In cateva ore plec spre Viena la un eveniment BEST. Ajung in Bratislava, iau un autocar (la care sper sa imi fac rezervare cat mai curand) si aterizez fix in centrul Vienei. Daca as fi plecat in martie as fi putut merge direct cu o barca, pe Dunare. Data viitoare.

Stiati ca Bratislava si Viena sunt cele mai apropiate capitale din Europa? Intre ele este o distanta de aproximativ 65 km, ceva gen Sinaia – Ploiesti.

Vom discuta despre proiectele la care lucram fiecare si despre planurile de viitor, vom manca wurst, vom vizita Viena, vom pierde vremea.

Abia astept sa pierd 2 ore aiurea in aeroportul din Beauvais, dat fiind ca nu prea trebuie sa stau la niciun checkin. Ryanair-ul te urca direct in avion daca nu ai bagaj de cala. Nu am. Dar am o carte si aparatul de fotografiat.

Iau si o slanina cu mine pentru prietenii din alte tari, dar sper sa fie de treaba romanticii la aeroport si sa nu mi-o opreasca. Nu cred eu ca stiu ei ce este sau cum arata o slanina (denumita si slana in lumea interlopa), dar cine stie cum li s-o face pofta.

Cam atat pentru moment. Drum bun mie si weekend fain voua.

P.S. Poza nu are legatura cu textul, dar imi place.

KLM ofera 2 bilete pe ruta Bucuresti – New York celor care joaca un simplu joc. E atat de simplu incat il puteti termina in mai putin de o secunda (vezi clasament).

Nu trebuie sa va chinuiti sa faceti cel mai bun scor, deoarece premiul se da prin tragere la sorti dupa data de 28 februarie, atunci cand se termina concursul.

Cred ca le-a luat mai mult sa faca site-ul decat sa planuiasca acest concurs, dar na, 2 bilete pana la New York nu strica nimanui.

Aici e jocul. Daca sunteti castigatori, astept al 2-lea bilet

Tipul asta jongleaza mingea ori de cate ori are chef, timp de 10 – 20 de minute/spectacol, in fata a sute de turisti, zilnic. Strange aplauze, incurajari, fluieraturi, poate si numere de telefon sau invitatii la cina. Spectacolul are loc undeva deasupra Parisului, in fata vestitei bazilici Sacre Coeur.

Ia lejer 100 de euro pe zi facand ceea ce ii place, nefiind nevoit sa suporte “cantecele” colegelor de birou sau sa primeasca “ordine” de la vreun sef.

E artist. Scena lui e strada. Sau felinarul ala

Am fost aseara pentru prima data de cand sunt in Paris la un cinematograf, la filmul Amintiri din Epoca de Aur. Am avut niste mici dubii cand am primit invitatia, gandindu-ma ca ar putea fi dublat, dar vestea ca nu este decat subtitrat m-a facut sa ma indrept agale dupa programul de lucru spre centrul orasului.

Lasand la o parte faptul ca am intrat si am iesit flamand, nefiind inspirat sa cumpar macar un sandvis de la fast-food-ul ce se afla chiar la intrarea cladirii, pot spune ca filmul a meritat cei 7 euro (cu reducere) platiti pe bilet.

Cateva impresii generale

Comic, realist, original, romanesc, copilarie. Cam astea ar fi cuvintele pe care le-as folosi ca sa il descriu cuiva. Le-am si folosit deja.

Ca sa vezi in Franta o scena de film cu un cioban care scoate branza din butoi, proaspata si alba, fara pic de putoare sau mucegai, este ceva deosebit. La ce s-or fi gandit francezii din sala in acel moment? “Ce miros o avea?”, “Cat de veche o fi?”, “De ce e alba?”. Parca nu seamana cu fromage-ul clasic.

Nu mi-a placut cum a sunat “Saucisson de Sibiu”, dar na, asta e limba, ce sa-i faci.

Am impresia ca romanii din sala radeau mai mult decat francezii. Oare de ce?

Actori, scenariu, actiune, culori, decor, mancare, ulite, dealuri, fotografii, Photoshop comunist, porcul, caruselul, branza. Nota 20, ca asa e in Franta.

Sala era destul de mica, cu o arhitectura clasica, fara nuante mall-iniene. Perfecta pentru un astfel de film.

Film romanesc, cu actori romani, vazut cu romani, comentat cu romani, apreciat de romani. Parca esti cu un pas mai aproape de casa in momente din astea.

www.amintiridinepocadeaur.ro

V-am promis in septembrie ca o sa revin in curand cu urmatorul episod din “Se intampla in Suedia”, asa ca iata-l.

