s-a căsătorit împotriva voinţei ei. Pentru a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, Baba Dochia a trimis-o la râu să spele un ghem de lână neagră şi să nu se întoarcă până când acesta nu se va face alb. Fata a spălat până au început să-i sângereze degetele, însă lâna, tot neagră a rămas. Disperată că nu se poate întoarce la barbatul iubit, fata a început să plângă. Plângea atât de tare, încât un fecior pe nume Mărţişor, a auzit-o şi apropiindu-se, a întrebat-o, ce s-a întâmplat? Fata i-a povestit, iar flăcăului i s-a făcut milă şi i-a oferit o floare roşie, cu care să spele lâna. Fata i-a mulţumit, a pus floarea în apă şi cu uimire a constatat cum lâna s-a albit. Bucuroasă, s-a întors acasă, unde a povestit ce i s-a întâmplat, numai că soacra nu s-a bucurat deloc, dimpotrivă a acuzat-o că feciorul Mărţişor ar fi iubitul ei. După această întâmplare, Baba Dochia a fost convinsă că a venit primăvara (altfel de unde să fi avut Mărţişor floarea?) şi a pornit cu turma spre munte. Pe drum, rând pe rând şi-a scos cele douăsprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Numai că vremea s-a schimbat, a început să ningă, să sufle vântul şi să îngheţe totul, chiar şi Baba Dochia împreună cu turma ei. Legenda spune că aşa s-au format Babele din Munţii Bucegi, această mărturie vie a mitului românesc”.

O altă variantă arată, cum îşi începe Baba Dochia urcuşul pe munte, alături de Dragobete, fiul său. Pe drum, pentru că începuse o ploaie de nouă zile şi nouă nopţi, baba a început să-şi arunce cojoacele îngreunate de apă».

Tradiţia ne spune că vremea schimbătore de la începutul primăverii, se datorează Babei Dochia care-şi scutură cojoacele de ploaie sau zăpadă. Dochia se ceartă şi cu ciobanii, care-i spun că încă nu e vremea urcatului la munte, dar şi cu Marte, căruia-i vorbeşte foarte urât. Supărat, Marte împrumută câteva zile urâte de la fratele lui mai mic Februarie, cu care o îngheată pe Baba Dochia.

Prima zi de primăvară semnifică şi intrarea în cele nouă zile ale babelor, când femeile îşi aleg una dintre acestea pentru a vedea cum le va fi norocul peste an.
Legendele Babei Dochia ne introduc în lumea satului românesc, la nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră, care aici redau, metaforic, opoziţia dintre Anul Vechi care moare şi Noul An care se naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi căldură, sterilitate şi fertilitate. Precum Ursitoarele care torc firul vieţii pruncului la naştere, Baba Dochia toarce firul anului la naşterea timpului calendaristic, primăvara. Întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Babei Dochia carpatice - zeiţa maternă, lunară şi echinocţială - se poate afirma cu certitudine vechimea multimilenară a obiceiului.

Pusul babelor

Repartizarea celor nouă sau douăsprezece zile ale Babei Dochia persoanelor de sex feminin dintr-o colectivitate (familie, vecinătate, serviciu), pentru a afla cum le va fi firea de-a lungul anului, este cunoscută sub numele de Pusul Babelor. Criteriul cel mai obişnuit pentru împărţirea zilelor este vârsta participantelor. Firea, sufletul, dar şi norocul persoanei se aprecia în raport cu vremea din ziua aleasă.

Buruiana lui Marte

Urzica este prima plantă comestibilă a primăverii, culeasă şi este dedicată zeului Marte. Această plantă este leac apreciat pentru vindecarea bolilor, colorant vegetal, iar din fibrele ei textile, se confecţionau saci.

În vechime se spunea că urzica, fiind plantă sacră, trebuie mâncată în anumite perioade ale primăverii: Zilele Babei Dochia, Săptămâna Patimilor, Sâmbăta Paştelui şi altele.

Zilele Babei

Ciclu de nouă sau doisprezece zile, corespunzătoare cu zilele în care Baba Dochia urcă la munte cu oile, este dedicat morţii şi renaşterii sezoniere a zeiţei agrare şi a timpului calendaristic în preajma echinocţiului de primăvară. Obiceiurile ş practicile magice de înnoire a timpului se concentrează, în prima zi a ciclului, 1 martie, numită zonal Dochia, Marte, Mărţişor şi în ultima zi, la moartea Dochiei, nouă martie, numită Moşi, Măcinici, 40 de Sfinţi.

Lăsatul secului de Paşte

Sărbătorile desfăşurate pe parcursul acestor două săptămâni sunt despărţite simetric de noaptea Lăsatului de Sec în Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader.

Sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec este cunoscută sub diferite denumiri zonale: Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaiţe etc. şi păstrează anumite elemente care sunt specifice nopţii dintre ani.

În Săptămâna Nebunilor, prima parte a ciclului, timpul îmbătrâneşte şi se degradează: apar mascaţii, se aud cuvinte şi expresii licenţioase, se strigă fetele nemăritate, se întorc spiritele morţilor care sunt îmbunate cu pomeni (Sâmbăta Părinţilor, Moşii de Iarnă, Moşii de Piftii, Moşii cei Mari). Dar, momentul culminant al ceremonialului nocturn îl constituie arderea simbolică a divinităţii sezoniere, care e reprezentată de o mască din paie de grâu.

În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viaţa intră în normal: spaţiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor şi focurilor rituale: roata de foc, Hodaiţele etc. Acum se fac urări de sănătate şi rod bogat, oamenii se împacă. etc. Nu lipsesc alimentele rituale: ouăle fierte sau coapte, piftiile, plăcintele, “cucii”, “brăduţii”, colivia lui Sântoader şi altele.

Caii lui Sântoader

După alungarea spiritului iernii, urmează un ciclu de 8 zile dedicat Cailor lui Sântoader, aceste reprezentări mitice hipomorfe care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paste. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale si practici magice, poartă diferite denumiri: Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.

Sântoaderii sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Schiop.

Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu şezători şi iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuinţa în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu mearg la şezătoare.

Sesizăm consecinţa practică a acestor credinţe care pun capăt şezătorilor începute în noiembrie, la Filipii de Toamnă. În această perioadă încep muncile agricole, iar tinerii trebuie să se odihnească în nopţile care, treptat, se micşorează până la solstiţiul de vară.

Cu unele diferenţe zonale, tradiţia a fost consemnată pretutindeni în ţară.

Zilele împrumutate

„Zilele împrumutate” este denumirea generică a timpului schimbător din această perioadă: ninsoare, lapoviţă şi vânt, care urmează după zilele Babei. Aceste zile le sunt dedicate păsărilor de pădure (în special celor migratoare), Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului, Ziua Cucului, sau mieilor care se nasc în această perioadă a anului (Ziua Mieilor). „Zilele împrumutate” primesc determinativul “zăpada”: Zăpada Berzelor, Zăpada Mieilor, Zăpada Rândunelelor etc., în raport cu condiţiile meteorologice.

Joile nepomenite

În opoziţie cu „Joile Pomenite” sau „Joile Nepomenite”, se află zilele bune de muncă pentru unele activităţi (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova). Acestea formează un ciclu de trei zile: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat) şi pentru cei care nu le respectă, acestea au un caracter nefast.

Vinerea Sântoaderului

Vinerea de după Lăsatul Secului de Paste îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader şi este aşteptată cu interes de fetele nemăritate şi de tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarbă cu întrebuinţări în medicina populară, în vrăji şi în descântece.

Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm: „Planta cunoscută sub numele de Iarba Mare sau Omanul era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paşti, să dea frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau şi scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare şi pâine pământul în care a crescut şi-l invocau pe Sântoaderul cel Mare:

"Toadere, Sântoadere,

Dă cosiţă fetelor

Cât e coada iepelor!".

În Transilvania de sud, fetele culegeau astăzi, pentru scalda rituală, frunzele altei plante, Popelnicul, şi o invocau tot ca pe o divinitate:

"Popelnice, Popelnice,

Eu iţi dau pită cu sare,

Tu să-mi dai cosiţă mare!".

Se credea că Homanul sau Iarba Mare apăra casa de primejdii, oamenii şi animalele de molime. De aceea, rădăcina se păstra, peste an, agăţată la grindă, purtată la căciulă de bărbaţi, la maramă sau tulpan de fete şi neveste. Cu ea se afumau copiii bolnavi şi locuinţa pentru alungarea răului.

În satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus, se spălau în seara de Sântoader pe cap cu leşie din parlangină, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau nevestele şi fetele în sân. Spălarea şi aranjarea părului marcau trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani şi intrarea lor în categoria fetelor de măritat. Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru căsătorie”.
Sântoaderul cel Mare

Reprezentare hipomorfă, temută şi respectată atât de supuşii săi, Caii lui Sântoader, cât şi de oameni, Sântoaderul cel Mare este numit zonal şi Sântoaderul cel Şchiop. Prin comparaţie cu oamenii “însemnaţi”, consideraţi răi şi periculoşi, ţăranii români cred că şi divinităţile temute sunt şchioape: Filipul cel Şchiop, Şchioapa (numele Ursitoarei care urseşte rău la naşterea copilului), Sântoaderul cel Şchiop şi altele.

9 martie – Mucenicii

În calendarul popular, această zi este numită Măcinici sau Mucenici şi reprezintă începutul anului agrar celebrat la echinocţiul de primăvară, la hotarul dintre iarnă şi vară, dintre zilele aprige ale Dochiei şi cele călduroase ale Moşilor.

În ziua de Măcinici au loc două sărbători de înnoire: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, aceasta se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor.

Sfârşitul zilelor babelor este marcat de această zi, când femeile fac măcenici pe care îi numesc sfinţişori sau bradoşi. Aceştia se fac în formă de opt sau de albină, amintind, prin formele antropomorfe ale figurinelor din aluat, sacrificii preistorice. Măcenicii se duc la biserică şi se împart la săraci. Tot acum se face şi o turtă în chip de om fără ochi, care se dă copiilor să o mănânce cu miere pentru morţii care, din greşeală n-au fost pomeniţi peste an.

O legendă povesteşte: „un om semăna mazăre de ziua Sfinţilor Mucenici. Văzându-l aceştia s-au plâns lui Dumnezeu căruia i s-a facut milă de om şi i-a rugat să-l ierte, sporindu-i recolta. Omul obţine o recoltă de 40 de ori mai mare, iar în anul următor, cuprins de lăcomie, încearcă din nou acelaşi lucru, însă când Sfinţii i se plâng lui Dumnezeu, care le dă voie să-l pedepsească fiecare cu câte o săptămână de boală.

Tot acum se fac si focuri cu gunoiul strâns din casă sau din curte iar tinerii sar peste foc. Cu o cârpă arsă se afumă gospodaria şi este bine să se pornească aratul.

Focurile de măcinici

Îngroparea spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii se realizează simbolic, prin aprinderea focurilor rituale în dimineaţa zilei de Mucenici - 9 martie (pe stilul vechi), echinocţiul de primăvară.

Focurile de Măcinici au roluri apotropaice: purificatoare, fertilizatoare. Fiind aprinse la echinocţiul de primăvară (stil vechi), este de presupus că funcţia principală rito-magică a focurilor de Măcinici a fost sprijinirea Soarelui pentru depăşirea momentului critic al echilibrului între lumină şi întuneric.

Scenariul ritual din ziua de Măcinici este simbolizat de câteva dintre obiceiurile acestei zile:

prepararea alimentelor rituale, denumite în funcţie de zone: Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi;
beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că în această zi e bine să bei 40 sau 44 de pahare cu vin;
deschiderea mormintelor şi porţilor Raiului pentru ca sufletelor celor „plecaţi” să se întoarcă printre vii;
aprinderea focurilor de Măcinici în curţi, grădini, în faţa caselor şi pe câmp;
purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea cu apă sfinţită; protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea lor cu cenuşa provenită de la focurile de Măcinici;
prepararea turtei de Măcinici pentru aflarea norocului în noul an;
retezatul stupilor (scoaterea mierii de albine);
tăierea primelor corzi de viţă de vie ş.a.

Baterea pământului cu maiurile

Baterea pământului cu maiurile sau cu botele este o practică magică pe care o efectuează copiii de Mucenici. Se spune că astfel se alungă frigul şi se scoate căldura din pământ, aduce sănătate şi noroc. În timp ce copiii lovesc pământul cu maiurile sau ciomegele, strigă:

“Intră frig şi ieşi căldură,

Să se facă vreme bună

Pe la noi pe bătătură!”

Prin anumite părţi se bate cu maiurile şi ciomegele în focurile aprinse prin grădini (Banat).

Uneltele cu care copii sau Moşii bat pământul ca să scoată căldura sau iarba sunt, de cele mai multe ori, făcute din aluat şi mâncate sacramental în ziua de 9 martie.

Beţia rituală

O reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale antichităţii este obiceiul de a bea de Mucenici, 40 sau 44 de pahare cu vin. Se crede că vinul băut acum, de-a lungul anului se transformă în sânge şi putere de muncă.

Dacă cineva nu poate să bea atâtea pahare cu vin, trebuie să guste, sau cel puţin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia.

Ziua cucilor

„Cucii” este denumirea ceremonialului de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului din prima zi după Lăsatul Secului de Paste. Feciori şi bărbaţi tineri, mascaţi, bat ritual cu opinca, acest lucru constituind o practică magică atestată doar în sudul ţării. Participanţii acordă o importanţă deosebită mascării în cuci, confecţionării glugii, pe care o lucrează cu multă iscusinţă. Îmbrăcaţi în fuste (ca femeile), cu gluga pe cap, cu un băţ în mână şi un clopot mare în spate, „Cucii” aleargă în prima dimineaţă după Lăsatul Secului (uneori în ziua Lăsatului de Sec), după copii, fete, femei, bărbaţi, pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau la pământ. Spre amiază, luau câte o nuia de care legau o opincă, apoi continuau alergăturile şi alte „lovituri” la spatele curioşilor. Seara, cucii merg în grup, din casă în casă, pentru a face horă în fiecare curte.

Credinţele localnicilor despre cuci:

cel ce se face cuc trebuie să se facă de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind, se va face diavol;
fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să-i afume pe cei fricoşi;
dacă cineva nu primeşte o lovitură de la „Cuci” în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an.

Cucul, pasărea-oracol atestată şi la vechii greci, avea un rol purificator: masca cucului alunga spiritele malefice cu sunetul clopotului, fertiliza fetele şi nevestele tinere prin atingerea acestora cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din glugă. Totodată, masca reprezenta, în totalitatea ei, scurgerea timpului.

Zilele Moşilor

După Zilele Babei Dochia, între Măcinici (9 martie) şi Alexii (17 martie), urmează un ciclu de 9 zile, perioadă în care vremea este relativ frumoasă. Acest ciclu este numit Zilele Moşilor. Dacă în acest interval apar zile friguroase, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt, acestea sunt numite, generic, „zile împrumutate”.

17 martie – Alexiile, Ziua peştelui

Această zi este sărbătoarea pescarilor, sinonimă cu Alexiile, are dată fixă şi este dedicată peştelui. În această zi, pescarii nu ies la pescuit, ajunează sau prind un peşte mic, îl descântă şi îl mănâncă în stare crudă.

Reprezentare mitică sezonieră, Alexie este numit patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi sau sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. Despre acesta se spune că ar încălzi şi ar deschide Pământul la 17 martie pentru a slobozi vietăţile pe care, tot el le-a închis la Ziua Crucii (14 septembrie).

Apariţia şi dispariţia vieţuitoarelor se întâmplă la cele două fenomene astronomice importante: echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă. Sărbătorile populare de la 17 martie şi 14 septembrie funcţionează ca hotare calendaristice care delimitează anotimpurile de bază ale anului: vara şi iarna.

