În primul rând, un tip, chelios, care venise în stare de libertate la proces. Suferise o condamnare în urmă cu 4 ani, dar nu a fost condamnat la închisoare, ci a fost obligat la tratament la un spital de psihiatrie de undeva din ţară, parcă din Mediaş. Singura problemă care trebuia judecată acum, era că el se mutase de acolo în Bucureşti şi trebuia ca judecătorul să stabilească un alt spital la care să se trateze. Judecătorul i-a adresat câteva întrebări:

- Aţi fost tratat la Mediaş?

- Nu, pentru că m-am mutat la Sibiu.

- Şi acolo aţi primit tratament?

- Nu, pentru că nu am ştiut unde să mă duc.

- După ce v-aţi mutat în Bucureşti, aţi fost la vreun spital?

- Nu.

- În toată această perioadă de 4 ani, aţi fost la vreun spital să primiţi tratament?

- Nu.

Apoi judecătorul a întrebat procurorul ce propune, iar procurorul a propus ca infractorul să fie tratat la Spitalul Obregia. Şi aşa a rămas. No comment.

Un alt caz este al unui tuciuriu adus în stare de arest, care fusese condamnat pentru trafic de droguri, alături de alţi infractori. Acum, din tot grupul, numai el era judecat pentru a primi circumstanţe atenuante şi în consecinţă o pedeapsă mai mică. Motivele erau că: are zece clase, e lăcătuş mecanic, după ce a terminat zece clase a făcut o tâlhărie şi a executat 6 ani de închisoare, după care pe el nu l-a mai angajat nimeni.

Pentru că nu l-a angajat nimeni şi avea 4 copii, nu avea cu ce să-i crească, un alt traficant s-a oferit să-l ajute. Împreună vindeau heroină, iar banii îi împărţeau frăţeşte. Bineînţeles că amicul nostru nu era vinovat şi nici nu îşi închipuia cum a putut face aşa ceva, fiind împins de la spate de celălalt, care aducea şi drogurile şi clienţii.

Din câte am înţeles, urma să primească într-adevăr o pedeapsă mai mică, pe motiv că are 4 copii  minori cu concubina, care îi creşte singură în acest moment, iar copiii au nevoie de sprijinul tatălui şi de un exemplu moral.

Dacă un recidivist care s-a apucat de trafic de droguri de mare risc poate fi un exemplu moral pentru copii şi pe acest motiv primeşte o pedeapsă mai mică, atunci eu nu mai zic nimic. Las pe alţii.

Până atunci, oamenii care ajung în situaţii mai mult sau mai puţin complicate, vor continua să lupte cu acest sistem pentru o şansă la viaţă. Şansă care se află de cele mai multe ori dincolo de graniţele acestei ţări. Şi asta nu că la noi nu s-ar putea, ci pentru că la noi nu se vrea. Cei care dispun de pârghiile necesare unei schimbări au cu totul şi cu totul alte preocupări decât binele oamenilor.

Nimic din ce am spus mai sus poate că nu este nou pentru tine, cel care citeşti aceste rânduri. Ştim cu toţii cum stau lucrurile pe la noi. Dar, ca unul care am trecut prin situaţii de viaţă şi de moarte, văd lucrurile cu alţi ochi. Voi scrie în continuare despre toate astea. Voi scrie din ţara în care construim o catedrală a mântuirii, în loc de un spital al vindecării neamului.

Să fie primit!

Cred că dorinţa românească de a fi primii la ceva, a început să dea roade. Doar că într-un sens pe care cei care mai avem puţină minte nu l-am dorit. În loc să căutăm să fim primii în sport, artă, ştiinţă, medicină, informatică şamd, noi suntem primii în alte domenii.

Citeam deunăzi pe internet că România se află în fruntea hărţii prostituţiei europene. O fi bine, o fi rău? Mai putem oare deosebi cele două concepte?

Dincolo de această dilemă, am mai aflat un lucru interesant. Românii vor mai fi primii la ceva. Ei bine, vom fi primii din lume care vom avea „şansa” să mâncăm legume şi fructe tratate cu „Initium”. Din câte se pare, această substanţă are un oarecare grad de nocivitate, dar pentru că nu sunt specialist în chimie sau nutriţie nu mă pronunţ.

Oricum, trebuie să se asigure o piaţă de desfacere şi pentru medicamentele anti-cancer. România a devenit piaţă de desfacere cam pentru orice. Ei, poate mai puţin pentru lucrurile de care chiar avem nevoie.

Până acum aveam grijă la E-uri, soia tratată genetic, mezeluri colorate sau margarină de plastic. De-acum atenţie mare şi la legume. Pot conţine otravă. Nu că până acum n-ar fi conţinut, dar otrava asta nici măcar n-a fost testată.

O singură concluzie am: românii bagă în ei. Nu contează ce.

Până atunci, puteţi citi un interviu cu mine pe care îl găsiţi aici:

http://twitter.i3.ro/

Să auzim de bine!

