aiurea.eu

Adevărata câştigătoare a Campionatului Mondial de Fotbal 2010

claus — Sun, 25 Jul 2010 14:44:32 +0000

Via Libertatea, care, ca de obicei, nu dă link către publicaţia pomenită în articol, aşa că dau eu. Voila.

Servicii de miştocăreală online

claus — Fri, 23 Jul 2010 11:05:10 +0000

Te-a enervat şeful şi vrei să i-o plăteşti cumva? Te-a părăsit iubitul/iubita şi vrei să îi dai ceva emoţii? Sau, pur şi simplu, ai chef să faci mişto de cineva, dar fără ca persoana respectivă să ştie? aiurea.eu îţi oferă acum această posibilitate!

Prin noul serviciu de miştocăreală online oferit de aiurea.eu poţi să faci mişto de oricine, oricând şi oricât, fără să-ţi fie frică de urmări. De exemplu, îi poţi spune şefului că Mirandolina de la HR a trecut şi prin patul tău înainte să ajungă sub biroul lui, între cele două evenimente poposind însă şi pe la un anumit spital care se ocupă de boli ruşinoase. Sau, mă rog, dacă nu vrei să ştie de ce boli suferi tu, ca să nu-şi dea seama că eşti suficient de defect încât să pui la cale miştocăreli online, îi poţi spune că ţi-a făcut o felaţie cu cinci minute înainte de a se pupa cu el. Cu finalizare.

Bineînţeles, nu-i vei spune “victimei” direct aceste lucruri, ci prin intermediul nostru. Avem nevoie doar de un ID de messenger, un cont de Twitter, de Facebook sau pe orice altă reţea socială care asigură şi chat. De preferat Twatter sau Facenook, ca să-i facem de râs în public.

Aşadar, aşteptăm să ne contactaţi la teiaulamishto coadădemaimuţăverde aiurea.eu pentru a vă informa despre sau a beneficia de serviciile noastre de miştocăreală. Online, pentru că aici suntem toţi zmei.

Efectele emisiunilor televizate asupra subconştientului aiurea

claus — Thu, 22 Jul 2010 11:51:19 +0000

Ce ţi-e şi cu înmormântările şi deshumările astea de pe la TV, frate… Am ajuns să-mi visez rude moarte de ani buni din cauza ăstora cu transmisiunile lor directe din groapă. Şi nu orice fel de vise, ci de-alea de mare angajament, cu “mai ai puţin şi vii aici”, aşa că am început să mă pregătesc de trecerea la cele sfinte. Adică m-am gândit să mă reapuc de fumat, am făcut inventarul sticlelor de whisky din casă şi un plan de bătaie întru grabnica lor golire, am scormonit în agenda telefonică şi în amintiri după numere de telefon ale partenerelor de nebunii de odinioară. Deja pun la cale un plan diabolic care să mă ajute să aduc măcar două-trei dintre ele simultan în aşternuturile-mi mătăsoase. Bineînţeles, să fiu şi eu pe-acolo cu ele, nu plecat după pâine.

Planuri mari, ce să mai zic. Potrivite pentru ultimele luni de viaţă, cred, că doar nu-ţi pierzi cel mai preţios timp croşetând căciuliţe pentru nepoţii care nu te vor cunoaşte niciodată, dezlegând cuvinte încrucişate sau uitându-te la emisiuni despre Ceauşescu şi ai lui, la mai mult de douăzeci de ani după ce credeai că ai scăpat de ei.

Tu, cetitorule, cam ce-ai face dac-ai şti exact cât timp mai ai de zăbovit pe-aici? Sex cu Simona Sensual? Tweetmeeturi printre clătite şi papanaşi? Interviuri cu Blogatu? Ce?

3,14×2 condiţionat

claus — Tue, 20 Jul 2010 23:30:34 +0000

Se făcea că nişte băieţi veseli, lucrători (cu normă întreagă după salariu, dar cu vreo două treimi de normă după cantitatea de muncă prestată efectiv) într-un depozit dotat şi cu un mic birou, aveau un aparat de aer condiţionat care le răcea fizicul în pauzele lungi şi dese pe care le luau după alea mai mici dar tot dese. Vara e nevoie de un fizic păstrat la o temperatură decentă, ca să nu fie prea multe grade diferenţă între el şi berea pe care o dăm pe gâtlej, deci nu se putea fără aer condiţionat.

