Psihologia Artei

Rembrandt Van Rijn

2009-09-19T04:06:00.000-07:00

Rembrandt (1606 - 1669) este considerat a fi unul dintre cei mai mari pictori din istoria Europei si cel mai important din istoria Olandei. A trait in Epoca de Aur, dobandind succes inca din tinerete. Poate in prezent este cel mai bine cunoscut pentru autoportretele sale, atat de sincere si de oneste incat trasaturile fetei se transforma intr-o oglinda a gandurilor si sentimentelor. Fiecare autoportret este o imagine a devenirii artistului ca si om, o carte deschisa a unei vieti traite nu in umbra, ci in lumina. Chiar daca viata lui Rembrandt este marcata de tragism si greutati financiare, picturile si desenele sale au ramas populare printre contemporani de-alungul vietii atistului, iar reputatia sa neatinsa.

"Autoportret" (1661) de Rembrandt ---------------------------"Autoportret" (1659) de Rembrandt

Cele doua autoportrete pictate cu doar cativa ani inainte de moartea artistului ne dezvaluie o fata dezbracata de orice prefacatorie, o privire sincera care nu e indreptata spre privitor ci catre el insusi, judecandu-se cu candoare si ingaduinta. Aceste autoportrete sunt niste confesiuni miscatoare, arta de cel mai inalt rang nascuta din esec personal.

"Portretul mamei pictorului" de Rembrandt ------------------------------ "Portretul Saskiei" (1633) de Rembrandt

Rembrand este un povestitor inascut. Aseaza in fata noastra personajele si uneltele pentru a tese dintr-o pictura o poveste. In fata acestor protagonisti tacuti te intrebi inevitabil cine sunt, de unde vin, care e viata lor. Sunt bine, sanatosi, iubiti? Rembrandt picteaza drama vietii pe chipurile semenilor cu o empatie uluitoare, dand dovada nu doar de autocunoastere ci si de o intelegere generala a lumii si a naturii umane. Rembrandt a fost un psiholog inascut, cu o singura exceptie: nu a semnat niciodata hartia cu confidentialitatea datelor personale.

"The Night Watch" (1640 - 1642) de Rembrandt
Rijksmuseum, Amsterdam

"The Night Watch" este cea mai mare pictura de Rembrandt. Isi trage numele de la faptul ca atunci cand a fost redescoperita era atat de inegrita de vreme incat cu greu se puteau "citi" in ea personejele, parand intr-adevar o scena care avea loc noaptea. Dupa ce pictura a fost curatata s-a ajuns la conclutia ca muschetarii din scena sunt asezati de fapt in plina lumina si ca evenimentul imortalizat se petrece ziua in amiaza mare.

"Filosof meditand" (1632) de Rembrandt
Muzeul Louvre, Paris

"Filosoful meditand" este fara doar si poate pictura mea preferata de Rembrandt. Scara spiralata, probabil un simbol al transcendentei si a naturii ascendente caracteristica gandirii contemplative, este de o frumusete extraordinara, vag luminata de acea lumina calda si comfortabila care intra pe fereastra. Pictura are doi protagonisti, fiecare cu sursa sa de lumina. Barbatul este luminat de o lumina divina, puternica, femeia din cealalta parte a imaginii este luminata de flacarile unui foc terestru. "Filosoful meditand" este alegoria unui simbol mult mai vechi si profund, Yin & Yang, care descrie dualitatea dintre lumea spirituala si cea pamanteana, lumina din intuneric si intunericul din lumina. Yin este asociat cu pamantul, femeia, intunericul si pasivul, Yang este asociat cu cerul, barbatul, lumina si activul. Cunostea oare Rembrandt acest simbol oriental cand a pictat "Filosoful meditand" sau pur si simplu aceasta pictura sta ca o dovada vie a faptului ca nimic nu e nou sub soare, ca suntem oameni indiferent de rasa sau natie si ca indiferent de experientele de viata ale fiecaruia, ajungem in linii mari la aceleasi concluzii. "Filosoful meditand" este o meditatie asupra filosofiei universalitatii gandirii.

"Rapirea Europei" de Rembrandt

O caracteristica a operei lui Rembrandt este folosirea tehnicii numite chiaroscuro imprumutata de la Caravaggio, dar pe care o adapteaza propriului sau stil. Prezentarea dramatica si vie a subiectelor, in contradictie cu rigiditatea din pictrurile contemporanilor sai si un adanc sentiment de compasiune fara de persionajele sale, netinand cont de bogatia sau varsta acestora, ne face sa-l simtim pe Rembrandt aproape. Sotia sa Saskia si fiul sau Titus apar adesea in pictrurile lui Rembrandt, fie ca personaje mitice, istorice sau biblice.

"Familia Sfanta" (1640) de Rembrandt ---------------- "Iisus in furtuna pe lacul Galilea" (1633) de Rembrandt
Muzeul Louvre, Paris -------------------------------------- Furata in 1990 din Muzeul Isabella Stewart Gardner

Sange din sangele lui Marc Quinn

2009-09-16T06:31:00.000-07:00

Se povesteste ca a existat odata un om pe nume Marc Quinn. In aparenta era un om ca toti oamenii, dar in esenta era artist. Quinn a fost nascut in Londra in 1964 din mama umanoida si crescut cu lapte. Cand a devenit flacau a plecat in lume sa-si caute norocul si a studiat la Cambridge pentru o vreme. A fost coleg de apartament cu Damien Hirst, totu-n tot pentru a demostra ca cine se-aseamana se-aduna. Si da, se pare ca in povestea asta e suficient sa te crezi artist pentru a deveni artist.

"Planet" de Marc Quinn

Dar sa zicem ca lumea contemporana e cu fundul in sus, ca Arta are crize de personalitate si ca incearca cu disperare sa gaseasca un colac de salvare. Arta s-a prins in hora cu Filosofia si cu Critica la sange, numai ea stie pentru ce. Dar ca tot pomeneam de sange... O data la cinci ani Marc Quinn sculpteaza cate un autoportret din propriul sange inghetat. Ultima versiune, adica v4.0 dateaza din 2006 si recent National Portrait Gallery din Londra a pus labutele pe ea pentru £300.000 si o pastreaza la loc de cinste la -18ºC. "Aceasta piesa este o sarbatoare a puterii corpului uman" spune Quinn. Avand in vedere ca aceasta ultima versiune a "Self"-ului are de patru ori mai mult sange decat un om normal, cine sunt eu sa-l contrazic? Va povesteam in "Pe urmele Artei Contemporane" despre patania lui Charles Saatchi cu primul "Self" (1991) a lui Marc Quinn. Ei bine, nu se stie exact daca stirea a fost in totalitate adevarata avand in vedere ca ulterior acelasi bust sculptat din 10 pints de sange inghetat de Marc Quinn a fost revanduta pentru £1.5milioane si parea intact. Marc Quinn nu a comentat niciodata asupra incidentului si nici nu a dezvaluit nimanui daca sculptura a fost restaurata. Oricum, intre timp "Self" are mai multe variante, reprezentandu-l pe Marc Quinn la diferite varste, asemeni unui Rembrandt contemporan (Quinn a declarat ca pictorul baroc i-a servit drept inspiratie).

"Alison Lapper insarcinata" (2005) de Marc Quinn

Seria lui Quinn de persoane cu membre amputate este o punte ciudata catre perfectiunea statuilor grecesti si romane din antichitate. "Alison Lapper insarcinata" instalata temporal in Trafalgar Square (Londra) este portretul unei femei nascute fara maini. Daca Quinn intr-adevar sarbatoreste mai mult viata decat moarte si daca moartea i se pare atat de plictisitoare precum sustine, oare imortalizarea in marmura alba a unui trup mutilat schimba cu ceva relatia dintre cele doua poluri opuse ale existentei?

"Sfinx" (2005) de Marc Quinn --------------------------------------"Siren" de Marc Quinn

Dupa ce vazut reactia publicului la "Alison Lapper insarcinata", Quinn s-a hotarat sa exploreze si polul opus: idealul de perfectiune fizica din societatea contemporana, corpul care toata lumea crede ca este fara de cusur. Si nu s-a gasit alta ca sa-i serveasca drept model decat Kate Moss. Zice Quinn de colo ca statuia a iesit o abstractizare a ceva imaginar. Kate Moss persoana si Kate Moss imaginea au doua vieti separate. Sunt sigura ca Kate nu se supara, zica Marc ce o zice. Pana una alta, sculptura "Siren" este in prezent cea mai mare statuie din aur masiv care a fost realizata in lume din antichitate pana in prezent si catareste 50 de kilograme.

Adesea sculpturile lui Marc Quinn subliniaza conflictul dintre "natura" si "cultura", conflict care se reflecta in psihologia omului contemporan. Si pana una alta omul mai ca are dreptate. Suntem fiinte adanc inradacinate in cultura in care crestem si cu greu putem accepta valorile unei alte culturi. "Ingerul" lui Marc Quinn nu are nimic din inocenta unui ingeras inaripat, balai si bucalat de Botticelli. Singurul punct comun intre ingerii nostrii si ingerul lui Quinn e postura ingenunchiata si mainile impreunate. E doar un alt punct de vedere. Marc Quinn ne comunica oarecum ca se poate gandi si in afara cutiei.

"Inger" de Marc Quinn

"Kate Moss in pozitie de yoga" de Marc Quinn

Alte teme intalnite in opera lui Quinn sunt hibridarea si modificarea genetica. "Garden" (2000) de exemplu este o instalatie cu flori extraordinar de frumoase care nu se vor ofilii niciodata. Quinn a facut uz de asemenea si de potentialul artistic al ADN-ului. "Gradina ADN" (2001) contine ADN-ul a 75 specii de plante si a doua fiinte umane. Este o reproducere a Gradinii Edenului la nivel celular. Poetic spus si facut. Incercam sa intelegem lumea in care traim si propria fiinta prin mijloace stiintifice si artistice. Vom ajunge insa vreodata sa ne cunoastem cu adevarat?

"Garden" de Marc Quinn

Continui sa cred ca scopul artei se sprijina pe dimensiunea estetica. Poate tocmai de aceea un cap de sange care imi aminteste de pataniile boierilor lui Tepes nu ma face sa cad in genunghi de admiratie. Eu sunt dintre aceia care privesc capul rosu inghetat cu repulsie si ma indrept rapid catre stecher inainte de a ma surprinde cineva. In schimb "Planet" imi starneste altceva. Cum e posibil oare ca acelasi om sa le fi facut pe amandoua?

"Self" de Marc Quinn

Barocul

2009-09-11T04:09:00.000-07:00

Original cuvant portughez care inseamna "forma iregulara", "Barocul" a intrat in lumea artei pe poarta pescarilor de perle. Barocul s-a nascut in Roma la inceputul secolului XVII, in parte ca si reactie la Manerismul secolului XVI. Noul stil artistic era fidel emotiilor, dinamismului vietii si detaliilor. Drama umana era un element vital in pictura baroca iar gesturile teatrale si emotiile intense de pe chipurile protagonistilor erau luminate cu chiaroscuro si pictate in culori vi.

"Cina din Emaus" (1600- 1601) de Caravaggio

In timpurile Renasterii, lumea artistica a fost dominata de Florenta si Venetia, dar in perioada baroca Roma a devenit cel mai important centru artistic, fiind vizitata de catre artisti din toata Europa. In Italia si Spania (vezi "Las Meninas" de Diego Velazquez), biserica catolica care a supravietuit Reformei protestante, a dus campanii Contra-Reformiste, renascand mai viguroasa ca niciodata si a pus presiune asupra artistilor pentru a cauta realismul cel mai convingator, o forma de a face din Scriptura o realitate palpabila pentru credinciosi. In nordul protestant, Rembrandt si Vermeer, fiecare in felul sau, au dus realismul si drama vietii la extreme. Pictura religioasa si cea istorica are putina trecere aici, in favoarea unor noi genuri precum natura moarta, scenele din viata de zi cu zi si a peisajelor.

"Chitarista" (1672) de Johannes Vermeer

"Uniunea Pamantului cu Apa" de Peter Paul Rubens

Noul stil artistic nu a primit numele de Baroc pana in secolul XIX. Pentru 200 de ani a fost vazut ca si un simplu Clasicism Post-Renascentist. Pionierii Barocului au fost Caravaggio, marele foto-realist, care lucra in Roma si Annibale Carracci, fundatorul peisajelor din traditia clasica, in Bologna.

"Lautarul" (1596) de Caravaggio

Inocenta si pudica "Lautareasa" a lui Orazio Gentileschi este profund diferita de "Laurarul" lui Caravaggio a carui buze se intredeschid in chemari provocatoare si a carui farmec inspaimanta prin decaderea placerii oferite spre vanzare, o tinerete menita sa se ofileasca precum florile din pictura. Orazio Gentileschi a fost un splendid artist, sensibil dar cu un caracter puternic.

"Lautareasa" (1610) de Orazio Gentileschi

Artemisia Gentileschi, fica lui Orazio Gentileschi, a fost una dintre primele femei artiste importante. Cum in acea vreme femeile erau excluse de la lectiile de pictura cu modele nud care au stat la bazele pregatirii academice traditionale, erau intr-un dezavantaj vadit. Artemisia Gentileschi a fost o artista foarte talentata, aproape la fel de pasionala si puternica ca si tatal sau dar mai apropiata in natura de Caravaggio. Ca si oricare alta femeie artist din epoca sa, Artemisia s-a luptat cu cultura in care traia si care vedea femeia inferioara barbatului. Tablouri precum "Autoportret ca si Alegoria Picturii" ne fac sa vedem o alta latura a ei, feminina si suava, diferita de cea caravaggiala, intensa si pasionala. Alte femei artiste din perioada baroca au fost Rachel Ruysch (1664 - 1750), renumita pentru buchetele sale si Judith Leyster (1609 - 1660).

