LIBERATORI VRBIS

Investiţie în parcări la Bucureşti

2010-06-03T11:46:00.003+02:00

Ziarul belgial L'Echo publică o ştire potrivit căreia firma Interparking, filială a diviziei imobiliare a grupului Fortis (Fortis Real Estate), testează piaţa parcărilor cu plată din Europa de Est cu o investiţie în România. Este vorba de o parcare de 300 de locuri la Bucureşti, la Universitate, investiţia fiind estimată la aprox. 10 milioane de euro, în asociere cu un partener local.

Belgienii de la Interparking au aşteptat ca piaţa română să îndeplinească trei condiţii, pentru a putea considera drept viabilă o eventuală investiţie: securitate juridică, putere de cumpărare suficientă şi direcţionarea clienţilor către o astfel de parcare, neputând să găsească loc în altă parte. Practic, spune articolul menţionat, trebuie ca şoferul care este tentat să îşi lase maşina la întâmplare să fie aproape sigur că va primi amendă.

Într-un interviu acordat jurnalului economic, Alain Devos şi Roland Cracco, administratori delegaţi ai Fortis Real Estate, au declarat că aceste condiţii sunt considerate îndeplinite pentru piaţa română, motiv pentru care vor începe această investiţie, considerând că şi-au luat toate precauţiile necesare.

Dacă lucrurile merg bine, va mai urma o investiţie în Polonia. Personal, mi se pare de bun augur faptul că se acordă prioritate pieţei române pentru acest test de piaţă. Bruxelles-ul este plin de parcări subterane ale firmei Interparking şi mi se pare că oferă un serviciu de calitate.

Ar fi bine dacă s-ar orienta şi spre piaţa ieşeană. Ar trebui ca cele trei condiţii menţionate anterior să fie îndeplinite şi la Iaşi, revenin autorităţilor locale rolul de a promova potenţiala piaţă.

La judecata de apoi

2010-04-17T16:27:00.002+02:00

Pastile pentru ţânţari: laser, frate!

2010-02-14T22:11:00.002+01:00

Asculta mai multe audio Muzica

Ca să lămuresc de la început legătura cu politica locală: Nichita, dacă vrei să scapi oraşul de ţânţari, roagă-l pe Coman să organizeze un spectacol cu... lasere!

Pentru un efect maxim daţi PLAY la cântecelul de mai sus în timp ce vedeţi filmuleţul din continuare (e fără sonor):

Ştirea vinde de aici. Pe scurt, nişte cercetători conduşi de un fost director pentru tehnologii de la Microsoft au pus la punct un dispozitiv de distrugere a ţânţarilor în zbor, cu laserul. Cică un program de calculator identifică ţinta drept ţânţar şi apoi trage. Prin urmare, aş zice, doar o simplă modificare a algoritmului şi a puterii laserului l-ar transforma într-o armă redutabila...

Nichita - profund. Foarte profund

2010-02-07T12:08:00.008+01:00

NewsIaşi îmi face nemaipomenita plăcere de a cita din înţelepciunea necuprinsă a primarului dulcelui târg. Expusă, dintr-o largă mărinimie, în emisiunea „City puls de week-end” de la Antena 1 Iaşi - post pe care nu îl pot urmări din motive de distanţă, deci nu pot decât să regret că nu am acces la întregul rezervor de înţelepciune pe care îl reprezintă acest discurs. Aceste citate reprezintă însă veriga-lipsă dintre comportamentul dlui primar şi informaţii disparate pe care le aveam până acum despre dumnealui, putând astfel pretinde că acum îl cunoaştem mai bine sau, ca să fiu în ton cu interviul cu pricina, că atingem latura profundă a personalităţii sale. Putem astfel să ne imaginăm un pamflet cu dl Nichita la budă.

Prin urmare aflăm că, dimineaţa, când se uită în oglindă, Gheorghe Nichita e profund. Atunci se gândeşte el la lucruri importante. Dar noi ştim că lucrurile importante au nevoie de timp, prin urmare mă întreb cât timp este dl Nichita profund pe parcursul unei zile... Sau, după ce termină de uitat în oglindă şi de studiat cum reacţioneaza la propriile gânduri oare la ce se mai gândeşte? Probabil la lucruri neimportante, cum ar fi activitatea lui de zi cu zi.

„... le-am spus colaboratorilor, celor care mă ajutau la discursuri, că
trebuie să mă cunoască. Eu trebuie sa am discursuri dupa personalitatea mea,
altfel nu sunt eu”

Ajung la concluzia că acum îl cunosc foarte bine colaboratorii lui, cei care îi scriu discursuri. Păi nu se gândeşte el la lucruri importante? Doar l-au văzut cât de profund se uita în oglindă. Nu au văzut cât timp ia această activitate? Şi atunci cum să ne mire că i-au croit, după chipul şi asemănarea lui, sloganul „Lucrurile importante au nevoie de timp”?

Drogul CET. Stupefiantul CET

2010-01-16T23:10:00.006+01:00

Citisem la Pătrăşconiu că Mircea Geoană e ca un drog, e de-a dreptul STUPEFIANT... Pentru ieşeni, asa e situaţia de la CET. Oamenii resimt criza din ce în ce mai puternic, cei mai destoinici dintre ei au decis să fie pe picioarele lor şi să iasă din sistemul anacronic al încălzirii centralizate şi acum sunt sancţionaţi pentru asta, iar şefii oraşului se ţin de marketing de gherilă.

