Volumul Jurnal de cămin reuneşte însemnări de tip jurnal de la 24 de studenţi care locuiesc în 8 dintre căminele bucureştene. Mai bine zis studenţi care locuiau acolo pentru că, deşi cartea e publicată în 2008, întâmplările au loc în 2005. Fiecare povestitor are stilul lui propriu, perspectiva personală distinctă de a celorlalţi. Exista câteva aspecte care reapar în aproape toate jurnalele: mobilierul dezolant al camerelor, nevoia de a le renova atunci când se cazează, lipsa banilor, “totul la comun”, indiferenţa administratorilor şi personalului de pază, vânzarea locurilor în cămin şi implicit şederea ilicită a unora dintre ei acolo, mizeria din bai, lipsa de respect a studenţilor pentru ce nu-i al lor, săritul peste cursurile de dimineaţă, resourile scoase pe coridor, varietatea stilurilor muzicale care se aud în cămin, permanenţa zgomotelor.

Fiecare dintre martorii vieţii de cămin are o tendinţă generală în paginile scrise. Unii pun accentul în special pe relaţii interpersonale – de obicei fetele scriu în acest sens, făcând observaţii despre comportamentul fiecărei colege de cameră şi obiceiurile de non-gospodine. Alte fete scriu pornind de la bârfă, de la lucrurile în general rele care se întâmplă în jurul lor, sunt unii care păstrează proporţiile şi văd latura amuzantă a vieţii de acolo. Aproape toţi studenţii resimt rutina vieţii în cutiile de beton, descurajarea luată în serios sau la mişto pe care încearcă să o spargă cu ieşiri, teatru, concerte şi petreceri.

Ca om care n-a locuit niciodată în cămin, mă regăsesc în prea puţine dintre întâmplări. Am rămas însă cu o definiţie a căminului la care altfel probabil că nu m-aş fi gândit: este locul în care toată lumea e în permanenţă nemulţumită, în care puţini îşi doresc cu adevărat să fie şi de care devin dependenţi.

Un mesaj pe care studenţii nu îşi dau seama că îl trimit e ascuns în chiar felul în care au ales să îşi scrie paginile de jurnal. Cu cât citesc mai multe scrieri de tipul jurnalului, ieşite direct din mâna celor care au trăit experienţele, cu atât îmi confirm tot mai mult ideea ca scrisul e o experienţă profund personală, care spune despre tine mult mai multe decât eşti dispus să dezvălui. Mă refer aici, desigur, la scriitorii neprofesionişti, non-scriitori dacă vreţi. Scrisul liber, confesiv, trădează ticuri, slăbiciuni într-ale gramaticii ori exprimării. Mai interesant e, totusi, modul în care non-scriitorul îşi înlănţuie ideile, face conexiunile şi transmite inteligibil un mesaj. E reflexiv, îşi pune probleme dincolo de problemele pe care le are zi de zi? Are o vedere de ansamblu? Sau poate e descriptiv şi se cedează întâmplărilor mici? Încearcă să facă haz de necaz sau îşi ia situaţia teribil de în serios? Îi respectă pe ceilalţi? E arogant şi superior, corect sau măcar încearcă să înţeleagă alte puncte de vedere?

E un subiect care merită luat în seamă când vorbim de bloguri. Când m-am apucat de “sportul” ăsta, imediat se fac 2 ani, aveam mari emoţii când mă gândeam că alţii – cunoscuţi sau străini – urmau să citească, eventual să judece rândurile aruncate prin orice apăsare a lui Publish. Confortul vine cu timpul şi cu reacţiile, iar relaxarea nu face decât să ne elibereze de autocenzură. Nu contează câte detalii despre viaţa personală oferim sau ascundem atâta timp cât simpla formulare a unui paragraf dă indicii despre cum gândim, ce considerăm a fi dezirabil şi demn de eliberat în lume.