"Autoportret ca si Alegoria Picturii" (1630) de Artemisia Gentileschi

Femeia in arta si in viata

2009-09-09T00:31:00.000-07:00

Femeia nu are varsta. Femeia are un trup, un status, o culoare a pielii, o etnie, o religie, o cultura si un suflet. Dar nu are varsta. Femeia se defineste prin epoca in care traieste si prin cei care o iubesc. Femeia arareori se iubeste pe sine si arareori se intelege. De ce? Poate pentru ca are atatea functii si atatea lucruri de dus la capat incat multidimensionalitatea ei e greu de cuprins in cuvinte.

"O frumusete eleganta" de William Clarke Wontner (1857 - 1930)

Iubita, sotie, mama, bunica, prietena, artista, om de stiinta, femeie... si ar mai fi multe. Picasso a vazut femeia fatala si multifatetica, Dali a vazut-o atat de complexa incat a renuntat a mai intelege fiecare particica in parte si a iubit intregul. Femeia danseaza in istorie sub semnul transformarii si al devenirii, caci fiecare celula de viata cere de la ea sa fie altcineva. Barbatul nu e atemporal: razboinicul si vanatorul s-au transformat de-alungul timpului in barbatul care petrece multe ore la birou, are salar bun si ne face sa radem. Femeia insa ramane sotie si mama inainte de toate.

"Femeie in fotoliu" (1913) ---------------------------- "Cap rafaelesc explodand"

Pablo Picasso ----------------------------- Salvador Dali

Femeia e supusa vicisitudinilor modei. In trecut, femeia durdulie era cea mai cautata pentru ca simboliza longetivitate, sanatate si o masinarie de facut copii cu garantii. In prezent femeia-schelet are cea mai mare trecere pentru ca medicina a avansat suficient pentru ca un corp firav sa ajunga la batranete. Ceea ce nu intelege femeia moderna e artificialul intregii situatii prezente. Ceea ce vrea sa faca femeia moderna e sa stearga cu buretele milioane de ani de evolutie. Ceea ce spera femeia moderna e ca intr-o zi sa se descopere o dieta-minune si chirurgiei estetice sa-i scada pretul. Ceea ce nu stie femeia moderna e ca fiecare corp e individual, fiecare corp e prins in radacini genetice si ca oricat l-ai cioparti si pedepsi, el ramane acelasi. Ceea ce ar trebui sa faca femeia moderna e sa invete sa se iubeasca pentru ceea ce este si nu pentru ceea ce moda vrea sa faca din ea, sa isi imbratiseze radacinile, sa inteleaga ca fiecare femeie are un corp cu o constitutie diferita, ca genetica nu poate fi invinsa, ca singurul remediu natural e de a ne accepta propriul corp, de a-l iubi si ingriji, pentru ca nu avem decat unul.

"Tanara sotie" (1840) de Alexei Vasilievich Tyranov (1801- 1859)

Nu cred ca exista pe lumea asta femeie care sa fie in totalitate multumita de corpul ei, dar statistic vorbimd, numarul femeilor care raman singure pentru ca nimanui nu-i place de ele, e foarte mic. Fiecare sac are petecul lui. Ceea ce tie nu-ti place altuia poate sa-i placa mult. Uimitor e ca daca ne uitam la femeile din aceste tablouri, fiecare in parte e frumoasa, nu pentru ca e perfecta, ci pentru ca in fiecare pictorul a descoperit ceva frumos. Nu toti suntem pictori, dar toti stim sa citim printre randuri.

"Marie Antoinette à la Rose" - Élisabeth Vigée-Lebrun (1755 - 1842)

Ceea ce e si mai surprinzator e ca invatam sa traim cu o anumita inaltime, cu o anumita boala, dar ne este foarte greu sa invatam sa traim cu cateva kilograme in plus. Mai rau de atat e faptul ca incercam in moduri atat de stupide sa scapam de ele incat ajungem sa ne debilitam corpul pana la suferinta. La ce bun toate astea? Pentru a fi in pas cu o moda careia nu-i pasa de noi si de sanatatea noastra?

Nuferii indragostiti ai lui Monet

2009-08-31T00:22:00.000-07:00

Se pare ca sunt in perioada mea nuferie, pentru ca ieri am tinut neaparat sa merg la Gradina Botanica sa vad nuferi infloriti si mai apoi m-am rasfatat cu gradina lui Monet. Nuferii sunt plantele cu cele mai multe semnificatii in mitologie, simbolizand: forta de creatie, nemurirea, sanatatea, gloria sau pacea sufleteasca. Pentru vechii egipteni nuferii erau cele mai frumoase flori iar legenda spune ca soarele a rasarit prima data dintr-o floare de nufar.

"Lacul cu nuferi" (1897) de Cloude Monet
The Art Museum Princeton University, Princeton, New Jersey USA

Claude Monet (1840-1926), pictor impresionist francez, a pictat o serie de aproximativ 250 de tablouri in care apareau nuferii, salciile si podetul japonez din gradina sa de la Giverny. Se crede ca aceasta serie este un studiul al luminii in diferite anotimpuri si diferite ore ale zilei. Exista insa aceia care vad mai mult in mostenirea lasata de Monet. E posibil ca aceste picturi sa aiba un substrat romantic iar reflexia nuferilor in apa sa simbolizeze oglindirea artistica a iubirii lui Monet pentru Alice Hoschede. Seria nuferilor evolueaza in paralel cu relatia celor doi. In acelasi timp, nuferii pot simboliza nimfe, doua femei dragi lui Monet care au murit.

Giverny este un satuc asezat pe malurile Senei la numai 80km de Paris. Monet l-a remarcat din tren si s-a hotarat in mod spontan ca vrea sa locuiasca acolo. A inchiriat o casa pe care in 1890, cand a avut suficienti bani a cumparat-o si a transformat lacul din apropiere in gradina pe care vrea sa o picteze. La inceput Monet a modelat gradina cu propriile sale maini, fiind la fel de pasionat de gradinarit ca si de pictura. Ulterior, cand banii nu au mai constituit o problema a angajat sase gradinari. Gradina este compusa din doua parti: gradina cu flori de langa casa si gradina orientala cu podetul japonez si faimosul lac cu nuferi de partea cealalta a strazii.

Gradina lui Monet de la Giverny azi

"Nuferi (Nori)" (1903) de Claude Monet
Colectie privata

In 19 iunie 2007, una dintre picturile cu nuferi de Monet se vindea pentru $18.5 milioane. In 24 iunie 2008, o alta pictura cu nuferi se vindea pentru $41 milioane.

"Nuferi" (1917 - 1919) de Claude Monet

Podetul japonez al lui Monet de la Giverny

Casa lui Monet de la Giverny

Sunt femeile care citesc periculoase?

2009-08-28T11:32:00.001-07:00

Istoria nu diferentiaza sexe. Oamenii o fac.

Pentru mult prea multe secole femeilor li s-a negat un drept fundamental, dobandit de la insasi Mama Evolutie: dreptul de a citi. Intr-o societate dominata de barbati in care educatia avea tinte foarte precise, femeia si cartea au avut oarecum o soarta comuna. Odata cu Gutenberg, cartea a devenit o noua forma de comunicare virtuala intre autor si cititor, mult mai accesibila decat inainte. Evident, potentialul tiparului a fost vazut inca de la inceput, dar au existat mereu aceia care au considerat aceasta forma de comunicare "periculoasa". La fel de "periculoase" au fost vazute si femeile care doreau sa traiasca pe picior de egalitate cu barbatii, sa citeasca si sa stie ceva mai mult decat sa dea cu matura, sa puna ciorba pe masa si sa fie o masina de facut copii. Intre timp femeile citesc, detin pozitii inalte, escaladeaza munti, scriu carti, fac plaja nud, mai citesc, conduc masini, voteaza, sunt oameni de stiinta, mai citesc un pic, pentru ca da, femeile au ajuns in prezent sa citeasca, paradoxal, mai mult decat barbatii... si inca dau cu matura in casa, inca pun ciorba in farfurie si inca fac copii. Oare unde era pericolul?

"Tanara citind" (c. 1776) de Jean Honore Fragonard (1732-1806)
Ulei pe panza
82 x 65 cm
National Gallery of Art, Washington

"Tanara citind" de Jean Honore Fragonard (1732-1806), pictor francez rococo, nu este un portret ci o evocare. Miscarile rapide de pensula si felul in care culorile si liniile devin forme si dau viata unei fete care citeste cuminte, nu tulbura intr-u nimic pacea care domneste in incaperea aproape austera. Pozitia dreapta si aerul de degajare pe care il denota mana sprijinita de manerul fotoliului par a fi in contrast. In schimb eu vad aici o tanara care nu admite compromisuri si care vrea sa faca din aceasta experienta una trascedentala si memorabila. Corect si frumos, asa as descrie eu scena aceasta. Perna si funtitele de un roz dulce si feminin, poate un pic copilaresc si rochia de un galben apetisant sunt elemente care contribuie la fericirea fetei. E ca si cum aceasta tanara s-ar fi aranjat din timp pentru intalnirea cu cartea iar acum vrea sa savureze fiecare moment in aceasta companie selecta si rara.

Testele cu raze X au demostrat ca original exista o alta imagine pe panza "Fetei citind". Fragonard a ales insa sa o acopere, lasandu-ne in schimb mostenire acesta tanara, ca un simbol al femeii noi care inlocuieste femeia veche.

Ingres si moda

2009-08-27T11:06:00.000-07:00

Daca Jean Auguste Dominique Ingres (1780 – 1867), pictor francez neoclasic, ar trai in prezent, probabil al fi fashion designer, fotograf sau fotomodel, nu atat pentru ca asta si-ar dori ci pentru ca la asta ar fi foarte bun, asa cum nu i-a placut sa picteze portrete la comanda (prefera tablourile cu motive istorice) dar pentru ele a ramas in istoria artei. Ingres a inteles moda, materialele si podoabele vremii sale mai bine decat oricine altul. Varietate culorilor si a modelelor, senzualitatea femeii din spatele hainelor, un anumit simt de conservare care te obliga sa fi in pas cu o moda in continua schimbare, toate acestea sunt detalii pe care le putem aprecia in picturile lui Ingres. Privind tablourile lui, nu suntem coplesiti atat de admiratie fata de talentul artistic al lui Ingres cat de o nevoie organica, vitala si profunda de a atinge materialele stralucitoare, atat de reale.

Gesturile femeilor lui Ingres sunt desprinse dintr-un timp si spatiu si dintr-o varsta caracteristica fiecareia. Pictura lui Ingres urmeaza in linii exacte moda vremurilor cu o religiozitate clasica. Obiectele casnice si oglinzile imense care tradeaza si mai multa frumusete debordeaza de un detaliu coplesitor.

"Baronesa Betty de Rothschild" (1848) de J. A. Dominique Ingres
Colectie privata, Paris

"Contesa de Haussonville" (1845) ------------------------------- "Madame Moitessier" (1856)
Colectia Frick ---------------------------------------------------------- National Gallery, Londra

Ingres ne atrage in picturile sale, ne momeste cu rochii superbe, cu bijuterii, cu dentele si matasuri elegante. Ingres nu are mila de noi. Ne cheama intr-o lume pasnica, unde fiecare lucrusor e la locul lui, unde femeile zambesc pe ascuns, dar zambesc, unde normele impuse de societate sunt severe, unde corsetele scot suflarea din tine, dar nu totusi inainte de a-ti da in schimb o fericire ascunsa in fosnete de rochii grele si scumpe de matase.

"Marea Odalisca" detaliu (1814) de Jean Auguste Dominique Ingres
Muzeul Louvre, Paris

"Marea Odalisca", una dintre cele mai cunoscute picturi de Ingres este un tablou de o frumusete coplesitoare. Poate ochiul ne tradeaza in primul moment si privirea ne este atrasa asupra trupului dezbracat de un alb imaculat (se vede ca Chanel nu inventase inca moda bronzului). Insa Ingres isi ramane credincios sie insuri si ne rasfata pe noi cu niste draperii superbe iar pe fata cu materiale moi pe care sa isi odihneasca trupul. Voalul plin de detalii al turbanul este singurul vesmant la care aceasta tanara pare a nu fi dispusa sa renunte, pentru ca turbanul ii protejeaza integritatea. Ea nu e aici pentru o expozitie. Privirea calma dar plina de speranta a fetei, deloc surprinsa de prezenta noastra inoportuna, contrasteaza cu dinamismul intregului corp zvel, cu o curbura a spatelui care pare ca nu se mai termina - Odalisca avea trei vertebre in plus fata de noi. Ochii mari, lipsiti de gene (tipic Ingres), tradeaza o curiozitate greu stapanita. Poate Odalisca isi asteapta de o vreme iubitul... Oh, noi nu suntem el...

"Marea Odalisca" (1814) de Jean Auguste Dominique Ingres
Muzeul Louvre, Paris

O alta pictura de Ingres care imi place mult este portretul Domnisoarei Caroline Riviere. Poate hainele ei nu sunt atat de impresionante ca si ale celorlalte doamne si domnisoare pe care Ingres le-a pictat, dar albul lor si in general tonalitatile deschise ale picturii au ceva special. Peisajul din fundal, nefinisat, se prelungeste intr-un cer lipsit de ingeri. Si aici, tanarul Ingres si-a permis sa picteze un gat prea lung, prea gol, prea feminin si niste buze prea carnose, prea mustind de sexualitate. Caroline Riviere avea undeva intre 13 si 15 ani cand Ingres i-a imortalizat tineretea. Era timida, frumoasa si neexperimentata intr-ale vietii. Si asa avea sa ramana. Caroline a murit la numai un an dupa ce acest portret a fost pictat.

"Domnisoara Caroline Riviere" (1806) de J. A. Dominique Ingres
Muzeul Louvre, Paris

Parcul Leonardo Da Vinci. Si geniile mor...

2009-08-13T08:52:00.000-07:00

... dar genialitatea lor ramane cu noi.

"Vitruvian Man" (1487) de Leonardo Da Vinci

Poate doar cincisprezece dintre picturile lui Leonardo Da Vinci (1452 – 1519) au supravietuit pana in ziua de azi. Aceasta se datoreaza unei constante experimentari cu noi tehnici si a posterioarei distrugeri din partea artistului. Cu toate aceastea, cele cateva picturi impreuna cu caietele care contin schite, diagrame stiitifice si ganduri personale asupra naturii picturii, au constituit o mostenire importanta pentru generatiile de artisti care i-au urmat.