Pe de o parte, se ia un om competent. Un „om politic”. Un om cu un CV impresionant, membru în diverse consilii de administraţie şi cu niscaiva diplome pe pereţi. Un om ascultător, carierist, unul dintre specialiştii din pepiniera partidelor, dar care nu a ajuns (încă) la nivelul unui Chiuariu. La nivelul de ridicol vreau să spun.

Pe de altă parte, se ia o întreprindere de succes. În cazul nostru, CET. Succesul acestei întreprinderi constă în faptul că, în timp ce alte întreprinderi cu doar 10% din pierderile CET şi-au închis de mult dosarul la Registrul Comerţului, CET continuă să polueze, la propriu şi la figurat, viaţa ieşenilor. Şi, fiind o întreprindere de succes, face angajări. Mai mult, îşi extinde schema de personal cu un post de director de care nu a fost nevoie timp de cinci ani.

Şefii oraşului, cei care au decis această operaţie, spun că e neapărată nevoie de un director de marketing. Cităm din Nichita:

„Cred ca este nevoie de inca un director la CET pentru ca unitatea se
confrunta cu mari probleme. Este nevoie de cineva care sa se ocupe de
achizitiile de gaze naturale si carbune. In plus, mai vin si fondurile europene
care trebuie gestionate. Cred ca este o componenta foarte importanta din
structura de conducere” (citat în Ziarul de Iaşi)

Observăm că dl Nichita consideră că această poziţie este importantă pentru oraş. De aceea a fost nevoie de cinci ani pentru a se ocupa un post care să se ocupe de achiziţia de combustibil (Lucrurile importante au nevoie de timp... remember?).

Lacramioara Pinitilie, purtătorul de cuvânt al CET, zice că aspectul salariului se va discuta după concursul cu un singur participant. Şi aici ne întoarcem la omul nostru competent. Îmi dau seama acum că acest om mai are o calitate şi am fost nedrept cu el în prezentarea mea anterioară pentru că i-am omis-o: spiritul de sacrificiu pentru oraş ! Vă daţi seama că este singurul din oraş dispus să participe la un concurs foarte greu, pentru un post foarte dificil, esenţial pentru oraş, fără să ştie ce salariu va avea? Vă daţi seama că într-o întreprindere de succes şi de stat cum este CET nu există capacitatea de a oferi un răspuns simplu şi clar la această întrebare de genul „potrivit grilei de salarii pe care o are orice întreprindere de stat, salariul dlui X va fi cuprins între ... şi ... lei pe lună”...

Şi pentru ca strategia de marketing de găurilă să meargă până la capăt, observăm că distinsul domn candidat nu are nicio competenţă în domeniul marketingului. Nu că i-ar fi folosit la ceva... noi ştim foarte bine care este scopul acestor posturi în întreprinderile falimentare, mai ales că fiecare partid politic stă la coadă pentru un astfel de post. De altfel, chiar primarul, când i-a enumerat atribuţiile, a vorbit de achiziţii şi de fonduri europene, or marketing înseamnă punere pe piaţă, comercializare. Păi chiar aşa: ce să comercializezi? Oricum se ocupă Primăria să bage pe gât forţat ieşenilor „produsul” CET. Şi apoi, de unde vin banii? din furnizarea/comercializarea (vorba vine) de căldură/agent termic, sau din organizarea de licitaţii de achiziţie şi din „atragerea” de fonduri?

În cele din urmă, omul competent va ajunge director de marketing la întreprinderea de succes. Probabil că, în contrapartidă, câţiva salariaţi se vor înscrie la AOFM ca să-i facă loc. Oricum erau nişte beţivi, nişte leneşi cu familii numeroase. A, am uitat, şi corupţi pe deasupra. Am spus că erau şi beţivi? Afară cu ei!

Sunt convins că omul competent nu ne va dezamăgi în noul său post, şi îi urăm succes la concurs. Ar fi chiar nepotrivit să concureze singur şi să iasă pe locul doi...

Ieşeni, treziţi-vă!

CET - coşmarul ieşenilor

2010-01-09T23:42:00.005+01:00

Am citit cu stupoare articolul din Ziarul de Iaşi privind noul regulament local pentru energia termică. Nu ştiu cât de precis prezintă ziarul realitatea, de aceea înainte de a îmi exprima părerea voi face nişte necesare clarificări juridice şi terminologice.

În principiu, fiecare cetăţean al UE are dreptul să îşi aleagă în mod liber furnizorul de servicii. În cazul unei coproprietăţi (cum e cazul blocurilor de apartamente), acest drept este limitat de situaţia de fapt: unităţile locative se află într-o stare de interdependenţă, ceea ce face ca marja de manevră a fiecărui proprietar să fie mai restrânsă. În Occident (mă voi referi la Franţa şi Belgia), blocurile de apartamente au regulamente de ordine interioară foarte precise în care sunt precizate aceste limite şi pe care orice nou cumpărător le semnează şi se angajează să le respecte. Nerespectarea poate duce până la acţionarea în instanţă şi plata unor daune către asociaţie de către proprietarul în cauză.

