Cred că piesa asta a fost cea mai bună dintre cele care au reprezentat România la Eurovision. Consideraţi-mă învechit şi sentimental!

Bruce Hornsby – The Way It Is

Dar nu ăsta este cel mai mare atu al trilogiei Millennium de Stieg Larsson. Scriitura te fură după doar cîteva pagini. Eu am cumpărat primul volum din curiozitate, în urma unei discuţii cu o doamnă estoniană care valsa cu cea mai mare graţie printre cuvintele româneşti. Într-o discuţie despre cărţi mi-a pomenit de trilogia scrisă de Stieg Larsson şi cum a devenit o obsesie pentru mama sa, care începuse să-şi piardă nopţile printre pagini. Pur şi simplu nu mai reuşea să se despartă de poveste. Şi eu, curios din fire, am picat în plasă. Hai să văd care-i faza, mi-am zis. Nu ascund că-s o moacă atunci cînd vine vorba despre romane poliţiste. Le îmbrăţişez după cîteva rînduri şi le devorez cu repeziciune. În prima noapte cu Larsson am adormit la ora trei. În a doua cred că am atins al patrulea ceas al noii zile. Chiar nu mai ştiu. Noroc că era sîmbătă noaptea, altfel plecam zombie la muncă. A treia noapte a fost mai scurtă, pentru că am şi terminat volumul de 600+ de pagini. Şi nu e nici o laudă în confesiunea asta. Chiar atît de captivat am fost, încît nici n-am simţit cum trec paginile.

Şi acum ar trebui să povestesc ceva despre ce-i înăuntru. Şi chiar nu mă lasă inima să dezvălui asta. Aş strica plăcerea celor care încă n-au arestat armele albe din librării. Doar vă avertizez că Lisbeth Salander este un personaj mortal.

Şi asta n-a fost o recenzie. Eu tocmai am terminat al doilea volum şi afurisitul de Larsson m-a lăsat cu picioarele-n aer prin nonfinalul său diabolic. Acum am nevoie de marfă nouă. Trebuie să mai prizez un volum.

*sursa foto

Ţin minte că pe la 7-8 ani am băgat mîna în borcanul cu bani, cu gîndul să cumpăr ceva frumos pentru mama. Şi m-am dus ţintă la magazinul cu vaze şi figurine din porţelan. Mama era pe vremea aia pasionată de cristaluri şi obiecte din porţelan. Şi am intrat hotărît în magazin. Şi m-am uitat în stînga, apoi în dreapta. Apoi iar în stînga, şi iar în dreapta. Vaze, vaze, peşti, balerina. Ştiţi balerina aia cu braţele deschise şi cu sînii la vedere! Nu arăta rău, dar era deja în vitrina mamii. Am trecut mai departe, la pelicani, cuci şi alte păsări. Şi am stat pe acolo vreo jumătate de oră fără să cumpăr nimic. Am mai ieşit pe afară, că deja mă luase cu ameţeli. La un moment dat, o babă a venit să-mi dea cu oţet pe la tîmple, aşa de palid eram. Pînă la urmă am reintrat în magazinul cu cioburi, am ales o lebădă, parcă, de o urîţenie aproape perfectă. Tanti vînzătoare, în halat albastru proletar, mi-a împachetat-o într-o hîrtie de parizer şi mi-a îndesat-o sub braţ. Am plecat acasă şi am ascuns-o sub pat. Era doar 7 martie. Abia a doua zi urma să eliberez cadoul superb către biata mamă. Şi l-am eliberat… Am uitat să spun că a costat şi o bască de bani. Cam o sută şi ceva de lei… în anul 1987. Mama n-a fost prea încîntată de cadou. N-a zis nimic care să mă ofenseze. A luat păsărelul şi l-a plasat pe servanta din sufragerie. A stat acolo cîteva zile. Apoi a început să zboare prin alte locuri mai obscure. Pînă a ajuns într-un colţ neluminat, rămînînd acolo o lungă perioadă de timp. Mai dădeam peste barza aia din cînd în cînd. Era urîtă cu draci. Nu-mi imaginam cum putusem să cumpăr aşa ceva.

Fiind un psiholog amator, am ajuns la concluzia că aventura asta mi-a cam pus capac în legătură cu alegerea cadourilor. Uitîndu-mă în urmă, îmi dau seama că alegerile mele ulterioare n-au fost mai inspirate. Aproape întotdeauna am dat buză cînd venea vorba despre alegerea vreunui cadou doar de capul meu.

De ceva timp mi-am spus că trebuie să mă tratez. Şi m-am întors către lucrurile simple. Anul ăsta m-am aruncat la nişte mărţişoare micuţe şi simple. Fără înflorituri şi alte complicaţii. Fără lebede şi alte păsărele.

Dar pentru doamnele şi domnişoarele blogolumii trimit mărţişorul de mai jos.

Doar am zis că încerc să mă tratez!