"Lady with an Ermine" - Leonardo da Vinci

Leonardo Da Vinci este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari pictori ai tuturor timpurilor, dar a fost de asemenea poet, muzician, filosof, inginer, arhitect, matematician, anatomist, inventator, arhitect si botanist. Leonardo Da Vinci a trecut Alpii calare pe magar in 1516 pentru a servi la curtea lui François I, regele Frantei. Château du Clos Lucé din Amboise (Franta) a fost locuinta lui Leonardo in ultimii trei ani de viata. In prezent, castelul de pe Valea Loirei gazduieste un muzeu insa e pe punctul de a deveni primul centru cultural si intelectual din lume, prin deschiderea "Parcului Leonardo Da Vinci". Astfel, Leonardo va fi primul artist care va avea un parc de distractii.

Château du Clos Lucé din Amboise (Franta)

In Château du Clos Lucé vizitatorul poate admira recreatii ale inventiilor lui Da Vinci precum un leu mecanic in marime naturala care isi deschidea pieptul pentru a dezvelii flori de lis, simbolul regalitatii franceze. Dupa aproape 500 de ani, acest leu este readus la "viata". De asemenea, o reproducere a camerei unde Da Vinci a pictat Mona Lisa este gazduita in castel. Parte din gradinile castelului au fost transformate in "Gradinile Leonardo" unde peste 300 de specii din operele lui Leonardo pot fi gasite. François Saint Bris, directorul muzeului de la Clos Lucé are planuri marete. Vrea sa transforme muzeul in cel mai important loc din Europa pentru explorarea tuturor aspectelor Renasterii, de la muzica la stiinta, de la Leonardo, la Machiavelli, la Shakespeare.

"Studiul capului Ledei" (1505-7) de Leonardo Da Vinci

Ranasterea a fost o perioada de evolutie culturala. Pictori remarcabili pecum Michelangelo si Leonardo Da Vinci au creat unele dintre cele mai faimoase opere de arta. Dante Alighieri a scris "Divina Comedie", filosofi precum Niccolo Machiavelli si Michel de Montaigne au facut salturi gigante in domeniul politic si social, slefuind pas cu pas notiunea europeana de societate si conditia umana.

"Studiu asupra maninilor si bratelor" (1474) de Leonardo Da Vinci

Imaginea Renasterii care se desprinde din cartile de istorie este una extrem de pozitiva, o luminita nascuta din marea intunecata a Evului Mediu. Dar Renasterea nu a fost doar lapte si miere. In timp ce europenii se eliberau de cruzimea si superstitia secolelor trecute, au redescoperit sclavia. Renasterea a adus multora bogatie iar a avea sclavi era chestiune de prestigiu. Exploratorii au descoperit pamanturi noi, iar cand au gasit populatie nativa, au cautat intelepciune in textele antice. Aristotel sustinea ca sclavia este parte din ordinea naturala a lucrurilor, o forma de guvernare propice pentru oameni care sunt incapabili mental sa se autoguverneze. Astfel sclavia a fost justificata si si-a gasit o portita intunecata intr-o epoca luminata.

"Francis I al Frantei primind ultima suflare a lui Leonardo Da Vinci" (1818) de Jean Auguste Dominique Ingres (1780 – 1867)

In urma analizei amprentelor lui Leonardo Da Vinci, singurele indicii asupra originii geniului renascentist, s-a ajuns la concluzia ca avea radacini arabe. Amprentele sunt unice si nu se schimba de-alungul timpului, dar exista o legatura intre ele si distribuirea pe zone a populatiei. Aceasta descoperire sustine ipoteza lui Vezzosi potrivit careia mama lui Leonardo nu era o taranca din partea locului asa cum se credea initial, ci o sclava din Orietul Mijlociu. Tata lui Leonardo, Ser Piero Da Vinci, avea o sclava araba pe numa Caterina. Potrivit aceluiasi Vezzosi, in Toscana secolului XV era comun sa ai sclavi din Orientul Mijlociu. In 1452, anul nasterii lui Leonardo, o lege a fost data in Florenta prin care se acorda si mai multa putere proprietarilor de sclavi asupra "proprietatilor" lor. La scurt timp dupa ce aceasta lege a fost data, Ser Piero Da Vinci a casatorit-o pe Caterina cu un unul dintre muncitorii sai. Nu insa inainte ca aceasta sa fi dat nastere unul baiat pe nume Leonardo. Copiii sclavilor erau nascuti oameni liberi. Mai mult chiar, daca erau si ai proprietarului sclavului respectiv, erau crescuti ca si copii legitimi.

Leonardo Da Vinci

De origine araba sau nu, Leonardo Da Vinci ramane un geniu si una dintre cele mai impunatoare figuri din istoria omenirii. Operele sale au devenit simboluri, inventiile sale o oglinda a ceea ce lumea ar fi putut fi cu mult inainte de a deveni. "Mona Lisa" lui Da Vinci este cea mai cunoscuta si importanta pictura a tuturor timpurilor. Pentru a nu o cunoaste pe Mona Lisa, trebuie sa o eviti la greu. De la tricouri, la cani si postere, ea si Vitruvian Man sunt icoane culturale ale timpurilor in care traim, o punte solida peste 500 de ani de istorie.

Natura moarta si maestrii olandezi

2009-08-08T12:17:00.000-07:00

Natura moarta s-a gasit a fi la sine acasa in Olanda protestanta a secolului XVII. Recent iesita de sub dominatia spaniola, Olanda isi intarea noua religie, care prin opozitie cu vechiul catolicism, interzicea adorarea de icoane. Astfel, artistii locului, care dintotdeauna isi castigasera painea pictand in mare parte doar scene religioase, au dintr-o data putine oportunitati de a-si mai vinde tablourile. Si ce faci cand Domnul Zeitgeist iti sta in spate? Te adaptezi si te reorientezi. Si asta au facut si pictorii olandezi. Au luat cu ei in desaga pe acest drum al victoriei inca nemirosite ceea ce aveau si ei in ograda: minutiozitatea detaliului, realist pana la sange si simbolurile ascunse ale limbajului secret al artistilor, elemente ce s-au dovedit a fi foarte pe gustul noii burghezii care de acum incolo avea sa dicteze soarta picturii olandeze. La aceste schimbari politice si economice a mai contribuit si tulipmania, noul hobby al olandezului secolului XVII aflat pentru prima data fata in fata cu laleaua de care avea sa se indragosteasca iremediabil si complet. Iar odata cu laleaua, horticultura insasi avea sa capete un nou inteles.

"Masa bogata cu papagal" (1655) de Jan Davidsz de Heem (Utrecht, 1606 - Antwerp, 1684)
The John and Marble Ringling Museum, Sarasota

Natura moarta ca si celelalte genuri de pictura se obisnuia sa se vanda in piata. "Da-mi si mie un Rembrandt, da, da, si un Ruben! Ah, mi-a mai ramas niste maruntis! Tine aici si vezi daca imi ajunge si de un Jan Davidsz de Heem. Ala e bine!" Rareori se faceau comisioane. Astfel, artistul putea alege dupa bunul sau plac subiectul si compozitia. Cu putin noroc, dadea la targ peste un burghez de prima generatie imbogatit pe mare sau din bulbi de lalele caruia pictura sa ii faca cu ochiul.

"Natura moarta" (1658) de Willem Kalf (Rotterdam,1622 - Amsterdam, 1693)
Muzeul Thyssen-Bornemisza, Madrid

Intre 1650 si 1660 cand Amsterdamul a devenit capitala sociala, politica si financiara a Olandei, pictorii de natura moarta precum Willem Kalf si Abraham Van Beyeren au produs scene impunatoare care depictau fructe exotice importate si scumpe obiecte din portelan chinezesc, sticla venetiana, potire si tavi de argint, lucind int-o atmosfera feerica care reorienta atentia pe functia estetrica si decorativa a artei.

"Natura moarta de banchet cu soarece" de Abraham Van Beyeren (Haga, 1620 - Rotterdam, 1690)
County Museum of Art, LA

Natura moarta prin definitie este un gen de pictura care trateaza in mare parte cu obiecte inanimate naturale precum mancare, flori, plante, pietre, scoici sau facute de om: pahare, farfurii, carti, bijuterii, pipe, monezi, intr-o combinatie artificiala. Artistii olandezi din Epoca de Aur au ridicat pe culmile gloriei scenele cu mese imbelsugate de banchete, bucatarii si bunatati servite la micul dejun. Aceste delicatese sunt atat o reprezentare literala a pranzurilor burgheze cat si un semn de exclamare care aminteste de evitarea exceselor.

"Natura moarta" de Jan Davidsz de Heem (1606-1684)
Muzeul Louvre, Paris

Jan Davidsz de Heem

"Natura moarta cu banchet si peisaj" de Jan Davidsz de Heem
Musée des Beaux-Arts, Montréal

Din 1600 picturile cu flori devin o categorie separata a naturii moarte. Simbolismul florilor a evoluat inca din leaganul crestinatatii. Trandafirul o simbolizeaza pe Fecioara Maria, transcendenta, pe Venus, iubirea; crinul pe Fecioara Maria, virginitatea, sanul femeii, puritatea mintii si dreptatea; laleaua simbolizeaza nobletea (oare de ce nu vine asta ca o surpriza?); floarea soarelui - iubirea divina, credinta; violeta simbolizeaza modestia si umilinta; macul - puterea, somnul, moartea. Si insectele sunt litere ale acestui alfabet ascuns sub straturi de pictura: fluturele reprezinta transformarea si invierea, libelula - transcendenta si furnica intruchipeaza munca si grija pentru recolta.

"Natura marta cu flori" (1723) de Jan van Huysum (Amsterdam, 1682-Amsterdam, 1749)
Rijksmuseum, Amsterdam

Contrar majoritatii, Jan van Huysum a tinut sa picteze in urma unui minutios studiu asupra naturii. Se spune ca o data chiar a scris o scrisoare unui client prin care ii comunica ca tabloul nu va fi gata pana peste un an datorita imposibilitatii de a gasi in acea epoca a anului un trandafir galben fara de care nu putea termina pictura. Jan van Huysum si-a castigat reputatia datorita buchetelor elegante si inovative care combinau flori din toate anotimpurile anului, in diferite stadii, de la boboc pana la floare ofilita. Prin tablourile sale a tinut nu doar sa incante privirea ci si sa ofere o lectie de botanica si sa cheme la credinta, fapt subliniat prin pictarea de versete din Biblie pe vazele cu flori.

"Vaza cu flori la marginea gradinii" (1730) de Jan van Huysum (1682-1749)
French & Company, Inc., New York

"Natura moarta cu flori si fructe" (cca. 1635) Jan Davidsz Heem (1606-1684)
Rijksmuseum, Amsterdam

Nacut in Utrecht (Olanda), Jan Davidsz Heem a studiat cu maestrii olandezi. In 1636 insa se muta in Antwerp (Belgia), unde avea sa ramana aproape toata viata. E aici unde scenele baroce de banchet burghezesc ating maturitatea. Opera sa a format o punte intre traditia olandeza si belga in domeniul naturii moarte si de aceea ambele scoli il accepta in sanul lor.

"Natura moarta cu flori" (cca. 1700) de Rachel Ruysch (Haga, 1664 - Amsterdam, 1750)

"Echipament de vanatoare" (1664) de Willem van Aelst (Delft, 1627 - Amsterdam, 1683), Nationalmuseum, Stockholm

Willem van Aelst, profesorul lui Rachel Ruysch, a fost un important pictor de flori si trofee de vanatoare. Aceste trofee cat si picturile in care apareau pasari si animale vii creau o atmosfera aristocratica a vietii din afara oraselor.

O alta forma de natura moarta era cea in care apareau obiectele caracteristice unei meserii. Un astfel de tablou asezat in holul de la intrare aducea prestigiu si era mandria posesorului.

O speciala atentie era acordata picturilor vanitas (gol) in care apareau carti, ceasuri, impresionate aranjamente florale, statui, vaze, monede, bijuterii, instrumente muzicale si stiintifice, obiecte din argin si sticla, etc. ce simbolizau trecerea timpului. Un cap de mort, un ceas de buzunar, o lumanare arzand sau o carte cu paginile deschise erau un mesaj moralizator la efemeritatea placerilor carnale. Uneori insasi fructele erau pictate stricate sau florile ofilite, in acelasi semn de prostest. Stridiile erau simbol al desfraului. Aceste picturi invitau la meditatie asupra efemeritatii vietii, a inutilitatii placerii, a iminentei mortii si incurajau la un punct de vedere sobru asupra lumii.

"Banchet cu placinta" (1635) de Willem Claesz Heda (Harleem, 1593/1594 - Harleem, 1680)

"Natura moarta vanitas cu instrumente" (cca. 1661) de Cornelis de Heem (Leiden, 1631 - Antwerp, 1695)
Rijksmuseum, Amsterdam

Alegoria era si ea la moda in Olanda secolului XVII. Sub influenta olandeza, pictorii belgieni, la fel ca si cei nemti, francezi sau spanioli, s-au lasat luati de valul frumoaselor tablouri si au facut din ele o moda europeana. Cele cinci simturi, cele patru anotimpuri, continentele sau elementele esentiale, etaland o zeita sau o figura alegorica inconjurata de obiectele naturale sau facute de mana omului erau un deliciu pentru iubitorii de arta ai vremii asa cum continua sa fie si astazi. Dar lucrurile nu se opreau aici. Multi colectionari doreau sa aiba o pictura cu propria colectie. Aceste tablouri se numesc picturi-galerii si sunt adesea infrumusetate in mod exagerat. Multe dintre aceste galerii se pastreaza in ziua de azi in muzee.

"Portretul alegoric al unui artist" (cca. 1680-85) atribuit lui Michiel van Musscher (Rotterdam, 1645 - Amsterdam, 1715)

Pan Yuliang - Pictorita din Shanghai

2009-08-05T13:05:00.000-07:00

"Though a living cannot be made at art, art makes life worth living. It makes living, living. It makes starving, living. It makes worry, it makes trouble, it makes a life that would be barren of everything -- living. It brings life to life." John Sloan (1871 - 1951)

Zilele trecute am terminat de citit "Pictorita din Shanghai" de Jennifer Cody Epstein, carte despre viata lui Pan Yuliang (1899-1977), renumita si controversata artista chineza din perioada interbelica.