Jurnalul de cămin mi-a oferit o experienţă neaşteptat de variată în urma căreia am văzut, pe rând, toate tipurile de perspectivă şi scriitură pe care le-am enumerat. Gustul pe care ţi-l lasă stilul studenţesc e destul de amar: greşesc, nu leagă idei şi scriu ca nişte ţaţe. Mai grav este ca mulţi dintre ei studiau comunicare sau jurnalism. Cele mai plăcute texte aparţin unor basarabence şi mă tot gândesc de ce o fi aşa…

Mă gândesc că vă mai amintiţi reclama la ROM în care securişti de pe vremuri vânau tinerii rebeli ai patriei zilelor noastre, îi arestau şi le spuneau: partidul te vrea tuns! Situaţia de acolo e o metafora teribilă pentru stadiul în care a ajuns şcoala de pe la noi. Nu mai târziu de acum 4-5 ani, pentru a deveni absolvent trebuia să treci un bac. Zic trebuia pentru că ceea ce se înţelege azi din examenul de bacalaureat nu mai are legătură cu vremea mea (e alarmant că trebuie să spun vremea mea după doar 4 ani).

Atunci vs. acum? Dacă atunci aveam idee care e structura subiectelor de examen si programa, acum se ştiu direct subiectele. Dacă noi aveam 6 probe şi toate contau pentru media de bac, acum sunt 3 care contează si 3 “competenţe” evaluate pe parcursul anului, ca un soi de teze naţionale, la care elevii pot lua si nota 1 că-i ok, sunt începători (they’re special). Să nu ne amăgim că acele certificate de competenţă vor conta pentru cineva, vreodată, în viaţa reală.

Semnale de alarmă au tot fost în ultimii ani – şi aici mă refer la elevi, care acum sunt mult mai descurcăreţi şi şocant de deschişi cu practicile lor de şpagă şi copiat. Ori am eu o imagine idealizată a generaţiei mele? Totuşi, nu ştiu să fi fost colegi care au mers la bac cu copiuţe, sau dacă au făcut-o au fost discreţi. Intervenţii sunt convinsă că au existat, dar individuale, discrete, nu la modul că face toată sala chetă şi îi dăm profului ca să se uite pe geam când stăm cu cărţile pe masă sau să mergem cu plicul la comisia de oral.

Exemplu concret - Zilele trecute îmi printam ultimul proiect pe sesiunea asta şi lângă mine, la xerox, era un june care copia mărunt-mărunt o cărticică cu materia de limba si literatura română.

“Vine bacul?”, întreb.

“Ă…da”, răspunde cu un zâmbet stângaci, aproape stânjenit. “Nu mă împac deloc cu româna şi cu cărţile, mai bine fac probleme la matematică decât să învăţ aşa ceva”.

Interesant, îmi şoptesc în barbă. Last time I checked programa la română era simplu de băgat la cap pentru orice elev mediocru, ca să nu mai zic de uşurinţa cu care se putea lua 6-7 pentru că era nevoie de cunoştinţe de şcoală generală pentru performanţa asta. Acum, cu atât mai mult cu cât sunt numai 3 materii de învăţat şi nu 5 ca înainte, ar trebui să fie de bun simţ să înveţe şi ei o lună acolo ca să ia un amărât de examen. Mai ştiţi că aşa era Capacitatea înainte, cu trei materii?

Cu cât e mai uşor totul, cu atât elevii simt că e rost de bătaie de joc, atât către ei cât şi din partea lor. Cu cât e mai simplu, cu atât e mai ignorabil, mai uşor de trişat, mai puţine ocazii să fie prinşi.

Dragi concetăţeni, tovarăşi şi pretini, partidul ne vrea proşti. Din ce în ce mai proşti. Cu cât avem mai multă autonomie în gândire, cu atât suntem mai system unfriendly şi e lesne de înţeles de ce dacă ne uităm două secunde în sus, la vârful naţiunii. Proşti  (ignoranţi, dacă vrem să fim corecţi până la capăt) şi îndoctrinaţi religios (poate aţi uitat de scoaterea evoluţionismului din programa de liceu?), asta e descrierea românilor din viitor.

[partea a II-a în curând]

Si alta, ceva mai obscura, aici

Vad la cum oamenii ies in strada sa-si apere saracia. Cand ai un salariu de 800 sau 600 de lei si stii ca ti se va taia un sfert din putinul asta, ce altceva poti sa faci? Am vazut comentarii care spun ca parazitii din sistemul public trebuie sa fie dati afara. O fi trebuind, dar nu intotdeauna e vina functionarilor. Nu au supradimensionat ei, cu mana lor, sistemul si aparatul de stat. Manipulare sau nu, e de neacceptat ceea ce urmeaza sa se intample.