Exemplul occidental nu rezolvă problema alegerii furnizorului de energie termică decât la nivel de principiu (enunţat mia sus), deoarece la ei nu există încălzire centrală pe oraş, asta e o aberaţie. Toate blocurile au centrale termice, fie de bloc/scara sau de apartament. Fireşte, dacă există centrală de bloc tu nu poţi instala o centrală de apartament, ai nevoie de acordul celorlalţi şi nu îl vei primi deoarece se vor crea dezechilibre în modul de facturare, altfel foarte simplu (cu repartitoare sau pe cote-părţi). În toate cazurile însă, cheltuielile privind spaţiile comune sunt suportate de toţi locatarii - aici intrând, pe lângă căldură şi lumină, curăţenia, liftul etc., la fel ca în România.

Acest proiect de regulament al Primăriei ieşene creează probleme deosebite în special blocurilor mixte - unde există şi apartamente branşate la CET, şi apartamente independente termic. Situaţia este nefericită pentru cei rămaşi captivi la sistemul centralizat, în primul rând pentru că CET este falimentară şi fără combustibil, în al doilea rând pentru că este vorba de un sistem energofag, deci scump, şi neperformant, nefiabil. Pe de altă parte, cei care au ales independenţa termică încă plătesc din buzunar pentru pierderile CET, o dată prin impozitele locale din care se plăteşte subvenţia din preţul gigacaloriei, şi încă o dată prin suportarea directă a pierderilor ce ar trebui să le revină locatarilor captivi în blocurile mixte.

Situaţia din blocurile mixte

În blocurile mixte, cei care au ales independenţa termică îşi plătesc facturile la zi, altfel rămân fără căldură instantaneu. În acelaşi timp, prin apartamentele lor trec ţevile către apartamentele captive, şi pentru care li se cere să plătească contravaloarea agentului termic. La fel ca ceilalţi, au de plătit pentru încălzirea spaţiilor comune.

Chestia cu plata agentului termic pentru ţevile care traversează apartamentul este o aberaţie juridică cum rar s-a văzut. Dacă prin construcţie s-a prevăzut o servitute de trecere a ţevilor de utilităţi, nu este posibil ca eu, client al CET-ului, să pretind vecinului o câtime din factura pe care mi-o emite furnizorul după ce că îi grevez apartamentul cu o servitute de care el s-ar lipsi instantaneu dacă ar putea. Corect ar fi ca cel branşat la CET să suporte costurile izolării în apartamentul independent termic dacă vrea să nu piardă căldură pe acolo... Nu vă miraţi, art. 617 alin. (2) din Codul civil spune aşa: „Trecerea trebuie să se facă în conditii de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai putine prejudicii.” Articolul se referă la servitutea de trecere în general, prin urmare, neexistând vreun articol pentru această servitute specifică estimez că această dispoziţie se aplică pe deplin.

În continuarea raţionamentului, clientului CET îi revine să suporte toate pierderile de pe reţea, inclusiv de pe reţeaua din interiorul blocului. Oricine altcineva nu are nicio legătură cu CET şi nicio obligaţie faţă de aceasta, nefiind nici parte la vreun contract cu CET, nici neputând fi obligat să plătească vreo „taxă CET” care să nu respecte regimul de adoptare a impunerilor fiscale în România. Respectiv, o astfel de taxă constituită în beneficiul CET ar reprezenta „ajutor de stat” potrivit art. 1 alin. (4) din Codul fiscal (1 ian. 2009), acesta acordându-se potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificari şi completări prin Legea nr. 137/2007.

Proprietarului de apartament independent termic îi rămâne să suporte, cum e şi normal, o câtime din costul încălzirii spaţiilor comune. Dacă încălzirea spaţiilor comune este asigurată de CET şi în blocul respectiv există repartitoare, trebuie montat unul şi pe caloriferul de pe scară, astfel încât doar acel cost să reprezinte încălzire comună, nu şi „pierderile din subsol”. Proprietarul care a ales independenţa redevine astfel, pentru acel calorifer, client al CET, prin intermediul asociaţiei de proprietari, şi este deci dator să suporte o parte din pierderile din bloc. Aceste pierderi trebuie însă să fie proporţionale cu consumul: prin urmare, dacă încălzirea consumată de caloriferele comune reprezintă 10% din consumul total de agent termic CET, cele 10% din pierderi corespunzătoare se repartizează tuturor apartamentelor din bloc (toţi suportă încălzirea spaţiilor comune), apartamentele independente urmând să achite cota care le revine din acele 10%.

Soluţia cea mai simplă pentru rezolvarea problemei cheltuielilor de încălzire a spaţiilor comune ar fi închiderea completă a caloriferelor de pe scară, cu excepţia cazurilor în care s-a realizat izolarea termică a scării (termosistem în bloc, uşa de intrare cu barieră termică etc.) şi căldura nu e risipită aiurea.

Consecinţe

Cele prezentate mai sus sunt aspecte pur juridice. Dacă privim mai de aproape, observăm că, de cele mai multe ori, cele mai necăjite familii sunt tot cele care au rămas captive unui sistem anacronic pur comunist. Să le pui tot pe acestea să suporte toate pierderile de pe reţea... este imposibil, nu vor face decât să acumuleze datorii tot mai mari. În acelaşi timp, nu e corect să pui la plată cetăţenul cinstit şi prevăzător, practic să îl sancţionezi în loc să îl stimulezi, pentru greşelile altora. Soluţia?