Orfana de mica, crescuta de unchiul sau si apoi vanduta de catre acesta unei case de prostitutie unde avea sa ramana timp de trei ani, Yuliang apreciaza frumusetea din lume prin prisma indicilor primite de la mama sa cand aceasta o invata sa brodeze. Prima parte a cartii aminteste ingrozitor de mult de "Memoriile unei gheise" de Arthur Golden si intr-o oarecare masura a fost ca si cand as fi citit inca o data cartea, dar intr-o versiune mai putin "colorata". Intr-un final am reusit sa trec de partea aceasta si am ajuns la esenta: viata lui Yuliang din momentul in care devine Pan. E uimitor cat de mult a putut sa o sustina sotul in nebunia ei de artista, e impresionanta munca indarjita pe care a depus-o aceasta femeie analfabeta pana la aproape douazeci de ani pentru a invata sa scrie si sa citeasca, sa invete franceza, dar mai ales sa invete sa picteze intr-o epoca in care femeia in China umbla inca cu degetele picioarelor legate, era bine sa stie cat mai putine si sa nu arate prea multa piele deodata nici macar sotului.

Pan Yuliang a scandalizat China prin autoportretele sale nud. Daca stau sa ma gandesc bine nu cred ca am mai vazut pana acum nici un autoportret nud. Nu oricine are atat tupeu si nu oricine se accepta pana intr-acolo. Pan Yuliang s-a desprins de pictura chinezeasca traditionala si a imbratisat stilul occidental cezannesc, s-a imbracat cu haine europene, pantaloni, etc. A fost o femeie puternica, o femeie careia nu i-a fost teama sa iubeasca dar care a stiut sa-si ramana de-a pururi credincioasa sie insasi. A iubit, dar nu s-a ars niciodata complet in relatie. Intotdeauna a pastrat o particica intacta doar pentru sine.

La vreo douazeci de ani dupa ce a fost rascumparata de la casa de prostitutie (mi s-a parut interesant ca prostituatelor li se zicea "flori") Pan Yuliang priveste o fotografie in care ea apare imbracata in haine europene alaturi de o fata slaba si complet dezbracata care ii servea drept model. Si isi zice Yuliang in gand, ca daca pe vremuri i-ar fi spus cineva ca ea va fi imbracata, culta, intelectuala, artista, i-ar fi ras in fata.

Viata ne rezerva uneori surprize, ne poarta pe meleaguri de vis si pe taramuri necunoscute si neintelese. Pan Yuliang a fost cea mai importanta pictorita pe care a dat-o China in perioada interbelica. S-a remarcat prin nudurile si obiectele de natura moarta pictate. Dar despre studiile ei la Paris si Roma si despre expozitiile in Shanghai va las pe voi sa cititi.

Nu pot sa-mi scot din minte o replica de-a lui Pan Yuliang din carte: "Ce poate fi mai important decat pictura?" Nu stiu, dar avand in vedere ca in multe din picturile ei apare ca un laitmotiv tema maternitatii si tinand cont ca ea nu a avut niciodata copii, nu pot decat sa imi pun intrebarea evidenta.

Dejunul pe iarba

2009-08-01T08:44:00.000-07:00

"Dejunul pe iarba" original intitulat "Baia" de Edouard Manet (1832, Paris - 1883), a fost prima data expus in Salon des Refusés in 1863. Pictura, cum era aproape de asteptat (zic aproape deoarece in Louvre se gaseau expuse un numar destul de mare de tablouri in care apareau barbati imbracati alaturi de femei dezbracate si nimeni nu protesta in fata muzeului) a starnit inca de la inceput comentarii si critici din partea unui public in stare de soc.

"Dejunul pe iarba" nu este o pictura realista in sensul social sau politic ci este mai degraba o declaratie in favoarea libertatii individualitatii artistului. Prezenta femeii dezbracate cu privirea atintita la noi, alaturi de cei doi barbati imbracati era o insulta la adresa valorilor timpurilor, cu atat mai mult cu cat personajele erau fete cunoscute: femeia dezbracata are corpul sotiei lui Manet, Suzanne Leenhoff si fata modelului preferat al artistului, Victorine Meurent. Cei doi barbati sunt unul fratele pictorului si celalalt viitorul sau cumnat. Cei doi sunt imbracati ca si niste dandies (barbati care aloca o deosebita importanta vestimentatiei si infatisarii in general) (si atunci de ce barbatul din dreapta poarta o caciula care in mod normal se purta in casa?) si par a fi prinsi in conversatie, ignorand total cele doua femei. Nu ca ele s-ar arata prea interesate in ei. (Fiecare cu insula lui.) In prim plan Manet a pictat hainele femeii si cosul cu fructe asa cum ar fi facut-o intr-o pictura de natura moarta. Femeia din fundal, de o marime exagerata in comparatie cu restul personajelor, pare a pluti deasupra lor. Scena are ceva artificial in ea, nu pare a se petrece in exterior ci mai degraba pare a fi contrafacuta in studio, ii lipseste profunzimea, reflectoare par a fi atintite pe femeia din prim plan si nici urma de umbre nu se poate citi in tot peisajul. Colac peste pupaza, panza aleasa e de o dimensiune prea mare pentru un subiect atat de trivial iar pensulele vizibile dau impresia de tablou neterminat, neslefuit. Cu toate astea, "Dejunul pe iarba" marcheaza trecerea de la pictura academica si naturalism la impresionism.

"Dejunul pe iarba" (1863) de Edouard Manet

Musee d'Orsay, Paris

"Dejunul pe iarba" a fost in parte inspirat din picturi Renascentiste, drept dovada a unui studiu indeaproape asupra picturilor vechilor maestrii. "Dejunul pe iarba" are multe in comun cu "Concertul pastoral" a lui Titian .

"Concert pastoral" (cca. 1510) de Titian

Pozitia celor trei figuri centrale din "Dejunul pe iarba" sunt aproape o copie perfecta a celor trei personaje din coltul dreapta jos al "Judecatii lui Paris". Se pare ca totusi asupra a doua dintre personaje a pogorat decenta si modernitatea si pana in secolul XIX au facut rost de niste haine. Cea de-a treia figura insa cred ca a facut troc cu hainele pentru o schimbare de sex.

"Judecata lui Paris" (cca. 1515) de Raimondi dupa o schita de Rafael

Bine-nteles ca Picasso nu s-a putut abtine de la a picta propriile sale versiuni asupra unei scene atat de faimoase precum "Dejunul pe iarba". 27 de picturi, 140 de desene, 3 linogravuri si machete... Aici am pus doar trei dintre ele.

Dejunul pe iarba (dupa Manet)" de Pablo Picassso

"Dejunul pe iarba (dupa Manet)" de Pablo Picassso

"Dejunul pe iarba (dupa Manet)" de Pablo Picassso

Si pentru a sublinia obsesia spaniolului cu copiatul, asa cum aratam si in "Las Meninas", vreau sa adaug ca la sfarsitul anului 2008, inceputul lui 2009, cineva a avut o idee geniala si a facut o expozitie ("Picasso and the Masters"), ok, cea mai scumpa expozitie organizata vreodata in Franta, la Grand Palais din Paris, unde peste 300 de opere de arta au fost expuse "umar la umar", pictura clasica celebra langa versiunea Picasso. Multi dintre maestrii clasici, printre care si Cézanne, Courbet, Cranach, Delacroix, El Greco, Goya, Ingres, Matisse, Poussin, Puvis de Chavannes, Rembrandt si Utrillo au avut "onoarea" de fi copiati, pardon, de a servi drept inspiratie pentru geniul cubist. De ar sti ei cum le-a rastalmacit Picasso operele, in mormant s-ar intoarce. Dar spre norocul inimioarelor lor nu au putut veni sa vada expozitia la care s-au inghesuit peste 450.000 de persoane la cozi de 3-4 ore. Si dupa asa o viata productiva si dupa atata inspiratie "divina", sa se mai mire cineva ca in 1911 cand Mona Lisa a fost furata, Picasso a fost arestat ca si suspect? Ok, ok, i-au dat drumul, nu era el de vina!

Johannes Vermeer din Delft

2009-07-30T14:39:00.000-07:00

Despre pictorul olandez Johannes Vermmer (Delft, 1632 - Delft, 1675) se stiu putine lucruri. Viata lui, la fel ca si picturile lui, raman un mister pentru omul secolului XXI. Pana in prezent se cunosc doar 36 de picturi care ii sunt atribuite si se presupune ca nu ar fi pictat mai mult de 60. Primul tablou al lui Johannes Vermeer dateaza din 1656. Nu se stie cine l-a invatat sa picteze si nu se cunoaste daca a calatorit dincolo de granitele patriei sale. Se presupune doar ca a fost un timp elevul lui Carel Fabritius, unul din cei mai renumiti discipoli ai lui Rembrandt.

Johannes Vermmer este considerat a fi unul dintre cei mai mari singuratici ai secolului XVII. Nu pentru ca ar fi fost literal singur (a avut 11 copii si niste socrii influenti), ci pentru ca nimic din tumultoasa viata care trebuie ca se desfasura sub acoperisul casei pictorului ajunge vreodata pe panza, cu atat mai putin sugestia vreunei familii. Vermeer e un pictor tacut, picturile sale la fel.

"Laptareasa" de Johannes Vermeer
Rijksmuseum, Amsterdam

Tablourile lui Vermeer, in contradictie cu directia luata de pictura moderna, sunt mici si intime, facute sa fie admirate de aproape de catre membrii familiei si sa se odihneasca pe peretii vreunei incaperi burgheze tihnite. Vermeer nu critica nici o norma sociala prin tablourile sale, nu protesta, nu lupta sa schimbe omenirea. Vermeer ne accepta asa cum suntem. Picturile sale prezinta viata de zi cu zi, interioare pline de detalii surprinzatore si chipuri pierdute in anonimat. Nu confera elemente magice realului dar nici nu omoara farmecul realitatii. Personajele lui Vermeer contempla viata, traiesc undeva la margine ei, in spatele unei perdele, usi sau ferestre; nu ne vorbesc si nu ne lasa nici un testament. Si cu atat mai putin ne-a lasat vreo explicatie scrisa Vermeer. Putinele date pe care le avem in prezent despre el ne parvin din texte legale in care apare numele pictorului, una dintre cele mai enigmatice figuri ale secolului XVII.

O alta intrebare greu de raspuns este daca Vermeer a folosit camera obscura. Nu exista absolut nici un document care sa ateste aceasta supozitite. Si totusi, tablouri precum "Soldat si fata razand" intaresc aceasta idee. Artistii secolului XVII si Vermeer in particular cunosteau prea bine legile proportiei si stiau ca obiectele aflate departe de privitor apar mai mici decat cele apropiate. Si totusi, cand figurile sunt aproape una de cealalta exista o tendinta instinctiva de a compensa diferentele si de a picta figurile in marimi relativ egale. Cu toate acestea, soldatul e pictat extraordinar de mare in comparatie cu fata, capul lui fiind aproape dublu decat al ei. In ziua de azi suntem obisnuiti ca obiectele apropiate de aparatul de fotografiat sa apara mult mai mari proportional decat cele din fundal si poate tocmai de aceea la un prim contact cu soldatul si fata lui nu reactionam. Dar pe vremea lui Vermeer, aparatul de fotografiat nu era tocmai la indemana. Un alt indiciu il gasim in materialele "Dantelaresei" care par oarecum nefocusate, ca si privite prin lentile fotografice. Chiar daca nu au cazut de cumun acord, in ziua de azi tot mai multi specialisti admit ca intr-adevar Vermeer a folosit camera obscura, chiar daca nu se stie in ce masura.

"Soldat si fata razand" de Johannes Vermeer
The Frick Collection, New York

Numarul de pigmenti de care dispunea pictorul olandez din secolul XVII era foarte mic comparativ cu cel al pictorului modern. In timp ce Rembrandt, unul dintre cei mai mari producatori de culori ai vremii dispunea mai bine de o suta de pigmenti, mai putin de douazeci de pigmenti au fost detectati in picturile lui Vermeer, dintre care doar zece par sa fi fost folositi in mod sistematic. In acele vremuri, fiecare pigment era diferit prin permanenta, felul in care era produs, modul in care se putea lucra cu el si timpul de uscare. Mai mult chiar, multi pigmenti nici nu erau compatibili si trebuiau folositi separat. Galbenul si albastrul, culorile cel mai des intalnite in picturile lui Vermeer si care ii definesc intr-o oarecare masura opera (vezi si "Fata cu cercel de perla"), sunt doua dintre cele trei culori primare care stau la baza teoriei culorilor. In timp ce galbenul este o culoare stimulanta, albastrul este o culoare relaxanta. Daca albastrul poate fi considerat regele culorilor lui Vermeer, galbenul ii devine regina.

"Dantelareasa" de Johannes Vermeer
Muzeul Louvre, Paris

Evoluţia sa artistică, în ciuda libertăţii la care tinea si in numele careia refuza sa se supuna capriciilor pietei, trebuie privită totuşi în contextul social al vremurilor sale. In Olanda, secolul XVII este o perioada in care in general clasa medie este cea care cumpara operele de arta si dicteaza directia acesteia, iar acesti cumparatori manifestau o sete deosebita pentru scene care depictau aspecte din viata de zi cu zi si orasele natale. Dacă primele pânze ale lui Vermeer prezintă subiecte mitologice, precum “Diana înconjurată de nimfe” sau biblice, cum e cazul lui “Hristos în casa Martei si a Mariei”, intr-un final artistul este nevoit să accepte că, într-un orăşel protestant cum era Delft, tablourile cu teme biblice nu-şi găseau cumpărători prea uşor. Astfel, artistul îşi îndreaptă interesul spre pictura intimă, pictând scene din viaţa cotidiană, în interioare laice, ridicând acest gen pe culmi nemaiatinse până atunci. Extraordinarele picturi ale lui Vermeer, cu subtile jocuri de lumina si textura, definesc Varsta de Aur a Olandei.

