E drept că avea şi fizicul pe măsură. Statuia cred că are vreo 3 metri.

Iar în parc era tare linişte sîmbăta dimineaţa. Şşşşşşşşşşşşşşşşşşşş!!!!

În parcul Eugen Ionesco din Slatina, acum vreo două săptămîni.

Acuma, să spui drept, n-am prea citit de ceva timp cărţi poliţiste româneşti. Dar după ce am terminat cărţulia asta, ce o introduce în scenă pe blonda Iolanda Ştireanu, am zis să mai încerc şi pe viitor. Pe noptieră stă acum volumul Parfumul Văduvei Negre cu acelaşi personaj principal, care ţine şi un blog unde scrie despre tot felul de întîmplări pe un ton amuzant şi direct. Oricum n-are ea toate ţiglele pe casă. Şi cum poate fi normală după ce a stat izolată vreo doi ani, dominată de agorafobie, şi după o copilărie însemnată de imaginea unei mame schizofrenice? Lala (de la Iolanda) nu e întreagă din punctul ăsta de vedere. Dar după cîteva capitole, în care ea este vocea poveştii, una ironică din care simţi că suferă în linişte, ajungi să-ţi placă personajul.

E drept că în prima parte a cărţii am simţit că acţiunea lîncezeşte. Totul începe cu descoperirea unor ochi, ca ăia de pe copertă, într-un apartament din Baia Mare (a se citi Satu Mare). După care apar şi alte părţi anatomice, o ureche, o colecţie de dinţi, pentru ca totul să atingă apogeul cu un craniu. În timpul ăsta, Lala stă în apartamentul ei de fildeş de unde încearcă să lege toată povestea cu ajutorul Crinei, o ziaristă din Baia Mare (adică Satu Mare, după cum spuneam) care devine ochii şi urechile eroinei lovită de agorafobie. Lala şi Crina vor forma astfel un cuplu în genul Denzel-Angelina din „Colecţionarul de oase”, o asemănare asumată de altfel şi de scriitoare prin vocea Lalei. Dar aceasta nu este deranjantă. Sau cel puţin eu nu am perceput-o astfel.

O chestiune interesată în romanul acesta e faptul că Oana Stoica-Mujea introduce şi personaje reale, precum scriitorul Bogdan Hrib, între cutele textului. Bineînţeles că evoluţiile acestora în poveste nu au nici o legătură cu realitatea. De altfel, după cum am descoperit din primele pagini ale următorului volum lalaesc (de la Lala, deh cam tras de păr artificiul), Parfumul văduvei negre, autoarea începe să facă o pasiune pentru această tehnică, în care apar Ciutacu, Andrei Bădin, soţul său şi o trupă de blogări, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Recunosc că soluţia asta nu mă încîntă, chiar dacă personajele nu prea au legătură cu realitatea. Da’ no, fiecare pe gustul său. Pentru început, în Indicii anatomice, avem parte de Bogdan Hrib, mare amator de femei, care o înghesuie niţel pe dezorientata Lala.

Acum vă las cu Lala, că eu vreau să văd care e treaba cu Ciutacu, Bădin, Chinezu şi parfumul văduvei negre. Cică ar apărea şi Băse printre rînduri. Dar pînă acolo e musai să citiţi Indicii anatomice, chiar dacă nu mai este vară.

Aşa o relaxare mă cuprinde…

Se numeşte Oraşul Memorabil şi vi-l recomand cu cea mai mare căldură.

Mie mi-a stîrnit pofta de a atenta la fotografiile familiei.

Ieri nu l-am mai simţit pe străzile Braşovului. Cred că a plecat, lăsîndu-şi locul fratelui său mai nărăvaş şi impulsiv, vîntul de septembrie. Şi copacii au început să-i simtă lipsa.

Şi un prim plan.

Şi încă unul împreună cu un ochi de apă sărată. Aici n-a ieşit prea bine domnul soare.

Apoi farfuria începe să alunece de pe masa albastră.

După care dispăre, lăsînd turnul în umbră.

După care am plecat să ne bem berile de 0,66l.

În rest a fost frumos. Aşa e cînd îţi petreci timpul cu oameni mişto, de calitate. Nu, n-am furat mireasa. Încă mă refăceam după atacul cerebral din urmă cu o zi.

Ce frumos a fost în weekend!

Nu, niciodată oamenii politici nu sînt de vină. Indiferent ce decizii iau. Sistemul sanitar poate să moară. La fel şi cel educaţional. Din partea lor, a oamenilor din politică, ar trebui să murim cu toţii. Noi contăm? Da, o dată la patru sau cinci ani. Pentru că în rest am putea să nu existăm. Dacă ne-am ţine respiraţia între două tururi de scrutin ar fi ideal. Sîntem doar nişte păpuşi care avem parte de puţină atenţie atunci cînd trebuie. În restul timpului nici nu contăm.

Mie mi-e ruşine să fiu reprezentat de Băsescu, Boc, Cseke, Şeitan, Udrea şi ceilalţi din guvern.

Dar asistenta medicală de la Giuleşti e de vină… pentru tot.

5.000 de lei pentru copil mort? Nu. Statul român merită să fie dat în judecată de către toţi părinţii copiilor aflaţi în spital  la ora accidentului. Şi să ceară daune de sute de milioane de euro.

Iar BOR poate să se ducă dracului, unde să-şi bage canoanele în curul ăla mare şi gras.

Ei, a trecut şi săptămîna de tranziţie. Am revenit şi cu picioarele pe pămînt la figurat, nu doar la propriu. Spuneam că mi-a fost dor de oraşul meu. Cu toate neajunsurile sale, şi sînt şi ele destul de multe, oraşul ăsta este minunat. Şi pe aici, pe blog, am fost destul de nedrept cu Braşovul meu, fiind mai tot timpul absent din articolele publicate. Sper că o să mă revanşez cumva în următoarea perioadă.

Artistu spunea la o postare de aici de săptămîna trecută că şi-a petrecut vacanţa pe la Mangalia şi ce nasol a fost. A fost, de asta nu mă îndoiesc. Acum vreo doi ani am mai petrecut şi eu pe litoralul nostru cîteva zile şi nu cred că s-a schimbat mare lucru de atunci. Şi mi-am promis că n-o să mai calc pe acolo în următoarele cinci cincinale. Nu-mi pot oferi nici o secundă de relaxare vacanţele petrecute în locuri inundate de mulţimi unsuroase şi de sezon de la noi.

Dar, da, am revenit pe aici de tot.

Noroc că noi avem frunza aia brenduită. Alte poze din Otranto puteţi găsi acilea.