Copiii erau într-o perioadă de tranziţie. Culoarea lor se schimba pe măsură ce creşteau. Se năşteau normali, dar în timp deveneau portocalii. Şcolile la care învăţau erau tot portocalii, iar profesorii aveau aceeaşi culoare.

În vis se făcea că întâlnesc un bătrân, un bătrân oarecare:

„- Tataie, de ce totul în jur e portocaliu?

- Eh, taică, n-au fost lucrurile aşa dintotdeauna. Mai întâi fiecare lucru avea culoarea lui. Chiar şi steagul, care acum e portocaliu, înainte era roşu, galben şi albastru.

- Şi ce s-a întâmplat, de s-a schimbat totul?

- Mai întâi a fost o luptă. O luptă pe care noi am pierdut-o. După ce am pierdut, am fost obligaţi să ne schimbăm culoarea. Am devenit roşii.

- Şi pe urmă, pe urmă ce s-a întâmplat?

- S-a întâmplat că mult timp am fost roşii. Eram obligaţi să ne imbrăcăm în roşu, să avem steaguri roşii şi să vopsim totul în culoarea asta. După mulţi ani, nişte tineri au făcut ceva ce s-a numit revoluţie. Au murit mulţi atunci. A curs sânge. Sânge roşu…

- Şi după asta, de ce nu s-a schimbat totul aşa cum era înainte?

- Pentru că n-am putut. Pentru că ne obişnuisem cu o culoare. N-am avut de ales decât între roşu şi portocaliu. Am ales portocaliu.

- Şi e bine?

- Nu. Nu e bine, dar măcar nu e roşu. E portocaliu.”

Apoi m-am trezit şi mi-am zis: „Ce bine că a fost doar vis!”

va urma.

Nici pe popa ortodoxu cu al lui dascăl nu l-am primit, deși bălmăjea în barbă o melodie și striga din când în când: „Părintele, cu Crăciunul!”. Chiar dacă a sunat insistent la ușă, tot nu i-am deschis. Poate aș fi făcut-o dacă aș fi simțit că ce face, face din inimă, nu pentru strângere de fonduri.

Noi am primit grupul de tineri care ne colindă în fiecare an. Grupul pe care poate l-ați văzut și admirat uneori la metrou Unirea sau în altă parte. Ei sunt tinerii unei biserici din Crângași și ne-au fost aproape tot timpul, mai ales după ce am avut accidentul de mașină. Într-adevăr, ne sunt prieteni și în fiecare an ne trec pe lista celor care trebuie colindați.

Au atâtea adrese pe listă, încât colindă mai multe seri la rând. În anii trecuţi ne venea rândul la colindat în toiul nopții. Am crezut de fiecare dată că vecinii mei dorm şi de asta nu deschid ușa… Anul ăsta au venit mai devreme și tot n-a deschis nimeni să-i asculte.

După ce am trimis pe twitter poza cu colindătorii, am primit mai multe întrebări de genul: „dar halatul, cât e halatul?”. Atunci am înțeles de ce vecinii nu deschid ușa. Au impresia că trebuie să dea bani, mulți bani, pentru că grupul e foarte mare, poate peste 25 de persoane.

Dragă vecine, tinerii ăștia care cântă după partitură, nu colindă pentru bani și nici nu bat la ușă.  Îi recunoști ușor. De obicei încep cu asta: „Cântați toți de bucurie…”, după care continuă cu alte câteva cântări frumoase.

Dacă ai norocul să fii vecin cu cineva trecut pe lista lor de colindat, deschide ușa. Nu fii Scrooge!

Sărbători fericite!

Socialnomics, o carte despre modul în care social media schimbă modul în care trăim şi facem afaceri.

O carte de 265 de pagini despre social media şi despre schimbare. O schimbare la care vom participa participăm cu toţii, pentru că absenţele nu se motivează. Socialnomics explică în parte modul de funcţionare al social media, fără a fi un tutorial ci mai degrabă un îndemn.

Am citit cartea pe sărite, pentru că Socialnomics nu trebuie citită în stilul clasic, de la început până la sfârşit. Poţi să o deschizi la orice capitol şi să continui cu oricare altul, în funcţie de ce te interesează mai mult.

Sunt activ pe twitter şi pe facebook, dar am o problemă. Problema mea nu este că pierd prea mult timp pe twitter, ci faptul că mulţi dintre cunoscuţi sunt încă în afara fenomenului social media. Mi-ar plăcea să am toţi prietenii pe facebook sau pe twitter şi să ţinem legătura şi prin intermediul acestora. Poate că în România social media penetrează mai greu şi lucrurile întotdeuna se întâmplă mai târziu decât în restul lumii, deşi s-ar putea să mă înşel. Cred că există o oarecare rezistenţă la social media şi în alte ţări mai avansate.

Eric Qualman reuşeşte să distrugă un mit prin exemplele pe care le prezintă în această carte. El convinge cititorul că social media nu consumă timp, ci te poate ajuta să câştigi timp. Social media este un mod mai eficient şi mai profund de a comunica şi nu este un moft, o tendinţă care la un moment dat se va stinge. Social media este o unealtă care devine pe zi ce trece mai interesantă şi mai utilă, până ce toţi vor fi de acord că este indispensabilă.