Soluţia

S-a mai discutat despre asta, nu e nicio surpiză. Cu atât mai mult ar trebui să fie îmbrăţişată de cât mai mulţi.

În ultimii ani, am citit periodic ştiri despre banii alocaţi de la bugete (central şi local*) pentru CET. Sume imense. În acelaşi timp, CET merge pe pierdere. Nimeni nu a executat vreodată datornicii la modul serios (au existat câteva cazuri de paradă) şi nici nu are de gând să o facă, deci soluţia finanţării CET nu este nici măcar asta. În plus, CET primeşte şi subvenţii, în afară de banii alocaţi chipurile în mod excepţional. În total, foarte mulţi bani.

La asta se adaugă patrimoniul imobiliar al CET. Nu mă refer la centrala termică propriu-zisă, care este necesară pentru producţia de energie electrică (dacă o face cu profit; altfel...), ci la nenumăratele puncte termice de cartier, la nenumăratele spaţii pentru conducte, la nenumăratele servituţi de trecere care grevează terenuri ce altfel ar putea căpăta destinaţii comerciale şamd... La Piramida lui Dubeţ....

La asta se adaugă cheltuielile de retehnologizare. Oare acele cheltuieli nu ar putea fi utilizate pentru creşterea performanţei în producerea de energie electrică, sau dacă nu la altceva?

Dacă tragem linie vedem că vorbim de sume fabuloase. Dacă s-ar instala centrale termice la cei ce nu au şi s-ar plăti salarii pe cel puţin trei ani angajaţilor CET tot ar mai rămâne bani pentru câte ceva util în Iaşi. Şi s-ar rezolva multe probleme care ocupă agenda publică degeaba.

De ce nu s-ar alege o astfel de soluţie?

Păstrarea CET şi conservarea situaţiei actuale aduce beneficii importante câtorva oameni. Liderii CET au salarii importante, ca toţi şefii de la stat. Primarul ştie că oamenii aceia îi sunt obligaţi şi are interes să îi menţină. Returul vine sub forma sprijinului „politic”. Mă întreb câte sponsorizări la partid or fi făcut firmele care livrează combustibil la CET sau care doar mătură pe jos pe acolo.

Aceşti oameni, beneficiari ai CET, au dovedit în repetate rânduri nu au niciun pic de respect pentru ieşeni. Prin urmare, nu trebuie lăsaţi să decidă viitorul CET sau al Iaşului.

*citeam pe site-ul Primăriei Iaşi ştirea potrivit căreia a fost aprobat în Consiliul Local împrumutul către CET. Alături, se afla o altă ştire, potrivit căreia s-a decis umplerea gropilor de pe străzile Iaşului cu nisip...

1 din 52, mai valoros pentru mine decât 6 din 49

2009-12-31T23:37:00.006+01:00

În timp ce în România a sunat deja de 38 de minute ceasul intrării în noul an şi eu aştept şi pe fusul meu orar acelaşi evenimemt, profit de cele câteva momente în care soţia mea o petrece pe frumoasa Sofia în lumea viselor ca să... văd ce mai zice lumea în acest al doisprezecelea ceas.

Am aflat astfel cu plăcută surprindere că acest blog a fost desemnat, în anul 2009, pentru o săptămână, drept „Blogul săptămânii” de către publicaţia electronică NewsIasi.ro.

Mă bucur că au fost oameni care au apreciat articolele mele, având în vedere îndeosebi că blogurile ieşene sunt foarte bune în general prin conţinutul pe care îl oferă şi, prin urmare, competiţia nu e uşoară. Nu ştiu care săptămână a fost „a mea”, sper să nu fi fost tocmai când toţi ceilalţi erau în vacanţă :)

Profit de ocazie pentru a transmite tuturor cititorilor mei mulţumiri, urări de sănătate şi împlinire a gândurilor bune, multă înţelepciune. La mulţi ani!

Le Soir, acum 20 de ani (partea a II-a)

2009-12-28T18:02:00.003+01:00

Cu întârziere de o zi, revin cu numărul din 27 decembrie 1989 al jurnalului Le Soir, care prezintă optica belgiană la momentul respectiv asupra evenimentelor din România. Insurecţie populară sau revoluţie de palat?

Le Soir, acum 20 de ani (partea I)

2009-12-20T23:36:00.003+01:00

Am intrat într-un mod oarecum miraculos în posesia a două numere ale ziarului Le Soir din decembrie 1989. Vizitam o casă de vânzare şi, printre resturi şi deşeuri rămase în urma plecării foştilor locatari, într-un colţ, abandonate, erau mai multe ziare vechi, între care şi aceste două numere, cel din 21 şi cel din 27 decembrie 1989.

Vă prezint azi extrasele din numărul din 21 decembrie 1989 care se referă la evenimentele din România. Articolul începe pe pagina 1 (primul fişier) şi continuă în pagina 5 (ultimele două fişiere).

Revin pe 27 decembrie cu imaginile din numărul de pe 27 decembrie 1989.