O legendă spune: „Omul având mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie şi le-a încuiat într-o lacră, apoi l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, Alexie deschide, din curiozitate, lacra. Instantaneu, gândacii, lăcustele, insectele se răspândesc pretutindeni, în apa mării, în nisip, prin ierburi, în copaci. De-atunci, nu numai Pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii si gângănii. Iar pe Alexie, pentru că nu a ascultat, Dumnezeu l-a transformat în cocostârc ca să adune, între 17 martie şi 14 septembrie, insectele împrăştiate”.

La Alexie se curăţă ogrăzile, tarlalele şi oboarele, se aprind focuri prin grădini şi livezi, se înconjoară casele şi acareturile cu tămâie, pentru alungarea jivinelor şi insectelor, se leagă tulpinile pomilor fructiferi cu paie, să nu se caţere omizi pe crengi, se sună din clopoţel sau se face zgomot bătând din fiare vechi, pentru a speria şerpii, şopârlele, salamandrele, broaştele (Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat).

Zăpada berzelor

Ninsoarea care cade după încheierea Zilelor Babei este dedicată berzelor, primele păsări migratoare care poposesc primăvara la noi în ţară, iar cea din perioada următoare, poartă numele altor păsări migratoare: Zăpada Cucului, Zăpada Rândunelelor, Zăpada Sturzului. Această tradiţie este atestată în ţinuturile extracarpatice: Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia.
19 martie (2016) - Sâmbăta Sfântului Teodor/Sântoaderul - are loc în prima sâmbătă a Postului Mare.
În Panteonul românesc se formează alaiul Sântoaderului cel Mare, „Caii lui Sântoader” - reprezentări mitice hipomorfe. Se spune despre aceștia că sunt feciori voinici, cu coadă de cal în cioareci şi copite în opinci, îngeri în formă de cal sau cai furioşi, care interzic şezătorile şi petrecerile din timpul „Câşlegilor”, apar în nopţile din săptămâna aceasta în grupuri de câte 5-12 și pedepsesc fetele care lucrează în zilele lor de celebrare, jucându-le până le omoară. Pentru a se feri de ei, în aceste nopţi, fetele se închideau în case şi întorceau vasele cu gura în jos (pentru ca aceştia să nu se ascundă acolo). Împreună cu Baba Dochia, se spune că aceștia aduc vara iar cu Moş Nicolae, păzesc soarele să nu se refugieze în tărâmurile de miazănoapte şi să lase Pământul fără lumină şi căldură.
Dintre toţi caii lui Sântoader, cel mai periculos este Sântoaderul cel Şchiop sau cel Mare.

21 martie - Ţâr înainte – Ţâr înapoi

Denumirea populară a echinocţiului este „ţâr înainte – ţâr înapoi” şi reprezintă fenomenul astronomic din 21 martie, adică echinocţiul de primăvară (sau 23 septembrie, echinocţiul de toamnă).

25 martie –Blagoveştenia, Ziua cucului

“Bunavestire” sau “Blagoveştenia” este considerată cea mai mare sărbătoare echinocţială a lunii martie. În această zi, Arhanghelul Gavril i-a anunţat Fecioarei Maria “miraculoasa concepţie”, spunându-i: “Bucură-te Fecioară, cea plină de har, binecuvântat este rodul pântecelui tău…”.

În tradiţiile populare româneşti, această sărbătoare este considerată aproape tot atât de importantă precum Naşterea Domnului sau Paştele.

Mai era numită şi zi a dezlegării primăverii, pentru că de-acum încolţeşte iarba, înmuguresc pomii, are loc un nou început: în această zi sosesc rândunelele, iar cucul începe să cânte.

În ajunul Blagoveşteniei, oamenii îşi deretică locuinţele şi gospodăriile, aprind ruguri în livezi şi la raspântii de drumuri, înconjoară de trei ori casele şi grajdurile, afumându-le cu tămâie în oale de lut, pentru a alunga relele din preajma familiei şi a gospodăriei.

În satele din Transilvania, în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, se afumă pomii din livezi, pentru a fi feriţi de dăunatori şi pentru a avea rod bogat, pe când în vestul ţării se practică ritul de “ameninţare a pomilor” printr-un dialog între om şi pom, în credinţa că se provoacă îmbelşugată rodire.

Purificarea prin foc se asociază şi cu purificarea prin apă: femeile păstrează “apă de omat” cu care se spală pe faţă, stropesc locuinţele şi zestrea casei, oamenii şi animalele din gospodărie. “Apa de omăt” se păstrează şi pentru leac în cazul durerilor de cap, sau pentru deochi ori strigoi.

La vederea primelor rândunele, fetele se spală pe faţă cu lapte, sau apă de omat, într-un gest de purificare magică, cerâd frumusete şi curăţenie “la trup şi cuget” ca albul zăpezii, al laptelui sau al ghioceilor.

Magica purificare prin foc şi apă se mai asociază şi cu vacarmul de tălăngi, care se presupunea că alungă spiritele necurate. Feciorii înconjurau casa de trei ori, făcând zgomot cu tălăngi şi lanţuri, grăind:

“Fugiţi şerpi,

fugiţi broaşte

că v-ajung blagodatele

şi v-or rupe spatele”.

Tot în această zi se altoiesc pomii, se scot stupii de la iernat, iar turmele de oi se stropesc cu ”apă de omăt”, se afumă cu tămâie pentru a alunga boala şi a fi fertile.

Această zi, din apropierea echinocţiului de primăvară, se mai numeşte şi “ziua cucului”. Astăzi se provoacă ”forţa oraculară” a cucului, cerându-i să spună câţi ani va trăi cel care întreabă, iar cucul aduce bucurie de viaţă lungă celui ce îi cântă, sau tristeţe dacă pasarea zboară fără să cânte.

“Cucule, să-mi spui cinstit

Câţi ani mai am de trăit?”

Simbolul suprem al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii: naşterea (primul cântat) şi moartea (ultimul cântat). De aceea, el are tainice legături cu viaţa omului.

Se spune că e bine ca atunci când auzi cucul pentru prima oară în an, să ai bani la tine pentru “a-ţi spori norocul”.

Locul unde se aude întâia dată cântul cucului, în raport cu poziţia celui ce-l ascultă (în spate, în faţă, în stânga, în dreapta), sau locul unde este aşezat (pe o ramură uscată, pe o movilă, pe o grămadă de gunoi), repetabilitatea cântecului etc. reprezintă influenţe benefice: noroc, sănătate, căsătorie, sau malefice: boală sau moarte.

În folclorul românesc, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâhar, haiduc, părinte, soţ, ibovnic etc. dar pentru că este considerat simbol al primăverii, al timpului frumos şi al dragostei, îi sunt iertate toate.

În cântecele de dor şi jale, cucul este o sursă de inspiraţie melancolică, iar în creaţiile a căror temă este despărţirea fraţilor sau a soţilor, amplifică sentimentul de înstrăinare şi singurătate. Prin cântecul său, cucul prevesteşte venirea primăverii, dar şi norocul omului pe acel an. La auzul primului cânt al cucului, e bine să fim veseli, curat îmbrăcaţi, şi cu bani în buzunar.

Prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, cucul marchează succesiunea a două fenomene astronomice importante: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară: “Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta şi cântă necontenit de la Bunavestire până la Sânzâiene sau până la Sânpetru”.

Conform tradiţiei, la Sânziene cucul se îneacă cu orz şi nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare, apoi glasul său este înlocuit cu cel al ciocârliei şi al privighetorii, chiar dacă numele îi rămâne cântat în doinele româneşti, colinde, proverbe şi zicători, sau este transpus simbolic în arta populară pe cămăşi, catrinţe, ştergare, obiecte sculptate în lemn, sau pe oale de lut.

În ornitologia românească, nu este nici o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe.

Pretutindeni, duce sau aduce cu el dorul de viaţă şi speranţa că după fiecare sfârşit, există un nou început.

Barza

Odată cu venirea primăverii, sosesc păsările migratoare, printre care şi barza, purtătoare a multor semne şi simboluri:

dacă berzele pleacă din vreme, se spune că iarna va fi grea şi lungă;
dacă berzele pleacă târziu, oamenii spun că iarna va fi scurtă şi călduroasă;
se spune despre cine vede barza, că rămâne singur, mai cu seamă fetele şi feciorii (necăsătoriţi) ;
dacă se aprinde undeva o casă, barza vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul.

Lipsind din peisajul rural pe timpul iernii, barza deţine valoare calendaristică şi meteorologică. Este o pasăre aşteptată cu nerăbdare şi primită ca un oaspete drag.

Legenda brânduşii

„Brânduşa de primăvară şi brânduşa de toamnă au fost două surori frumoase, alungate în frig de mama lor vitregă: pe una a alungat-o într-o primăvară timpurie iar pe alta într-o toamnă târzie. Văzându-le necăjite, Dumnezeu le-a prefăcut în flori. De-atunci ele se tot caută, fără să se poată întâlni vreodată. Una, floarea celor vii, înfloreşte primăvara, iar cealaltă, floarea celor morţi, înfloreşte toamna.

Se spune că cine va aduna brânduşe de primăvara şi le va uni în cunună cu cele de toamnă, ca ele să-şi spună dorul, apoi le va da drumul pe apă, face o faptă bună, pentru care Dumnezeu îi va ierta multe păcate”.

MĂRŢIŞORUL ÎN CREDINŢELE POPULARE

2017-02-28T14:29:00.000+02:00

Mărtişorul este denumirea populară a lunii martie, reprezintă simbolul primăverii şi, conform arheologilor, datează de peste opt mii de ani.
Obiceiul mărţişorului, sărbătorit la 1 martie, este specific poporului român, iar originile lui se află în credinţele şi practicile agrare.
Strămoşii noştri sărbătoreau Anul Nou la 1 martie, luna care purta numele Zeului Marte, ocrotitorul câmpului şi al turmelor, cel care simbolizează renaşterea naturii.
Vechii traci atribuiau aceste virtuţi Zeului Marsyas Silen, cel despre care se crede că ar fi inventat fluierul. Acestui zeu i-au fost dedicate sărbătorile primăverii, ale florilor şi fecundităţii naturii. Firele, la început albe şi negre apoi albe şi roşii, erau confecţionate din fire de cânepă sau lână, iar mai târziu, din bumbac şi formau un şnur înnodat în forma cifrei 8. De acest şnur se legau monede din aur, argint, sau bronz, dar şi fire de iarbă, muguri sau flori. Femeile dace purtau monede sau pietricele asociate cu fire de lână roşii şi albe pentru a avea noroc şi copii. Metalul din care erau confecţionate monedele-mărţişor semnificau statutul social al celei care-l purta, iar cele două culori reprezintă continuitatea vieţii după moarte, victoria binelui asupra răului, a primăverii asupra iernii (alb = iarnă, roşu = primăvară). Cele care purtau mărţişoare din pietricele, le vopseau în alb şi roşu, le înşirau pe o aţă şi le purtau la gât. Într-o altă interpretare, culoarea roşie (foc, soare, sânge) era atribuită vieţii, adică femeii, iar albul (apa, norii) înţelepciunii bărbatului, împletirea celor două culori simbolizând unirea forţelor care dau naştere vieţii. Alb şi roşu sunt culorile cu care se împodobesc primele oi care intră în stână, dar şi primul plug ieşit la arat, sunt simboluri ale sexelor, folosite atât în bradul de nuntă, cât şi la cel de înmormântare.
Fetele purtau mărţişorul până când înfloreau pomii, apoi îl legau de trunchiul acestora, iar cu moneda, la Sf. Gheorghe, îşi cumpărau brânză şi vin roşu. Credeau că astfel vor avea tot anul o faţă albă, frumoasă şi îmbujorată. „Cine voieşte ca Mărţişorul să aibă efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate” - Simion Florea Marian.
În prima zi de primăvară, ţăranii noştri obişnuiau să pună funii roşii şi albe în ramurile pomilor din livezi pentru a atrage rod bogat, la coarnele vitelor, la porţile grajdurilor, la torţile găleţilor, pentru îndepărtarea deochiului şi a duhurilor malefice, dar şi pentru invocarea puterii regeneratoare a vieţii.
La începutul secolului XX, mărţişorul se dăruia copiilor în dimineaţa de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui.
Se spune despre cei care poartă mărţişorul că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, drăgăstoşi, bogaţi, norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români. În unele zone, mărţişorul se poartă pe perioada zilelor Babelor, sau până la Florii, apoi se agaţă de crengile unui pom din grădină. Se crede că, dacă pomul va rodi, purtătorul mărţişorului va avea noroc. În satele de munte şi deal, mărţişorul se pune pe cornul sau măceşul înflorit. Mărţişorul rămâne peste veacuri "funia anului", care, adună laolaltă cele 12 luni, în cele două anotimpuri străvechi ale calendarului popular, vara şi iarna.
Baba Dochia reprezintă o zeitate agrară, asociată cu Diana şi Iuno din panteonul roman şi cu Hera şi Artemis din panteonul grec.
La 1 martie, această reprezentare mitică începe să moară pentru a renaşte la 9 martie (Măcinici), ziua echinocţiului de primăvară din calendarul iulian. Această moarte simbolică reprezintă hotarul dintre anotimpul geros şi cel călduros, moartea anului vechi şi renaşterea noului an. „Dochia este o zeitate feminină sezonieră, care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului, cu numărul de cojoace purtate în spate formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar moartea ei în ziua echinocţiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi şi renaşterea anului nou” - Ion Ghinoiu - Sărbătorile şi obiceiurile la români.
În cultura românească, alături de „Mioriţa” - mitul existenţei pastorale, „Meşterul Manole” - mitul estetic, „Zburătorul” - mitul erotic, se află „Traian şi Dochia" - mitul etnogenezei românilor.

Într-o variantă a mitului Babei Dochia, Traian îl reprezintă pe împăratul roman care-a cucerit Dacia în anii 105-106 d.Ch., iar Dochia este fata regelui dac Decebal. Urmărită de Traian, care se îndrăgostise de ea, Dochia, îmbrăcată în ciobăniţă şi mânându-şi oile, fuge pe muntele sacru Ceahlău. Maica Domnului o salvează, prefăcând-o împreună cu turma ei într-o stâncă ce poate fi văzută şi azi. Obiceiul alegerii celor 9 zile "cosmogonice" ale Babei Dochia de către fetele sau nevestele dintr-o comunitate este cunoscut sub numele „Pusul Babelor”. Se spune că aşa cum va fi vremea în ziua aleasă, aşa va fi şi sufletul sau firea persoanei, însorită sau înnorată, frumoasă sau urâtă. Zilele cuprinse în perioada 1-9 martie sunt numite Zilele Babei, iar vremea instabilă din această perioadă se datorează caracterului capricios al Babei Dochia.
În Datinile şi credinţele poporului român, Elena Niculiţa-Voronca redă câteva variante ale legendelor din Bucovina şi Moldova. Una dintre acestea ne arată: „Baba Dochia cică avea o noră pe care a trimis-o să-i aducă fragi. Să te duci să îmi aduci fragi, că de nu, vai de pielea ta. Fata a plecat plângând. De unde sa ia ea fragi la vremea de iarnă? Merge ea ce merge prin pădure şi vede lângă un foc doi moşnegi care erau Dumnezeu şi Sfântul Petru. Întrebând-o de ce plânge, ea le povesteşte şi atunci Dumnezeu îi spune să ţină poala şi-i aruncă o lopată de jăratec, spunându-i ca până acasă să nu se uite să vadă ce i-a dat. Când a ajuns acasă, erau fragi! N-am zis eu ca au să fie?, a zis baba. De-amu mă duc şi eu cu caprele mele la păscut. A mâncat fragii, şi-a pus 12 cojoace, şi-a pus furca-n brâu şi a pornit. Da' Dumnezeu, da câte-o furtună, şi-apoi soare. Ea atunci se dezbrăca de câte un cojoc şi-l întindea şi tot aşa până s-a dezbrăcat de toate cele 12 cojoace, iar când nu a mai avut ce îmbrăca, a îngheţat.”
Se spune că în Ceahlău este o stâncă despre care se crede că ar fi Baba Dochia împietrită.
Aşadar, Baba Dochia simbolizează zeitatea feminină care moare şi renaşte anual, iar zilele urcuşului pe munte, echivalente cu numărul cojoacelor purtate în spate, formează ciclul de renovare rituală a timpului.
Conform legendelor populare, legătura dintre divinitatea precreştină şi Mărţişor provine din credinţa că, acesta din urmă, ar fi fost tors chiar de către Baba Dochia.