Exista lucruri negandite, lasate in paragina de ani si ani de zile – cui sa ii pese? – care devin brusc interesante numai cand deja nu mai exista scapare. Cea mai cretina idee e sa iei din venitul asta amarat pe care il au oamenii. Sunt probleme ce ar fi trebuit, sau vor trebui rezolvate atunci cand nu exista riscul ca oamenii aia sa se umileasca pentru a-si putea acoperi nevoi fundamentale. Ce sens mai au toate masurile astea daca nu fac decat sa inrautateasca situatia pe care o percepe populatia? Unde e beneficiul care rezulta din masurile astea? Nici reale, nici de imagine, nici de aparenta. Sau poate tocmai asta e? Sa se mentina aparenta ca se face ceva cand de fapt incompetenta e atat de mare incat, in spatele scenei toata lumea, i.e. lumea care conteaza, da din umeri si isi vede de treaba de parca nimic nu s-ar fi intamplat.

Sa nu uitam ca publicul nu are memorie, el fiind susceptibil numai la manipularile de moment. Asta se stie cel mai bine de la alegeri. Nu, acum nu are loc o manipulare, in fara de cazul in care cineva s-a gandit sa se joace de-a trantitul usii in fata la nivel macro, ca mai tarziu sa scoata din palarile solutia miraculoasa care anuleaza masurile extreme si apoi acel cineva va deveni eroul neamului. Daca putem, de ce sa nu ne jucam cu nervii neamului?

Restul lumii incepe sa-si revina din criza. Romania e intr-o criza continua de 20 de ani incoace. Criza financiara, criza de imagine, criza a diferitelor sisteme. In anii “de glorie”, aia dinainte de 2009, in sistemul public tot nu s-a realizat mai nimic; criza din sanatate si cea din educatie sunt definitorii pentru impotenta (da) care nu tine cont de situatia economica. Pana acum a existat intotdeauna o marja in care liderii natiei au avut libertatea sa dea din colt in colt. Sunt curioasa ce se intampla mai departe.

In momente de-astea imi doresc ca toata lumea sa (re)devina hipioata.

1.Tunare

Zilele astea, uitandu-ma in jur la masinile concetatenilor am devenit preocupata de o intrebare: de ce ti-ai “tuna” masina? Mai precis: iti strangi muncind in strainatate 2000-3000 de euro (dau si io cu presupusul) ca sa iti iei un BMW, Opel sau Audi vechi de vreo 10 ani de la second. Legal sau nu, inmatriculat sau nu, de la furate sau nu, sa zicem ca ai o masina in stare de functionare care arata decent si care-ti indeplineste si nevoi esentiale de genul: sa fie BMW, sa mearga, sa fie nemteasca, sa aduca femei, dar mai ales sa fie BMW.

Urmeaza procesul complex si complet de infrumusetare cu ieftinaciuni de mare efect:

• folie – aplicata prost, cu bule de aer din loc in loc
• o garda mai joasa – data cu vopsea in culoarea masinii care nu tine si incepe sa ti se cojeasca dupa maxim 3 luni)
• o partzaitoare – care iti face masina rezonabila sa sune ca o Dacie 1300 cu toba sparta
• eleroane – tot in culoarea masinii, tot cojite dupa 3 luni, niste hidosenii care dpdv al aerodinamicii n-au ce cauta pe o astfel de masina
• capace pentru roti – din plastic, fara care o sa ramai instantaneu pentru ca tu esti un zeu al soselelor si draciile ori de desprind, ori le lovesti de trotuar dar finalul tot ala e.

Dupa toate imbunatatirile astea de o deosebita calitate, aplicate la service-ul din colt unde lucreaza colegul tau de scoala generala care ti-a facut o reducere pentru ca sunteti prieteni vechi (desi nu v-ati vazut de 15 ani) te poti mandri cam 3 zile pe la prieteni. Dupa care ramai cu o masina care arata mai veche, mai urata si mai ieftina decat e de fapt. Numai buna de dat la Rabla.

Aceeasi reteta o folosesc si loganistii care vor sa se simta unici si speciali. Cu aceleasi rezultate.