Comemorare

2009-12-17T21:35:00.004+01:00

Ascultam ieri în maşină la radio o emisiune de pe La Première, post public de ştiri belgian, în care se vorbea despre viaţa unei vietnameze ajunse în Belgia în anii 70 cu un transport umanitar. Prezentatoarea emisiunii îşi aducea aminte cu nostalgie de momentul în care aflase vestea căderii Saigonului... Spunea că toată Europa era în culmea extazului pentru că, nu-i aşa, americanii şi-o luaseră peste bot ("les américains ont pris une claque" ca sa fiu exact) !

Cu câteva minute înainte, la buletinul de ştiri, se vorbise despre comemorarea de la Timişoara.

Cotidianul - o lecţie de viaţă

2009-12-09T23:30:00.005+01:00

A fost odată ca niciodată un ziar frumos, înfiinţat de un mare român, şi citit pe nerăsuflate de un public fidel, dar pretenţios. Era alintat cu cuvinte frumoase, cum ar fi „quality”...

Mi-a plăcut în special că în acest ziar găseai, în aceeaşi zi, editoriale care exprimau păreri contrare, uneori total opuse, referitor la subiectele zilei. Ştirile erau bine scrise, analizele argumentate, sursele citate... Bineînţeles că mai erau şi scăpări, exagerări (n-aş merge până la manipulări), dar global era unul dintre cele mai bune ziare, care găzduia textele unora dintre cele mai bune condeie ale presei româneşti.

A mai fost şi un mare ziarist, care s-a remarcat îndeosebi prin rezistenţa pe care a opus-o unui regim îmbuibat şi fanfaron. Editorialele sale erau sorbite în fiecare dimineaţă, iar ziarul pe care îl conducea devenise una dintre primele platforme de comunicare cu cititorii, fiind, cred, primul mare ziar care dădea cititorilor posibilitatea să comenteze sub fiecare articol. Cititorii comentau, iar ziarul reacţiona*. A fost un model.

Ziarul frumos şi marele ziarist şi-au unit destinele astă-vară, când multe dintre condeiele frumosului ziar se odihneau la soare. Între timp, situaţia din ţară se împuţise, mirosea a stătut, dar ziarul era în continuare frumos, optimist şi roz, jertfind doi dintre editorialiştii săi de seamă care au fost trimişi în vâltoarea partidului la putere pe posturi de senator şi respectiv europarlamentar. Criza morală şi economică din ţară începuse însă să agite apele în redacţia ziarului, lăsându-se cu demisii şi articole nu foarte măgulitoare între colegi. Era, încă, un semn că inima ziarului mai bătea.

Astă-vară, zice Hotnews, s-a mai întâmplat un eveniment. O adiere dinspre Parchet a sosit cam în acelaşi timp cu o adevărată furtună în redacţiile trustului de presă patronat de Vântu. Marele ziarist, ajuns o umbră palidă şi otrăvită a maestrului de odinioară, a preluat conducerea frumosului ziar cu un obiectiv foarte clar: distrugerea Băsescului. Folosind ca pretext criza economică pentru a îi reduce la tăcere pe cei incomozi, veninul pentru a îşi otrăvi cititorii şi biciul financiar pentru a conduce redacţia, marele ziarist a angajat într-o luptă absurdă o publicaţie care, deşi pe o pantă uşor descendentă şi cu fasonul pătat de scăpări din ce în ce mai dese, rămânea o referinţă în presa autohtonă, publicul său sperând într-o revenire.

Marele ziarist a decis că el ştie, el face, el rezolvă. Frumosul ziar de odinioară începuse să capete chipul şi asemănarea fostului mare ziarist, acum un „bezmetic acru”, ca să îl citez doar pe I.T. Morar. Cititorii săi au fugit care încotro. Faptul că televiziunea colegă Realitatea TV începuse să aibă aceeaşi atitudine autodistructivă era proba supremă că directiva venea de sus, unde numai vântul poate ajunge.

Au fost alegerile. Geoană a ţopăit. Până în ziua de azi, suma cuvintelor sale nu a depăşit cele spuse în „frumoasa noapte a democraţiei” în care el a fost „preşedinte” iar doamna sa a fost şi ea, pentru o noapte, prima. Prima doamnă. Mahmureala de după beţia puterii trebuie să fie foarte dură. Şi cred că domnul Geoană a băut multă apă chioară după, altfel nu îmi explic de ce starea de euforie persistă.

Şocul a fost puternic nu numai pentru familia Geoană. Vântu a făcut linişte pentru o clipă, furtuna care a urmat spulberând o serie de mituri despre realitatea românească. Cotidianul se închide de la 1 ianuarie dacă până vineri nu apare un investitor...

Frumosul ziar, azi captiv în mâinile unui fost mare ziarist şi aflat la propriu în bătaia vântului, ajunsese la un tiraj demn de o foaie orăşenească. Ziarul Cotidianul a fost un simbol - pentru mulţi cititori, era etalonul informaţiei corecte. Pentru angajaţi, era un simbol al reuşitei profesionale.

Pentru patron, nu era însă decât un instrument. Publicul său ţintă, tirajul, marca sa, nu au reprezentat decât mijloace de presiune şi unelte de distorsionare a realităţii în mâinile unui patron care avea un interes precis: pierderea Băsescului. Faptul că acolo lucrau oameni, care aveau familii, copii, obligaţii, vieţi de trăit nu a contat câtuşi de puţin. Unealta era acolo pentru a fi utilizată. Acum s-a tocit. Deci trebuie aruncată.