Aşa… deci băieţii ăştia aveau aparatul respectiv în birou, unde poposeau din când în când (cam 5-6 ore din 8 lucrătoare, nu mai mult, că doar treaba lor era să încarce/descarce diverse chestii prin depozit) ca să-şi răcorească instalaţia. La un moment dat, depozitul respectiv respectiv se mută, cu tot cu birou, unde-a înţărcat Dracu’ Bălaia, undeva afară din Bucureşti, şi racitorul de meltenaşi urma să ajungă la sediul central, într-un birou de duduiţe şefuţe. Vânjoşii încărcători-descărcători, supăraţi că li se ia jucăria, deşi în momentul ăla nu mai aveau nevoie de ea, fiind în mutări, îşi descarcă, dacă mă înţelegeţi, berile băute în timpul programului drept în aparat. În partea care stă la interior, pe unde suflă vânturile siberiene când îi dai drumul la lighioană. Şi să fi tot descarcat ei vreo 23654 de navete de bere, până a intrat o duhoare de neimaginat în scula cu pricina. Duhoare care se simţea, evident, numai când era pusă în funcţiune, deci când trebuia să răcească fofoloancele demoazelelor din biroul unde ajunsese.

E deja a doua vară de funcţionare a aparatului de aer condiţionat în biroul respectiv şi duhoarea tot n-a ieşit. S-au schimbat filtre, s-a curăţat agregatu’, s-a parfumat pe ici pe colo…. degeaba. Singura soluţíe care a dat cât de cât roade a fost deschiderea capacului aparatului în timpul funcţionării, fapt care mai estompează duhoarea, dar şi împrăştie aerul în toate direcţiile.

Acum, îmi pun şi eu o întrebare, pe care cred că şi-ar pune-o orice om normal: dacă toată lumea ştie cum a intrat duhoarea aia în agregat şi mai ales cine a produs-o, de ce mai găsim băieţii respectivi pe aceleaşi posturi, frecând măciuca la fel de mult ca înainte de episod? Eu le explicam încă de când s-a aflat treaba că se pot pişa liniştiţi în ventilatoarele de acasă, eventual încasând ajutor de şomaj de la stat, nu salarii bunuţe de la ăia care le miros pişatul zilnic.

Inel, inel de aur, primul insert aiurea.eu

claus — Sun, 18 Jul 2010 07:31:56 +0000

Întrucât alaltăieri s-au împlinit fix 13.000 de zile de la dispariţia prematură, după numai câteva sute de mii de şpriţuri, a renumitului virtuoz Fărâmiţă Lambru, aiurea.eu a decis să urmeze modelul ziarelor din România şi să apară împreună cu o melodie a regretatului artist.

Aşadar, numai astăzi, (aproape) cotidianul aiurea.eu vă prezintă gratuit hitul “Inel, inel de aur”, în memoria lui Fărâmiţă Lambru. RIP.

Testul cu prosopul

claus — Sat, 17 Jul 2010 00:30:09 +0000

Având în vedere că prea celebrul test cu uşa din filmul A Bronx Tale s-a învechit, între timp apărând maşinile cu închidere centralizată şi alte rahaturi şi considerând că în societatea actuală trebuie modernizate şi testele de compatibilitate între indivizi (de preferat de sexe diferite, dar nu discutăm aici opţiunile nimănui), colectivul de cercetători al laboratoarelor aiurea.eu a elaborat, în urma unui studiu extrem de amănunţit, testul cu prosopul.

În ce constă acest test simplu, în urma căruia afli dacă domnişoara sau doamna căreia urmează să-i introduci veveriţa-n scorbură este compatibilă cu perversa-ţi făptură? În câţiva paşi extrem de uşor de urmat:

- Primul pas: o inviţi la un duş în doi, în vederea partidei de sex care urmează. Brânza de APACA nu mai are aşa mare căutare de când s-a recăsătorit Petre Roman, în zilele noastre femeile preferând totuşi Kentul şi valuta (e criză, deh), aşa că bag-o la duş înainte. Având în vedere că ai cabină de duş de 80×80 şi mai ales că tu ai ajuns la suta de kile, deci nu mai încapi nici măcar singur în cabină, darămite cu duduia, o inviţi respectuos să intre ea prima la duş. Presupunem că o mănâncă rău acolo unde urmează să dai atacul, deci se va spăla repede.