"Priveliste din Delft" (1660 - 1661), este incoronarea spritului artistic al lui Vermeer. Parte din colectia permanenta a Muzeului Mauritshuis din Haga, nu exista nici o fotografie si putine sanse ca vor exista in viitor care sa redea aceasta pictura in adevarata sa grandoare. Contemplarea originalului e singura experienta revelatoare. "Priveliste din Delft" este cea mai mare pictura a lui Vermeer si alaturi de "Straduta" sunt singurele doua tablouri ale maestrului care surprind lumea exterioara. In centrul picturii, la dreapta turnului cu ceas dar ascunsa ochiului nostru, se afla casa lui Vermeer. Tabloul surprinde primele ore ale diminetii, nori negrii inca mai acopera cerul dar razele soarelui lumineaza deja zidul galbui. Cateva momente mai incolo, tabloul ar fi fost surprins intr-u cu totul alta lumina...

"Priveliste din Delft" de Johannes Vermeer
Muzeul Mauritshuis, Haga

Marcel Proust, un admirator al operelor lui Vermeer comenteaza "Privelistea din Delft" (View of Delft) in "La Prisonniere": "o bucata de zid galbui (...) este pictata atât de minunat, incat numai daca o privesti, ti se dezvaluie imediat ca o pretioasa opera de arta chinezeasca în frumusetea ei absoluta (...)". In celebrele pagini din "La Prisonniere", Marcel Proust descrie moartea scriitorului Bergotte, lovit de un atac de cord in faţa "Vederii spre Delft". De fapt este transpunerea unui incident personal pe care Jean-Louis Vaudoyer l-a povestit mai tarziu intr-un cerc de prieteni : în 1921, însotindu-l pe Proust la Muzeul Jeu de Pomme pentru a vizita Expozitia de Arta Olandeza, unde figurau multe tablouri de Rembrandt si doar trei de Vermeer, Proust are o violenta criza de astm, declansata in timp ce admira, in "Vederea spre Delft", mica bucata de zid galbui luminata de soare, alaturi de turnul stang al Portii spre Rotterdam...

Pe urmele Artei Contemporane

2009-07-23T13:26:00.000-07:00

"I have looked high, I have looked low but I couldn´t find anything. Not a sausage." Cam asa as descrie eu periplurile mele in cautarea sensului artei contemporane. Arta moderna (de la impresionisti pana la Al Doilea Razboi Mondial) inca mai are un sens, inca poate fi impartita in curente, catalogata, categorisita, etc. Arta contemporana, adica arta creata de la Al Doilea Razboi Mondial pana in clipa de fata, este insa greu de punctat cu degetul, avand in vedere ca fiecare artist a creat ceea ce i-a tunat lui prin cap, definindu-si propriul stil. E greu de facut o lista a curentelor artistice contemporane datorita faptului ca in general exista cel mult zece artisti care sa creeze in acelasi curent si niciunul dintre ei nu s-a deranjat sa trimita cate un email restului de muritori de pe aceata planeta in care sa spuna: "O data cu mine s-a nascut un nou curent in arta".

"Muzica este superioara picturii, pentru ca muzica nu se foloseste de un suport real, ci este abstracta. Ea rezista doar prin sunet, prin materia ei de baza, in timp ce pictura este parazitara, este obligata sa reproduca realitatea ca sa existe." (George Enescu (1881 - 1955))

Care realitate George? A mea sau a ta, a artistului sau a privitorului? Realitatea materiala a secolului XIX sau cea abstracta a secolului XX? Pictura a incetat sa mai reproduca realitatea de mult, dar ups!, tu pe vremea cand arta se convertea in "contemporana" erai deja oale si ulcele. Ca si orice alta felie de viata care ne inconjura, in momentul de fata si arta evolueaza (?) intr-un iures nemaiintalnit in trecut. Orice artist, mic sau mare, cunoscut sau uitat, isi stoarce creierii si imaginatia si demonii interiori pentru a crea ceva nou, inedit, pentru a reda o perspectiva diferita asupra lucrurilor, pentru a exprima ceva ce altii nu au mai exprimat exact in aceeasi forma, in fine, pentru a fi primul care "a facut sau zis asta". Istoria ne invata ca doar primii nascuti din sange pur vor intra in manualele scolare.

Ca tot vorbeam de artisti... Cine sunt ei? Mai demult erau cine vreau Papii sa fie, apoi cine a vrut burghezia sa fie, boss-ii cu bani sau persoanele cu relatii. In contemporaneitate insa oricine poate fi artist. Renumit sau nu, cu unul sau doua joburi la care merge zilnic, pictand, compunand, sculptand, etc doar in timpul liber, in aparenta tot ce trebuie sa faca cineva in prezent pentru a fi artist e sa se autoproclame artist. Imi aminteste de domnitorii care se autoproclamau domnitori si nimeni nu ridica un deget de frica lor. Sa ne fie oare si noua frica de artisti? Pana una alta pot fi persoane irascibile, instabile, intr-o perpetua cautare, nevrotice, antisociabile, etc. Daca ne arunca hodoronc-tronc o felie de perspectiva abstracta la picioare? Eu una as sta departe de ei cand sunt in durerile creatiei. Ah, era sa uit, ce se alege de arhitecti? Arhitectura e parte dintre cele sapte arte consacrate. Dar azi oricine trage doua linii drepte cu un linear si are o diploma e numit arhitect. E arhitectul zilelor noastre un artist sau nu? Sunt monstrii gigantici din sticla si otel arta? Ce exprima o cladire in forma de cub cu geamuri de termopan si usa blindata? Frica omului contemporan, numarul in crestere a cazurilor de violenta, criza economica, lipsa de bun gust, simplitatea dura la care ne-am redus viata si lipsa de frumosul de care ne privam ochii pentru ca oricum suntem bombardati de prea multi Kb de informatie zilnic si nu mai avem timp oricum sa ne auncam o privire la ce ne inconjoara? Am uitat ce e cel mai important in viata, luptam orbeste fara a ne mai gandi macar la pentru ce luptam? O anecdota spune ca "a fost odata un pescar, care avea o barcuta cu care iesea ziua in larg si prindea peste. Cand strangea suficient peste, se intorcea la mal si petrecea dupa-masa impreuna cu sotia si copii, privea marea, era fericit si ducea o viata linistita. Intr-o zi, la pescarul nostru a venit un economist care l-a intrebat de ce nu prinde mai mult peste, surplusul sa-l vanda, cu timpul sa isi cumpere o barca mai mare, apoi doua, trei, o flota, sa se mute la oras si sa isi faca o companie mare si puternica. Pescarul l-a intrebat la ce bun toate acestea? Economistul i-a spus atunci, ca in felul asta, cu timpul isi va putea cumpara o casa pe malul marii iar la batranete va putea sa se retraga in ea, sa se relaxeze, sa priveasca marea, sa se joace cu nepotii si sa duca o viata linistita..."

Provocator, desacralizator, in aparenta ironic si zeflemitor, Piero Manzoni a marcat un moment de profunda reflexie in arta. Dupa ce a ajuns faimos la o varsta frageta (a murit in 1963 la numai 29 de ani), Mazoni si-a dat seama de cat de precara era judecata critica asupra artei si de momentele grele prin care aceasta trecea. Cu un puternic sens polemic dar si cu o urma de melancolie, Manzoni a demonstrat ca "tot" ce produce artistul poate fi considerat "arta" si vandut pe o piata in care preturile cresteau la viteze fulminante si incontrolabile. In diverse ocazii Mazoni si-a lasat autograful pe mana fanilor sau si-a lasat amprentele pe oua. Dar asta nu e nimic. Culmea provocarii a fost momentul in care a inceput sa-si vanda propriul rahat, frumos ambalat in 90 de conserve "limited edition" cu eticheta "rahatul artistului". Conservele erau insotite de un certificat de garantie si vandute la pretul lor in aur. Galeria Tate a platit $35.000 pentru o astfel de conserva. Pe banii nostrii!!! Ca Doamne, numai noi stim cat platim taxe la stat si apoi statul aloca bani muzeelor pentru a cumpara rahat? Unde oare ne-au scapat fraiele din maini? Cert este ca jumatate din aceste faimoase conserve au explodat intre timp, se presupune ca potrivit planurilor artistului, care viziona rahat imprastiat pe peretii protectori de sticla ai muzeelor. Acum la cine sa mai mergi sa bati la usa sa te plangi ca certificatul de garantie e de rahat?

Nu demult, Charles Saatchi (faimosul colectionar de arta englez) si prietena au fost subiect de prima pagina. Intorsi acasa au gasit podeau bucatariei imbibate in sange. Nu, nu avusese loc nici o crima, ci pur si simplu muncitorii care ii redecorau bucataria au scos din priza frigiderul. In frigiderul cu pricina se afla o sculptura de Marc Quinn intitulata "Self", un bust acoperit in sangele inghetat al artistului. Unde esti tu Tepes Doamne...?

"My Bed," de Tracy Emin

Un alt exemplu de "arta contemprana" ar fi "My Bed," de Tracy Emin, care nu e altceva decat un pat ravasit si cu sticle de alcool in jur asezat intr-un muzeu. Dar si mai socant e poate faptul ca artista a fost propusa pentru premiul Turner, unul dintre cele mai prestigioase premii englezesti. Ar mai fi si "Away From the Flock," de Damien Hirst, o oaie moarta intr-o cutie cu formol, arta colorata din cutii de Coca-Cola si capace de bere, taieturi din ziar si alte cele, dar totul a inceput cu "Fountain" de Marcel Duchamp. Intri intr-un muzeu de arta contemporana si in mod cutremurator realizezi ca singura forma de arta prezenta sunt descrierile explicative de pe pereti. Cineva si-a rupt capul sa scrie ceva atat de profund! Ceea ce nu se mai poate spune despre piesele lataretee, expuse in spatii mari din muzee. Dar stati putin, obiectele astea la care dintre cele sapte arte se incadreaza? Aaaaa... Pai sa vedem... Un pat, o oaie, un rahat, o balta de sange, conserve si taieturi din ziare... Si ce a creat artistul? Noua ordine a lucrurilor? Arta contemporana e ironica si mai deloc placuta ochiului. Arta contemporana trebuie sa sochete, sa produca o reactie. Daca nu, nu are valoare. Frumosul nu mai este un scop in arta.

"Away From the Flock," de Damien Hirst

Arta contemporana foloseste ca si materie prima obiecte gata facute, nu se mai deranjeaza sa sculpteze figura in bronz sau sa picteze pe panza caci artistul contemporan simte cum ii fuge timpul de sub picioare, se urca un masina lui de cursa si se grabeste sa creeze. Cantitate! Cat mai mult, numai sa fie, caci stie ca tot ce produce el are valoare, stia el Manzoni ce stia. In ziua de azi poti vinde si rahat daca esti bun comerciant. Artistul modern merge la mall, isi cumpara de acolo ziare si reviste spre ciopartire si sarme pentru noua sculptura, mai trece in drum spre casa si pe la bar, cere barmanului o vodka si o cutie cu capace de racoritoare... Barmanul e mandru. Simte ca contribuie si el la istoria artei, chiar daca nu are nici cea mai vaga idee ce e aia, dar suna suficient de pompos.... Artistul e superstar, artistul da autografe, poate ii da si lui unul pe un servetel mototolit... Uau! Aia inseamna nu doar autograf ci si amprente si cu un pic de noroc si un pic de saliva. Barmanul e norocos! Diseara poate vinde servetelul la mii de euro pe EBay!

"Fountain" de Marcel Duchamp

In ultimele decenii arta si-a schimbat intr-atat cursul incat cu greu Manet ar mai putea-o recunoaste drept arta. O data cu impresionistii arta a devenit tot mai abstracta si intr-un final absurda. Noi, ca public, inghitim orice. E oare o forma de autosupliciu? Daca nu intelegem ceva, ni se arunca in fata explicatia aia cu arta contemporana elitista, numai cei alesi o pot intelege si ca trebuie sa ai o pregatire in domeniu pentru a o incadra in context si o vedere de asamblu a timpurile in care traim... Bullshit! Criminalilor! Ati omorat Arta!

"Intr-o cultura obsedata de imagini, de ce a incetat arta sa insemne ceva?" Eric J. Iannelli

Femei curatand mere in Varsta de Aur a Olandei

2009-07-19T02:54:00.000-07:00

Varsta de Aur olandeza se refera in linii mari la secolul XVII, perioada in care comertul, stiintele si artele olandeze au luat o amploare nemaiintalnita in istorie, Olanda devenind una dintre cele mai mari puteri din lume. Principala cauza a fost castigarea independentei politice si economice si a libertatii religioase fata de Spania catolica in 1609.

Pictura Epocii de Aur olandeze a urmat multe dintre tendintele barocului din alte parti ale Europei, precum caravaggianismul si naturalismul, dar in acelasi timp a fost lidera in dezvoltarea altor subiecte precum natura moarta (vezi Rachel Ruysch), peisaje, scene din viata de zi cu zi (vezi Johannes Vermeer) si alte imagini non-religioase. Pictura istorica si portretele erau de asemenea la moda (vezi Rembrandt). Chiar daca colectionarea de opere de arta si vanzarea de pictura pe piata libera erau comune si in alte tari, istoricii vorbesc despre numarul in crestere al unei clase de mijloc bogate interesate in cumpararea picturilor care dezvolta anumite subiecte. In Olanda protestanta, lipsa influentei Bisericii Catolice care dicta piata artistica in restul Europei, este un factor major care a condus la diversificarea subiectelor abordate de pictura si a inlocuirii sacrului cu profanul.