In seara urmatoare am participat la unquest nocturn impreuna cu alte cateva sute de cercetasi. Pe parcursul intregii nopti trebuia sa urmarim o harta cu ajutorul careia sa descoperim o comoara, ferindu-ne in acelasi timp de “oamenii rai” care ne urmareau cu bicicletele si masinile. Nimic mai simplu. Echipa era formata din gasca romana de baieti si suedezele “noastre”. Si suedeza “mea” desigur.

Cum in Romania ne petreceam o mare parte din timpul liber prin padurile patriei jucand tot felul de questuri, venisem bine pregatiti la concurs. Aveam cu noi frontale, apa, sandvisuri, dulciuri, glume romanesti, tot tacamul. Suedezele erau la fel de bine pregatite. Aveau rujurile cu ele, oglinjoarele, vreo 2 reviste glossy sa le tina de urat cand se vor ascunde in tufisuri de urmaritori, cartofi prajiti, burgeri si alte produse naturiste.

Fiind flacai get-beget, ne-am asumat rolul de conducatori de trib, fetele neavand nimic impotriva acestui lucru. Prima idee buna ne-a venit in momentul in care am dat de un camp intins ingradit cu sarma ghimpata. Le-am propus fetelor sa il traversam, astfel incat sa castigam timp. Au fost de acord fara sa ezite macar o secunda. Am reusit cu totii sa trecem de sarma, fetele cu mare grija, noi cu grija lor, ca nu cumva sa-si agate tricourile si sa li se rupa cumva. N-am avut norocul asta.

Am traversat toata intinderea ingradita, mirandu-ne cum de nu era nimic cultivat acolo. Risipa de pamant. Eram fericiti ca scurtasem asa de mult traseul, mandrii ca fetele ne vedeau ca pe niste Magellani cu suflete de romani. Ajunsi la capat, le-am lasat pe ele sa iasa primele, sperand din nou ca sarma sa ne faca vreo surpriza. Nu ne-a facut ea, ci tipele care incepusera sa urle in limba lor, aratand cu degetul la un panou care era plasat strategic pe gard. Desi aveam impresia ca ne injurau (invatasem si noi ceva bun in suedeza), le-am intrebat ce se intamplase. Pe panoul cu pricina era scris: “Atentie, teren minat. Accesul interzis!” Oops. Era de fapt un fost camp de lupta din cate am inteles a 2-a zi, de unde nu fusesera eliminate toate minele.

Surprinzator, nu am mai auzit niciun cuvant in engleza in urmatoarele 2 ore. Nici suedeza “mea” nu prea ma mai privea. Nu o intelegeam. Femeile astea!

Noaptea se apropia, dar noi eram tot mai aproape de comoara. Ne intelegeam de minune. Noi in romana, ele in engleza. Doar cand am scos frontalele si-au mai revenit si au venit langa noi, ca nu cumva sa-si rupa vreun gat pe strada. Eram iar “impreuna”. Eu si ea. Sau ea cu frontala mea.

La un moment dat i-am observat pe urmaritorii pe biciclete apropiindu-se de noi, asa ca am sarit cu totii intr-un tufis pentru a scapa de ei. Atunci romantismul a iesit din rucsac si mi-a dat un sfat bun, cum obisnuia el in ultima vreme. In fata mea, in iarba, isi facea veacul un licurici. Ce putea fi mai frumos decat sa ii ofer dragei mele suedeze un licurici, la stele fiind un pic mai greu sa ajung, in acea furtunoasa noapte de vara? M-am intins in iarba si am inceput sa ma indrept tiptil spre el, usor usor ca sa nu il sperii. Licuriciul nu avea nicio sansa. Deja ma vedeam in leaganul din curtea casei: eu, ea, luna si licuriciul. Si romantismul desigur.

In momentul in care l-am prins cu incredere cu toate cele 10 degete de la maini, licuriciul a reactionat si m-a aruncat 2 metri inapoi. Ma simteam ca-n filmele cu elfi, dragoni si printese. “Ce putere are licuriciul!”, m-am gandit eu. Toti incepusera sa rada de mine. De ce-ai rade de un om care vrea sa fie romantic? Am aflat in urmatoarele 10 secunde. Nu prinsesem un licurici, ci o sarma ghimpata electrificata care era folosita la a tine iepurii departe, si intamplator facea un mic scurt-circuit.