- Pasul doi: după ce iese cocoana de la duş, ai exact 15,69 secunde ca să te speli şi tu, altfel ratezi următorii paşi. În timp ce ea se şterge tacticoasă, tu te speli ca şi cum ar mai fi exact 15,69 secunde până la terminarea programului de 2 minute de apă caldă. Dacă ai trăit pe vremea Împuşcatului, vei şti cum să profiţi de fiecare secundă şi mai ales de fiecare picătură de apă.

- Al treilea pas şi poate cel mai important: duduia e foarte emoţionată, aşa că o apucă pişarea. Posibil şi de la duş, nu numai de la emoţii. Se va scuza şi se va aşeza pe veceu, moment în care tu vei ieşi din duş, vei înhăţa prosopul, vei începe să te ştergi şi te vei gândi la cea mai tare gagică pe care ai văzut-o vreodată în tonele de pornache descărcate cu grijă de pe net. Acest lucru îţi va provoca, dacă totul decurge normal, o erecţie monstruoasă. Te vei şterge în continuare, fapt care-ţi va bălăngăni scârbavnicul mădular în toate direcţiile.

- Ultimul pas, cel decisiv: cu bărbăţia bălăngănindu-se lasciv, te vei apropia de duduia aflată în plin proces de creaţie urinară. Belengherul tău va ajunge, dacă înălţimile vă sunt compatibile, exact în dreptul frumosului orificiu pe care domniţa ta scoate sunetele alea numite de specialişti cuvinte. Alea pe care le turuie neîncetat exact în momentele în care tu ai mai puţin chef s-o asculţi. Te vei apropia exact cât să-i bălăngăni pitonul erect prin faţa guriţei ei ca fraga.

Dacă se şterge şi trage apa… a picat testul, deci e cazul să-i îndeşi rapid ce poţi şi pe unde poţi, după care să-ţi cauţi în continuare jumătatea. Dacă se repede asupra bălăngănitoarei tale extremităţi şi-i aplică acelaşi tratament pe care i l-a aplicat îngheţatei pe băţ ultima oară când ai scos-o în parc, există şansa ca ea să fie femeia vieţii tale. Poate nu va fi, dar măcar ai parte de sex oral şi cred că e cazul să mai scazi pretenţiile, aşa că încearcă să nu faci o scenă dacă nu înghite. Se va întâmpla şi asta, la un moment dat.

Rompetrol, suntem în 2010!

claus — Fri, 16 Jul 2010 23:32:34 +0000

Trecând peste titlul de tabloid pe care l-am scremut la o oră destul de târzie în noapte, aş dori să le atrag atenţia celor de la Rompetrol că browserul Internet Explorer 5.5 a decedat chiar înaintea bunului simţ al presei noastre şi că de-atunci au mai apărut şi alte browsere cu nume ciudate, cum ar fi Mozilla Firefox, Google Chrome sau Opera.

De asemenea, aş dori să le semnalez şi faptul că nici în browserul billgatesian site-ul lor nu se simte prea bine.

Ce-i drept, am încercat versiunea 8, poate în IE 5.5 mergea fără probleme.

Ziua în care bunul simţ a fost condus pe ultimul drum

claus — Fri, 16 Jul 2010 19:02:19 +0000

Bunul simţ al presei, al televiziunilor în special, dar şi al nostru, al celor care le consumăm produsele urât mirositoare.

Regulată-n toată regula

claus — Tue, 13 Jul 2010 12:56:37 +0000

Acum ceva timp i-am zis unei dudui, din greşeală, că femeie regulată, în loc de femeie în toată regula. Era o discuţie oarecum încinsă, despre o a treia persoană care o cam lua de proastă. E, tuta de mine s-a trezit să-i ţină isonul, zicându-i că e femeie în toată regula şi ala o crede vreo pustoaică uşor de prostit. Au trecut 2-3 ani de-atunci şi duduia n-a mai răspuns la telefoanele-mi niciodată. Din cauza unei banale greşeli de exprimare, zic eu.

Era mai bine dacă-i spuneam că e nefutută?!

Vine o zi…

claus — Mon, 12 Jul 2010 17:30:48 +0000

… in viata fiecarui mic intreprinzator (ca sa nu zic antreprenor, ca aia-s o specie mai evoluata) cand ii vine sa-si bage maciuca-n Boc si taxele lui si sa-si caute un loc de munca. Macar nu se mai intreaba la fiecare sfarsit de luna/trimestru de unde scoate bani pentru TVA, pentru impozitul minim si pentru alte chestii-socoteli pe care le datoreaza statului roman, fie ca face sau nu profit.