Maria Golban Șomlea

Tradiţii în „Făurar”

2017-01-31T01:00:00.000+02:00

„Faur” este denumirea populară a lunii februarie şi vine de la meşterii fauri ai vremurilor străvechi, lucrători ai fierului, care pregătesc uneltele de muncă pentru deschiderea sezonului agrar. Pentru că are 28 de zile, sau 29 în anii bisecţi, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului. Vremea acestei perioade reflectă capriciile copilului Faur: când acesta râde, vremea e frumoasă, când e supărat şi plânge, suflă viscolul şi pietrele crapă de ger. „Numele şi reprezentarea lui alegorică se întâlnesc într-un basm mitic în care este vorba de legenda lunii februarie. În general, Anul este personificat printr-un moş cu vie pe rod şi 12 feciori, care purtau numele celor 12 luni. Cei doisprezece feciori au lucrat la vie, au cules-o, au făcut vin şi l-au pus într-un butoi mare, dându-i 12 cepuri la nivelele corespunzătoare vinului, pentru lunile anului. Cepul de la fundul butoiului era cepul lunii Făurar, deoarece era fratele cel mai mic, şi el lua ceea ce rămânea în butoi. Fiecare frate trebuia să bea în luna lui de la cepul lui, care era suprapus lunii anterioare. Fratele cel mic bea mereu de la cepul lui. Fraţii mai mari aşteptau să le vină rândul după ce se termina partea celui mic. Dar Făurar, pasămite, de frig ce era bea mereu de la cepul lui. Când au vrut sa bea în ordinea vârstei, ceilalţi nu mai aveau vin în butoi, pentru că, pe cepul lui Februar, feciorul sorbise tot vinul de deasupra. Fraţii ceilalţi îl fugăresc să-l omoare, însă Prâslea prinsese puteri de atât vin ce băuse şi scăpă nevătămat” (Romulus Vulcanescu, Mitologie română).
În această lună se încheie şezătorile şi pentru că se apropie sezonul agrar, repararea uneltelor, pregătirea seminţelor pentru semănat şi alte preocupări economice trec în plin plan.
Prima zi a lunii februarie este şi prima sărbătoare a calendarului pomicol, viticol şi agricol şi îi este dedicată Sf. Trif.
O legendă din Moldova ne spune că Trif era un petrecăreţ care, într-o zi, pe când îşi ara ogorul, a văzut-o pe Maica Domnului trecând cu Isus de mână spre biserică. Neştiind cine e, Trif a tuşit dupa ea, iar Maica Domnului, supărată, i-a spus: „Nebunule, fie azi ziua ta şi mâine va fi a mea!”, după care, s-a întors din drum. De-atunci, lui Trif i se spune Trif Nebunul, iar sărbătoarea sa este ţinută cu o zi înainte de sărbătoarea Maicii Domnului. Se mai spune că Trif i-a pazit pe Maria şi pe Iisus de câinii Sfântului Petru, care, fiind ocupat cu păşunatul vitelor, nu era atent la aceştia. Dorind să-l răsplătească, Sfânta Fecioară l-a făcut stăpân peste insecte.
În această zi, femeile lipesc cu pământ crăpăturile de prin casă, pentru a lipi ochii şi gura viermilor sau insectelor dăunătoare. Tot acum, pentru ca lăcustele să nu mănânce porumbul vara care vine, se dă de pomană o strachină cu mălai.
În Transilvania şi Banat, în prima zi din făurar, bărbaţii curăţau livezile, ardeau crengile uscate şi stropeau pomii cu „apă neîncepută” şi sfinţită, apoi, prin formule magice, invocau soarele.
Focul şi apa reprezintă elemente purificatoare şi apotropaice, iar soarele este aducătorul luminii şi al căldurii.
Tot în această zi se desfăşoară şi obiceiul Arezanul sau Gurbanul Viilor - ceremonial bahic de origine tracică, Dacă în cazul altui scenariu al morţii şi renaşterii divine prin foc - Focul lui Sâmedru - îndemnul este: Hai la Focul lui Sumedru!, aici, dis de dimineaţă, se strigă: Hai să mergem la Gurbanu! La acest ceremonial participă doar barbaţii, care, îmbrăcaţi de sărbătoare, pornesc înspre câmp, la plantaţiile cu viţă de vie. Fiecare bărbat merge la via sa şi dezgroapă sticla cu vin pe care a îngropat-o în toamnă, taie corzi de viţă cu care se încinge peste brâu, îşi face cununiţă pe cap după care efectuează diverse practici magice menite să garanteze rodul bogat şi protecţia împotriva dăunătorilor. După toate-acestea, bărbaţii de adună în jurul unui foc aprins pe un deal, unde mînâncă, beau, joacă, sar peste foc stropindu-l cu vin şi arzând corzi de viţă uscată. La lăsarea serii, se întorc în sat cu făclii aprinse şi continuă petrecerea, de astă dată împreună cu familiile. Astfel, se presupune că Anul Vechi - reprezentat de corzile de viţă uscată şi vinul aruncat peste foc - prin ritul funerar de incinerare, se transformă în An Nou.
Stretenia. În 2 februarie, iese ursul din bârlog. Dacă este vreme frumoasă şi îşi poate vedea umbra, e semn că iarna a trecut şi nu se mai întoarce, însă dacă nu e soare, ursul nu-şi poate vedea umbra şi se va întoarce în bârlog pentru încă şase săptămâni. În tradiţia populară, această zi este numită „ziua ursului”.
Dacă în această seară va fi lună plină, înseamnă că anul va fi unul bogat.
Tot în această zi, are loc Târcolitul Viilor. În "Calendarele poporului român", Antoaneta Olteanu descrie obiceiul astfel: "Capul familiei merge la vie în dimineaţa acestei zile cu bundăretele (un fel de caltaboş) şi plosca sau sticla de vin în traistă. Acolo dă ocol, o dată sau de trei ori, viei şi se opreşte la colţurile plantaţiei, unde oficiază următorul cult: taie câte o bucată din bundărete şi o pune pe pământ, lângă butucul de vie, retează o coardă de viţă, unge tăietura cu funingine adunată de pe vatra focului şi amestecată cu untură, picură vin peste butucul de viţă, mănâncă o bucată de bundărete şi bea o gură de vin. În final se pronunţă o formulă magică, sub formă de monolog sau dialog: "Doamne, să-mi faci strugurii cât bundăretele!"; "Cum este bundăretele de mare aşa să se facă strugurii de mari!"; "- Bună dimineaţa, vie!" / "- Mulţumesc, Ilie!"/"- Faci vin sau te tai?"/"- Fac!", simultan cu gestica rituală. Coardele lăsate se pun în cruciş pe piept, se fac cununi aşezate peste căciuli, se aduc acasă unde se plantează, devenind "Norocul Viţei". Proprietarii se cinstesc din belşug şi se întorc acasă cu chiote şi veselie".
În Transilvania, această zi se ţine pentru a preveni „stretea” vitelor (fuga acestora în pădure vara).
A doua zi din făurar este ziua în care se celebrează Întâmpinarea Domnului.
http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/intampinarea-domnului-99039.html
Se crede că acum este vremea când „se întâmpină iarna cu vara”, timpul frumos al acestei zile indicând o vară călduroasă şi bogată, în timp ce vremea urâtă prevesteşte o vară rece, fără recolte îmbelşugate.
În perioada 1-3 februarie se sărbătoresc Martinii de iarnă, cei care apără vitele de lupi. Aceştia erau respectaţi, mai ales în mediile pastorale din Banat, prin interdicţii de muncă, pentru ca vitele să fie protejate de fiarele pădurii.
Filipii de Toamnă şi Martinii de Iarnă formează o pereche simetrică de sărbători, despărţiţi de Crăciun prin 40 de zile.
În aceste zile, gunoiul nu trebuie dat afara din casă, cărbunii nu se vor arunca în curte, în caz contrar, lupoaicele îi vor căuta şi mânca, asigurându-şi astfel fertilitatea.
5 februarie - Năvalnicul
Năvalnic era numele unui flăcău frumos, la vederea căruia toată partea femeiască îşi pierdea firea.
Legendă: „Se spune că odată, flăcăul cel frumos a ajuns într-o pădure prin care avea drum şi Maica Domnului. Locul era plin de copaci şi buruieni, iar drumul foarte încurcat din această pricină. Trei zile şi trei nopţi a rătăcit Prea-Sfânta până când, într-o dimineaţă, drept în zori, se întâlneşte în întunericul pădurii cu o babă îmbrăcată în cămaşă albă, umblând după buruieni de leac. Maica Sfântă o întreabă:
- Pe cine cauţi, bătrână a lui Dumnezeu, în zorii dimineţii?
- Heei, pe Năvalnic-voinicul, cel ce urseşte fetele, răspunse baba, şi am să-i fac de urât, să nu mai încurce cărările oamenilor!
Năvalnic, care pândea dintr-un tufiş, a ieşit la lumină, gata să ia viaţa bătrânei şi Maicii-Prea-Curate. Dar aceasta, cunoscându-l îndată l-a blagoslovit:
- Năvalnic eşti, năvalnic să fii. Între buruieni de dragoste eşti şi buruiană de dragoste să rămâi!”
Aşa a şi rămas: buruiană pentru leac de dragoste care creşte în păduri, în locuri anume ştiute de babe „făcătoare de dragoste”.
În zorii zilei de Sfânta Maria Mare, o babă însoţită de fete şi flăcăi chiuind, merg la pădure după Năvalnic. Tinerii ţin zahăr în mână, iar baba îmbrăcată în cămaşă albă, curată, zice: “cum năvăleşte lumea la zahăr, aşa să năvălească şi dragostea la voi în casă!”
Mai tare şi mai cu foc se chiuie când tinerii dau cu ochii de buruiana dragostei, de năzdrăvanul şi frumosul Năvalnic.
10 Februarie: Sf.Haralambie
În calendarul popular, despre Haralambie se spune că este sfântul care are putere asupra ciumei, holerei şi a morţii, de aceea sărbătoarea este ţinută cu sfinţenie în mai toată ţara.
http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-haralambie-99139.html
Iconografia românească îl înfăţişează pe Sf. Haralambie ţinând ciuma în lanţ. «În nordul Transilvaniei, în aşezările de pe Someş, în Bihor, oamenii duceau în această zi la biserică, mălai, grăunţe şi sare. După ce erau binecuvântate de către preot, le dădeau ca hrană animalelor din gospodărie, pentru a fi sănătoase tot anul. Păstrau însă o parte din această hrană a vitelor, ca leac pentru eventuale boli ale acestora” (Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania).
Se crede că dacă plouă în această zi, atunci va ploua 40 de zile. În vestul Transilvaniei, femeile coc un colac, îl rup în patru bucăţi pe care, apoi, le aruncă spre cele patru zări, ca jertfă pentru vieţuitoarele pământului. Tot în această zi, se face pomană pentru cei care nu au murit de moarte bună.
Un alt ritual care era săvârşit în această zi era confecţionarea cămăşii ciumei. «Într-o singură noapte, un număr de nouă femei, alese după anumite criterii, torceau tortul, năvădeau firele, ţeseau şi coseau cămaşa ciumei pentru a fi agăţată, înainte de ivirea zorilor, într-un copac de pe hotar, sau, pentru a fi îmbrăcată o păpuşă confecţionată din paie şi pusă în calea ciumei. În unele sate, prin gura acestei cămăşi, treceau toţi membrii obştii. Protecţia magică prin tragerea unei brazde cu plugul tras de boi negri de-a lungul hotarului, sau ameninţarea ciumei prin implantarea pe hotar a unui buştean de stejar cioplit cu chip om, care purta ameninţător un arc cu săgeţi într-o mână şi o sabie în altă mână, este atestată de documentele istorice (…). Cei atinşi de ciumă erau descântaţi, iar cei scăpaţi de moarte, cioclii, înmormântau victimele” (Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an).
11 februarie - Sfântul Vlasie.
Sfântul Vlasie este ziua în care încep să se întoarcă păsările călătoare. Pentru că Sf. Vlasie este socotit protectorul femeilor însărcinate, sărbătoarea este „ţinută” de către acestea pentru a „face” copii sănătoşi şi frumoşi.
O credinţă din Moldova spune că, cine respectă aceasta zi nu rămâne niciodată fără bani, iar cei care au pierdut ceva, vor găsi acel lucru dacă se vor ruga Sfântului Vlasie.
24 februarie – Sântion-Cap de primăvară - este ziua în care începe primăvara, ziua dedicată dragostei şi fertilităţii. Se presupune că azi „se sloboade glasul păsărilor”.
În sudul ţării, în această zi se sărbătoreşte Dragobetele (fiul Babei Dochia), identificat cu Cupidon în mitologia romană şi cu Eros în mitologia greacă. În unele zone, Dragobetele poartă numele Năvalnicul, flăcău care ia minţile fetelor şi tinerelor neveste. Se crede că datorită comportamentului său, cam obraznic faţă de Maica Domnului, aceasta l-a transformat în floarea cu acelaşi nume. Este ziua îndrăgostirilor, tinerii petrec, merg după flori, nu se ceartă ca să nu fie învrăjbiţi tot anul. În această zi, fetele îşi fac farmece de dragoste. Azi păsările se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile.
Se spune despre cei care au rămas fără pereche până azi, că vor rămâne tot anul singuri, la fel ca păsările care, neîmperecheate în această zi, vor rămâne fără pui, până la viitorul Dragobete.
Pentru a nu strica rostul împerecherii, în această zi nu se sacrifică păsări.
Cine nu sărbătoreşte Dragobetele, nu va avea parte de dragoste în cursul anului, iar cel care o face, va fi tot timpul îndrăgostit şi ferit de boli.
Fetele şi tinerele neveste se spală cu apă din „zăpada zânelor” (zăpada rămasă netopită până la Dragobete), pentru sănătate, tinereţe şi frumuseţe, pe care o folosesc şi pentru descântece de dragoste.
Meteorologie populară:
- dacă la Dragobete vor cânta bufniţa şi piţigoii, în curând vine primăvara;
- îngheţul şi vânturile de miazănoapte prevestesc an mănos;
- dacă este vânt, vara va fi secetoasă;
- dacă tună, vara vor fi furtuni şi grindină.

Note si bibliografie:
Romulus Vulcanescu, Mitologie română;
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român;
Maria Bocşe, Obiceiuri tradiţionale româneşti din Transilvania;
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an.

Maria Golban Șomlea

Sărbători de iarnă în satul românesc - tradiţii, obiceiuri, ritualuri

2016-11-14T19:09:00.005+02:00

Postul Crăciunului – perioadă de rugăciune, meditaţie creştină, perioadă în care aproape că nu este zi fără vreun obicei rămas din vremuri străvechi – începe la jumătatea lunii noiembrie. Odată cu începerea Postului Crăciunului, în satul traditional se instalează o stare de agitaţie. Lucrul la câmp s-a încheiat demult, grânele s-au pus bine la păstrare în fiecare gospodărie, iar acum toată atenţia comunităţii se îndreaptă înspre activităţi de pregătire a sărbătorilor de iarnă. Tot acum, încep şezătorile.