2. Prea putine Ferrari pentru RO

Cica stocul de masini pe care Ferrari l-a alocat tarii noastre e deja epuizat asa ca fuguta fuguta se vor mai aduce niste masini pentru sarmanii de romani. Ce spune asta despre noi ca natie? Ca tara arde si baba se piaptana. Sau ca cine trebuie isi vede in continuare de treaba, probabil mai abitir si mai lacom ca pana acum – cine stie pana cand se mai poate.

Nu uitam nici de popa care a cumparat un amarat de Maserati la second pe o suma modica de 100 000 euro, fie el binecuvantat. Altfel, donati banii catre biserica si veti fi mantuiti.

Asadar: de ce?

Ma gandeam care o fi contextul. Ok, o parte dintre ele merg/au mers sa-si ia copiii de la scoala, inot, balet, fotbal etc – asta era evident cand pasageri erau piticii. Restul…nu stiu. De la munca, spre casa sau alte cele.

Stiu ca pun problema gresit, bineinteles ca fiecare merge in treaba lui, doar m-a surprins majoritatea constituita de soferite. Traficul era cat se poate de normal si fluid, dragi misogini si Schumacheri in mizerie care va intrebati cum s-o fi circulat cu atatea femei pe strazi, hã-hã.

Cu ocazia asta mi-am amintit o curiozitate mai veche: oare ce or fi facut femeile vatman cand s-a desfiintat tramvaiul brasovean? Erau destul de multe si, ca mic HRist, ma gandeam unde s-or fi reorientat. Pariul meu e pe CFR. Cat despre RATBv, am vazut pana acum o singura soferita de autobuz prin oras, asa ca nu cred ca acolo s-au dus. Probabil pentru o femeie e mai greu sa se reorienteze mai ales dupa o anumita varsta si avand o astfel de profesie, presupunand ca barbatii vatmani s-au putut orienta mai repede catre munci fizice sau care tin de mecanica, conductor de tren etc. Oricum, pacat de tramvai – dar asta e alta poveste.

Unele filme sunt facute ca sa distreze (to entertain), alte filme au ceva de spus, un mesaj de transmis. Mesajul nu e intotdeauna frumos, optimist, placut asa cum realitatile lumii sunt rareori roz. Cele din prima categorie sunt de obicei blockbuster-ele de Hollywood, filmele mainstream facute sa atraga lumea prin actiune, aventuri, iubire si patanii. Ne-am obisnuit cu prima categorie si unii dintre noi nu recunosc valorile situate in afara ei.

Majoritatea filmelor romanesti realizate dupa 2000 fac parte din a doua categorie. Realismul romanesc, cu accent pe comunism si drama psihologica a personajelor, e greu de digerat pentru cei obisnuiti cu actiunea hollywoodiana: pare static si non-gratifying. Filmele astea nu iti plac in sensul de “mama, ce tare a fost!” ci eventual le apreciezi si le intelegi.

Eu cand vreau sa fluier, fluier

*cu spoilere*

Reprezinta onorabil filmul romanesc descris mai sus, intercaland momente distractive cand te-astepti mai putin. Subiectul e cat se poate de actual, fara vreo trimitere la comunism; cred ca am ramas oarecum cu ideea ca filmele romanesti premiate au neaparat legatura cu perioada aia. In ECVSFF e vorba de o familie destramata – tatal in spital, mama la munca in strainatate si copiii lasati in tara in plata domnului. Ar trebui sa fie un semnal de alarma (in plus) pentru parinti ce au considerat ca aia mici se descurca bine numai cu banii lor, ce le mai trebuie si prezenta.

Un baiat abia major, Silviu, care asteapta finalul celor 4 ani petrecuti la scoala de corectie – inchisoare in toata regula – primeste de la fratele lui de 8 ani vestea ca mama lor, plecata de ani de zile in Italia  la munca, s-a intors si vrea sa il ia pe cel mic cu ea in strainatate. Desi mai are doar cateva zile pana la eliberare, Silviu intra intr-o criza de timp vrand sa impiedice cu orice pret ca mama, care pleaca cu 2 zile inainte sa fie el eliberat, sa il ia pe cel mic. In plus are de suportat umilintele colegilor detinuti care il intarata, convinsi ca nu va riposta pentru ca isi va pune in pericol libertatea. Ca sa o oblige pe mama sa nu-l ia pe cel mic, Silviu isi risca reputatia de detinut bun, legatura cu directorul penitenciarului si cu ceilalti detinuti. In final renunta la tot ca sa faca ce crede el ca e mai bine pentru fratele lui, baricadandu-se intr-o camera cu o prizoniera – Ana, practicanta pe care o place – si un gardian ranit. E reactia unui om simplu atunci cand nu poate controla situatiile care il privesc.