Intrebarea e: unde? Ca praful asta e cam peste tot…

Prea darnica Nuţi şi mirificele-i daruri

claus — Fri, 09 Jul 2010 01:59:57 +0000

Foarte darnică ministressa noastră, doamna Nuţi Cocoş. Să se ducă ea la sinistraţi cu ciocolată şi pantofi cu toc… asta demonstrează o mărinimie ieşită din comun.

Aş dori să-i propun, pe această cale, ca data viitoare să le împartă diafragme, gel pentru sex anal şi ceva cătuşe cu blăniţă roz. Nu de alta, dar când or vedea masculii din sat cum îşi fâţâie sinistratele dodoaştele pe tocuri, precis o să le vină cheful de nebunii. Că vorb-aia, ciocolată avem, pantofi frumoşi primirăm, dă-o-ncolo de casă, avere şi ce ne-a mai luat apa, hai să ne futem. În ajutoarele ministressei.

Gunoiul de sub preş

claus — Fri, 09 Jul 2010 01:00:32 +0000

Un prieten bun m-a rugat odată, la o bere, să-i fac o caracterizare cât mai succintă. M-am scărpinat în creştetul capului preţ de vreo 6,28 secunde, după care i-am zis că el e ăla care vede mai mereu mizeria de sub preş fără să-l ridice. Şi că ar putea s-o ignore, având în vedere că nu e mizeria lui, dar n-o face niciodată. Că el e cel care nu poate trece peste nenorocitul de preş sub care au îndesat alţii gunoiul, fără să vadă exact ce fel de şi mai ales câtă mizerie e acolo.

Nenorocirea mare e însă că asta îl afectează. Se gândeşte la microbii care se vor răspândi din gunoiul ăla, la molimele pe care aceştia le vor cauza, la preşul care va putrezi din cauza gunoiului de sub el. Toate astea îl afectează, în mod ciudat, mai mult decât pe cei implicaţi direct în mizerie. Suferă, în prostia lui, mai mult decât toţi cei care au luat sau vor lua vreodată contact cu gunoiul respectiv şi mai ales cu efectele lui.

Cam asta i-am zis. A zâmbit, a cerut nota de plată, mi-a aruncat un «‘te dreacu’ de filosof» şi a plecat. Şi dus a fost, dar din momentul ăla am început să văd eu gunoiul de sub preş. Probabil în locul prietenului care, eliberat de responsabilitatea respectivă, s-a hotărât să nu se mai apropie de preşul nimănui şi să-şi trăiască viaţa.

Fiind băiet, în versuri o ardeam

claus — Thu, 08 Jul 2010 23:04:15 +0000

Această minunată primă pagină aparţine unui manuscris original al unui jurnal de copil tembel*. Ghiciţi cine era copilul şi dacă a ajuns vreun Topârceanu sau lăcătuş mecanic cu masterat.

* cu excepţia autorului, da?

Burta goală, buzunarul plin. Cu telefoane mobile

claus — Tue, 06 Jul 2010 00:47:03 +0000

Butonând telecomanda în căutarea orelor de somn pierdute aiurea, dau peste un circ de zile mari la Televiziunea Poporului: cerşeală televizată. În rolurile principale: viitorii alegătorii ai lui Diaconescu, spunându-şi oful şi apelând la mila cui se nimerea.

- Bună seara, domnule Diaconescu. Suntem doi orfani săraci, nu ne-am cunoscut părinţii niciodată şi trăim din mila unor bătrâni care nu ştim cât ne vor mai putea ajuta. Dacă aveţi posibilitatea să ne ajutaţi, dumneavoastră sau telespectatorii dumneavoastră, vă mulţumim din suflet.

- Da, sigur, zise viitorul Preşedinte al României, Mogulul Poporului. Lăsaţi un număr de telefon.

- Zero şepte şase cinci….

La microfon trece o tânără cu privirea împrăştiată. Nu cred că de la aurolac.