Lumea satului participa la şezătoare cu un sentiment ritualic, supunându-se rânduielii obştei tradiţionale. Obiceiul se raporta la destinul uman individual sau colectiv şi era, totodată, un obicei de iniţiere a tinerilor în muncă, joc şi viaţă, un loc de întâlnire a fetelor cu feciorii, un prilej de etalare a hărniciei şi inteligenţei. Spre deosebire de clacă, în şezătoare fiecare participantă lucra pentru ea, dar erau situatii cand lucrau si pentru gazda sezatorii. Şezătorile se organizau în special pentru torsul lânii sau al cânepii. Aici, femeile şi fetele prezente, cântau cântece satirice, spuneau snoave, poveşti, ghicitori, jucau tot felul de jocuri distractive, dar nu uitau nici să povestească tot ce se vorbea prin sat despre „unii şi alţii”. Se mâncau boabe de cucuruz fiert, fructe uscate, nuci, alune şi alte bunătăţi pregătite de gazdă, sau aduse de celelalte femei. Pentru ca la şezătoare să participe şi feciorii, se executau o serie de practici prin care aceştia erau aduşi la casa unde avea loc întâlnirea: ieşeau toate fetele afară, iar una dintre ele scutura gardul zicând: „io nu scutur gardu’, io-l scutur pă dracu’, dracu’ scutură ficiorii, să n-aibă stare şi-alinare, până la noi în şezătoare!” sau, doua femei se aşează spate în spate şi încearcă să dea cu ciurul, una printre picioarele celeilalte, spunând: „dă, să vie, - na, să vie, tăt un Petre şi-un Gheorghie!” (Ciucea, jud. Cluj). Dacă ciurul trecea printre picioarele celor două, fără a lua altă direcţie, era semn că feciorii sunt pe drum spre şezătoarea lor.

După venirea feciorilor, sporul lucrului scădea considerabil, aceştia luându-le fusul pentru a obţine drept plată „câte-o gura”, sau încurcându-le în alte moduri, scopul însă, fiind acelaşi: sărutarea drept răsplată. Aveau şi feciorii cântecele şi jocurile lor, care însă, nu le excludeau pe femei şi fete. În repertoriul obiceiului găsim cântece de cătănie, de înstrăinare, satirice, dar şi jocuri precum „gâsca”, „puricele”, care stârneau hazul celor prezenţi. Pentru tinerii satelor, şezătoarea reprezintă o experienţă existenţialistă fundamentală, cu caracter social accentuat, având ca finalitate căsătoria. Aici fetele şi feciorii se cunosc, leagă prietenii şi de cele mai multe ori, acestea duc la căsătorie.
Începutul iernii - Ne aflăm la sfârşitul anului, perioadă în care şi timpul pare c-a obosit şi e…bătrân. Acum e vremea „Moşilor„: Moş Andrei - 30 noiembrie, Moş Nicolae - 6 decembrie, Moş Ajun - 24 decembrie si Moş Crăciun - 25 decembrie. În decembrie (undrea) timpul mai are puţin de trăit. Anul Vechi pleacă, Noul An se pregăteşte să-i ia locul, iar oamenii sunt şi ei grăbiţi să scape de „Moşul” care nu le mai poate aduce multe. Cu toţii îl aşteptăm pe Noul An, plin de promisiuni şi speranţe. Anul care se pregăteşte să plece este alungat mai devreme, prin obiceiuri care se transformă în cerinţe pentru Noul An. Acum, tinerii se aleg în cete care urmează să anunţe dispariţia unui timp şi naşterea altuia, plin de speranţă.
Între 3 şi 5 decembrie sunt Zilele Bubatului. În această perioadă se spune că nu e bine să mănânci seminţe ca să nu faci vărsat (copiii).
În 4 decembrie este sărbătorită patroana spirituală a minerilor: Sfânta Varvara. În această zi, minerii nu lucrează, ci doar petrec.
În Transilvania, zilei de 6 decembrie i se spune Sânnicoară, iar în Muntenia, Moş Nicolae. Sărbătoarea reprezintă victoria binelui asupra răului și a luminii asupra întunericului. Personificare a timpului îmbătrânit, Mos Nicolae a preluat din Calendarul creștin numele și data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie). Episcop din Mira, Sfântul Ierarh Nicolae a trăit pe vremea împăraților păgâni Dioclețian și Maximilian (284-305). Pentru că a fost apărător al dreptei credințe în Iisus și pentru binecunoscuta sa bunătate, a fost făcut arhiereu. Copiii îl așteaptă cu multă nerăbdare pentru că, asemenea lui Moș Crăciun și Moș Nicolae aduce și împarte daruri. Tradiția pedepsirii copiilor neascultători cu nuielușa (lăsată în încălțări în noaptea de 5/6 decembrie), conform tradiției creștine, este din vremea în care Sfântul Nicolae îi pedepsea pe cei care nu respectau dreapta credință, lovindu-i cu nuiaua peste mâini. Se spune că în nopțile marilor praznice, oamenii pot să-l vadă pe Sfântul Nicolae stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu „în lumină mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori” (Tudor Pamfile).Conform credințelor românești, Moș Nicolae vine pe un cal alb, lucru care simbolizează venirea primei zăpezi, ajută fetele sărace la măritat, văduvele și orfanii, salvează corăbierii de la înec și apără soldații pe timp de război. „Dacă la informațiile etnografice și folclorice de mai sus adăugăm contextul favorabil în care este prezentat Sânnicoară în colinde, ca și poziția sa privilegiată în Panteonul românesc, putem afirma că acesta a fost un personaj mitologic al cărui cult se asemăna cu cel al Sântoaderului, Sângiorzului, Sântiliei și Sâmedrului. Sunt indicii că unele atribuții ale lui Sânnicoară au fost preluate, treptat, de sărbătorile vecine: Sântandrei și de sărbătorile de iarnă” (Ion Ghinoiu).
În această zi se stabilesc pronosticur meteorologice, se pun crenguţe de măr, păr sau cireş în apă, pentru a fi înflorite de Anul Nou. În acest fel se află cum va fi rodul livezilor, iar crenguţa înflorită se folosește ca sorcovă. În satul tradițional transilvan, cetele de feciori colindători se formau de Sânnicoară. De-acum până la Crăciun aceștia se întâlneau în fiecare seară pentru stabilirea repertoriului de colinde și repetarea acestora.
Una dintre cele mai cunoscute minuni făcute de Sfântul Nicolae:Un tată sărman avea trei fete. Fetele creșteau și odată cu ele și grija pentru fiecare zi. Pentru că venea vremea când trebuia să le căsătorească iar starea lor materială era precară, tatăl s-a hotărât să le vândă. Când fetei celei mari i-a venit sorocul, episcopul Nicolae, aflând despre intenția tatălui, a venit noaptea și a lăsat un săculeț cu aur la ușa casei. Același lucru l-a făcut și în cazul celei de-a doua fete. Când a venit vremea să se mărite și cea de-a treia fată, tatăl, curios să afle cine îi lăsa săculeții cu aur, a stat la pândă și l-a văzut pe Nicolae. Acesta, dându-și seama că a fost descoperit, a luat săculețul, s-a urcat pe casă și i-a dat drumul prin horn. Săculețul a căzut într-o șosetă care era pusă la uscat (de-aici a apărut tradiția de a pune șosetuțele si ghetele la șemineu). Sf. Nicolae l-a rugat pe tatăl celor trei fete să nu spună nimănui despre fapta sa, însă acesta nu a respectat rugămintea episcopului și a povestit tuturor. De-atunci, se spune că orice sărman primea un dar neașteptat îi mulțumea lui Moș Nicolae.
Ignatul porcilor – 20 decembrie - Sacrificarea porcului (care se va transforma în bunătăţi pentru masa de Crăciun) nu este un sacrificiu oarecare, pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu preţuit de toată lumea.

"Divinitatea Calendarului popular, legată de cultul focului şi soarelui, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Ignaţie Teoforul (20 decembrie) din calendarul ortodox, este numită Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului, substitut preistoric al spiritului grâului, şi ritul funerar de incinerare (pârlitul) acestuia în ziua de Ignat (Ignis-foc) sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti (...). Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morţii violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea (incinerarea simbolică a cadavrului), ciopârţirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea leacurilor (Unsoarea Oilor), alimente rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice etc. Toate acestea sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale zeului care moare şi renaşte, împreună cu timpul, la Anul Nou». – prof. Ion Ghinoiu Credintele strabune ne spun despre grăsimea porcului ca mai este folosită si la farmece, descântece şi prepararea leacurilor.

În unele zone, cu o zi înainte de tăierea porcului, se fierbe grâu din care mănâncă toți membri familiei iar ce rămâne, în dimineața următoare, se dă păsărilor din curte. Astfel se crede că toată gospodăria o să fie păzită de necazuri.  

În această zi, femeile aveau interdicții legate de tors, spălat și cusut, crezându-se că pe cele care nu respectă acest lucru „le găsește boala”.

Tradiții meteorologice legate de Ignat 

Grosimea splinei, când tai porcul de Ignat, prevestește cât de grea va fi iarna care vine. Dacă splina e peste tot groasă, iarna va fi grea de la început până la sfârșit. Dacă splina e doar la un capăt mai groasă, iarna va fi doar la început sau la sfârșit mai grea. Dacă splina e mai umflată la mijloc, iarna va fi mai grea prin ianuarie.

Primăvara este bine ca porumbul să fie seamănat în aceeași zi din săptămână în care a picat Ignatul. 

Ca să aibă parte de rod bogat, gospodarii adaugă în cuib și semințe de dovleac.
Colindatul - Ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou este deschis de obiceiul colindatului. „Fapt cunoscut astăzi şi atestat încă din secolul trecut, colindatul este legat, la români, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, sărbători care, de cel puţin un mileniu şi jumătate, sunt exclusiv creştine, indiferent dacă data aniversării a fost schimbată, în timp, din necesităţi de calendar sau din raţiuni teologice. Este evident că până în prezent studiile nu au urmărit descifrarea acestor legături şi semnificaţii creştine, mai ales la nivelul textului literar, cel mai accesibil şi, totodată, cel mai încărcat de asemenea specificitate. Considerăm că textele de colind, departe de a alcătui un fel de „bloc unitar”, pe ansamblul repertoriului, aparţin mai multor straturi succesive, a căror ordine de apariţie, în timp, ar putea fi stabilită cu un oarecare grad de aproximaţie. Primul strat, cel mai vechi, dezvoltă o simbolică creştină legată de credinţa din începuturi, din perioada imediat următoare apostolatului mergând până prin secolul al IX-lea. O a doua perioadă acoperă întregul ev mediu şi perioada de medievalitate târzie, de la noi, perioadă care deţine o doctrină teologică închegată, unitară, în care se puteau încadra toate conceptele fundamentale ale existenţei. În sfârşit, cea de a treia perioadă este cea a ultimilor 200 de ani, care a produs texte uşor de identificat şi analizat. Pentru descifrarea şi înţelegerea textelor din prima perioadă sunt necesare subtile şi profunde cunoştinţe teologice, unele din domenii foarte specializate ale teologiei”. Sabina Ispas în „O taina încifrată într-un text de colind”.

La colindat participă tot satul tradiţional, chiar dacă în anumite zone, mai ales în Transilvania, colindă doar copiii şi feciorii constituiţi în cete. Ceata de colindători este structura care stăpâneşte viaţa satului în timpul sărbătorilor. Amploarea colindatului este determinată de "Festum incipium" al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an, nuanţe de ceremonial. "Sărbătorile Crăciunului sunt aşteptate cu multă bucurie de toată lumea. În Postul Crăciunului hori şi nunţi nu se fac prin sate, pe nicăieri şi singurele prilejuri de adunări şi petreceri pe aceste vremuri nu sunt decât şezătorile, furcăriile sau clăcile de noapte, unde se lucrează de obicei puţin şi se petrece îndestul, vorbindu-se mai ales, cântându-se şi câteodată jucându-se. Prin urmare, tineretul are binecuvântatele pricini să aştepte deschiderea sau dezlegarea horilor, cari vor atrage dupa dânsele, după Bobotează, şi nunţile (...)”. - Tudor Pamfile - "Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., 1997. Colindele se caracterizează şi prin puterea de a crea o atmosferă optimistă, în care se formulează dorinţe şi speranţe, unele chiar fabuloase. Un exemplu îl poate constitui şi următoarea urare a piţărăilor (colindători copii) din Hunedoara: ”Câţi cărbuni în vatră, Atâţia peţitori la fată, Câte pietre pe râu, Atâtea stoguri de grâu; Câte aşchii la tăietor, Atâţia copii după cuptor." Colindatul este un ceremonial complex care, prin texte cântate sau strigate, iar uneori prin măşti, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice, transmite vestea morţii şi renaşterii divinităţii, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în Noul An, în special căsătoria fetelor. Cetele de colindători pot fi formate numai din feciori sau mixte, de la câteva persoane până la câteva zeci de colindători. «Cel mai viu şi mai bogat în repertoriu, apoi mai interesant ca obicei este în zonă Colindatul. Constituirea cetei de colindători, numiţi ”Juni” la Măguri, se face în şezătoare (habă,) sau la casa unui fecior, cu două săptămâni înainte de Crăciun. Conducătorul – taroste, birău, grăitor,– ales după un anumit cod, este investit cu mari responsabilităţi: să vegheze la buna comportare a tineretului pe toată perioada sărbătorilor, să organizeze repetiţiile, să angajeze şi să asigure masa la diferite case şi să plătească muzicanţii, să organizeze jocul, să adune banii de la tineret, să ”grăiască” colacul etc. Numărul tinerilor care alcătuiesc ceata este diferit de la sat la sat, aşa după cum şi numărul cetelor diferă după mărimea satelor. În Morlaca sunt împărţiţi de exemplu în josani, susani şi văleni” – Dr. Zamfir Dejeu în „Subzonarea etno-folclorică a judeţului Cluj”. „Moş Ajun şi Moş Crăciun sunt reprezentările mitice româneşti care au ajuns, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii. În această zi, mai ales copiii, colindă cu "Moş Ajunul” sau cu "Buna dimineaţa!” – "Bună dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi, sau nu ne daţi? Ne daţi, sau nu ne daţi?” – şi primesc în schimb mere, nuci, covrigi” - Ion Ghinoiu - „Sărbători şi obiceiuri româneşti”.
Pluguşorul şi Plugul mare - Plugul Flăcăilor - 31 decembrie - În satele româneşti, pe lângă bucuria şi fastul ce însoţesc trecerea dintre ani, ajunul Anului Nou continuă să fie marcat de o datină străveche al cărei nume şi ceremonial de manifestare diferă de la o zonă etnografică la alta: "Pluguşorul", "Uratul", "Urătura de Sfântul Vasile", "Buhaiul", "Plugul Mare", "Plugul flăcăilor".