Limbajul nu menajeaza. Nici imaginile, nici decorul si nici figurile oamenilor. Pistereanu e un detinut foarte convingator, asta in conditiile in care colegii de film sunt detinuti autentici. Contrast total cu pozele din afara filmului, cand e intruchiparea baiatului cuminte :)

Cand se intalneste cu maica-sa, Silviu o injura si tipa la ea, nu exista nimic siropos in reintalnirea lor dupa atatia ani. M-as fi asteptat ca atunci cand Silviu si Ana sunt singuri ea sa incerce sa il convinga ca planul e o idee proasta; scenariu de film american. Tipa nu face nimic – natural, e speriata, de ce si-ar risca viata?

M-am tot gandit la scena in care directorul penitenciarului asculta si indeplineste, una cate una, cererile detinutului baricadat care ameninta sa-si omoare prizoniera. Intr-un film american ar fi intervenit skill-ul de negociere, l-ar fi convins ca nu merita sa-si riste libertatea, asta in timp ce prin spate/pe acoperis trupele speciale isi faceau in liniste drum catre locul unde statea el baricadat. Scena din film nu are asa ceva, ci numai surprindere totala din partea “autoritatii” si a celorlalti detinuti, ceea ce mi se pare realist. Nu toti responsabilii de scoli de corectie stiu sa negocieze sau sa inteleaga psihologia detinutului (chiar o s-o omoare? e un bluf? parea linistit, dar de ce e de fapt in stare?)

Nu e nimeni cu adevarat vinovat, nimeni cu adevarat bun sau cu adevarat rau. Sunt oameni reali, cu multe fatete si comportament adecvat conditiilor in care traiesc. Detinutii nu-s neaparat rai, mai degraba inraiti, copilul e victima colaterala si mama e intr-o oarecare masura de inteles, desi multe detalii lipsesc. Silviu nu face neaparat alegera buna, dar renunta la sine ca sa-si atinga scopul. Linistea dintre el si prizoniera, Ana, arata cat de nepotriviti sunt unul pentru celalalt (©Andrei).

La sfarsitul filmului a fost liniste multe secunde dupa ce a inceput genericul.

Prima oara am remarcat versul ieri, stand la coada la un ghiseu al Administratiei Fiscale Brasov – ala loc de gandire si reflectie, pentru ca pur si simplu nu ai altceva de facut. Titlul e pus in stil manelist pentru ca, inevitabil, m-am gandit la genul acela de manifestari.  Sa fim intelesi – “dusmania” si-o defineste fiecare cum vrea – ca e vorba de conflicte trecatoare sau ranchiuna care dureaza ani si ani de zile.

Da, dusmanii pe care ti-i faci si mai ales pe care ii recunosti tu ca dusmani iti dau masura. E un dusman care cedeaza la realizari, vorbe, argumente sau la traditionalul pumn in nas? Arma vine la pachet cu inamicul: daca il accepti pe el, trebuie sa-i accepti metodele de lupta. In cele din urma e vorba de alegerile pe care le faci: pe cine esti dispus sa iti consumi energia? Cu cine esti dispus sa te lupti, la ce nivel , pe ce miza?

Extrema 1: Esti ca un bully de scoala care se ia de cei mai mici ca el ca sa le arate cat e de puternic. Se traduce in viata de om mare prin hartuirea celor inferiori tie intr-o demonstatie perfect redundanta – cum e de exemplu un razboi cu vanzatoarea de la chiosc sau cu paznicul care nu te-a lasat sa treci de bariera. Vorba aia, why don’t you pick on someone your size.

Extrema 2: Sau esti ca furnica din banc. Cu varianta omeneasca: cel care trimite mailuri Presedintelui si il uraste pentru ca nu primeste raspuns. Sau ca angajatul dat afara care merge la directoru’ general si ii trage o injuratura zdravana  – “na, ca i-am zis-o, p’asta sigur a simtit-o! ma tine el minte, ne mai intalnim noi!”