Un angajat a făcut infarct la auzul veştii că serviciul lui este aruncat la coşul de gunoi, ca o hârtie igienică a cărei menire a fost îndeplinită.

---------------------

Cu o seară înainte de dezbaterea televizată (singura!) din turul II, Vântu îl cheamă pe Geoană la el acasă. Potenţialul viitor preşedinte se execută. Numai că acolo lucrurile erau deja aranjate... a doua zi apar fotografiile în ziare (făcute de un fotograf anonim - bizar pentru o fotografie care ar face mândru orice fotojurnalist, nu?) iar scena răstoarnă rezultatul alegerilor. A fost aceasta modalitatea prin care Vântu să-şi asigure iertarea, nefiind sigur că metodele sale au avut succes?

Singurii care au avut de câştigat din această poveste sunt cei care au rămas cu capul pe umeri şi sufletul la purtător. Îi citiţi prin Academia Caţavencu, prin alte ziare sau pe bloguri. Le mulţumesc pentru curajul lor şi pentru faptul că au arătat că există onoare.

* Îmi aduc aminte de un articol apărut prin 2001 în EVZ (eram la masterat în Budapesta) despre autostrăzile care trebuie construite în România, şi toate proiectele se „întâlneau” la Bucureşti; am întrebat printr-un comentariu de ce nu se proiectează şi legături transversale, de exemplu între Moldova şi Occident prin Transilvania... Comentariul meu a stârnit zeci de replici, iar a doua zi a apărut un articol despre avantajele pe care un astfel de proiect le-ar aduce unei regiuni atât de defavorizate ca Moldova... Am fost entuziamat, dar de atunci au trecut 8 ani şi... şi nimic.

ZVON (acum ŞTIRE): Malev se retrage de pe Aeroportul Iaşi începând cu 16 noiembrie - actualizat

2009-11-04T06:27:00.001+01:00

După ce am citit aici că în curând e posibil să nu mai avem aeroport în Iaşi, am crezut că e groasă. Dar am sperat că, în ciuda imbecilităţii autorităţilor locale, oraşul se va dezvolta în continuare, forţat de împrejurări, ca şi până acum.

Se zvoneşte însă că MALEV se retrage de pe piaţa ieşeană. Cauza ar constitui-o restructurările din companie. Voi reveni spre seară cu linkuri. Până una-alta, căutaţi un zbor spre/din Iaşi după data de 15 noiembrie şi vedeţi şi voi dacă găsiţi ceva...

Eu zic că s-a dormit suficient şi ar fi timpul să se pună un pic osul la treabă. Se aude, pe acolo, prin „palatele” administrative?

Actualizare: Între timp au apărut informaţii oficiale pe newsiasi.ro, preluate de pe Ziarul de Iaşi. Bănuiesc că e vorba de ediţia scrisă a ziarului, întrucât ştirea respectivă nu apare în versiunea online, iar eu nu am acces la versiunea tipărită.

Dincolo de discursul politicos al reprezentanţilor companiei, se poate întrevedea cu uşurinţă lipsa de perspective economice a curselor Malev din Iaşi. Aeroportul Ferihegy din Budapesta îşi propusese acum mai mulţi ani să devină de interes est-european, o placă turnantă a transportului aerian în regiune. În acest sens, o cursă către Iaşi, deşi în pierdere (din cauza lipsei pasagerilor multe curse erau anulate şi comasate, deşi teoretic se invocau motive tehnice) reprezenta o investiţie: pe termen lung, ar fi fost o piaţă câştigată în condiţiile în care zona s-ar afla într-o continuă dezvoltare care ar fi generat o creştere a numărului de pasageri...

Numai că ungurii de la Malev (sau mai bine zis ruşii lui Abramovici, care stau la manşă) nu au luat în calcul faptul că administraţia romană, fie ea locală sau naţională, e o adunătură de incompetenţi care nu au fost în stare să construiască mai nimic în 20 de ani de la Loviluţie (în afară de vile, bineînţeles). Astfel, băieţii s-au retras în pripă. Cred că au avut informaţii recente privind starea jalnică şi perspectivele negre ale Aeroportului Iaşi, astfel încât a fost scos în grabă de pe tabelele de plecări/sosiri. Altfel nu îmi explic de ce nu cu multă vreme în urmă se puteau face rezervări pentru zboruri după 15 noiembrie, acum toate acestea fiind anulate şi pasagerii puşi pe drumuri sau constrânşi să se limiteze la data de 15 noiembrie. Mă întreb cum reacţionează Aeroportul Iaşi la această veste pripită şi ce măsuri contractuale poate lua - asta în cazul în care un astfel de contract a fost redactat cu diligenţa necesară...

Este încă o confirmare a faptului că lucrurile importante au nevoie de timp...

Daniel Funeriu: ARE YOU READY?

2009-11-03T16:35:00.002+01:00

La lupta!

de Daniel P. Funeriu

Am primit o felicitare astazi, de la Mihail Neamtu, pentru "stoicismul" audierii din parlament. Multi m-au intrebat de ce am acceptat "jocul" din parlament si, in subsidiar, nominalizarea. Am acceptat nominalizarea nu din goana dupa functie. Am acceptat cu stoicism "audierea" nu din slabiciune sau obedienta. Am acceptat nominalizarea pentru a da un semnal. Am considerat ca datoria mea in acest moment este sa explicitez diferenta intre ce putem (eu si multi altii ca mine) sa oferim acestei tari in contrast cu ceea ce au de oferit "ei".