Intotdeauna mi-a placut pictura olandeza. Parca o chiar prefer picturii italiene. Cred ca e din cauza scenelor comune, a personajelor imortalizate in timp ce se gaseau executand treburi zilnice, pe care le mai facem si in ziua de azi, cum e curatatul unui mar. Pictura italiana e prea religioasa, prea plina de grandoare. O admir, dar dupa o vreme simt nevoia de a schimba subiectul. In schimb pictura nordica are un subiect mereu in schimbare, lumina isi urmeaza cursul natural de la rasarit la apus si nu e niciodata aceeasi. E liniste si pace in casele olandeze. Fiecare lucrusor isi are locul si menirea bine definite. Copii sunt copii, cu curiozitati firesti varstei iar femeile duc treburile casei fara greutate si trec mai departe invataturile si mestesugurile prin propriul exemplu si se simt independente la orice varsta. E multa seninatate pe aceste chipuri... a curata mere nu e treaba grea...

"Tanara curatand mere" (cca. 1655) de Nicolaes Maes (1634–1693)

"Batrana curatand mere" (cca. 1655) de Nicolaes Maes (1634–1693)
Muzeul Staatliche (Berlin)

"Femeie curatand mar" (1655-1657) de Gabriel Metsu (1629–1667)
Muzeul Louvre (Paris)

"Femeie curatand mere" (cca. 1661) de Gerard Terborch (1617–1681)
Muzeul Kunsthistorisches (Viena)

"Femeie curatand mere" (cca. 1663) de Pieter de Hooch (1629–1684)

Colectia Wallace (Londra)

Casa-Muzeu Jose Benlliure

2009-07-15T01:45:00.000-07:00

Am ajuns in sfarsit sa vizitez Casa-Muzeu Benlliure din Valencia. O casa mare, dar pierduta in padurea de alte case centenare cu 3-4 etaje de pe malurile raului Turia. Sincer, daca placuta de la intrare nu ar declara complice ca inauntru se afla "Casa-Muzeu Benlliure", ai trece pe langa ea in nepasare. Nici o pancarda uriasa cu pictura lui Jose Benlliure (1855-1937) nu tulbura fatada galbuie, nici urma de turisti... Insa o data ce ii treci pragul, ramai uimit. In primul rand te lovesti de pianul famliei Benlliure si de mobila veche pe care autoritatile muzeului au ales in mod ciudat sa le expuna pe holul de la intrare. In stanga si in dreapta se afla dormitorul, biroul, camera de zi si sufrageria, incaperi oarecum mici, dar incarcate cu piese de mobilier din alte vremuri, obiecte de arta, sculpturi de Mariano Benlliure, fratele lui Jose si inevitabil, picturi...

Casa-Muzeu Benlliure - studioul artistului

Muzeul este un fel de fata mare fata poale, adica intre casa memoriala si muzeu, lipseste parca ceva: tot ce a fost pictura terminata si apreciata a fost luat de catre muzee si colectionari privati. Azi Casa-Muzeu Benlliure mai adaposteste doar "ramasitele", ceea ce altii nu au vrut. E trist, dar te inveselesti in gradina. E pura surpriza gradina asta, inconjurata de ziduri pline de verdeata, decorata cu ceramica valenciana, o oaza de liniste in mijlocul orasului... Si daca ai noroc poate dai si peste niste pisoi veniti in vizita. La capatul gradinii se afla studioul artistului. O cladire, pot spune fara sa ezit, mare, asa cum era moda la sfarsitul secolului XIX, inceputul secolului XX. La etaj se afla studiolul propriu-zis, metri si metri patrati de obiecte de arta, carti prafuite de timp, instrumente muzicale, picturi incepute si neterminate, picturi terminate, sculpturi de-ale lui Mariano... Jose Benlliure provenea dintr-o familie de artisti, iar pe vremea aceea artistii erau si colectionari. Pana una alta, daca nu erau ei sa aprecieze frumosul, atunci cine?

Fotografii din gradina si din studio

Pictura lui Benlliure se incadreaza in stilul costumbrist (vezi "Unchiul Andreu de Rocafort"), testament al Valenciei de altadata. Scenele religioase nu lipsesc nici ele precum nici scenele intunecate, macabre, (vezi "Barca lui Caronte") atat de pe gustul publicului de la sfarsitul secolului XIX, perioada in care irlandezul Bram Stoker a scris "Dracula" (1897) si in care romanul de teroare ia amploare, spre deliciul unui public insetat de senzatii tari.

"Unchiul Andreu de Rocafort" de Jose Benlliure

Benlliure i-a fost profesor si l-a influentat in cariera sa pe renumitul pictor valencian Joaquin Sorolla. Daca cariera artistica a lui Jose Benlliure a fost una de succes, recunoscut si apreciat nu doar in Spania ci si peste hotare (a fost cativa ani directorul Scolii Spaniole de Pictura din Roma), viata sa personala a fost mai putin fericita. Fiul sau, Peppino, promitator pictor la randul sau, a murit in tinerete, lasand urme adanci in sufletului artistului.

"Barca lui Caronte" de Jose Benlliure

Nu in ultimul rand vreau sa atrag atentia asupra acestui portret al Mariei Benlliure Ortiz, fiica pictorului. Miscarile de pensula moi si bogate dau acestui portret o dimensiune vie. Luminozitatea feerica, combinatiile de culori delicioase, buchetul de flori mov pe care aceasta fiica il tine in poale trasmite armonie, impacare, puritate, dar in primul rand o frumusete dincolo de forme, dincolo de material, o compozitie din alt plan, culori desprinse de aceasta lume . E pur si simplu de parca Benlliure ar fi pictat aici un portret al sufletului fiicei sale.

"Portretul Mariei Benlliure Ortiz"

Jackson Pollock

2009-07-11T08:09:00.000-07:00

Paul Jackson Pollock (1912, Cody, Wyoming (USA) – 1956, Springs (USA)) nu a fost un om pe care multi dintre noi sa-l suportam in preajma si nici un artist pe care sa-l intelegem. Cu toate acestea este considerat unul dintre cei mai influenti pictori americani si o figura impunatoare a expresionismului abstract.

Asa cum un deficit in unul dintre cele cinci simturi se compenseaza prin dezvoltarea celorlalte, poate tot asa, golurile din viata omului se compenseaza. Cu o personalitate volatila, nevrotic, alcoolic, introvertit si fara bani, Jackson Pollock avea in viata sa prezente toate ingredientele care sa il defineasca ca artist renumit al secolului XX. In tinerete, Pollock gaseste un refugiu in teosofia mistica propagată de Jiddu Krishnamurti (buddismul zen era la moda in acea perioada in lumea occidentala), după care la fericire se poate ajunge doar prin descoperirea conştiintei de sine, doctrină care avea să-i influenteze intreaga dezvoltare artistica. Primele tablouri ale lui Pollock reprezinta peisaje din natura americana in stilul naturalist al lui Benton. Mai tarziu se simte influenţa picturii murale mexicane si surealiste. Cu timpul insa suportul figurativ devine tot mai indepartat si abordarea tot mai spontana, inventeaza metoda prin picurarea ("drip painting") si pictura gestuala ("action painting") prin care elibereaza linia de forma si ii confera o personalitate noua, inovatoare.

In 1945 Jackson Pollock s-a casatorit cu pictorita americana Lee Krasner iar imediat dupa aceea s-au mutat in Springs, Long Island (NY), unde in prezent se afla Casa si Studioul Pollock-Krasner. Se poaate spune ca Pollock a avut nu doar talent ci si noroc in cariera sa. A avut prieteni influenti in domeniul artistic, dar in special a cunoscut-o pe Peggy Guggenheim (nepoata lui Solomon R. Guggenheim care avea sa puna bazele Fundatiei Guggenheim), colectionara de arta care i-a organizat cateva expozitii individuale sub numele "Arta secolului nostru". Dar poate cuvantul talent e gresit folosit cand vorbim de pictura lui Pollock. Sau poate talentul in sine trebuie redefinit dupa el. Inca de pe vremea lui Pollock s-au facut auzite voci care ziceau ca opera lui nu e arta. Inevitabil in mintea noastra se trezeste o intrebare: ce este arta? Si evident, raspunsul e greu de formulat. Dar sa zicem ca arta nu se defineste printr-o anumita tehnica si nici printr-o anumita forma. Arta evolueaza odata cu nevoile omului. Arta secolului XX este o exprimare a sufletului si a psihicului uman in cea mai primitiva forma. Pollock a divortat pensula de panza. Metoda lui prin picurare, privita chioras de unii, considerata un joc de copii de altii, nu este altceva decat o alta tehnica prin care culoarea este asternuta pe o suprafata solida - Pollock insusi a declarat ca metoda prin picurare e asemanatoare cu pictura in nisip pe care indieni americani o foloseau in scopuri magice. Esenta neschimbata a picturii nu e felul in care ea se naste ci formele si culorile care i-au nastere. Pentru a crea o pictura abstracta poate nu e nevoie de talent precum pentru a picta ingerii lui Botticelli. Dar e nevoie de un dram de "nebunie", de un "click!", de a o rupe cu gandirea conventionala si cu rutina vietii de zi cu zi, de intoarcerea la spontaneitatea copilariei si de repeziciunea caligrafiei chinezesti . Pictura moderna nu se mai limiteaza la panze mici ca si ale lui Vermeer ci foloseste tot spatiul disponibil, ba chiar darama limitele impuse si se extinde la infinit, pentru ca panzele moderne au imbibate in ele o particica din sufletul artistului, iar sufletul omului e mai mare decat viata insasi.

"Lupoaica" (1946) de Jackson Pollock

Poate cel mai interesant mi se pare ca Pollock a renuntat de la o vreme sa dea picturilor sale denumiri conventionale si explicative (vezi "Lupoaica") si a inceput sa le atribuie numere (vezi "Numarul 5" (cea mai scumpa pictura vanduta vreodata - $140 milioane in 2006) sau "Numarul 8"). Numerele sunt neutre. Numerele nu iti confera nici o pista catre ceea ce ce ar trebui sa gasesti in pictura ci pur si simplu te lasa sa admiri in tihna cum vopseaua face dragoste cu panza si sa urmaresti cu degetul mintii liniile strambe care te conduc pe drumul de la simplu privitor la a vedea pictura din pictura.

"Numarul 8" de Jackson Pollock

Pollock a considerat ca pictura are o viata proprie. Nu a avut teama ca din instrumentele folosite ar curge mai multa vopsea decat s-ar cadea sau ca ar ajunge in locul gresit. Cand picta, Pollock efectiv se simtea una cu pictura, panza tintuita pe podea putea fi abordata din toate unghiurile iar rezultatul era pura armonie atat timp cat omul si panza tineau ochii atintiti unul spre celalalt. In filmul "Pollock" (2000) pictorul este intrebat la un moment dat cum stie ca o pictura e gata. Raspunsul vine spontan si retoric: "Cum sti cand ai terminat de facut dragoste?"

Taylor, Micolich si Jonas au studiat tehnica lui Pollock si au ajuns la concluzia ca unele dintre operele sale au proprietatile fractalilor matematici. Ba chiar mai mult, s-a sarit la concluzia ca Pollock ar fi avut o intuitie despre natura miscarii haotice, zece ani inainte ca "Teoria Haosului" sa fi fost propusa. E usor sa dai aripi unei persoane dupa ce aceasta nu mai este in viata. E greu de atribuit calificativul de geniu unei persoane care a murit intr-un accident de masina in timp ce conducea beat alaturi de amanta si s-a bagat intr-un pom de pe marginea strazii. Bautura si problemele psihice l-au acompaniat pe Pollock de-alungul vietii. Nebunia este iesirea din tipare. Jackson Pollock a cautat o forta transcedentala de care sa se agate inca din tinerete. Daca panza i-a vorbit, daca secrete milenare i-au fost soptite de catre voci invizibile sau daca pur si simplu s-a descatusat el insusi de pensulele societatii pentru a fi mai aproape de Eul sau interior, pur si simplu nu conteaza. Cand stai fata in fata cu panza imens de alba, cu emotia primei linii atarnate de pensula si cu dorinta arzatoare de a elibera un ceva interior, de a varsa in material imaterialul, atunci si poate doar atunci, il intelegi pe Pollock si odata cu el pe toti pictorii secolului XX despre care ai zis zeflemitor "si eu puteam sa fac asta", dar pe care nu ii poti imita la momentul adevarului, pentru ca tu insuti esti un alt colos de singuratate decat eu fost ei. In secolul XX omul si-a dobandit individualitatea!

Rachel Ruysch

2009-06-30T01:56:00.000-07:00

La inceputul secolului XVII, Olanda a experimentat ceea ce a ramas in istorie sub numele de "tulipmania". (Tulipmania a fost o perioada din Varsta de Aur a Olandei in care bulbii de lalele (floare recent introdusa in Europa de catre Imperiul Otoman) au atins preturi exorbitante si apoi au scazut brusc, tragand dupa sine pierderi financiare enorme.) In tot cazul, tulipmania a fost bobocul iubirii olandezilor pentru flori. Comerciant de flori, botanist si pictor de natura moarta au devenit ocupatii foarte la moda in Olanda acelor vremuri. In pictura un exponent al acestei perioade a fost Rachel Ruysch, a carei cariera, chiar daca a inceput dupa tulipmania, nu a facut decat sa reflecte maturizarea unui stil de pictura in continua evolutie iar tablourile sale scufundate pana in cele mai adanci detalii ale florei nordice, o fotografie a devenirii buchetelor olandeze, de la simetria statica din operele lui Ambrosius Bosschaert (1573-1621), la armonia nascuta din naturalete.

Intr-o lume a barbatilor, Rachel Ruysch (Haga, 3 Iunie, 1664 — Amsterdam, 12 August, 1750) a trimfat datorita florilor. Fiica de anatomist si botanist, Rachel Ruysch a avut privilegiul de a putea studia pe langa tatal sau impresionanta colectie de specimene rare pe care acesta o adunase. Rachel a studiat pictura cu Willem van Aelst, pictor din Delft renumit pentru tablourile sale cu flori. In 1693, pictorita s-a casatorit cu un portretist cu care a avut zece copii. Cumnatul ei picta deasemenea flori. Rachel a fost invitata sa picteze la Curtea din Düsseldorf unde a ramas cativa ani. In 1723 a castigat la loterie dar a continuat sa picteze frumoasele tablouri cu flori pana aproape de sfarsitul vietii. In prezent se cunosc aproximativ o suta de picturi de-ale ei. Fundalul inchis la culoare, lumina care cade in centrul picturii dandu-i viata, vazele de sticla atat de realiste, florile variate si multicolor sunt mostenirea pe care aceasta femeia a lasat-o posteritatii.