Pluguşorul este un străvechi obicei agrar, simbolizând principala ocupaţie a ţăranilor români şi care are ca mesaj munca pământului (aratul, semănatul, seceratul, treieratul, rodnicia câmpului, belşugul semănăturilor, măcinatul grâului, cernutul făinii, facerea pâinii şi colăceilor, precum şi hărnicia şi sănătatea gazdelor). Primii porniţi cu Pluguşorul sunt copiii (doar băieţi), apărând apoi şi flăcăii care însoţesc "Plugul" tras de boi sau cai, astfel completând imaginea de poveste a sărbătorii. În ajunul sau chiar în ziua Anului Nou, ceata de flăcăi, cu bice, clopote şi plug sau buhai, pleacă prin sat, pentru a ura. Bicele şi harapnicele se fac din fuior de cânepă şi sunt groase, pentru ca, atunci când pocnesc, să răsune cat mai tare şi mai departe. Buhaiul este un vas de lemn, o cofă sau o putină, legat la gură cu piele de capră sau oaie, bine întinsă. Prin mijlocul acesteia trece o şuviţă din păr de cal, udată cu apă, care se trage cu mâna şi produce un zgomot asemănător cu mugetul unui bou (buhai). Foarte rar plugul şi buhaiul se folosesc împreună. Atunci când se foloseşte un plug adevărat, se trage o brazda în curtea gospodarului, se recită urarea aratului în acompaniamentul bicelor, a zgomotelor de buhai şi a strigăturii: "Mânaţi măăăi, hăi, hăăăăi!" Brazdă neagră revărsarăm - (după Constantin Brăiloiu şi Emilia Comişel) Hăi! Hăi! Ne scularăm Într-o sfântă joi, Cu plugul Cu doisprezece boi, S-arăm, arăm, Brazdă neagră revărsarăm. Se duse stăpânul nostru La luna La săptămâna, Să vază grâul de-i copt. Când el sosi, Îmi găsi Spicul cât trestia, Bobul cât mazărea. Atuncea stăpânul nostru Se duse la Obor: Lua nouă oca de fer Şi nouă de oţel, Făcu nouă secerele Şi nouă toporele, Dădu pe la nepoţi şi nepoţele Săcere grâul cu ele, Să secere din snop În snop, Să-l duă la arie. Se mai duse stăpânul nostru La Obor Şi cumpără doi boi Negri ca corbul Şi iuţi ca focul: Cu picioarele Treierau, Cu nările Vânturau, Cu coarnele În car puneau. Pe drum la moară pleca, Pe meşterul morar îl găsea Şi după ce măcina, Grâu acasă c-aducea. Dalba-i soţioară, de-l vedea, Mânicele-şi răsfrângea: Punea sita şi cernea, În copaie frământa, Frumos colac că făcea, La colindători că-l da. La anul şi la mulţi ani! În ţinutul Neamţului, în seara de Anul Nou, după lăsarea întunericului, pornesc să colinde adulţii, formând cetele Plugului mare. Această tradiţie se bucură de un prestigiu aparte, la această sărbătoare participând nu numai tinerii, ci şi vârstnicii. Ceata Plugului mare este însoţită de muzicanţi care merg pe lângă Plugul tras de boi sau cai. Participanţii sunt îmbrăcaţi cu toţii în straie de sărbătoare: cămăşi brodate, iţari albi, brâie roşii şi chimire, cizme, pieptare, sumane sau cojoace. Căciulile negre sau brumării de astrahan au „zgărduţe de mărgele şi salbe de iederă cu busuioc“, însemne ale rangului deţinut pe durata ceremonialului. Bătrânii povestesc despre fetele care fură aceste fire de busuioc, ca vor avea noroc tot anul. Elementul care separă Pluguşorul de Plugul Flăcăilor este însuşi plugul. Pus pe roţi şi împodobit cu brazi decoraţi cu panglici colorate, ciucuri, covrigi şi mere roşii, având în vârf un ştergar brodat, acesta conferă ritualului un statut special. Plugul este tras de două până la patru perechi de boi sau de cai. Odată intraţi în curţile gospodarilor, vătaful, adică şeful cetei, începe să recite Pluguşorul, acompaniat de sunetele buhaiului şi ale fluierului. La final, flăcăii trag brazda cu plugul în mijlocul curţii, în semn de belşug. Acest obicei îşi are rădăcinile în străvechea credinţă dacică a perpetuării vieţii, a unui nou început. Vechi izvoare atestă celebrarea Anului Nou toamna, apoi primăvara, crezându-se că, la echinocţii, forţele naturii pot influenţa viaţa. Considerând că anul este personificarea Soarelui, că se numeşte An Vechi înainte de miezul nopţii, apoi An Nou după ce renaşte, romanii au mutat sărbătoarea la 1 ianuarie, celebrând-o cu bucurie, masă bogată şi casă luminată. Obiectele simbolistice sunt mai încărcate, precum şi textul, deşi mesajul rămâne acelaşi ca în Pluguşorul copiilor.
Simbolul obiceiului purtat de copii este Sorcova, odinioară realizată din ramuri de măr, prun, cireş, sau trandafir, puse la înmugurit de Sf. Andrei şi împodobite cu beteală roşie. Copiii intră în casele oamenilor, îi lovesc uşor cu Sorcova, spunându-le:

Sorcova, vesela, Sa trăiţi, Să-mbătrâniţi, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir. Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare ca fieru', Iute ca oţelu', La anu' şi la mulţi ani! Când copiii şi-au terminat de rostit urările, Semănătorii, (cei care poartă în trăistuţe boabe de grâu, porumb, fasole) încep să arunce prin casă seminţe, cu credinţa că acestea vor determina belşugul recoltelor viitoare.
Semănatul Semăn grâu, semăn secară, Până seară să răsară; Până mâine să se coacă Pâine multă să se facă! Sănătate şi la mulţi ani! Anul Nou cu sănătate, Voie bună în bucate! Ploi la timp, Noroc la plug! S-aveţi parte de belşug, Să trăiţi, să-ntineriţi Întru mulţi ani fericiţi!
Vergelul "Vergelul este un ritual la care participă mai ales tinerii necăsătoriţi, dar şi părinţii acestora, în ajunul noului an. Cei care fac "Vergelul" doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă şi cu cine se vor căsători. Personajul cel mai de seamă aici este "Vergelatorul" sau „Goaga”, care urmează să "proroceasca viitorul". Ca elemente de recuzită sunt folosite, în primul rând, vergelele, nişte beţe anume confecţionate sau improvizate de la războiul de ţesut, o covată folosită la frământatul pâinii, două farfurii sau două cofe, cu sau fără apă, şi o faţă de masă sau un „lipideu”. Feciorii şi fetele, care participă la vergel, aduc cu sine câte un inel. Feciorii tocmesc muzicanţii şi aduc băutura, iar fetele mâncarea pentru petrecere. „În prezenţa birăilor de vergel tinerii introduceau inelele în câte-o cofă, separat fetele, separat feciorii. Sub privirile tuturor, goaga (acoperită cu un cearceaf ca să nu se vadă cum ”tomneşte” el inelele) amesteca inelele cu ajutorul vergelelor. Acum se cânta Hora vergelului: Scoate goagă, scoate Inel de-arginţăl În dejet mititel, Mire frumuşel. După aceste versuri ale cântecului, goaga scotea cu vergelele, din cele două cofe, câte două inele, urmând ca posesorii lor să formeze pereche. Cântecul se repeta până când erau scoase toate inelele, iar unul dintre birăi stropea prin surprindere pe tinerii participanţi. În continuare, cei sortiţi să fie pereche îşi petreceau împreună pe durata ce urma ca un preludiu nunţii lor deja proiectate” Dr. Zamfir Dejeu - „Subzonarea etno-folclorică a judeţului Cluj”.
Calendarul de ceapă - Cum se apropie miezul nopţii către noul an, ţăranii (mai ales cei din Apuseni) obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul care vine. Se folosesc de foile unei cepe mari, pe care le desprind şi le aşează în ordine, numindu-le după lunile anului. În fiecare dintre ele pun puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, se va vedea cât lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. În acest fel se va şti cum va fi vremea în fiecare dintre lunile anului care vine.
Pusul cănilor - este un obicei care se mai practică în această perioadă pentru pretendenţii la căsătorie. Femeile vârstnice aşează cărbuni, bani, un pieptene, o floare etc. sub o cană de pământ. Când tânărul sau tânăra nimerea sub cana ridicată cărbune, ursitul/a era brunet/ă, dacă nimerea o floare, viitoarea pereche era frumoasă ca o floare, dacă erau bani, era bogat/ă etc.
Ridicatul la grindă - în ziua de Sf. Vasile, în Oltenia, moaşa merge la casa micului prunc ducand un colac şi un ban de argint, daruri pentru copil şi părinţi. Pune colacul pe capul copilului, apoi îl ridică la grindă, urându-i să crească mare, să fie sănătos şi cuminte. Apoi moaşa este aşezată la masă şi ospătată cu toată cinstea.
Vasilca - obicei agrar care reprezintă jertfa grâului în ipostaza zoomorfă a Porcului. Este structurat după modelul colindelor cetelor de feciori şi se practică în ajunul sau în noaptea Anului Nou. Ţiganii obişnuiau să numească „Vasilca" urşii domesticiţi pe care îi jucau prin sate în ajunul sau dimineaţa Anului Nou. În vechime, când ţiganii erau încă sclavi, cereau de la domni capul porcului tăiat de Crăciun. Acesta era împodobit, iar în ajun, sau chiar de Anul Nou, era purtat pe la casele oamenilor, care îi răsplăteau cu bani sau produse alimentare. În perioada Anului Nou, se practică şi jocurile cu măşti, datini cu valoare documentara şi expresivitate artistică deosebite. Acestea constituie întruchiparea fantastică a unor zeităţi arhaice ale vegetaţiei: "Capra", "Brezaia", "Cerbul" "Turca" "Ursul", "Căiuţii", Frumoşii" etc., simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii, care, după aprecierea specialiştilor, leagă spiritualitatea românească de antichitatea greacă şi de civilizaţiile orientale.

În alte părţi, în noaptea de Anul Nou, flăcăii şi fetele merg la pomii din livadă cu busuioc şi fir roşu, cu ochii închişi, şi leagă firul de un pom. Dimineaţa merg să vadă pomul. După cum e pomul aşa va fi şi ursita. De e pomul mare şi fără noduri, e motiv de bucurie. După o altă tradiţie, ei aleargă prin curţile vecinilor aruncând cu seminţe de mei şi cânepă în geam. Cei din casă răspund „ca mine, ca mine”. Dacă cel care a răspuns e bătrân înseamnă că şi ursitul e la fel şi tinerii se întristează. Viitorul nu poate fi numai descifrat, dar şi influenţat. Aceasta este şi rolul colindelor şi urărilor care se fac în această perioadă.
Ajunul Bobotezei - 5 ianuarie În ajunul Bobotezei se ţine post. În această zi se mănâncă grâu fiert cu miere şi nucă, plăcinte cu varză sau ceapă, borş etc. Pentru a fi sănătoşi şi feriţi de necazuri, unii oameni ţin post negru. De asemenea, fetele fecioare speră să se mărite în acest an. În această zi se fac observaţii meteorologice, se ghiceşte viitorul şi se fac farmece şi descântece pentru dragoste. Astăzi, preotul se duce din casă în casă cu „Iordanul”, sfinţind casele şi pe locuitorii acestora. Se spune că din cauza gerului, în această noapte ouăle de corb se crapă şi ies puii, încercând să zboare. Tot în această noapte se deschid cerurile (ca la Ovidenie sau în noaptea dintre ani), iar celui care vede acest lucru, Dumnezeu îi îndeplineşte dorinţele.
Boboteaza (Iordanul, Botezul Domnului) - 6 ianuarie În Moldova şi Transilvania se practică Chiraleisa, obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat şi are loc la Bobotează. Este organizat de copii după modelul colindelor. În ajunul sau în ziua de 6 ianuarie, grupuri de băieţi intră în curţile oamenilor şi înconjoară casele, grajdurile, holdele, sunând din clopoţei, tălăngi, fiare vechi, rostind în cor versurile : “Chiraleisa, spic de grâu, Până-n brâu, Roade bune, Mană-n grâne!” În Bucovina, în dimineaţa acestei zile, oamenii aprind focuri, joacă în jurul lor şi apoi sar peste ele, acest obicei numindu-se ardeasca. „La Apă-botează, mai toţi românii aprind paie şi frunze şi fac pară mare şi după ce se miceşte para sar peste ea” - Simion Florea Marian Cuvântul Chiraleisa are la origine o formulă liturgică grecească şi în limba română înseamnă “Doamne miluieşte!”. În această zi, preoţii sfinţesc apele. Lângă apă se face Agheasma mare, din care oamenii iau şi îşi stropesc casele şi vitele, păstrând restul în sticle, pentru leac. Se spune că cine se aruncă în apă în această zi, va fi ferit de toate bolile şi că atunci când preotul aruncă crucea în apă, dracii ies şi fug pe câmp, însă ei nu sunt văzuţi, îi pot vedea doar lupii. Spun bătrânii noştri că dacă în ziua de Bobotează vremea e frumoasă, anul va fi bogat în pâine şi peşte.

În sudul ţării se practică Botezul şi Încurarea cailor (alergarea cailor pe câmp), ritual care are drept scop purificarea văzduhului (prin zgomote) de duhurile rele. Într-un colind de fecior, calul ameninţat că va fi vândut, răspunde:

„-Stăpâne, stăpâne, De vândut me-i vinde Da-ţi mai adu aminte An la Bobotează Pe gheţă răşneaţă, Caii potcoviţi Şi încă hrăniţi. Dar eu nici potcovit Şi nici hrănit Şi eu m-am silit Pe toţi i-am întrecut Pe cinste ţi-am făcut Ţie de voinic Mie de cal bun”. Toate aceste obiceiuri legate de Bobotează au o dublă semnificaţie: de alungare a spiritelor rele care bântuie libere de la Crăciun, dar şi de atragere a belşugului. „La Bobotează, când moaie preotul crucea în apă, toţi dracii ies din apă şi rătăcesc pe câmp până trece sfinţirea apelor. Şi nimeni nu-i vede afară de lupi care se iau după dânşii şi unde-i ajung, acolo se iau după dânşii” - Simion Florea Marian.
Sf. Ioan Botezătorul – Sântion - 7 ianuarie “Ultima zi a ciclului sărbătorilor de iarnă, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospeţele şi manifestările orgiastice. Petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizată în ziua şi noaptea de Sântion (7 ianuarie, a doua zi după Bobotează,) care pastrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisios, este numită, în judeţele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea şi Constanţa), Ziua Femeilor, Iordănitul sau Tontoroiul Femeilor. Ion Ghinoiu – Datini şi obiceiuri de Bobotează.
Iordănitul - De la Bobotează la Sf. loan, grupuri de feciori merg cu Iordanul. Ei împrumută busuioc şi agheasmă de la preot (folosite de Bobotează) şi merg pe la casele oamenilor, botezându-i şi iordănindu-i. Feciorii iau în braţe fiecare membru al familiei şi se învârtesc. Unii oameni se luptă cu aceştia ştiind că „iordănitorii” sunt ajutaţi de Sf. Ioan care dă putere şi celui care se luptă cu ei. Se spune că dacă un flăcău a fost „iordănitor” un an, trebuie să continue trei ani la rând.
Udatul Ionilor - Unul dintre cele mai comune nume la români este Ioan. În dicţionarul etimologic semnificaţia acestui nume este “cel de care Dumnezeu are milă". Patronul spiritual al celor care poartă acest prenume este Sfântul Ioan Botezătorul care se serbează în 7 ianuarie.