Am reflectat de mult asupra metodei. Pana acum "ei" utilizau cu succes cea mai mare smecherie a diavolului: sa te faca sa crezi ca el, de fapt, nu exista. Am vrut ca efortul meu sa serveasca exact la expunerea mediocritatii "lor", a imbacsirii cu starvul trecutului, a lipsei "lor" totale de viziune si a profundei "lor" frustrari. Le-am dat o mana de ajutor sa-si expuna cu entuziasm marfa pe taraba audierii din parlament. Au cazut in capcana si au facut-o. Astfel am vazut cat de stricata este marfa lor: ea poate fi digerata doar de stomacul lor de salahori politici.

Noi nu putem sa-i lasam la infinit sa intoxice generatiile de maine. Noi nu putem sa lasam aceasta mineriada intelectuala nesanctionata. Neimplicarea este acum sinucigasa pentru ca, s-a vazut limpede, capacitatea lor de a se coaliza si de a bloca orice evolutie senina catre viitor este imensa. Solutia este una singura: lupta necrutoare cu mediocritatea si cei care o poarta in vene. Pentru asta puteti conta pe mine. Mi-ar placea sa stiu ca pot conta si eu pe voi. Pentru ca miza nu este Funeriu, Croitoru sau Basescu. Miza este decredibilizarea unei intregi generatii si o data cu ea caderea unei cortine de plumb asupra Romaniei.

Asadar, ARE YOU READY?

Acest articol a apărut pentru scurt timp pe blogul lui Daniel Funeriu şi a dispărut la fel de repede. Readerul Google însă are ţinere de minte. Public aici acest mesaj al dlui Funeriu pentru că îi dau dreptate: miza nu este Funeriu, Croitoru sau Băsescu, ci lupta cu mediocritatea. Din păcate pentru Daniel Funeriu, nu cred că şefii lui sunt de aceeaşi părere. Vezi cazul Elena Udrea. Dar dacă îşi menţine îndemnul său de alăturare în lupta contra mediocrităţii, eu îi sunt alături. Sincer.

Responsabilitatea socială a întreprinderilor - ce se vede la televizor

2009-10-06T23:17:00.004+02:00

Reclamele de la televizor spun foarte mult despre un popor. De exemplu, în unele ţări (în special în sudul Europei), reclamele la produsele alimentare prezintă un context familial, unde toată lumea împarte ce are mai bun; în alte ţări (cum ar fi Franţa) mama mănâncă pe ascuns iaurtul cumpărat pentru copilul ei.

Reclamele din România spun, şi ele, foarte mult despre mentalităţile poporului român, mentalităţi exploatate comercial de comercianţi. De exemplu, eu nu am văzut nicăieri atât de multe reclame la produse diuretice sau de stimulare a digestiei cum vezi în România, în special în perioada sărbătorilor. Nimeni nu te îmbie la cumpătare, ci la lăcomie, lăudând proprietatea unor pilule de a scurta unul din rarele momente de (dureroasă) concentrare la români. Este, cu adevărat, o mentalitate de tot rahatul.

Astfel de reclame nu apar de la sine, ele sunt produse de nişte specialişti pe baza unor studii şi a unor caiete de sarcini. Studiul spune care este segmentul ţintă şi ce valori stimează el, iar caietul de sarcini spune ce mesaj trebuie să transmită spotul şi cui. Realizatorul spotului aplică mesajul pe acel sistem de valori pentru a atinge segmentul de piaţă dorit. Până aici e simplu.

Problema apare atunci când unele întreprinderi declară că îşi asumă responsabilitatea pe plan social şi întreprind diverse măsuri prin care să contribuie la îmbunătăţirea societăţii în care activează şi care îi asigură baza de clienţi. De exemplu, aici, Cosmote arată cu ce contribuie efectiv în scopul ameliorării condiţiilor de viaţă din societatea românească.

Apoi deschidem televizorul şi vedem un spot în care un tânăr domn, un pepelar (un fel de Pepe wanabie), se pregăteşte în genunchi să ceară mâna unei piţipoance de soi, dintr-aia cu aur veritabil pe ea. Dintr-o dată, îi sună telefonul şi află că a câştigat jdemii de euroi... Ştirea îl face să renunţe la atitudinea umilă şi, cu un aer impertinent, să îi spună fetei „Ia cere-mă tu!”. Filmuleţul nu este încă disponibil pe net, sau nu l-am găsit eu.

Practic, se arată că valoarea supremă a tipului de client căutat este banul, mai presus de căsătorie, de respect, de iubire. Poate unii au râs, poate alţii au schiţat un zâmbet amar. Cu siguranţă însă că mulţi pepelari s-au ideintificat cu personajul din reclamă şi şi-au cumpărat produsul respectiv - o cartela reîncărcabilă care promite o tragere la sorţi.