- Domnule Diaconescu, n-am nici cu ce să mai ajung acasă, am vândut televizorul ca să vin la dumneavoastră. Am mama bolnavă de TBC, trei fraţi mai mici bolnavi de gâlci, două bunici moarte după Alain Delon şi trei pisici în călduri. Ajutaţi-mă şi pe mine cu ceva, cu orice, cu oricât, da’ în euro să fie, că leul…

- Bineînţeles, cum să nu. Un număr de telefon?

- Zero şepte doi cinci…

Şi-au mai venit, pe rând:

- un nene care voia să cînte o manea pentru domnu’ Dan, compusă exact în clipele în care acesta era încarcerat pe nedrept. Nu voia mare lucru, doar ce are fiecare pe acasă, eventual o sticlă de vinars de-ăla bun, să-i revină inspiraţia. Zero şepte doi doi….

- un cetăţean deosebit de amărât, cu 5 copii acasă, fătaţi din doi în doi ani de Joiana, văcuţa familiei. Deh, ochii văd ditai gaura, inima cere… Zero şepte cinci trei…

- două cumetre în pragul falimentului, cu câte cinci credite neperformante de căciulă. Nu mai aveau săracele nici după ce bea apă. Zero şepte patru cinci…

- alţi cetăţeni săraci lipiţi, cu diverse probleme. Zero şepte doi patru… Zero şepte cinci doi… Zero şepte şase şase…

Lume amărâtă. Pensii mici sau deloc, salarii mizere sau absente, ajutoare de şomaj insuficiente pentru cei 13 copii de acasă. Dar toţi cu telefoane mobile, că doar nu poţi cerşi aşa, aşteptând sms-uri prin porumbei călători.

Cel mai aiurea cadou primit de… @aiurea

claus — Thu, 01 Jul 2010 14:24:53 +0000

N-o să ghiciţi niciodată de la cine, fac pariu.

aiurea.eu sfidează recesiunea

claus — Thu, 01 Jul 2010 11:10:05 +0000

În aceste vremuri de restrişte, când TVA-ul se măreşte şi salariile se micşorează, publicaţia online cu profund caracter offline aiurea.eu a decis să sfideze recesiunea. Astfel, valoarea articolelor va scădea cu 5%, pentru ca voi, cei 2,5 cititori ai acestui blog să nu plătiţi nimic în plus din cauza majorării Taxei pe Valoarea Articolelor (TVA). Ba mai mult decât atât, în curând vom deveni neplătitori de TVA şi vom micşora valoarea articolelor cu încă 19 procente.

Pentru că, nu-i aşa, ăsta e cursul firesc al oricărei afaceri mioritice de succes: de la SRL plătitor de TVA şi alte impozite, la tarabă în Obor, trecând prin neplătitor de TVA, Persoană Fizică Autorizată cu CEO sau Asociaţie Familială cu Board of Directors.

Plăcere, durere, liniște, plăcere. Reacțiile bugetarului român de lux

claus — Mon, 28 Jun 2010 11:32:07 +0000

Urmăream, mai deunăzi, două chestii în paralel, una pe net și cealaltă la televizor: un pornache, ceva cu Pierre Woodman și niște domnișoare pe care le iniția în tainele amorului pe din dos, și o emisiune la Realitatea TV, ceva cu criză, scăderea salariilor, creșterea taxelor, greve și alte manifestații.

Cum eram, bineînțeles, mai atent la pornache, am observat un fel de șablon, un “pattern”, dacă-mi e permis, pe care-l urmau domnișoarele din filmul respectiv: cât aveau balaurul la gaura cea veche și umedă, cam toate gemeau, gâfâiau și făceau ca mâțele în călduri; le plăcea, deh, cum e și normal. Cum scotea nenea Pierre șarpele și-l îndesa, ușurel, mai la întuneric, fetele începeau să țipe. Unele, probabil mai strâmte, chiar să urle. Câteva secunde, după care amuțeau brusc. Băi, se lăsa o liniște de credeam că mi s-au dus boxele de la laptop. Un pic mai încolo, după ce-și croia monstrul din pantaloni drum prin hățișurile chipurile virgine ale colonului și-i împrumuta dimensiunile lui, începea iar veselia. Și dă-i, și luptă, și geme, și ah, și oh.