Qualman aduce exemple din viaţa reală, exemple de afaceri care au utilizat social media şi exemple de afaceri care nu au făcut-o. Rezultatele indică destul de clar că cei care au evitat social media, au avut de pierdut.

Autorul spune că cea mai mare competiţie pentru Google s-ar putea să nu fie un alt motor de căutare, ci social media. Noi nu mai căutăm ştiri sau informaţii sau o facem din ce în ce mai rar, pentru că în social media ştirile ne găsesc pe noi. Revoluţia social media este modul de comunicare al generaţiei actuale.

Deşi îmi propusesem ca în acest articol să scriu despre carte, am ajuns să scriu mai mult despre social media. Ceea ce cred că e bine, pentru că Socialnomics este o carte care te ajută să înţelegi mai bine ce, cum şi de ce social media.

Acum vă las, am ceva de scris pe twitter. Ce? Cum ce? Faptul că am mai scris un articol pe blog.

Ca să poată primi o unitate de sânge, trebuie să dea la schimb un bon care confirmă donarea pentru: Vintilă Cristina, internată la Institutul Oncologic Bucureşti. Cristina are grupa de sânge AB+, dar nu este necesar ca donatorii să aibă aceeaşi grupă de sânge.

Dacă la centrul de transfuzii se prezintă mai mulţi donatori, după ce donează toţi, se eliberează un bon în care scrie numărul de donatori.

Anomalii:

1. Indiferent de numărul de donatori, se eliberează un singur bon.

2. Pentru un bon pe care sunt trecuţi doi sau trei donatori, spitalul eliberează o unitate de sânge. Pentru un bon pe care sunt trecuţi şase donatori, se eliberează… tot o unitate de sânge.

3. Pentru Cristina au donat şi oameni din alte oraşe, iar bonul de confirmare l-au trimis prin fax la Institutul Oncologic. Aceşti donatori nu au fost luaţi în considerare, pe motivul că sunt valabile doar bonurile de la Centrul de Transfuzii din Bucureşti.

Statul încurajează donarea de sânge prin bonuri de masă, reducere la transportul în comun şi o zi liberă. Totuşi, cei care donează pentru cineva anume, trebuie să ştie că cel pentru care au donat va beneficia de gestul lor. Altfel e degeaba…

După tratament, starea ei s-a îmbunătăţit şi analiza Pet-CT a adus rezultate îmbucurătoare. Cristina învinsese cancerul.

Dar din luna octombrie au început să apară noi probleme, iar cu câteva zile în urmă, Cristina s-a internat de urgenţă la Insitutul Oncologic. Medicii au spus că este nevoie să înceapă din nou tratament cu citostatice şi pe viitor de un transplant de măduvă.

Situaţia în momentul de faţă este următoarea: Cristinei i se fac transfuzii de sânge şi este nevoie de donatori. Grupa ei este AB, dar nu contează ce grupă de sânge ai. Dacă vrei să o ajuţi pe Cristina să lupte pentru viaţă, te aşteptăm să donezi şi tu sânge.

Donările se fac în Str. Constantin Caracas nr. 2-8 (din dr Felix) la et 1 cab. 54 pentru Vintilă Cristina. Donarea se face dimineaţa şi la fiecare donare se va da un bon pe care scrie numărul de donator şi numele Vintilă Cristina, adresat spitalului, pentru a i se elibera Cristinei o unitate de sânge. Noi vom duce aceste bonuri la spital.

Iulian a anunţat deja pe twitter că mâine, 9 decembrie 2009, ora 8:30, ne vom întâlni la Metrou Victoriei pentru a merge să donăm sânge pentru Cristina.

Vă aşteptăm!

PS: nu e nevoie de o grupa de sânge anume.

Late edit (9.12.2009):

Azi dimineață am fost la centrul de transfuzie împreună cu Iulian și Andrei Bogdan, care au donat sânge pentru Cristina. Până în acest moment, au donat sânge 10 persoane. Pentru moment nu mai este nevoie de donatori.

Este foarte probabil că va mai fi nevoie de donatori la începutul anului. Am să anunţ la momentul potrivit.

Noutăți (14.12.2009):

Cristina are în continuare nevoie de sânge. A început tratament cu citostatice care a fost întrerupt din cauză că analizele au arătat o deficiență a numărului de leucocite. I se fac transfuzii de sânge aproape zilnic, pentru că măduva ei este afectată în proporție de 80%. Cristina este imobilizată la pat.

Astăzi au donat sânge mai multe persoane, colegi de serviciu și prieteni ai unchiului Cristinei, precum și un grup de tineri de la Biserica Harul din Militari. Pentru săptămâna asta nu mai este nevoie de donatori și voi anunța când va fi nevoie de următoarea serie. Să sperăm că gestul celor care au donat sau vor dona sânge să aibă un rezultat benefic și Cristina să trăiască și să redevină sănătoasă.

Mulţumim.