Restul serii n-a mai contat. Reusisem sa le speriem, sa le obosim, sa le facem sa rada de noi. Nici macar o stea nu reusisem sa ii dau. Eram increzator in noaptea ce urma insa. Toti fanii filmelor stiu ca in ultima seara se intampla totul. Va urma

Zilele de 12 si 13 septembrie 2009 mi le-am petrecut in Amiens, un frumos orasel din nordul Frantei. Si pentru ca mi-am propus sa pun mai multe poze pe blog (nu dupa cateva luni) din calatoriile mele, o sa va povestesc mai multe despre el in articolele urmatoare, momentan o sa ma concentrez pe acest eveniment.

Festivalul medieval din Amiens are loc in fiecare an la inceputul toamnei, fiind un prilej bun pentru oamenii locului sa sarbatoreasca istoria orasului, sa isi scoata din beciuri muraturile si carnea pusa la afumat si sa iasa cu legumele in strada pentru a-i incanta pe turisti cu prospetimea lor.

Pe o strada inchisa traficului se instaleaza corturi care vand de toate: de la legumele mai sus mentionate si tot felul de delicatese carnoase, la sabii, pumnale, coifuri si haine “medievale”. La capatul strazii, peste un pod ce traverseaza un mic parau,  se afla o poiana intinsa in care se monteaza corturi si tot felul de constructii din alte timpuri, unde locuitorii din Amiens “traiesc” cele doua zile ale festivalului.

In acest mini-oras medieval femeile gatesc, barbatii se lupta, creeaza sabii si monede speciale, trag cu arcul, prajesc porci, copiii alearga si se bucura de soarele de afara. Toti sunt costumati si machiati, reusind astfel sa creeze o atmosfera veche, medievala, care face pe oricine sa uite de faptul ca se afla mileniul 2 3.

Ca sa ma integrez in comunitate, am tras si eu cu arbaleta, am mancat supa de legume, m-am plimbat cu barca, am facut poze, mi-am cumparat soldatel si alte suveniruri. M-am distrat adica Am incercat chiar sa ma costumez, dar deja toate locurile erau ocupate. Poate la anul.

Aflandu-ma acolo am reusit sa realizez si un mic fotoreportaj cu 3 tineri. Am pus in titlu doar 2 dintre ei, Ion si Maria, dar a fost si Gheorghe implicat.

Fotoreportaj

Pe melodia asta am intrat in clasa I, cu ipodul agatat de ghiozdan. Am impresia ca merita luata la un drum lung

Si videoclipul.

Nu stiu cate apartamente din Paris au incalzire pe gaz, dar sunt sigur ca eu nu am. Nici casa in care stau nu are. Nici pe strada mea nu se incalzeste nimeni cu gaz. Ba chiar sunt sigur ca tot cartierul se incalzeste cu ajutorul curentului.

M-am trezit intr-o dimineata acum vreo saptamana, trezit de un zgomot dubios. Primul instinct a fost sa il suspectez pe portughez ca isi probeaza noua bormasina. Nu era el. Erau dintii mei ce tremurau de frig. Se luase curentul peste noapte, iar caloriferul deja incepuse sa nasca turturi.

Chiar daca mai era o ora pana sa incep programul la birou, m-am imbracat in graba si am iesit din pestera, ca deja incepusem sa aburesc geamurile. Pe strada alti oameni iesisera din case sa se incalzeasca. La ce? Nu stiu. Erau vreo -5 grade afara.

Ia sa generalizez:

Ce se intampla in Paris daca se opreste curentul timp de 24 de ore, iarna? Simplu. Romanticii se intorc cu un pas inapoi spre epoca de piatra.

Se incalzesc la lumanare, unde isi poti praji si niste mici, se spala mai repede decat alearga Szabo, fac poze la carnatul care face surf in frigider, calare pe o foaie de ceapa, au ocazia sa se apuce lejer de crescut lilieci, si alte chestii din astea demne de Fred si Barney.

Nu te poti plictisi in Paris. Mereu se intampla ceva fain. Salut!

Vantul ii spulbera cu tarie lacrimile din ochi. Fugea fara sa se uite inapoi. Nu se grabea, dar stia ca se afla sub cronometru. Buzele incepusera sa i se crape. De ce nu si-o fi luat niste apa cu el? Fiecare strop de saliva era pretios pe acea vreme.

Tinea pumnii stransi, intr-unul din ei ascunzand ceva. Erau rosii. Fiecare fulg de nea parea a fi o tapusa ce strapunge cu neiertare un strat fin de carne. Aburii scosi se pierdeau in ceata ce se lasase peste asezare, facand ca totul sa para singur si trist.

Se uita la ceas, trage in piept o gura mare si rece de aer, strange pumnii si mai tare si face cale intoarsa. Gata seara de jogging.