Rachel Ruysch (Rijksmuseum, Amsterdam)

De-alungul secolelor XVI si XVII, femeile artiste din nordul Europei au avut un avantaj fata de suratele lor din sudul Europei. (Turistii straini care au vizitat Olanda acelor vremuri au fost impresionati de remarcabila prezenta a femeii in viata publica. Femeia olandeza era inca de pe atunci independenta, avea drepturi legale si putea sa aiba propria ei afacere.) In Italia, Biserica Romano-Catolica era principala sursa de comisioane. In nordul protestant insa, au fost in general indivizi din clasa medie care au cumparat opere de arta, avand o sete deosebita pentru scene care depictau aspecte din viata de zi cu zi. In nordul Europei, femeile au jucat un rol extrem de important in dezvoltarea naturii moarte ca gen de-alungul secolului XVII. Obiectele casnice, aranjamentele florale, scenele din viata de zi cu zi la care femeia din acea vreme participa si manipula cu dibacie sunt o oglinda fermecata catre trecutul omenirii. Si Rachel Ruysch cu siguranta face parte din acest trecut!

Ce este Arta?

2009-06-28T02:55:00.000-07:00

De la picturile rupestre de la Chauvet de acum 32.000 de ani, Arta a evoluat continuu, parcurgand un drum lung si intortochiat, cu multe rascruci care puteau cu siguranta duce la un alt rezultat, dar care intr-un final ne-a adus aici, la momentul prezent. De la bizoni si cai pictati pe peretii umezi si intunecosi ai pesterilor, pereti care ofereau protectie si intimitate imaginilor zugravite in pigmenti paleolitici, la piramide si perfectiunea sculpturilor grecesti si romane, la uitarea in care s-a scufundat omul medieval, coplesit de maretia lui Dumnezeu sau la lipsa de chipuri umane din arta musulmana, ceea ce a condus la explorarea figurilor geometrice intr-o masura nemaintalnita de-alungul istoriei omenirii, la Renastere, la Baroc, la Impresionism, la Abstract, la fotografie, la Graffiti... omul nu a renuntat niciodata la Arta, ci si-a modelat gusturile si tehnica in funtie de Zeitgeist (spiritul timpurilor).

Picturi rupestre din Pestera Chauvet

Fiecare dintre noi putem argumenta ca o anumita pictura sau sculptura este Arta sau nu. Fiecare traseaza linia dintre Arta si nonArta in alt loc. Suntem indivizi cu gusturi aparte si cu o viziune unica asupra lumii. Unii cauta in Arta armonia culorilor si a formelor, altii un anumit simt estetic, altii o filosofie a existentei, altii un sentiment sau o stare de spirit, o impresie sau un punct de vedere, altii realitatea pura si dura, altii cauta mistere care asteapta sa fie descifrate, altii cauta simboluri, o scara transcedentala catre ei insisi sau catre divinitate, artistul cauta in Arta nemurirea, satisfacerea unei nevoi organice de a se exprima atunci cand galeata sufletului se revarsa pe margini. Intr-o lume in care tot ce e hand made primeste o valoare nemasurabila, un aranjament floral sau o esarfa combinata cu gust se transforma in Arta. Am putea chiar sa ne intrebam care e diferenta dintre un pisoar dintr-un WC public si "The Fountain" a lui Duchamp. Raspunsul? Un piedestral! Linia despre care vorbeam mai sus poate foarte bine sa nu existe. Am invatat de-alungul timpurilor si nu fara a plati un anumit pret, ca putem transforma microcosmosul nostru in ceva mai mult decat o simpla adunatura de atomi si ca fiecare lucru are o alta valoare - nu una intrinseca ci una atribuita de catre fiinta umana.

Arta este in esenta cea mai profunda expresie a creativitatii si imaginatiei umane. Este ceea ce ne ridica cu o treapta deasupra celorlalte vietuitoare, fara a taia insa cordonul ombilical care ne leaga de natura. Arta exista intr-o stransa legatura cu istoria. Despre multi artisti care au ajuns sa fie apreciati abia post mortem se spune ca au fost inaintea vremurilor, ca au fost vizionari, ca au fost genii, ca au vazut un viitor pe care restul nu-l puteau intrezari. Omul reuseste sa se conecteze la o opera de arta atunci cand o intelege si nu atunci cand exprima o necunoscuta. Pictura lui Luis XIV de Hyacinthe Rigaud poate parea o caricatura si regele poate cadea in ridicol datorita vestimentatiei si a perucii. Dar pentru inceputul secolului XVIII, Regele Soare era imbracat la ultima moda si starnea admiratie si invidie, ceea ce inca mai starneste si in ziua de azi atat timp cat plasam pictura in epoca careia ii apartine. E vorba doar de alte gusturi!

Hyacinthe Rigaud, "Louis XIV, Rege al Frantei si Navarrei" (1701) (Muzeul Louvre, Paris)

Arta a fost strans legata de religie si politica inca din negurile timpurilor. E o dovada vie a cum ne-am asternut sa dormim. E in ADN-ul uman si daca ar fi sa o luam de la capat, probabil ca tot aceleasi greseli ar fi savarsite si tot acelasi drum ar fi parcurs. E greu sa ne imaginam o istorie a omenirii fara Arta, oricat de greu ne este sa definim Arta. Relativa, transcedentala, frumoasa, furtunoasa, abstracta sau schematica este parte din noi. Poate cea mai umana parte...

Cele mai scumpe picturi vandute vreodata

2009-06-26T02:06:00.000-07:00

Cele mai faimoase picturi, in special opere create inainte de 1800, se afla in general in proprietatea muzeelor, care rareori le vand, deci se poate spune ca sunt intr-adevar nepretuite. In "Cartea Recordurilor", "Mona Lisa" apare ca pictura cu cea mai mare asigurare din istorie. Valoarea asigurarii a fost de $100.000.000 (100 milioane de dolari) in 14 decembrie 1962, inainte ca pictura sa fie expusa prin Statele Unite, de-alungul catorva luni. In tot cazul, Muzeul Louvre a decis intre timp sa cheltuiasca banii respectivi pe metode de protectie a picturii in loc sa mai plateasca companiilor de asigurare. Avand in vedere inflatia, valoarea din 1962 a asigurarii ar fi fost in 2006 aproximativ $670.000.000 (670 milioane de dolari).

Aceasta este o lista a celor mai scump vandute picturi din istoria omenirii:

1. JACKSON POLLOCK: "Number 5, 1948", 1948

$140 milioane

Vanzare privata, 2006. Vanzator: David Geffen. Cumparator: David Martínez

2. WILLEM DE KOONING: "Woman III", 1952-53

$137.5 milioane

Vanzare privata, 2006. Vanzator: David Geffen. Cumparator: Steven Cohen

3. GUSTAV KLIMT: "Adele Bloch-bauer I", 1907

$135 milioane

Vanzare privata, 2006. Cumparator: Ronald Lauder.

4. PABLO PICASSO: "Garçon a la pipe", 1904

$104.1 milioane

Sotheby's New York , May 2004. Cumparator: Anonim

5. PABLO PICASSO: "Dora Maar au chat", 1941

$95.2 milioane

Sotheby's New York , May 2006. Cumparator: Anonim

6.GUSTAV KLIMT: "Adele Bloch-bauer II ", 1912

$87.9 milioane

Christie's New York , November 2006. Cumparator: Anonim

7. FRANCIS BACON: "Triptych 1976"

$86.3 milioane

Sotheby's New York , May 2008. Cumparator: Anonim

8. VINCENT VAN GOGH: "Portrait of Doctor Gachet", 1890

$82.5 milioane

Christie's New York , May 1990. Cumparator: Ryoei Saito

9. JASPER JOHN: "False Start", 1959

$80 milioane

Vanzare privata, 2006. Cumparator: Anonim

10. PIERRE AUGUSTE RENOIR: "Le moulin de la Galette", 1876

$78.1 milioane

Sotheby's New York , May 1990. Cumparator: Ryoei Saito

Cele trei printese ale Saxoniei

2009-06-21T01:42:00.000-07:00

Lucas Cranach Cel Batran (Kronach, 1472 – 1553) a fost pictor la curtea Imparatului Saxoniei pentru cea mai mare parte a vietii sale si este cel mai bine cunoscut in prezent pentru portretele realizate (atat portrete de printese cat si de lideri ai Reformei Protestante a caror cauza a sustinut, devenind prieten apropiat cu Martin Luther). Lucas Cranach Cel Batran a pictat si tablouri cu teme religioase, incercand sa transpuna credintele luterane in arta cat si nuduri inspirate din mitologie si religie. Se stie ca a invatat sa picteze de la tatal sau, dar putine se stiu despre copilaria si tineretea sa cat si despre cine i-au fost parintii. Lucas Cranach este un pseudonim inspirat dupa numele locului de origine. A avut un atelier mare si multe dintre operele sale exista in diferite versiuni. Fiul sau, Lucas Cranach Cel Tanar a continuat sa produca versiuni ale operelor tatalui sau multe decenii dupa moartea acestuia.

"Cele trei printese ale Saxoniei, Sibylla, Emilia si Sidonia" (cca. 1535) de Lucas Cranach Cel Batran (1472-1553)

In prezent se afla in Kunsthistorisches Museum din Viena (Austria)

"Cele trei printese ale Saxoniei, Sibylla (1515-92), Emilia (1516-91) si Sidonia (1518-75)" este un tablou de o frumusete uluitoare. Cele trei surori, atat de asemanatoare in trasaturile fetei cat si in vestimentatie, au fiecare in parte cate ceva care le diferentiaza de celelalte. Practic daca stam si privim atent, nu exista absolut nici un detaliu care sa se regaseasca in exact aceeasi forma sau culoare in portretele celor trei fete.

Sidonia, mezina, poate fi usor identificata ca fiind cea cu privirea un pic plecata, indiciu al fragezimii varstei si al pudorii cu care inca priveste lumea. Palaria ei este de o eleganta si o frumusete rara (pacat ca in ziua de azi nu se mai poarta asa ceva). Parul celor trei, ingrijit prins, evidentiaza trei freze la moda in Saxonia Renascentista (din nou pacat ca nu mai sunt la moda, ba chiar sunt vazute ca fiind ceva invechit cu tente de ridicol). Rochile grele, din materiale scumpe etaleaza broderii complexe. Podoabele de aur masiv (inelele lipsesc cu desavarsire de pe degetele printesei din mijloc, dar hei, la ce iti trebuie inele cand esti cea mai frumoasa din pictura?) denota bogatia si prosperitatea. Nu am putut sa nu observ o umbra de melancolie pe chipul fetei din stanga, ca si cand ar fi cu gandurile in alta parte. Ba chiar mai mult, nu doar mintea ei e absenta ci pana si broderia rochiei pare mai saracacioasa, ca sa nu mai vorbim de detaliul care sare cel mai repede in evidenta: absenta palariei care lasa sa se observe o coafura ingrijita, matura. Cea din mijloc face "eye contact" cu privitorul intr-un gest indraznet. Obrajii ii sunt mai rumeni decat ai surorilor ei, dar asta nu o opreste sa sustina privirea noastra si chiar sa ne fluture o scanteie de zambet.

Poate in primul moment privitorul are impreasia ca Cranach a facut portretul unei singure fete din trei pozitii diferite. Insa maiestria pictorului se dovedeste dupa o atenta analiza a picturii. A reusit sa surprinda pe fiecare chip o alta personalitate, in fiecare vesmant, o alta preferita si chiar o alta varsta.

Ducesa cea urata

2009-06-16T13:35:00.000-07:00

Luna aceasta National Gallery din Londra celebreaza ca si "painting of the month" pe "Ducesa cea Urata" sau "Femeia Batrana" (cca. 1513) de Quinten Massys (1465, Louvain (Belgia) - 1530, Antwerp (Belgia)).

Inspirata dintr-o caricatura de Leonardo Da Vinci si de cartea prietenului lui Massys, Erasmus, "In Praise of Folly", in care autorul descrie barbati si femei batrane care inca flirteaza si nu se pot desprinde de oglida, fara a ezita sa-si expuna sanii vazului multimii, portretul a primit nenumarate denumiri de-alungul anilor si a fost o sursa de inspiratie pentru Sir John Tenniel cand a dat nastere ilustratiilor din "Alice in Tara Minunilor".

Renasterea a fost o perioada in care textele vechilor greci au fost traduse si noi descoperiri s-au facut in domeniul anatomiei. In antichitate se obisnuia sa se descrie functii ale corpului uman facand referire la parti ale corpului animal. Nu e greu de observat influenta epocii in pictura lui Massys. Urechile imense si fata de maimuta scoase in evidenta de palaria ridicola, bijuteriile care se potrivesc ca si nuca in perete cu hainele invechite, apartinand vremurilor apuse ale tineretii femeii si decolteul mult prea mare care lasa sa se vada sanii ofiliti nu fac altceva decat sa scoata in evidenta latura carnala, trecatoare si salbatica a fiintei umane. Bobocul de trandafir (simbol al iubirii) pe care femeia il tine in mana, ne pune in incurcatura si ne face inevitabil sa ne intrebam daca ar trebui sa il acceptam sau pur si simplu sa radem in fata unei asemenea oferte deplasate. Daca decidem sa radem, Massys se dovedeste a fi un stoic critic al vanitatii umane si un precursor demn de Goya si Picasso. Daca acceptam, atunci, in ce ne transformam noi insine?