Extrema din alt punct de vedere: ii consideri pe toti care ti-au gresesc vreodata cu ceva dusmani? Poate e cazul sa te convertesti  pe deplin la cocalarism :)

As paria ca prima varianta se intalneste mai des. Aplicati extremele si in blogging daca vreti, daca simtiti neaparat nevoia (I don’t).

Vreau ca fraza de mai sus sa devina un reminder sa raman calma, sa nu ma agit acolo unde nu este cazul si sa consider micile neplaceri exact ceea ce sunt, without blowing them out of proportion. Era o vreme cand dadeam pe moment importanta tuturor porcariilor, apoi am schimbat politica incepand sa le privesc ca pe mici amuzamente zilnice. Acum ma situez undeva intre cele doua, mai aproape de prima – poate pentru ca am timpul necesar pentru asa ceva…

* Intr-un vers al Cedars of Lebanon, una din melodiile din jumatatea faina si ascultabila a albumului  No line on the horizon. Apreciere subiectiva.

Choose your enemies carefully ‘cos they will define you
Make them interesting ‘cos in some ways they will mind you
They’re not there in the beginning but when your story ends
Gonna last with you longer than your friends

Cand? Sambata, 27 martie, ora 9.30?

Da’ de ce? Pentru Turnirul colinei, o actiune de ecologizare a acestui spatiu. Pentru mai multe detalii sau pentru a va inscrie in programul de voluntariat al 34Life puteti scrie la adresa: contact@34life.org sau prin completarea formularulrui de voluntariat pe care il gasiti aici. Pentru Turnir va inscrieti aici.

Cine? Turnirul este organizat de 34life, oameni pasionati de ecologie care organizeaza astfel de actiuni din convingerea ca it’s the right thing to do. Eu o sa fiu acolo, Radu in calitate de organizator si probabil Cristian de la IubescBrasovul, deocamdata atat stiu :)

Despre 34life ; Stirea a aparut si aici (link direct catre articol): Iubesc Brasovul (de unde vine Cristian Chelaru); Zile si Nopti; Comunicate de presa .ro; Stiri Brasov; TheCity.ro; 34life-articolul oficial.

Unu:

Stats: imbracaminte sport/casual- jeans, adidasi, haina neagra scurta, geanta si esarfa. Machiaj absent sau foarte discret (conteaza?)

Perceptia: probabil de liceana ratacita sau dezorientata sau grabita. Aproape intotdeauna minora.

Reactii: nimic. Scufundare in multime, perfect neremarcabila, indiferentza, fiecare-isi-vede-de-treaba lui, interactiuni strict necesare reci. Tendita generala de a considera persoana neglijabila (ex. in magazine, pe strada, oriunde).

Doi:

Stats: rochie scurta – ceva mai sus de genunchi adica, office sau aproximativ; cizme cu toc; machiaj de zi dar vizibil (conteaza?); aceeasi haina, aceleasi accesorii.

Perceptia: poate conforma cu varsta reala, persoana care stie de unde vine si unde se duce, atractiva (aparent), atentie mai multa din partea populatiei M.

Reactii: “Nu te supara, ce faci diseara?” “Ies cu prietenul…” “Nu vrei sa fie ultima oara cand te intalnesti cu el? :)” (?!!?) / “Poftiti domnisoara, pe aici va rog. Cu placere.” Tendinta generala de a acorda atentie persoanei, indiferent de context (incl. scoala, pe strada) altfel spus tipii se uita dupa ea.

Recapitulam: aceeasi persoana, aceeasi mutra, acelasi corp – well doh. Tinem minte ca nu vorbim despre extreme foarte mini-mulat-decoltate, nici de extravagante ori schimbari de gen “makeover” intre cele doua ipostaze.

Poate o amarata de haina sa schimbe asa mult felul in care aratam? Stiu, tocurile conteaza pentru ca modifica postura piciorului si implicit a corpului, iar o rochie e mai interesanta ca un blug dar asta nu explica mare lucru. Nu e o diferenta ca intre pijama si rochie de seara… Sau schimba doar modul in care suntem perceputi, avand in vedere prima impresie si reactiile care decurg din ea?

