Patru sezoane reprezintă o eternitate în fotbalul  de astăzi. În 4 ani, un jucător se poate transforma dintr-un balon de aur într-un anonim de lux care-şi joacă sfîrşitul carierei pe banii arabilor sau ruşilor. Patru sezoane a ţinut Guardiola o echipă cu suflet mare şi crudă cu adversarii. Mie mi se pare mult, enorm de mult, pentru un campionat care-şi devorează antrenorii cu o poftă nerăbdătoare, latină. E greu de crezut că antrenorul va mai rămîne un sezon. Sau n-ar trebui să rămînă. Barcelona nu e Manchester, unde Ferguson a construit un carusel care urcă şi coboară în ritm cu inimile celor din tribună. Barcelona, ca şi Real Madrid, e dependentă de cîştig. Nu e aici doar pentru plăcere.

Într-un fel, meciul de aseară a fost de neînţeles. N-am mai înţeles ce joacă Barca după minutul 50, aproape fără nici un şut pe poartă şi multe balonaşe dintr-o extremă în cealaltă. Singurii care făceau ceva logic pe teren erau cei în alb, cu Drogba şi Ramires fundaşi laterali. La fel de neînţeles ca şi meciul din urmă cu 4 ani, cînd a început totul pentru spanioli.

Click here to view the video on YouTube.

Ironic.

P.S.

Pe lîngă cele necordate în 2009, penaltiul lui Drogba de aseară pare cam tras de păr. 

Apoi a venit un ungurean, la început chiar de anul trecut. Apoi am aflat că putea să nici nu vină, dacă băiatul socialist răspundea cu D.A. la o întrebare care nici nu i-a fost pusă. Apoi iar am aflat că ungureanul apăruse în peisaj de anul trecut, cam de pe vremea cînd se zdrobeau strugurii.

Epilog.

Un alt băiat, la fel de luminat şi ‘telectual, zice într-un interviu care n-a fost interviu, că n-a reuşit să scoată pe gură ceva coerent, că ungureanul e de admirat că a refuzat să cedeze presiunilor ciobănaşilor verzi din teritoriu, care cereau bani pentru diverse activităţi electorale. Acum aflăm că, de fapt, el a cedat, alocînd de la buget nişte „sume pentru dezvoltarea locala”.

E primăvară, cînd totul se transformă din portocaliu într-un verde creştin-liberal. Acum mişcaţi de luaţi lumină.

TATOV

Eu vă urez un Paşte extrem de fericit. Fericit pînă la epuizare.

Click here to view the video on YouTube.

De ce rememorez acum treburile astea? Pentru că tocmai am savurat un Toblerone, din cutia aia triunghiulară, care a tronat în camera mea de copil şi adolescent timp de 15-20 de ani, în loc de bibelou, pe diverse poliţe ale bibliotecii albe, pescuită dintr-un pachet trimis din Germania. După ce am terminat ciocolata din seara asta, am dat să arunc ambalajul la gunoi şi mi-am adus aminte de cutia similară primită la sfîrşitul anilor 80.

Nici acum nu ştiu dacă e bine sau nu faptul că în copilărie am considerat un reper, o valoare, ambalajul sofisticat şi gol de Toblerone.

Încă n-am aruncat cutia goală. Stă lîngă laptop şi nu ştiu ce să fac.

Click here to view the video on YouTube.

Fruntea se şterge din nou, fleaşcă, minge, o taie, fileu razant, din nou buză, acum sare în partea cealaltă, în iarba nebărăbierită de lîngă. Înjură, nu se poate, noroc chior, ai mîncat căcat cu polonicul.

Minge de set, nu una ci trei. Trei mingi de set, primele trei mingi pe care le-a avut vreodată în faţa lui. Turbează bulangiu’ de ofticat ce e. Revine la masă după ce-a bravat vreo două minute, fălindu-se cu ştiinţa lovirii marginii. Cine e cel mai meseriaaaaaaş? Plimbă mingea portocalie în palma transpirată cîteva secunde, se pune de servit, încă una şi gata, l-am bătut. Flexează genunchii, la fel ca la ultima servă, ca la antepenultima, ca la toate pe care le-a dat în tot meciul. Serva face totul. Mingea trece la aceeaşi distanţă de fileu, razant, fără să-l atingă, către reverul cu stînga. Serva e adîncă, mingea se duce peste masă cu o viteză enervant de scăzută, parcă trece o eternitate şi tot nu se aude ţacul salvator. Pluteşte, zboară, planează, face o excursie de duminică peste masa de tenis, timp în care poţi să citeşti fără probleme o povestire istorică, să faci un exerciţiu la mate, o piesă din turnul Eiffel la traforaj, să vezi un episod din Sandy Bell, să mănînci o porţie zdravănă de cartofi prăjiţi de mama, să bei o sticlă de Pepsi la litru, să termini o duzină de eugenii. Lovitura e sublimă, de maestru, mingea mingîie marginea, nici măcar n-o atinge ca la ultimele două puncte, scoate un sunet blînd, ca şi cum ar spune suspinînd „gata, am obosit, iau o pauză”. El n-are timp să facă ceva, pur şi simplu o priveşte cum aterizează în praful stîrnit de sub masa de joc. Doar îi zvîcneşte puţin gîtul ca şi cum şi-ar fi amintit prea tîrziu că ar fi trebuit să facă ceva important. L-a hipnotizat, l-a vrăjit şi nimic n-a putut să-l salveze. Meciul e gata, paleta zboară cîţiva metri-n sus, n-o mai prinde la coborîre.

E meci! E meci! E Meciul.

foto © alphablog.ro

Pînă la această oră nu s-a putut stabili identitatea trenului decedat. Locomotiva, aruncată la aproximativ doi kilometri distanţă de restul vagoanelor, fiind de nerecunoscut în urma tragediei.

Trenurile martore la accident au declarat că întreaga scenă a fost extrem de şocantă.

Oamenii fărădelegii încearcă să stabilească motivele acestui teribil eveniment. Vom reveni cu amănunte.

Dar mi-a plăcut aşa mult cu autobuzul încît aproape de coborîre i-am luat pe toţi din autobuz, i-am strîns în spate şi i-am pus să cînte Rîpa, pe voci, aşa cum făceam pe vremea cînd ne întorceam de la berar prin liceu. Apoi am coborît din mers, şoferul fiind ocupat cu rulatul unor ţigări dubioase încît a uitat să mai oprească în staţie. Dar n-a ratat totuşi gipanul sau ce era ăla parcat fix în staţia de autobuz, tîrîndu-l vreo 20 de metri pînă ce l-a proiectat peste nişte bulbi de lalele proaspăt plantaţi. După asta am coborît şi eu, peste două tinere simpatice de liceu, una dintre ele mai pufoasă, deci am aterizat pe moale. Pardon, mă scuzaţi, pardon, mă scuzaţi.

A fost atît de fain că aş repeta experienţa şi zilele următoare, poate îl iau şi pe murg, că sigur s-a regenerat şi acum e ca nou.