"Ducesa cea urata" starneste inca semne de intrebare. Vormim aici de o femeie reala sau de o pictura plamadita din imaginatia lui Massys? Trasaturile ei distorsionate au ca si scop ridicolul sau sarmana creatura sufera de o boala a oaselor? Inclin sa pariez pe talentul lui Massys si pe spiritul sau critic, sa refuz trandafirul si sa rad cu pofta. Insa ma opresc in mijlocul zambetului. Si daca sarmana femeie a trait o viata intreaga cautand iubirea fara a o gasi? Daca gesturile ei nu sunt altceva decat o ultima incercare disperata de a fi fericita? Oricat am cauta, pe chipul ducesei nu vom gasi acel suras provocator de vino-ncoa. Ba chiar mai mult, privirea ei are un aer absent. Nici macar nu e constienta de prezenta noastra inoportuna. Mana care tine trandafirul este oprita undeva intre doua gesturi. Poate initial floarea era intentionata pentru cineva dar respingerea categorica a facut ca mana sa se opreasca la mijloc de drum, intre iubire si singuratate, acolo unde numai tristetea si disperarea se gasesc. Si vai, e atata tristete pe chipul ducesei... O tristete amara...

Intr-o lume carnala, iubirea are o varsta determinata. Daca treci de limitele auto-impuse de societate cazi in ridicol si in grotesc. Poate cel mai rau e nu atunci cand nu primesti ci cand daruiesti ceva din toata inima, in mod gratuit, dar nu ti se accepta.

Merele lui Cezanne

2009-06-15T15:17:00.000-07:00

"I will astonish Paris with an apple!" (Voi uimi Parisul cu un mar) - Paul Cézanne

Paul Cezanne (1839, Aix-en-Provence (Franta) -1906, Aix-en-Provence), a fost un razvratit inca din tinerete . Tatal sau, bancher de profesie, si-a dorit ca Paul sa il urmeze in cariera. Dar Paul avea alte planuri pentru viata sau viata avea alte planuri pentru Paul.

Paul Cezanne este cunocut in prezent ca si "tatal cubismului". Pictor post-impresionist, Cezanne a facut trecerea de la impresionismul secolului XIX la cubismul secolului XX. As indrazni sa vad cateva paralele intre viata lui Cezanne si cea a lui Van Gogh: ambii au vrut altceva decat viata le-a oferit in mod gratuit, ambii au inceput prin a picta tablouri sumbre, in culori inchise, pana cand o zana buna (in cazul lui Van Gogh, fratele sau, Theo, in cazul lui Cezanne, Pissarro) le-a spus sa mai iasa si ei afara din casa ca sa vada cum arata o raza de soare si ambii au ajuns sa cunoasca fama abia in ultimii ani de viata.

"Natura moarta cu un cos de mere" de Paul Cezanne

Cezanne a considerat ca lumea are la baza figuri geometrice elementare: sfere, cuburi, conuri, cilindre, etc. A descompus universul in atomi si l-a recompus pe panza. E greu sa iti imaginezi obiectele din naturile sale moarte existand aievea asa cum le-a pictat el. Cel mai plauzibil e ca merele lui Cezanne ocupa un anumit loc in spatiu pentru ca asa a vrut Cezanne, pentru ca asa si le-a inchipuit el, pentru ca in momentul in care a dat cu prastia in mar, a culest atomii (merele) de pe jos si a incercat sa le rearanjeze in asa fel incat sa nu-si dea nimeni seama de boacana lui.

"Natura moarta: Mere si o vaza de flori" de Paul Cezanne (The Metropolitan Museum of Art)

Armonia din picturile lui Cezanne nu se naste din armonia subgrupurilor in parte ci este o armonie generala, de ansamblu. De exemplu, in "Natura moarta cu un cos de mere" toate obiectele par a sfida forta gravitatiei: sticla, cosul cu mere, prajiturelele, etc. Si totusi, tabloul per total radiaza de frumusete si nimic nu denota caos. Merele lui Cezanne isi ghideaza existenta colorata dupa regula caosului organizat.

Dar merele lui Cezanne nu sunt apetisante precum fructele renascentiste. Te uiti la merele astea, frumos coapte, dar esti in siguranta. Sunt frumoase, dar vrajitoarea cea rea nu ar putea pacali cu ele pe "Alba ca Zapada". Merele lui Cezanne sunt pur estetice. Te uit la ele si ti le doresti cu ardoare... pe perete in propria casa.

Precum din caos iese lumina, se pare ca din suflete neimpacate cu ordinea curenta a lucrurilor se naste schimbarea. Picasso si Matisse l-au considerat pe Paul Cezanne "the father of us all" (tatal nostru, al tuturor). Greu de ignorat acest atribut!

"Natură moartă cu mere şi portocale" (1899) de Paul Cezanne

Scopul artei

2009-06-12T17:25:00.000-07:00

In scoala ni se baga pe gat poezia. Scapam de pe bancile scolii si o dam uitarii bucurosi.

In scoala nu ni se vorbeste deloc despre pictura. Ajungem la maturitate si tot ce stim despre ea e ca undeva in Louvre exista o femeie pe nume "Mona Lisa" pe care am vrea sa o cunoastem pentru a fi primii care sa-i sufle misterul si ca a existat candva un pictor spaniol (sau era francez? hm!) pe nume Picasso, care si la maturitate a desenat tot ca si noi in scoala primara, dar hei, el e faimos, noi nu!

Si cu toate acestea, cu toata lipsa de educatie in domeniul picturii, aceasta forma de arta, cea mai reprezentativa forma de arta, a continuat sa infloreasca in mainile celor putini si sub privirile celor multi.

In 1793, Muzeul Louvre isi deschidea portile, devenind primul muzeul public din lume. Pictura a devenit in limbajul comun sinonim al artei, tocmai datorita comoditatii cu care tablourile pot incapea in muzee si a palpabilitatii lor. Coincidenta? Pictura este singura forma de arta care isi poate conserva forma in timp si spatiu fara a avea nevoie de actiune din partea omului. Peretii bisericilor au fost acoperiti cu scene biblice tocmai pentru ca "o imagine spune mai mult decat 1000 de cuvinte". Zicala asta nu e stiinta noua!

"Woman with Zither or Guitar" (1911) de Pablo Picasso

Auzul domina vazul. Daca ne uitam la o imagine calma si pe fundal se aud strigate si zgomote ciudate, ceva tulbure va aparea in imaginea respectiva si viceversa. Si cu toate acestea, pictura a ramas forma de arta cea mai incarcata de simboluri si cea mai accesibila. Probabil tocmai pentru ca o putem cuprinde intr-o ochire, pentru ca comunica cu noi atemporal si punctual si pentru ca asa cum zice Simon Schama in "Puterea artei", este o "iluzie in 2D", adica simplifica realitatea reducand-o la doar doua dimensiuni, ceea ce presupune economisire de energie din partea privitorului. Si oare nu e tocmai acesta principiul dupa care ne ghidam intreaga viata?

Scopul artei este de a comunica simbolic. Pictura este culoare si sentiment. Pictura are o functie estetica, o functie narativa si o functie psihologica. Pentru a intelege o pictura la adevarata sa valoare artistica este cel mai indicat sa sti cate ceva despre perioada in care a fost pictata, inovatiile pe care le-a adus in domeniu si biografia artistului. Asta se cheama a o intelege obiectiv.

Pentru a cunoaste valoarea pe care o pictura o are pentru noi personal, trebuie sa ne lasam luati de valul subiectivitatii. Trebuie sa cautam in interiorul nostru acea vibratie a diapazonului care rimeaza cu vibratia sufletului nostru. Tocmai de aceea criticii de arta nu pot cadea de comun acord in ce priveste multe tablouri: pentru ca fiecare gaseste in el insusi un alt raspuns.

Functia narativa a artei este strans legata de empatie. Pictorul vede si ne povesteste in miscari de pensula ceea ce vede si cum vede. Punctul lui de vedere si opinia personala. Privitorul poate sa arunce undita peste secole si sa faca click! cu povestea tocmai pentru ca nimic nu e nou sub soare.

Poate cea mai evidenta functie a artei este cea estetica. Impodobeste peretii caselor, holurile marilor companii, salile de banchet si pana si stazile. Calmeaza spiritele si are functie terapeutica. Nu trebuie sa fi pictor pentru a scapa de stresul zilnic prin pictura. O poti face mazgalind un colt de hartie cand stai dus pe ganduri, pictand o panza in secret sau pur si simplu rasfoind un album de arta. Arta ne apartine si ne defineste!

"Bacchus" lui Caravaggio

2009-06-12T05:23:00.000-07:00

Michelangelo Merisi da Caravaggio (n. 29 septembrie 1571, Caravaggio - d. 18 iulie 1610, Porto Ercole), a fost numit dupa orasul sau natal, situat langa Milano. Caravaggio este considerat precursor al stilului baroc si este indiscutabil unul dintre cei mai mari inovatori din istoria picturii. Caravaggio respinge ierarhia genurilor si canonul frumusetii in pictura, conceput de umanistii care au idealizat corpul omenesc. Pentru sublinierea realismului brutal al tablourilor sale, artistul foloseste un dramatic contrast de clarobscur. Scenele biblice le infatiseaza ca imagini de viata cotidiana, dand astfel tablourilor religioase o dimensiune umana deosebita.

Caravaggio n-a facut schite. El privea, apoi picta. Cand cineva il intrebat ce modele avea sa foloseasca, el arata spre strada si aducea trecatorii in atelierul sau. Stanjeneala baiatului cu cosul cu fructe, luat de pe strada ca model pentru una din picturile sale, era departe de frumusetea rafinata a operelor renascentiste. Caravaggio nu facea lucrurile asa cum trebuiau facute. In loc sa reprezinte frumusetea vesnica, Caravaggio a creat exact contrariul.

In Galleria degli Uffizi din Florenta, "Bacchus" lui Caravaggio iese in evidenta prin gama sa coloristica bogata si armoniile subtile. Bacchus este zeul vinului, al tineretii si frumusetii, cel care inspira muzica, poezia si pictura. Ca multe alte picturi ale lui Caravaggio, "Bacchus" este un autoportret. In intentia sa, pictura poate sugera dorinta de placeri, dar rodia crapata si frunzele de toamna reamintesc vremelnicia vietii si indeamna la savurarea clipei prezente. Ciudata tristete si usoara grimasa a lui Bacchus, prefigurat ca tanar adolescent, aduce o anume ambiguitate in tablou.

Esenta picturii lui Caravaggio, care nu cunoaste nici un fel de tabu, nu este atmosfera, vibratia culorilor sau farmecul formelor - toate acestea par a fi de la sine inteles - ci prezenta reala, aproape fizica a trupurilor, a masei corpurilor si detaliilor. Aceasta revolutie care a avut consecinte deosebite pentru arta europeana, a insemnat aparitia curentului pictural international numit "caravaggism", care s-a dezvoltat in mod diferit, in functie de specificul fiecarei tari.

Caravaggio a fost om, inainte de toate. Numeroasele sale biografii povestesc despre aventuri, scandaluri, crime si despre destinul schimbator al artistului. Caravaggio a trait la cumpana dintre geniu si om. Operele sale, divine in aparenta, prezinta omul simplu, gol in fata vietii, bolnav, trecator, plin de vicii si pacate. Caravaggio nu a vrut sa urce omul pe un piedestral sacru asemeni artistilor renascentisti, ci a coborat sacrul in om.

Guernica

2009-06-11T15:49:00.000-07:00

Exista printre noi aceia care declara fara sa clipeasca, ca lor le place doar Picasso. Nu zau?! Si ce intelegeti voi, mamuca, din opera lui Picasso, cand nici cele mai luminate minti in domeniu nu ii dau de capat? Si de ce tocmai Picasso? Pentru ca Picasso e singurul nume de pictor pe care il cunoasteti?

Picasso a despicat realitatea si a reasamblat-o asa cum i-a cazut lui mai bine. A cauta sens in pictura lui e ca si cum ai intra intr-o incapere intunecoasa si ai incerca sa faci lumina cu de-asila. Picasso a pictat forme, nu a facut psihanaliza. A devenit cel mai faimos artist al secolului XX nu pentru ca si-a asternut sufletul pe panza ci pentru ca operele sale au oferit un camp de desfacere pentru imaginatia privitorului. Pictura lui Picasso nu este despre Picasso ci despre noi, despre fiecare in parte, atunci cand poposim in fata ei. Cuburile lui Picasso nu ne vorbesc tuturor, pentru ca ele nu ii apartin. Cuburile sunt vocile nostre launtrice si ne apartin noua. Si nu toata lumea se afla in legatura cu vocile sale.

Cand ma aflu in fata unei picturi de Picasso, vocile mele interioare amutesc. Ma lasa singura, intr-o tacere neagra. Inteleg insa ceva vast: realitatea e pur simbolica si fiinta umana e fragila - o adiere de vant poate spulbera psihicul uman asemeni pufului de papadie. Traim pe muchia dintre sanatate si nebunie si numim aceasta muchie normalitate. Picasso stia asta si tocmai de aceea nu a vrut sa adauge cuvinte explicative picturilor sale - ar fi tradat prea mult.

"Guernica" (1937) (actualmente in Muzeul Reina Sofia din Madrid) este cea mai cunoscuta pictura a lui Picasso tocmai pentru ca simbolizeaza ceva pentru omenire. "Guernica" a devenit sinonim cu pacea, un protest impotriva razboului si o imagine a suferintei. Nu voi intra in detalii despre fiecare figura care compune acest tablou. Au facut-o altii deja, l-au despicat cat au vrut ei, au dat nume si semnificatii fiecarei particele si au incercat sa ajunga la un comun acord. Ceea ce, evident, nu s-a intamplat.

Daca becul din susul imaginii reprezinta sau nu un protest impotriva tehnologiei, daca floarea din josul imaginii reprezinta speranta, care e semnificatia boului si a calului? - intrebari fara raspuns. Pentru mine "Guernica" reprezinta durere, durere profunda, durere pana in maduva oaselor, durere pana in strafundurile sufletului, durere, durere si iar durere.

Beverly Ray e de parere ca Picasso a folosit culori sumbre pentru a exprima durere si caos. Eu sunt de parere ca album, negrul si griul sunt un fel de a spune: asta e, nu mai e nimic de spus! Cuvintele sunt de prisos, mergeti acasa!

A mers vestea ca la un moment dat in fata picturii "Guernica" de Pablo Picasso stateau un spaniol si un neam. Si neamtul se trezeste intreband-ul pe spaniol:

- Cine a facut asta? Si arata cu capul spre pictura.

La care spaniolul raspunde sec:

- Voi!