Cum urmăream, cam trei secunde odată la cinci minute, și dezbaterea de la tv, suprapunând astfel niște momente fierbinți cu niște discuții înfierbântate, am realizat o chestie: bugetarul român de lux seamănă cu domnișoarele din filmul lui Woodman. Da’ perfect, nu așa. Când se măresc salariile, se inventează sporuri de zâmbet, crește punctul de pensie, se subvenționează diverse treburi, se inventează agenții guvernamentale și posturi bine plătite, bugetarul geme de plăcere și se umectează tot. Cheltuie mici averi în Carrefour, pe curpapir de-ăla scump și frumos mirositor, își cumpără mașini de mogul, în leasing pe 10 ani și plătind avansul din prima pentru șosete curate, chițăie, gâfâie, are orgasm necontrolat.

Când se pune problema reducerii cheltuielilor, respectiv a salariilor nesimțite pe care majoritatea le încasează pentru a plimba trei hârtii de colo-colo, îl apucă țipatul. E și normal, cui îi convine să ia bani mai puțini, chiar dacă știe că-i ia degeaba? Doare, ca și sexul anal. La început, că pe urmă se lasă liniștea. Nu s-au putut micșora pensiile, s-a mărit TVA-ul. “Ne-am dus dracului”, gândește bugetarul. “25% mai puțin la salariu, 5-10% în plus la prețuri, asta e, bine că n-am rămas fără loc de muncă. Mai bine tac.” Și tace o vreme, renunță la Zewa, Ford și Mușchi Azuga, își revine financiar, că s-o fi micșorat el salariul, dar s-a mai inventat un spor pentru vreme însorită, după care începe iar chițăiala și huzurul. Pentru că bugetarul român de lux, căci despre el e vorba, nu de amărâții cu 5-600 de lei salariu, cade mereu în picioare. Se desființează, la presiunile unora și altora, câte o agenție guvernamentală, se înfințează la un moment dat, pe șestache, alta.

Există, însă, și o mică diferență: în filmul lui Woodman, toate domnișoarele înghițeau la sfârșit. În viața de zi cu zi înghițim noi, fraierii. Bugetarul de lux scuipă mai încolo, se clătește în gură și-și vede liniștit de treburi. Are salariu mare de încasat, șpăgi de luat, alegeri de câștigat…

Probloggeru-ti da, dar nu-ti baga si-n traista

claus — Sat, 26 Jun 2010 15:20:55 +0000

De cateva zile, acest umil blog a ajuns la Arhi in blogroll. Poate din greseala, poate din cauza ca probloggerii astia e rai si se promoveaza numai intre ei, poate din alta cauza, cert e ca a ajuns acolo, fapt pentru care multumim bloggerului respectiv.

Treaba nasoala e alta, insa: de cand a ajuns acolo, blogul asta n-a fost actualizat deloc. N-a aparut niciun articol aici, desi e clar ca momentele-astea trebui speculate la maxim. Cand iti vin vizitatori noi si, evident, mai multi decat in mod normal, logic ar fi sa-ti storci creierul si sa publici cateva articole care sa-i faca sa si ramana aici, nu? Ei bine, evident ca proprietarul acestui blog nu gandeste asa, din moment ce n-a mai scrijelit nimic de vreo 10 zile. Si subiecte ar fi, slava Domnului, exact de-astea cum le plac bloggerilor: campionat mondial de fotbal (doar la fotbal ne pricepem toti), majorari de taxe (ne-au facut mamele noastre economisti pe toti, nu?), motiuni de cenzura, mitinguri si alte chestii legate de politica (suntem cei mai buni politicieni cand avem deschis editorul de text al blogului). Ce mai, de toate pentru toti, inclusiv senzationala arestare a senzationalului Senzationescu. Totul e sa ai chef, timp si mai ales motivatie sa-ti exprimi parerile in legatura cu un subiect sau altul. Mai ales chef.

Poate n-ar fi o idee rea daca probloggerii astia ne-ar mai si scrie niste articole cand ne baga in blogroll, nu? Asa, ca de pornire, sa vada lumea ca suntem productivi si meritam atentie. Sau asteptam momentul cand disparem de acolo pentru lipsa de activitate, ca sa putem scrie despre cat de jigodii sunt astia care nu baga in seama bloggerii mici?