O fi vorba despre disponibilitatea transmisa? Adica, o femeie imbracata ca in ipostaza “doi” e imbracata asa pentru ca vrea atentie, fiindca avand grija de imaginea ei vrea sa fie apreciata/admirata – caz in care reactiile sunt de a-i face pe plac, “cine stie…” ? Ori intram direct in zona de disponibilitate sexuala (=showing some skin), asa cum e perceputa si nu neaparat transmisa? Sau tipa iese pur si simplu in evidenta fata de majoritate si prin asta atrage atentia?

Cele doua situatii se aplica si pentru barbatii imbracati altfel decat in jeans, adidasi, oriceinparteadesus. In cazul asta, ei inspira incredere, respect de sine, probabil un job curatel, poate situatia materiala (pentru ochiul antrenat sa depisteze hainele de calitate? :) ). Situatia overall e de “om serios si respectabil”. Acum, ma intreb daca si ei sunt abordati pe strada cu replici de agatat sau daca intorc gagicile capul dupa ei. Bai, la asta ar trebui sa fiu in stare sa raspund…

Intotdeauna m-a surprins perceptia asta duala, in functie de ce esti dispus sa arunci pe tine in ziua respectiva. Sau de ce e curat in ziua respectiva :) Se intampla chiar si in prezenta unor persoane pe care le cunosc deja: devin mai amabili cand sunt [eu] in ipostaza 2.

Nu cred ca toate reactiile descrise vin din superficialitate, ci mai degraba ca sunt raspunsuri automate, reflexe aproape, negandite. Te porti frumos cu cineva mai fancy pentru ca nu se stie niciodata, unde nu se stie niciodata asta are intelesuri de la “…cum pot obtine ceva de pe urma lui/ei”, “…poate e singur/a”, “…pe cine cunoaste si poate ma trezesc dat afara”. Am inceput sa ma folosesc de trucul asta banal cand am de-a face cu administratie de orice fel :) Usureaza efortul si elimina din sictirul functionarilor.

Oricum, o sa ma amuz in continuare.

La RoBlogFest, categoria cel mai bun blog perosnal il sustin pe Catalin aka Reinvented dude.

De ce? Pentru ca am comunicat cu el de mult timp si am vazut cata energie pune in blog si faptul ca ceea ce scrie el acolo, inclusiv tagline-ul “reinventing myself…” au provenit dintr-o nevoie de depasire a propriilor limite. De challenge daca vreti, incercand sa aduca abordari noi si o flexibilitate a stilurilor de a scrie – serios/comedie/satira – pe care n-am mai intalnit-o pe bloguri; mie categoric imi lipseste disponibilitatea asta :) Si nu in ultimul rand vreau sa ma aleg cu ceva de pe seama votului daca se poate :)

De ce sa il votati si voi? – pana in 24 martie!

Pentru ca al nostru Catalin va ofera premii in spiritul reinventarii cu ajutorul prietenilor din tara. Imi plac tare mult premiile si zau de nu mi-ar placea sa le fac pe toate (mai greu cu actoria, I’m shy). Asa ca:

• daca esti din Timisoara poti sa obtii un curs de arta la Compania D’Arte (arta plastica/design vestimentar/actorie&co)
• daca esti din Brasov poti castiga un curs de dans (pilates/dans contemporan) la Pasi de dans, studioul Genovevei Breaz. Cursurile au loc la complexul nou-renovat de sub Tampa si dureaza 2 luni.
• daca esti din Bucuresti, premiul este un curs de actorie la Q-Feel
• esti din oricare alt oras? premiul pe care il poti castiga consta in carti in valoare de 300 de lei, cu mentiunea “felul in care poate fi alocata aceasta suma este flexibil, atata timp cat destinatia este legata de arta, cultura sau educatie. De exemplu, banii pot fi folositi pentru a cumpara bilete de teatru sau pentru a achita (integral sau partial) cursuri de arta. Ramane la alegerea celui care castiga premiul.”

Cum sa castigati:

-> votati-l (-> gasiti aici toate instructiunile) la RoBlogFest, categoria “Cel mai bun blog personal”

-> promoveaza premiul pe care ti-l doresti pe blog/Facebook/Twitter (in orice combinatie si orice numar :) ) Detalii si mai multe la articolele aferente fiecarui premiu de pe blogul lui.