În Transilvania şi Bucovina, cei care sunt numiţi Ioan au o sărbătoare aparte, numită “Udatul Ionilor". Ritualul de botezare simbolică are integrat în el şi momente care amintesc de sărbătorile greceşti sau romane ale începutului de an. Prin analogie se poate ajunge şi la o asemănare cu ritualurile tracice care îi erau închinate lui Dionysos. În Transilvania (Tălmăcel jud. Sibiu), flăcăii cu nume de Ioan poartă un steag împodobit şi sunt urcaţi într-un car alegoric, gătit cu crengi de brad. Animalul înhămat, cal sau bou, este şi el împodobit cu betele colorate şi în acest fel, cu toţii, sunt purtaţi până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt botezaţi şi purificaţi de toate relele anului trecut, astfel, întreaga comunitate urmând să aibă parte de un an îmbelşugat. După acest ritual, se organizează joc, la care sunt invitate şi fetele. Sărbătorea este încheiată, de obicei, acasă la unul dintre Ioni, iar acesta îşi cinsteşte prietenii cu băutură şi colaci. În unele zone din ţară femeile duc plocoane moaşei care le-a ajutat să aducă pe lume copii. Are loc apoi o petrecere cu mâncare şi băutură, în timpul căreia femeile rup câte o bucată din colacul mare făcut de moaşă şi încearcă, după forma bucăţii de colac, să ghicească dacă vor mai avea copii şi dacă vor naşte fete sau băieţi. În alte zone se ţine „Tontoroiul femeilor”. Se spune că aceasta este adevărata zi a femeii, "8 Martie" fiind o invenţie a celor care locuiesc la oraş. Se crede că în această zi femeile sunt mai puternice decât bărbaţii lor cărora nu le gătesc nimic şi pe care nu-i ajută în gospodărie. Ele se adună acasă la o "gazdă", fac o petrecere cu lăutari fără să-i cheme şi pe bărbaţi, iar când ies pe uliţă îi prind pe bărbaţii întâlniţi întâmplător şi le cer câte o vadră de vin ca răscumpărare, altfel îi aruncă în râu sau îi "iordănesc" stropindu-i cu apă. În Bucovina, se pune un brad împodobit la porţile tuturor celor care poartă acest nume, iar Ionii dau o petrecere cu lăutari. În tradiţia populară, Sf. Ioan este naşul lui Iisus şi protectorul copiilor mici, pe care îi ajuta să nu moară nebotezaţi. Atunci când vremea se mai încălzeşte, se spune că Sf. Ioan a botezat gerul. O legendă spune că: „Sf. Ioan era un păstor de capre, care nu văzuse niciodată oameni. El se ruga sărind peste un butuc, înainte şi înapoi, zicând: „asta ţie, Doamne, asta mie, Doamne”. Văzându-l cum se roagă, nişte trecători l-au îndrumat către biserică. Sf. Ioan i-a ascultat şi, ducându-se la biserică, i-a văzut pe oameni cum îşi duc păcatele în spate, ca pe nişte snopi de paie. Crezând că aşa trebuie sa facă şi el, a luat în spate un snop de paie adevărat. Ca urmare, preotul a crezut că îşi bate joc şi l-a gonit din biserică. Sf. Ioan s-a întors la butucul şi la rugăciunile lui care îi sunt mai plăcute lui Dumnezeu”. În Bucovina, la porţile tuturor celor care poartă acest nume, se pune un brad împodobit, iar aceştia dau o petrecere cu lăutari. Românii au parte de tradiţii şi obiceiuri deosebite care, prin originalitatea şi caracteristicile specifice, leagă vechile timpuri de cele noi. Cele mai multe tradiţii sunt strâns legate de Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou.

Tradiţiile vechi poartă cu ele, peste timp, podoabe şi daruri ale pământului, înţelepciunea poporului şi credinţa în Dumnezeu.

Maria Golban Șomlea

Credinţe populare în Răpciune

2016-08-31T22:39:00.000+03:00

În viaţa satului tradiţional, luna septembrie se află la hotarul dintre moarte şi renaştere, închizând un ciclu şi deschizând drumul pregătirilor pentru o nouă viaţă.

În tradiţia românească, pentru că acum se raceşte vremea, septembrie poartă denumirea răpciune, dar şi viniceriu, acum fiind şi vremea vinului.
În septembrie începe culesul poamelor, se pregătesc gropile pentru altoi, dar e şi vremea soroacelor.

Prima săptămână din această lună îi este dedicată Sfintei Fecioare Maria (Naşterea Maicii Domnului).

În calendarul popular, Sântămăria Mică este hotarul astronomic dintre vară şi iarnă. Acum se închide pământul pentru reptile şi insecte, iar rândunelele pleacă spre ţările calde. Tot acum au loc târguri şi iarmaroace unde se vând şi se cumpără produse specifice acestui sezon.
Din această zi, venind vremea răcoroasă, bărbaţii nu mai poartă pălărie, ci căciulă.
Ţăranul român şi-a legat câteva activităţi practice de Sântămăria Mică:
• culegerea ultimelor plante şi fructe de leac;
• bătutul nucilor, pentru ca la anul să facă rod;
• semănatul grâului, orzului şi secarei;
• jupuirea cojii de pe ulmi (fibra vegetală folosită primăvara la legatul viţei-de-vie).
Înaintea datei de 13 septembrie, câmpurile de grâu trebuie arate şi semănate, spunându-se: să nu fii zgârcit la semănat, că te vei căi la secerat.
Încă se mai seamănă varză, spanac şi morcovi.
Tot acum se răsădeşte salata de iarnă, se culeg castraveţii copţi şi se adună seminţele coapte din grădini.
În cea de-a doua săptămână se celebrează Ziua Crucii, dar şi Suretiu/Cârstovul viilor, sărbătoare de care ţăranii noştri au legat culesul viilor, facerea mustului şi a vinului. Se pare că tradiţia are legătură cu vechea serbare Bacchanalia, organizată toamna, la culesul viilor. Bacchus în mitologia romană, Dionysos pentru traci şi greci, zeul vegetaţiei, al viţei de vie şi al vinului era însoţit la această serbare de către preotesele Bacchantes, îmbrăcate în piei de cerb şi purtând făclii aprinse. În vremurile noastre, sărbătoarea populară Cârstovul Viilor este în ziua când încep a fi culese viile, la Înălţarea Sfintei Cruci. În credinţa poporului român, strugurii ultimei tufe de vie nu se culeg nicodată, fiind lăsaţi prinos lui Dumnezeu şi păsărilor cerului. Aceştia se numesc Strugurii lui Dumnezeu. Considerată simbol al imortalităţii, viţa de vie este un motiv des întâlnit în iconografia popoarelor.
Legendele româneşti asociază viţa de vie cu sângele curs din rănile lui Isus răstignit pe cruce: „În coastă l-au înţepat,/Din coastă i-au curs/Sânge şi apă./Din sânge şi apă/Viţă de vie,- poamă;/Din poamă – vin./Sângele Domnului pentru creştini...” (Tudor Pamfilie – Sărbătorile de toamnă). În serile culesului se fac focuri din viţă uscată, în jurul cărora culegătorii petrec cu mâncare, băutură şi muzicanţi. În Transilvania, acest obicei poartă numele Suretiu.
De Ziua Crucii se pomenesc morţii dându-se de pomană ulcele noi cu miere sau apă şi un colac cu o lumânare deasupra. Aceasta este ziua în care toate vietăţile, ieşite din pământ de Alexii, se întorc în pământul care se închide, atât pentru animale, cât şi pentru plante. Se mai spune că în această zi, ştiind că în curând se vor usca, florile vorbesc între ele. Ziua Crucii este o zi prielnică pentru culegerea plantelor de leac.
În săptămâna a treia, gospodinele pregătesc proviziile pentru iarnă, iar bărbaţii pregătesc ţuica.
Cea de-a patra săptămână îi este dedicată lui Mioi, aducătorul de vreme bună.
Se spune despre Răpciune:
• la sfârşitul lunii se slobod berbecii (arieţii) pentru împerechere;
• dacă în Răpciune tună, în Faur va fi zăpadă mare şi an mănos;
• dacă Răpciune e cald, Brumărel e rece şi umed;
• dacă rândunelele pleacă devreme, e semn că iarna va veni repede;
• vântul din septembrie e aducător de belşug;
• dacă înfloresc scaieţii în această lună, toamna va fi frumoasă;
• căderea ghindei acum e semn ca iarna va veni curând.

Tradiţii în Cireşar

2016-06-01T00:00:00.007+03:00

A şasea lună a Calendarului gregorian poartă numele după Zeiţa Iuno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor măritate.

La români, în tradiţia populară, iunie se numeşte „cireşar” după primele fructe care se coc în această perioadă.

Se spune că:

- - dacă fulgeră şi tună în iunie, vara va fi ploioasă şi cu belşug la grâu;

- dacă plouă mult, se strică via;

- - dacă e secetă, va fi belşug la porumb;

- - dacă sunt omizi, recolta la grâu şi struguri va fi mănoasă;

- - nu se mână oile în locuri umede să nu facă gălbează;

- - acum se seamănă ridichile şi guliile de toamnă, conopida de iarnă şi se sapă viile a doua oară.

În această lună vegetaţia ajunge la maturitate.

Cea mai lungă zi din an este 21 iunie, ziua solstiţiului de vară.

Tot în această lună, la 24 iunie, conform calendarului popular, ţăranul român sărbătoreşte Sânzienele sau Drăgaica, iar după calendarul creştin, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Sânzienele - sărbătoarea solstiţială care ne aminteşte de divinitatea lunară, echinocţială şi agrară, identificata cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec, protectoare ale lanurilor înspicate de grâu şi ale femeilor măritate.

Sânziana sau Drăgaica sunt denumiri date, în funcţie de zonele etnografice, unei zâne care, conform unor vechi credinţe, pluteşte peste păduri în ziua solstiţiului de vară, împreună cu alaiul nupţial format din zâne fecioare.

Conform scrierilor etnologice, ritualurile acestei sărbători le întâlnim în spaţiul balcanic într-un areal foarte larg, fiind cuprinse de întreaga cultură mediteraneană.

Denumirea dacă a obiceiurilor autohtone, legate de Sânziene, s-a pierdut în timp, păstrându-se cel roman - Sânziana (de la Sancta Diana), care circulă şi azi în Ardeal, dar şi cel slav - Drăgaica, care a venit mai târziu şi circulă în Muntenia şi Oltenia.

Se spune din vechime că „Sânzienele” erau zâne ale pădurii, ale câmpurilor şi ale florilor. Bătrânii le spuneau femei sfinte care umblă noaptea pe câmp, fete răpite de zmei, închise în palate fermecate, pe fundul apelor şi lăsate să vină pe pământ doar în noaptea de Sânziene.

În această noapte, se crede că Sânzienele iau puterea şi mirosul florilor, însă dau roadă seminţelor, ard păşunile, dar feresc holdele de piatră şi de furtuni.

Ca aproape toate tradiţiile noastre şi practicile acestei sărbători legate de cultul recoltei, al vegetaţiei şi al fecundităţii, păstrează, un amestec fascinant de creştinism şi magie: “în Noaptea de Sânziene, Dumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stele şi vânturile" - M. Sadoveanu.

În zorii zilei de Sânziene, femeile se purificau spălându-se cu apă neîncepută din fântâni sau izvoare, se îmbrăcau în straie de sărbătoare şi ieşeau la câmp pentru a culege ierburi de leac şi descântece, pe care le duceau la biserică, având credinţa că prin sfinţire vor fi curăţite de influenţele negative ale Ielelor (zânele rele ale pădurilor).

Pe parcursul anului, femeile se spălau cu apa în care puneau aceste plante împreună cu florile de sânzie, astfel împrumutând din frumuseţea, vigoarea şi forţa terapeutică a florilor soarelui (cum li se mai spune sânzienelor).

Se spune că după această zi, plantele de leac îşi pierd valenţele tămăduitoare, de-acum mai pot fi culese doar flori albe şi galbene de sânziene (iarba Sfântului Ion) pentru vindecarea frigurilor, vătămăturii sau a guturaiului.

Se spune că în Ziua de Sânzieniene amuţeşte cucul, înecându-se cu grăunţe de orz. Această pasăre-oracol îşi începe cântul la Blagoveştenie şi îl încheie la Sânziene, transformându-se, apoi, în uliu.

Din această zi, plantele nu mai cresc, doar rodesc, soarele strălucind acum mai puternic decât în oricare altă perioadă a verii.

În Noaptea de Sânziene răsare Găinuşa, se măreşte noaptea şi ne îndreptăm spre toamnă.

Împletirea cununii este un obicei cu valenţe oraculare pentru fiecare membru din familie. Simbol solar, cununa de sânziene este reprezentarea fitomorfă a zeiţei agrare.

Pentru bărbaţi, cununile se împletesc în formă de cruce, iar pentru fete în forma de cerc, se aruncă pe acoperişul casei şi se aşteaptă semnul de viaţă lungă, noroc, sau căsătorie grabnică.

Credinţele populare spun că în anumite zone, pe drumul de întoarcere spre sat, fetele privesc prin cununa de sânziene şi în funcţie de vârsta şi însuşirile fizice ale persoanei văzute, îşi imaginează ursitul. Etnologul Aurel Bodiu numeşte acest gest, prin care se descoperă o lume simbolică, trecere prin metaforă.

În alte locuri, fetele îşi pun sub cap flori de sânziene neîmpletite, pentru a visa cu cel ursit, iar în alte părţi, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, fete şi feciori intră în ocolul vitelor cu cununi împletite şi le aruncă în coarnele vitelor. Dacă vita, în cornul căreia s-a oprit cununa, este tânără, aşa va fi şi perechea celui sau celei ce-a aruncat, în caz contrar, ursitul sau ursita vor fi mai bătrâni.

Cununi de flori se pun şi la cornul casei şi al acareturilor, pentru a fi în paza duhurilor bune.

Se crede că la miezul Nopţii de Sânziene, înfloreşte iarba-fiarelor cu care se pot descuia toate lacătele, din acest motiv ea este căutată, în special, de către tâlhari.

În Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea, sărbătoarea sinonimă cu Sânzienele poartă denumirea: Drăgaicele. Despre ele se spune că se nasc la echinocţiul de primăvară din Calendarul iulian (9 martie), cresc şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară din Calendarul Gregorian.

De ziua lor, Drăgaicele plutesc prin aer, cântând si dansând, îmbogăţind recoltele, dând putere tămăduitoare plantelor sau proorocind norocul tinerelor fecioare (foto AIEF - C. Popescu).

(foto AIEF - C. Popescu)

În sudul ţării, în ajunul Drăgaicei, se întâlnesc fetele de măritat cu flăcăii de însurat, aprind făclii pe care le învârtesc în sensul mişcării solare şi strigă:

"Du-te Soare, vino, Lună

Sânzienele îmbună,

Să le crească floarea, floare,

Galbenă, mirositoare,

Fetele să le adune,

Să le prindă în cunune,

Să pună la pălărie,

Floare pentru cununie,

Babele să le rostească,

Până-n toamnă să nuntească."

Bătrânii spun că în Noaptea de Sânziene se adună Ielele şi dansează în pădure, iar cine le vede rămâne mut.

Odinioară, cu ocazia acestei sărbători, se organizau târguri, locuri prielnice pentru tinerii care se cunoşteau aici şi legau căsătorii.

Sân Petru de Vară - Sărbătoarea lupilor (29 iunie)

Sfântul Petru este cel mai iubit şi respectat sfânt din calendarul tradiţional românesc, în foarte multe povestiri şi legende fiind cel despre care se spune că, împreună cu Dumnezeu, umbla pe pământ.

În Calendarul popular, Sfântul Petru marchează miezul verii agrare și perioada secerișului, este patronul agricultorilor, ţine grindina şi stăpâneşte piatra. Pentru că este numit şi patronul lupilor, cei care ţin această sărbătoare vor avea linişte, pentru că turmele de oi sau cirezile de vite le vor fi apărate.

O legendă ne spune că: odată, când sfinţii umblau pe pământ, Sf. Petru şi Pavel au intrat într-o cârciumă, unde-au găsit o mulţime de oameni la o petrecere. Sfinţii li s-au alăturat acestora, dar după ce-au obosit, şi-au dat seama că nu le-a plăcut şi, pentru a-i pedepsi pe oamenii care i-au determinat să petreacă, au hotărât ca de-atunci, în această zi să se ţină post.

Conform calendarului ortodox, în acest an nu se fac nunţi în perioada 26-28 iunie, perioada de post al Sfinţilor Petru şi Pavel.

La Sânpetru de vară apar licuricii, despre care se crede că ar fi scântei căzute pe pământ după ce sfântul plesneşte din bici. Sf. Petru trimite licuricii pentru a-i îndruma pe cei rătăciţi în pădure.

Numele sfântului îl găsim şi în colindele româneşti, când, împreună cu Dumnezeu, mergeau atât la casa bogatului, unde nu erau primiţi, cât şi la cea a săracului, care întotdeauna îşi împărţea puţinul cu oaspeţii drumeţi.