Eu, blogosfera, versus apa chioară

claus — Tue, 15 Jun 2010 06:20:39 +0000

Am visat într-o noapte că scriam pe blog. Pe bloguri, de fapt. Pe ăsta, pe unul de new media, pe altul de reţete, pe încă unul de muzică, pe vreo două de tehnologie şi pe unul secret, accesibil doar amicilor mei virtuali. Scriam pe toate în acelaşi timp, cu o frenezie şi cu o viteză pe care nu le-a avut nimeni niciodată. Scriam articole de suflet, articole plătite, articole neplătite, dar cu potenţial de a aduce altele plătite, articole traduse, articole preluate, articole cu poveşti inventate, articole cu întâmplări reale, articole despre alţii, articole despre mine, articole în care dădeam sfaturi, articole în care ceream sfaturi, articole. Multe, cu nerv, cu subiect şi predicat, cu gramatică impecabila şi lexic demn de un academician.

Şi cum scriam eu aşa, întruna, cât toata blogosfera la un loc, m-au lovit. Întrebările, alea grele. Cele mai grele dintre toate. Pentru cine pana mea scriu? De ce scriu? Cum scriu? Unde ajung dacă scriu? Unde vreau să ajung scriind? Cât timp pierd scriind? Merită? Fac bani din scris? Mă prostituez pentru ei? OK, nu mai mult decât alţii, dar merită? Recitindu-mi blogurile, găsesc ceva util prin ele? Sau măcar amuzant, deconectant, provocator de zâmbete? Sau de gânduri? Va pune vreun articol din alea pe care le scriu cu atata frenezie, vreodată, pe cineva, pe gânduri? Va cumpăra vreodata cineva un produs doar pentru că l-a vazut prezentat aşa frumos în vreun articol scris de mine? Îmi va ajuta vreodată, în viaţa reală, de dincolo de monitor, faptul că scriu cât o blogosferă întreagă? Dar în afara cercului restrâns de oameni cu aceleaşi preocupări? Va da vreodata, cineva, doi bani pe mine pentru că am X bloguri pe care scriu zilnic Y articole, câştigând de pe urma lor Z bani?

Un răspuns l-am primit imediat după ce m-am trezit. La 4 dimineaţa. Ajutat de vecina de la parter, care bătea zdravăn în uşă şi ameninţa că mă reclamă la Poliţie. Condensul din aparatul meu de aer condiţionat pica drept pe pervazul ei, provocându-i insomnii, nervi, gânduri ucigaşe, dorinţa de a suna la Politie sau de a mă înjura de strămoşi.

Mi-am cerut scuze, i-am explicat că am scris până târziu în noapte pe blog şi am adormit cu aerul condiţionat pornit. A facut nişte ochi mari, s-a oprit cinci secunde din ţipat (probabil pentru a căuta în memorie cuvântul “blog”), mi-a trântit un “nu ştiu pe ce globuri scrii dumneata în miezul verii, da’ dacă mai pică apa aia în creierii mei sun la Poliţie!” şi a plecat. N-o impresionase deloc faptul că eu valoram cât o întregă blogosferă, că produceam într-o noapte cât jumătate de Zelist în zece, tot ce o interesa era apa care pica nesimţit pe pervazul ei, tulburându-i somnul.

Apa din aerul condiţionat bătuse apa de ploaie transformată de mine cu atâta măiestrie în articole pe bloguri. Eu, blogosfera, fusesem surclasat de câteva picaturi de apă şi un pervaz.

Valori necontestate – paraliile

musafir aiurea — Thu, 10 Jun 2010 12:38:00 +0000

Paraliile sint acele katimerini sau aghialii unde fericirea se numeste simplu – ol inclusiv cu numai o suta enspe euro, doua saptamini. Paraliile ne-au dus si adus faima. Conform zicalei “pe banii mei si-n concediu fac ce vreau eu”, am facut si scandal, si gratare, am mai si pizduit autohtonii prosti care “lasa misule ca ce-a facut copilu’, ca tot nu intelege astia ce e aia” si alte citeva lucruri la fel de pitoresti, care sa aduca aminte cu bucurie si placere concediul.

Am dus acolo, in soare la mare, manele dragi si deochiate, traite cu volumul la maxim, sa faca toti dusmanii pielea de gaina. Slapii si puta goala a copiilor, prosopu’ cu be em veu, mereu prezenta punga de plastic umpluta cu potol la micu’ dejun – ca doar am platit ol inclusiv ! – umorul tipuriturilor cu “fane, uite-o si pe aia ce cur are !”, pe toate le-am dus in paralii. Transformindu-le incetul cu incetul in locuri unde totul e posibil si permisibil. Ca sa ne simtim peste tot acasa …

This post was submitted by Marius.