*sursă foto

Regret, în schimb, că am asistat la aceleaşi comentarii obosite ale comentatorilor ProTV. Dar trebuie să plăteşti şi un preţ pentru a asista la un spectacol agreabil. Cei doi mari comentatori au semănat foarte mult ghiolbăneii ăia care vorbesc în timpul unui film la cinema (pup-o, băăăăă!). După meci, curios, am trecut puţin pe GSP Tv să văd reacţiile. Cred că au trecut vreo şase luni de la ultima mea vizionare  a unei emisiuni “sportive” româneşti. Atunci vorbea prin telefon Gigi Becali, în calitate de expert sportiv. Aseară vorbea prin telefon Gigi Becali, în calitate de expert sportiv. Cred că nici n-a mai întrerupt convorbirea de atunci, iar Radu Naum nici n-a mai plecat din platou. Chiar părea puţin obosit. Am schimbat postul în secunda doi. Şi cred că nu din cauza fotbalului modest nu mai servesc meciurile Ligii 1, ci din cauza faunei care împute acest sport. Din cauza jurnaliştilor de profil a căror imaginaţie s-a oprit la  “realizarea” de emisiuni-şezători clone ale Procesului/Recursului Etapei.

Revenind la meci, cred că am văzut cea mai frumoasă înfrîngere pe care o echipă românească a suferit-o în ultima vreme. Şi sînt bucuros că am putut asista la aşa ceva.

Şi asta ar fi doar în prima parte a anului, cînd în Europa este frig şi viţa de vie doarme buştean. Ne-am pierde timpul pînă pe la jumătatea anului prin Nappa Valley şi Australia, după care am ateriza prin Portugalia, mahmuri şi cu feţe fericite.

N-am neglija nici Spania. Dar apoi, prin august, Franţa ne va ameţi. Aici vom sta cel mai mult. Ne-am închiria o căsuţă înconjurată de dealuri luminoase şi vom adulmeca mirosul boabelor de strugure în timp ce se maturizează.

Dimineţile le vom petrece în pat, cu fereastra larg deschisă, invitînd înăuntru mirosul proaspăt de flori şi fructe. Vom sorbi din ceşti de cafea imense şi colorate, pînă ne vom reveni din mahmureală. Iar după prînz o vom lua de la capăt, dezbrăcînd alte sticle de vin. În fiecare zi experimentînd un alt soi, niciodată acelaşi.

Iar cînd toamna se va lăsa peste dealurile provensale, vom pluti către locuri stropite de ape mediteraneene. Vom mai zăbovi prin insulele greceşti, luînd la puricat producţia autohtonă de vinuri. O vom lăsa, totuşi, mai uşor. Şi ce e prea mult strică, m-a învăţat prin pruncie tataie. Crăciunul ne va surprinde acasă, într-un decor siropos de sezon, cu zăpadă, brad îmbodobit, veselie, cu Sinatra în boxe şi cu cîte o cană de vin fiert (cum altfel!) în mîini.

Oare cer prea mult?

*sursa foto

*sursa foto2

Prin liceu mă zgîiam ore întregi la videoclipurile de pe MTV. Ăla original, nu surogate românizate ieftine. Le ştiam aproape pe toate. Unul dintre ele mi-a rămas adînc întipărit în minte. Probabil din cauza numeroaselor gagici înghesuite în cele patru minute de imagine. Şi piesa este una care îţi rămîne mult timp în cap. Se deschide precum un evantai de gheişă, turnînd otravă dulce în ureche. Senzual.

Iar ultima tipă ce apare în videoclip (de la minutul 2:55) este senzaţională.

Avea dreptate băsălu`. E bine fără televizor! Adio încrîncenare cotidiană. Şi ce rost are ca după o zi de muncă să vii acasă şi să te încordezi şi mai tare căscînd gura la nişte specimene care mimează inteligenţa şi decenţa? Îi invit să se ducă pe canal, împreună cu dejecţiile zilnice ale cetăţii.

Am cărţile în dreapta, împreună cu un pahar de licoare. E drept, mai am şi eu scăpările mele. Makavelis e unul dintre exemplele acestei săptămîni. L-am făcut arogant, apoi am vorbit în particular şi treburile s-au calmat oarecum. Mi-a mai transmis el un mesaj mai pe urmă. Unul nereuşit şi fără haz. Se poate scrie despre orice şi în orice fel. Dar eşti în regulă, puştiule!

E duminică şi mai am cîteva firimituri de săptămînă rămase. Le înghesui într-un colţ de farfurie şi le înfulec fără remuşcări. De-ar fi mai multe! Dar e bine şi aşa.

Faină flacăra din privirea băiatului.

Parcă te răcoreşti instantaneu. Simţi aerul munţilor în nări, iar mirosul nobil de capitală, ce persistă în haine, începe să se evapore. Execuţi o recapitulare rapidă a drumeţiilor montane şi constaţi că au fost prea puţine. Parcă ar mai fi intrat în albumul cu poze încă vreo două duzini de bătături provocate de urcuşuri abrupte.

O oprire scurtă în lungul drum spre casă. Timp în care naşul adună cîteva bucăţi de munte la pachet, în telefonul modest din buzunar.

Un şuierat scurt şi plictisit, aruncat de locomotiva electrică, iar Buşteniul rămîne-n urmă. Mecanicul trenului este vesel.

Efectul munţilor fumegători, desigur!