La marile sărbători, când se spune că se deschid cerurile, Sf. Petru este văzut în dreapta lui Dumnezeu ţinând cheile Raiului, el fiind cel care, în funcţie de faptele noastre, ne primeşte, sau nu, în Grădina lui Dumnezeu.

Schimbarea la faţă; Probejenia (6 august)

2015-08-05T09:46:00.000+03:00

Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, pe Muntele Taborului, a fost suprapusă peste sărbătoarea, existentă deja în calendarul popular românesc, Probejenia.

La Probejenie frunza codrului începe să-şi schimbe culoarea, de-acum iarba încetează să mai crească, iar păsările migratoare îşi iau zborul spre zări mai calde.

În unele zone se crede că berzele pleacă spre ţările calde, ducând rândunelele pe spate, iar oamenii ţin sărbătoarea pentru ca păsările să ajungă cu bine.

Tradiţia spune că nu e bine să pleci acum în călătorie, pentru ca s-ar putea sa te rătăceşti.

Din această zi oamenii nu se mai scaldă în apele râurilor, acestea începând să se răcească.

De-acum se schimbă fructele, care până la această vreme fuseseră „veninoase", apare „prima" dulceaţă a lor.

Acum se gustă poama nouă din rodul viilor, spunându-se: “boabă nouă în gură veche”.

În această zi se recoltează plante şi fructe cu puteri vindecătoare: leuştean, avrămeasă, usturoi, flori de muşetel, alune, cărora li se atribuie şi formule magice cu rol apotropaic.

Tot în această zi se fac observaţii meteorologice privitoare la toamna ce urmează.

Se spune că cine se roagă azi să scape de o patimă (ex. beţie), va fi vindecat.

Azi se ajună, posteşte, sau se mănâncă doar struguri.

La Probejenie este dezlegare la peşte.

Tradiţii în Gustar

2014-08-06T19:29:00.000+03:00

Denumirea Gustar vine de la faptul că în această perioadă se coc şi se gustă cele mai multe fructe.

În graiul românesc luna augut se numea, zonal: August, Augustru, Maselariu, Gustar (gustatul ritual al boabelor de struguri), Secerar (luna secerişului) şi altele.

Fiind o perioadă a anului încărcată cu numeroase şi importante activităţi economice ce se cereau a fi împlinite la timp şi cu mare rapiditate (secerişul, întreţinerea culturilor, coasa a doua a fânului), luna august are un număr relativ mic de sărbători (Ziua Ursului, Macaveii, Probejenie, Sântămărie Mare, Sântion de Toamnă).

Până la 14 august, credincioşii ţin Postul Adormirii Maicii Domnului. În afara celor patru posturi de peste an (Crăciun, Paşti, Sânpetru şi Sântămărie), se ţineau posturi şi mai severe, aşa-numitele posturi negre, pentru căsătoria fetelor, vindecarea unor boli grele. Un post negru, cu suprimarea totală a alimentaţiei timp de 7 zile, câte o zi în 7 săptămâni la rând, se ţinea pentru dovedirea şi pedepsirea răufăcătorilor: hoţi, tâlhari. Persoana care ţine postul negru, de obicei o femeie iertată, se autoizola într-o cameră întunecoasă şi petrecea timpul în deplină curăţenie trupească şi sufletească (Moldova de Nord, Bucovina). Post negru se ţinea, uneori, şi în zilele de vineri şi miercuri pentru sănătatea şi prosperitatea familiei (Muntenia, Oltenia)”. CREDINŢE POPULARE, TRADIŢII, SEMNE - Ion Ghinoiu.

1 August – Scoaterea Sfintei Cruci, Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului; Macaveii (Macabeii)

Importanţa calendaristică a Sântămăriei Mari este subliniată de prefaţarea sărbătorii cu postul de două săptămâni (1-14 august), perioadă în care se organizează pelerinaje la mănăstirile care au hramul Sfintei Fecioare.

Această zi este numită şi Macaveiul stupilor, pentru că este ultima zi în care se mai poate aduna mierea, care, culeasă azi, capătă virtuţi miraculoase de vindecare.

O altă denumire a zilei este Macaveiul ursului, acum începând perioada de împerechere a urşilor. În această zi se ţine post pentru ca vitele să fie ferite de urşi, dar şi de boli.

6 August - Schimbarea la faţă; Probejenia

Sărbătoarea ortodoxă Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, pe Muntele Taborului, a fost suprapusă pe o sărbătoare, deja existentă în calendarul popular românesc, Probejenia.

La Probejenie frunza codrului începe să-şi schimbe culoarea, de-acum iarba încetează să mai crească şi pleacă păsările migratoare. În unele zone se crede că berzele pleacă spre ţările calde, ducând rândunelele pe spate, iar oamenii ţin sărbătoarea pentru ca păsările să ajungă cu bine.

Nu e bine să pleci acum în călătorie, pentru ca s-ar putea sa te rătăceşti, spune tradiţia.

Din această zi oamenii nu se mai scaldă în apele râurilor, acestea începând să se răcească.

În această zi se recoltează plante şi fructe de leac cu puteri vindecătoa: leuştean, avrămeasă, usturoi, flori de muşetel, alune.

Tot în această zi se fac observaţii meteorologice privitoare la toamna ce urmează.

Se spune că cine se roagă azi să scape de o patimă (ex. beţie), va fi vindecat.

De-acum se schimbă fructele, care până la această vreme fuseseră „veninoase", apare „prima" dulceaţă a lor.

Acum se gustă poama nouă din rodul viilor, spunându-se: “boabă nouă în gură veche”.

15 August - Sfânta Maria Mare

În Panteonul românesc, Fecioara Maria este identificată în mai multe ipostaze: Sântămăria Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie) cu sinonimele Maicii Precesta Mare şi Precesta Mică.

Maica Precesta este numele popular al Fecioarei Maria, care are trăsăturile Zeiţei neolitice şi este invocată în momentele de cumpănă.

Sântămăria Mare deschide o perioadă importantă a nunţilor (16 august -14 noiembrie), a târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, a praznicelor de pomenire a morţilor, dar şi a pomenilor date pentru cei vii.

Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului romanesc, pe care fetele o invocă pentru grăbirea căsătoriei, femeile pentru uşurarea naşterii, păgubiţii pentru prinderea hoţilor, descântătoarele pentru vindecarea bolilor.

În satele noastre, acum se angajează pândarii pentru vii şi se spune ca se „leaga" ciocul păsărilor pentru a nu mai putea strica boabele de struguri.

În această zi se celebrează şi Ziua Marinei, Maica Domnului fiind patroana marinarilor.

29 August - Tăierea capului Sf. Ioan

În această zi nu se mănâncă struguri şi nu se bea vin (fiind asociate cu sângele), pentru că amintesc de tăierea capului Sfântului Ioan.

De asemenea, nu se mănâncă usturoi, ceapă, mere, pere, în general fructe şi legume rotunde, care seamănă cu un cap.

Nu se mănâncă nici varză, pentru că, pe varză i-a fost tăiat capul sfântului (sărbătoarea numindu-se şi “Ioan, taie capul pe varză”).

În această zi, din acelaşi motiv, nu se foloseşte nici cuţitul, alimentele fiind rupte cu mâna.

Se ţine post sau se ajunează.

Se spune despre copilul născut în această lună că:

- va fi frumos, cu ochii mari, iubit de mai-marii lui, puţini la număr ca dânsul, aplecat la buna rînduială, la adevăr şi dreptate, cu bună înţelegere în viaţa sa

- părinţii nu-l vor iubi, de alţii va fi căutat şi îngrijit, iar faptele lui nu vor aduce mulţumire unora

- va avea mare mânie, va fi om vrednic şi va face lucrurile sale spornice, va avea mari norociri şi vrednicii

- va fi bun povăţuitor pentru alţii şi lucrător de multe lucruri bune, deştept, fără de nici un rău

- îi va plăcea mult dreptatea, cinstea şi mîndria şi va fi om voinic.

TRADIŢII DE ISPAS ȘI ZIUA EROILOR

2014-05-26T19:38:00.006+03:00

Înălțarea Domnului

La patruzeci de zile după Paşti se sărbătoreşte Ispasul - Înălţarea lui Iisus la ceruri. Se spune că Ispas ar fi fost personajul mitic care a asistat la Înălţarea Domnului şi la ridicarea sufletelor morţilor la Cer.

Paştile cailor - În calendarul popular, această zi este numită şi Paştele Cailor.
Pentru că atunci când Maica Domnului se pregătea să-l nască pe Iisus, animalele care nu i-au respectat liniştea au fost caii, Fecioara i-a blestemat să nu se sature decât odată-n an şi-atunci doar un ceas. “Fire-aţi cai afurisiţi, De mine, de Dumnezeu, Mai tare de fiul meu. Voi să nu mai aveti saţ Numa-n ziua de Ispas Şi-atuncea vreme de-un ceas” - Ion Pop Reteganul

De la Paşti până la Ispas, oamenii se salută cu Hristos a inviat! şi îşi răspund cu Adevarat c-a înviat!, iar din ziua Înălţării Domnului până la Rusalii, se salută cu Hristos s-a înălţat! şi se raspunde cu Adevarat că s-a înălţat!.

Credințe de Ispas:

- se poarta frunze de nuc la brâu ca Hristos când s-a înalţat;

- se crede că cine moare de Ispas ajunge în Rai;

- de Ispas se bat vitele cu leustean, ca să se îngraşe şi să fie ferite de boli;

- se taie păr din vârful cozilor de la vite şi se îngroapă într-un furnicar, spunându-se: "să ne dea Dumnezeu atâţia miei şi viţei câte furnici în furnicar!";

- în ziua de Ispas nu se dă foc şi sare din casă;

- ce se seamănă după Ispas, nu rodeşte;

- în ziua de Înălţarea Domnului, femeile care au morţi în familie, împart azime calde, ceapă verde şi rachiu pentru sufletele acestora, crezându-se că e ziua în care sufletele lor se înalţă la cer şi să aibă merinde de drum;

- femeile împart lapte dulce, fiert cu păsat.

În vechime, ziua de Ispas era una a soroacelor, a încheierii diferitelor afaceri, însă, pentru că data sărbătorii variază de la an la an cu un număr mare de zile, sensul a devenit peiorativ: a nu da înapoi ce ai împrumutat, a amâna până la Paştile Cailor, până la Sfântul Aşteaptă, deci, a nu te ţine de promisiune.
Alte informații despre Ispas:
http://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/pastele-cailor-ispasul-91072.html

La praznicul Înălțării Domnului se celebrează și Ziua Eroilor. Astfel, după Sfânta Liturghie, în toate catedralele, bisericile, mănăstirile, cimitirele, la troiţe şi monumente, vor fi oficiate slujbe de pomenire a eroilor neamului românesc, din ţară şi din afara granițelor, urmând ca la ora 12.00 să fie trase clopotele bisericilor ortodoxe, în semn de recunoştinţă faţă de eroii care s-au jertfit pentru neam, credinţă şi ţară. Pomenirea eroilor neamului românesc la praznicul Înălţării Domnului a fost hotărâtă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1920.

Ulterior, decizia a fost consfinţită prin alte două Hotărâri Sinodale din anii 1999 şi 2001, prin care această zi a fost proclamată sărbătoare națională bisericească.

Monumentul Glorie Ostașului Român din Cluj-Napoca

Prin legea 379/2003, privind regimul mormintelor şi al operelor comemorative de război, cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paşti, sărbătoarea Înălţării Domnului, a fost proclamată Ziua Eroilor, sărbătoare naţională a poporului român.

„Eroii, ostaşii şi luptătorii români din toate timpurile şi din toate locurile, care s-au jertfit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi în închisori pentru apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, libertatea şi demnitatea poporului român” sunt pomeniți la fiecare Sfântă Liturghie.

Monumentul „Glorie Ostașului Român” din Cluj-Napoca este amplasat în Piața Avram Iancu (în spatele Catedralei Ortodoxe) și este închinat memoriei celor care s-au jertfit pentru apărarea patriei. A fost creat de către sculptorul Radu Aftene și a fost dezvelit în anul 1996.

Glorie eternă și în veci pomenirea lor!

Jesus of Nazareth - part 1

2014-04-06T23:00:00.001+03:00

SPIRITUL GRÂULUI ŞI OBICEIUL CUNUNII LA ROMÂNI

2012-07-01T19:05:00.000+03:00

În calendarul muncilor agrare, miezul verii este momentul propice pentru seceriş. În tradiţia populară, această perioadă a consacrat unul dintre cele mai fecunde, simbolic, obiceiuri ale anului: sărbătoarea încheierii secerişului.

Înainte, însă, de a-i descifra structura simbolică şi de a vedea în ce constă ceremonialul acesteia în tradiţia autohtonă, trebuie precizat că obiceiul îşi are originea în credinţele şi ritualurile agrare, prin practicarea cărora omul primitiv căuta să stabilească o relaţie favorabilă între el şi puterile sacre, manifestate în recoltă, pentru ca, astfel, să asigure generarea lor periodică, după cum explică Mircea Eliade.

Obiceiurile secerişului, ne spun cercetătorii, s-au născut din credinţa în existenţa unui spirit al grâului care, în timpul seceratului, se ascunde în ultimele spice. Conform “gândirii primitive”, el trebuie protejat, întrucât, pe de o parte, simbolizează sfârşitul unui ciclu vegetal, iar, pe de alta, asigură renaşterea, respectiv recolta viitoare.

Diversitatea şi bogăţia ceremonialurilor legate de spiritul grâului (numit în nordul Europei muma grâului sau fecioara grâului) sunt extraordinare, iar o descriere minuţioasă a lor se află în Creanga de aur, de J.G. Frazer (vol. III, Buc., 1980, col. BPT).

Obiceiul cunoaşte o serie de transformări, identificate cu precizie de Nicolae Bot într-unul dintre studiile asupra acestei teme, publicat ca “Prefaţă” la antologia Cântecele cununii (Buc., 1989), urmându-l, în bună parte, pe eminentul folclorist Ion Ionică, al cărui volum Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului (1943, reeditat în 1996) rămâne o lucrare de referinţă. Iată concluzia lui N. Bot: “Pentru a ocroti spiritul grâului, refugiat în ultimele spice, se pare că, în forma cea mai veche, atât la noi, cât şi la alte popoare, acestea se lăsau pe holdă nesecerate, cu credinţa că, astfel, se transmite puterea de rod la noua recoltă. Într-o fază următoare, au fost tăiate şi aduse acasă sub formă de mănunchi sau snop, iar apoi, în ultima fază, sub forma unui obiect ritual (cunună, cruce, peană, buzdugan) pentru a fi apărate de distrugere şi, probabil, pentru a se putea împărtăşi din puterea lor şi gospodăria (...). Prin urmare, spicele nesecerate ar reprezenta forma originară, cununa etc. - forma cea mai evoluată a lăcaşului puterii de rod a grâului” (op. cit., pag. 7).

În sfîrşit, să mai remarc, citându-l pe J.G. Frazer, că obiceiurile secerişului aparţin păgânismului primitiv “preistoric”, astfel că “ritualurile sunt mai degrabă magice decât propiţiatorii. Cu alte cuvinte, ţelul dorit se atinge nu obţinînd bunăvoinţa divinităţilor prin sacrificii, rugăciune şi proslăvire, ci prin ceremonii despre care se crede, aşa cum am mai explicat, că influenţează cursul naturii direct, prin simpatie fizică sau prin asemănarea între ritual şi efectul pe care acesta ar urma să-l producă” (op. cit., pag. 245).

Se înţelege că, ulterior, în evoluţia obiceiurilor s-au infiltrat diverse elemente ale religiei creştine care au influenţat şi simbolismul acestor obiceiuri.

Deocamdată, ne întoarcem la subiectul propriu-zis al însemnărilor de faţă: obiceiul cununii şi cântecele sale. Sub forma de ceremonial bine codificat, el este specific Transilvaniei, cum atestă cercetările de teren. Există un scenariu întrucâtva tipizat şi descris aproape identic de către toţi specialiştii (folclorişti, etnologi, antropologi etc.), de la Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile, pînă la Ovidiu Bârlea, Mihai Pop ori Valeriu Butură.

O formalizare mai riguros conceptualizată întâlnim în cartea amintită a lui Ion Ionică. Terminologia acestuia e preluată şi acceptată (cu indicarea sursei) de Nicolae Bot în studiul citat, ceea ce însă nu face Mihai Pop în cartea sa Obiceiuri tradiţionale româneşti (1976, reed. 1999), considerată un reper fundamental în specialitate.

Aşadar, scenariul obiceiului de la terminarea secerişului e constituit din următoarele elemente şi acte rituale: obiectul ritual, cântecul ritual, un ansamblu de acte rituale (alaiul) constând din purtarea cununii, udarea cununii, jocul cununii şi o masă rituală. Ceremonialul este complet numai în cazul seceratului cu clacă sau cu secerători plătiţi, nu şi în al celui familial.

E de menţionat apoi că obiectul ritual, care reprezintă punctul central al ceremonialului, are denumiri diferite de la o zonă la alta (cunună, buzdugan, cruce, peană) şi, evident, forme diferite, sugerate de termenii înşişi.

Acum, să urmărim pe scurt momentele de desfăşurare a obiceiului, în speţă a celui cu clacă şi cu plată, în care este implicată multă lume. După terminarea seceratului avea loc împletirea cununii din spicele cele mai frumoase, din ultimul snop ori dintr-o fîşie de holdă nesecerată. De regulă, cununa era împletită de fete tinere.

În unele locuri, ea se aducea între secerători, care jucau o horă înainte de a o preda celor care o vor purta până la casa gospodarului. Purtatul cununii reprezintă o parte foarte importantă a ceremonialului şi se realizează în cadrul unui alai întotdeauna sărbătoresc. Cununa e purtată fie de o fată, fie de un fecior, în funcţie de specificul zonei. Dar, oricum, protagoniştii sunt aleşi după anumite criterii: curăţenie rituală, în cazul fetei, sau prestigiu masculin, în cazul feciorului.

Alaiul mai era compus şi dintr-o ceată de muzicanţi şi un “cor” al fetelor secerătoare care, pe parcursul drumului, cântau cântecul cununii:

De unde cununa vine

Rămân ţarinile pline De unde cununa pleacă Rămâne ţarina-ntreagă.

Deschide gazdă poarta

Că vinim cu cununa Cununa trebe udată Fata trebe maritată...

Drumul cununii poate fi segmentat: de la holdă la marginea satului, prin sat şi la casa gospodarului (cf. Nicolae Bot), fiecărui interval fiindu-i caracteristice anumite acte rituale, dintre care cel mai profund în semnificaţii rămâne udatul cununii, care se produce din abundenţă prin sat, dar şi la casa gazdei. “La români, spune Nicolae Bot, dintre toate actele ritualice de la cunună, udatul are vitalitatea cea mai pronunţată şi răspândirea cea mai mare (...). Principala semnificaţie a udării cununii este asigurarea rodului bogat prin provocarea ploilor la vreme, dar şi sporul în grâul secerat” (op. cit. pag. 10).

Itinerariul acesta cuprinde şi câteva secvenţe cu jocul cununii (la holdă, la marginea satului, la casa gazdei), jocul având şi el, la originea obiceiului, o funcţie fertilizatoare.

Ultimul act al ceremonialului îl constituie petrecerea, cu joc, de la locuinţa gospodarului, unde, desigur, se cântă, cu urări, şi cântece ale cununii.

În tot acest complex de credinţe, practici ritualice şi simboluri, fără îndoială că simbolismul cel mai bogat este al cununii însăşi. Ea simbolizează spiritul grîului de care vorbeam la început, puterea de rod a acestuia, drept pentru care, în societatea arhaică, ea reprezenta un obiect magic, boabele sale fiind amestecate în grâul de sămânţă ca să perpetueze fertilitatea şi fecunditatea viitoarei recolte. Întrebuinţările ei, cu scopuri fertilizatoare, sunt însă mult mai diverse. Mai consemnez doar că ea apare şi în ritualul de nuntă, precum şi în obiceiul colindatului, prin folosirea grâului din cunună la colacii pentru colindători sau prin aşezarea cununii peste colacul pregătit pentru colindători.

Referitor la structura simbolică a asocierii dintre cunună şi colac, Traian Vedinaş a scris un studiu extrem de interesant în cartea Sistemul culturii tradiţionale (editată de Centrul Judeţean al Conservării şi Valorificării Culturii Tradiţionale Cluj, în 2000).

Evident, ar fi de discutat în continuare şi despre cântecele de seceriş sau cântecele cununii, însă este un subiect foarte vast care presupune o tratare separată. Menţionez doar că ele au fost antologate de Nicolae Bot în volumul amintit, fiind în total 352 de variante; un tezaur fabulos. S-ar mai pune, totuşi, o problemă: obiceiul cununii s-a pierdut oare pentru totdeauna, iar o eventuală reactivare a sa să nu mai fie posibilă decât sub forma demitizată şi desacralizată a unui simplu spectacol? În mentalitatea rurală contemporană să nu mai existe nici o rezervă de sensibilitate magică?! Eu îndrăznesc să cred că nu-i exclusă resacralizarea obiceiului, dacă ar fi “reactivat” şi asta, cu precădere, pe fondul spiritualităţii creştine. În fond, de ce nu ar mai putea crede omul în spiritul grâului?!

Maria Dan Golban

Tradiţii şi credinţe de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

2012-05-16T16:00:00.001+03:00

În calendarul popular, credinţei ortodoxe i se suprapun o serie de obiceiuri, tradiţii şi credinţe. Conform acestora, sărbătoarea Constantin şi Elena este socotită începutul verii. Ziua le este dedicată păsărilor şi este numită Constantin Graur, sau Constandinul puilor. După ce la Sf Vlasie li s-au dezlegat glasurile, iar de Dragobete şi-au construit cuiburi şi s-au împerecheat, în această zi păsările îşi învaţă puii să zboare.

Această zi se „ţine” prin nemuncă, altfel crezându-se că recoltele vor fi distruse de păsări, iar graurii vor mânca strugurii.

În viaţa satului, până în această zi se mai seamănă porumb, ovăz şi mei, crezându-se că tot ce se va semăna apoi se usucă.

Tot în această zi se hotărăsc ciobanii, locul unde se vor face stânile, se măsoară şi se înseamnă pe răboj laptele de la oile fiecăruia.

Femeile înlătură, cu aghiasma şi tămâie, duhurile necurate. Tot cu rol apotropaic, sătenii aprindeau un foc mare prin fumul căruia erau trecute oile “ca să fie ferite de rele” pe timpul cât vor fi la stână.

Se spune despre cine lucrează în această zi că va avea necazuri, i se vor arde grânele pe câmp, iar uliul îi va mânca puii.

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.

Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. Deci, urmând voii celei dumnezeieşti, a zidit această de Dumnezeu păzită cetate pe numele său, pe care a şi adus-o lui Dumnezeu ca pe o pârgă a credinţei sale. Şi deoarece căuta scumpătatea credinţei celei din vremea noastră, a adunat în Niceea arhierei din toate părţile, prin care s-a propovăduit credinţa ortodoxă, şi Fiul a fost recunoscut deofiinţă cu Tatăl, iar Arie şi cei împreună cu el au fost daţi anatemei, dimpreună cu hula lor. A trimis încă şi pe maica sa Elena la Ierusalim pentru căutarea cinstitului lemn pe care a fost pironit cu trupul Hristos, Dumnezeul nostru; apoi, aceste părţi de lemn sfânt au fost mutate, adică o parte a fost aşezată chiar în Ierusalim, iar cealaltă parte a adus-o în împărăteasca cetate.

Împărăteasa Elena, după ce a ajuns la Constantinopol, şi-a săvârşit viaţa; iar marele Constantin, împodobind cetatea cu înnoiri şi cu prăznuiri, şi puţin ceva trecând peste patruzeci şi doi de ani ai împărăţiei sale, şi începând războiul cu perşii, şi în oarecare sat lângă Nicomidia fiind, s-a mutat către Domnul, şi a fost adus în cetatea sa, unde a fost primit cu evlavie şi cu prea încuviinţate întâmpinări, a fost aşezat în biserica sfinţilor apostoli. Şi a împărăţit în Roma cea Nouă în anul de la zidirea lumii, cinci mii opt sute optsprezece; iar de la venirea cea în trup a Mântuitorului nostru Dumnezeu trei sute treizeci şi şapte, fiind al treizeci şi doilea împărat de la August.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai21.htm

Scenariul ritualic la început de Primăvară

2012-02-15T11:47:00.002+02:00

Pe parcursul ciclului cosmogonic, început cu o săptămână înaintea Lăsatului de Sec şi continuând cu Săptămâna Cailor lui Sântoader, se desfăşoară un adevărat scenariu ritual de înnoire a timpului.
Ultima săptămână din perioada „de dulce” dinaintea Postului Paştilor este denumită zonal Săptămâna Albă, Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Nebunilor şi este perioada în care mai este permis doar consumul lactatelor şi al ouălor. Nu mai sunt permise căsătoriile, spunându-se că „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor dau zor ca să se căsătorească acum".
Ceremonialurile desfăşurate pe parcursul acestor două săptămâni sunt despărţite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Vilitul, Alimorii, Hodăile etc. Astfel, în această noapte, cetele de feciori ai comunităţii săteşti, aflaţi pe dealurile din împrejurimi, dialogau satirizând comportamentul imoral al tinerilor, în special al fetelor nemăritate şi al feciorilor rămaşi tomnatici. Practica era însoţită de rostogolirea de pe culmi a unor roţi de foc, gest ritualic purificator. La fel ca în cazul Brişcălitului din Câmpia Transilvaniei, sau al altor obiceiuri cu scop moralizator, observăm şi de această dată rolul cetelor de feciori, acela de tribunal al satului.
Practică ceremonială atestată în aproape tot arealul transilvan, în câteva subzone entografice de pe Valea Someşului se desfăşoară în intervalul Sf. Nicolae – Anul Nou sub denumirea Vilit, în Alba are loc la intrarea în Postul Paştilor sub denumirea Hodăi, iar în Hunedoara şi Sibiu, tot la Lăsatul Secului, dar sub denumirea Alimori. În unele sate ale judeţul Cluj, obiceiul purta numele Strigarea peste sat, aspect confirmat şi în satele comunei Aghireş la întâlnirea echipei noastre de cercetare cu sătenii locului (Dâncu, Ticu-Sat).
Pe lângă funcţia moralizatoare dată de rolul cetelor de feciori, obiceiul are şi valenţe purificatoare, roţile de foc purificând atât spaţiul cât şi membrii comunităţii la început de An Agrar, dar şi de a ajuta Soarele să se înalţe pe boltă în crugul său cosmic.
Cea de-a doua parte a ciclului este numită Săptămâna Caii lui Sântoader şi este dedicată acestor reprezentări hipomorfe, care se spune că au puterea de a purifica timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului. În această perioadă au loc practici de purificare, de aşezare şi de liniştire după perioada Câşlegilor, a Săptămânii Nebunilor şi a nopţii prinderii Postului Paştilor.
În viaţa tradiţională a satului românesc, liniştea era adusă cu ajutorul Sântoaderului, acest temut personaj mitic.
Primele două zile ale acestei săptămânii erau denumite Lunea curată şi Marţea vaselor şi erau dedicate spălării vaselor cu leşie şi schimbării celor în care s-a gătit „de dulce” cu cele de post, practici menite să preîntâmpine nerespectarea interdicţiilor alimentare ale postului. În Lunea curată, femeile începeau ţesutul pânzei din care făceau cămăşile pentru Paşti.
Vinerea de după Lăsatul Secului de Paşte îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader şi este aşteptată cu interes de către fetele nemăritate. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarbă cu întrebuinţări în medicina populară, în vrăji şi în descântece, apoi, în seara de Sântoader, are loc scalda rituală. În satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus se spală pe cap cu leşie din propivnic sau parlangină (iarbă cu miros plăcut pe care o poartă nevestele şi fetele în sân şi care miroase numai primăvara, până începe cucul a cânta) şi iederă. După ce s-au spălat îşi desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, şi, împreunând-o cu chica din spate, se piaptănă cu cărare pe mijloc. Pentru fata din Apuseni, schimbarea pieptănăturii simboliza saltul peste pragul vârstelor şi introducerea ei în categoria fetelor fecioare, cu alt statut în comunităţile săteşti tradiţionale, considerându-se că acum era pregătită pentru măritat.
„Ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte, dedicată unuia din Caii lui Sântoader, este aşteptată cu mult interes de fetele nemăritate şi nevestele tinere. Dimineaţa de noapte, înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, plantă cu nenumărate întrebuinţări în cosmetica şi medicina populară, în vrăji şi descântece. În timp ce era recoltată rădăcina şi puneau sare şi pâine pe locul plantei, Sântoaderul era invocat să le dea frumuseţe şi păr bogat: „Toadere, Sântoadere, Dă cosiţă fetelor Cât cozile iepelor !”
În Transilvania de sud, unde fetele culegeau pentru scalda rituală frunze de popelnic, invocau această plantă, cu acelaşi scop, ca pe o divinitate: „Popelnice, Popelnice, Eu îţi dau pită cu sare, Tu să-mi dai cosiţă mare !”.
Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri, în principalele zone etnografice ale României”. Ion Ghinoiu - Zile şi Mituri.
Despre Sântoaderi se spune că sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare. Se crede că acesţi flăcăii intră în casele unde se mai coase sau ţese, iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele şi chiar le ucid. De aceea, în Săptămâna Caii lui Sântoader nu se mai fac şezători, prezenţa acestora având caracter prohibitiv. Sântoaderii puteau fi alungaţi doar cu vrăji "de întors" (întorcând toate vasele din casă cu gura în jos), gesturi folosite şi la alungarea altor spirite malefice, cum ar fi strigoii. În această perioadă, caii aveau parte de un tratament special: le erau tăiate cozile, pieptănate şi tăiate coamele, spălaţi şi cesălaţi. Tot acum se încurau (alergau) caii cu scopul de a alunga, în ultima zi a ciclului de înoire a timpului calendaristic, spiritele malefice de peste iarnă. Tot legat de practicile efectuate la Sântoader, amintim şi prepararea colivei, preluată de cultul creştin ortodox din ritualul precreştin, dându-i semnificaţii legate de pomenirea morţilor. Coliva, grâu fiert la care s-a adăugat mai târziu zahăr, a fost, probabil, forma arhaică de sacrificiu a unei zeităţi agrare. La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele mai multe ori, şi sexele, astfel, conform rânduielii satelor noastre, aveau loc ceremonialurile: Însurăţitul şi Înfârtăţitul. Printr-un ritual complex, se realiza despărţirea copilăriei de tinereţe, gest ritualic care reprezintă un legământ juvenil legat până la moarte, pe alte criterii decât cele de rudenie.
În zilele de Sântoader nu se toarce, nu se sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă sub cloşcă, nu se fac petreceri şi nu se umblă noaptea pe uliţi.
Reprezentând corespondentul transilvan al Dragobetelui, Sântoaderul este ziua în care feciorii culeg flori şi le dăruiesc drăguţelor în schimbul unui sărut, ziua dedicată îndrăgostirilor. Azi perechile nu se ceartă pentru a nu fi învrăjbite peste an.
Aşadar, toate ceremonialurile practicate în această perioadă, formează un scenariu ritualic menit să purifice spaţiul şi să recâştige echilibrul vieţii satului tradiţional.

Maria Golban Șomlea