O altă societate comercială care comunică foarte des prin reclame este Petrom. De data asta, nici măcar nu e vorba de reclame la produsele sau serviciile sale, ci o comunicare pe marginea unor principii şi valori din păcate uitate de o mare parte a populaţiei. Iată şi reclamele:

Justiţia română, condamnată în lipsă

2009-09-04T07:38:00.003+02:00

Având în vedere că un email scris de mine pe o listă de discuţii cu acces restrâns a ajuns ciuntit şi deformat în presă, îl voi publica aici în întregime pentru a evita orice confuzie ulterioară. Referinţa la articolul apărut în presă este făcută la finalul textului. Din fericire, respectivul ziar are un tiraj de tot râsul, probabil datorită calităţii angajaţilor. Iată textul:

Privesc de câteva zile scandalul revoltei "puterii" judecătoreşti. Mi-a plăcut foarte mult chestiunea ridicata de Liviu: oare acest protest va influenta cu ceva mersul economiei româneşti? Sau va arata "pe deplin" inutilitatea acesteia?

Guvernul invocă lipsa banilor din cauză de "criza" ca să taie salariile în sectorul public. În sectorul privat s-au tăiat singure. Judecătorii invoca, vorba lui Costel, un statut financiar similar puterii executive *centrale*, deşi ecourile unei hotărâri judecătoreşti de la Judecătoria Răducăneni jud. Iaşi nu ajung mai departe de livezile de cireşi unde culegeam eu cu spor ca sa strâng bani de ceas intr-o vacanta de vara :) Pentru că, "în fapt", aşa e sistemul, sistem unde, nu-i aşa, judecătorii sunt o putere.

Să o luam "metodic". De unde vine criza? Cine a urmărit presa internaţională a putut înţelege fenomenul: evoluţia mecanismelor financiare la nivel internaţional a făcut ca ORICE sa poată fi transformat în bani. Inclusiv pierderile. Printr-un mecanism numit, în Franţa, "titrisation", orice tip de creanţă era transformată într-un titlu care putea fi tranzacţionat pe piaţa de obligaţiuni. Complexitatea acestui mecanism financiar a făcut ca "investitorii" care cumpărau astfel de titluri să nu mai ştie pe ce bază au fost create, deci să nu ştie ce riscuri îşi asumă. În momentul prăbuşirii bulei imobiliare în State (care creştea pe principiul: noi oricum îţi dăm credit pentru că, indiferent daca tu plăteşti sau nu, valoarea casei oricum va creşte si noi vom avea de unde să ne recuperăm banii), lumea a început să îşi dea seama că titlurile de valoare pe care le deţineau încep să se topească, să îşi piardă din valoare. Problema era însa alta: nimeni nu ştia CU CÂT se diminua valoarea acestui patrimoniu, întrucât nu se mai ştia ce creanţe intraseră în alcătuirea lor şi totul se întâmpla foarte repede. Gravitatea fenomenului a fost generată de faptul că multe bănci au decis să includă în capitalul lor social astfel de titluri, or capacitatea unei bănci de a acorda împrumuturi este direct proporţională cu valoarea capitalului social şi a activelor cu care îşi garantează supravieţuirea în caz de nerambursare. Or în situaţia actuală, băncile nici măcar nu mai ştiau la cât se ridică propriul patrimoniu, capital social inclus (fără a mai vorbi de valoarea garanţiilor, de exemplu). Asta a dus la stoparea creditării şi la blocajul financiar care a determinat falimente si alte probleme.

În prezent, pagubele provocate de instrumentele de investiţie toxice sunt clare şi toata lumea ştie de la ce bază porneşte. Băncile care nu au putut supravieţui s-au închis sau au fost ajutate de state şamd. De aceea se întrevede o repornire a economiei. Justiţia şi-a adus contribuţia la asanarea economiei prin procese rapide şi decizii echitabile (adică la acelaşi tip de litigiu, acelaşi tip de soluţie).

Ce legătură are acest fenomen cu România? Singura legătură este bula imobiliară, care s-a prăbuşit şi la noi ca şi în celelalte ţări. Această prăbuşire a dus la reevaluarea garanţiilor luate de bănci pentru credite şi la blocajul creditării pentru că nimeni nu mai ştie cât mai valorează o garanţie în astfel de condiţii. Firmele au avut de suferit din cauza lipsei creditării, şi de aici mai puţine venituri la stat. În momentul de faţă, creditarea ar putea reporni, dar nu prea mai ai cu cine: cele câteva firme care fac cu adevărat afaceri nu au pondere atât de mare la bugetul statului pe cât avea sectorul imobiliar înainte de criză, de aici falsa impresie înainte că "economia duduie" şi că, de fapt, am avea vreo economie în afară de importuri şi comerţ în general. De aici, mai putini bani la buget, bani care, după cum vedeţi, sunt şi foarte bine drămuiţi: avem, de exemplu, un minister al turismului, deşi în Franţa, de exemplu, nu există decât un secretar de stat care, printre altele, se ocupă şi de turism... şi ce turism este în Franţa raportat la Ro...
Acum, trăim pe credit. Internaţional. Până la alegeri. După, aceste credite vor trebui rambursate. Este foarte probabil să se repete scenariul din 1997, când preţul dolarului s-a dublat în urma dezastrului lăsat de guvernul PDSR înainte de alegeri. Ce-i de făcut?

O modalitate foarte eficientă de a stimula activitatea economică în astfel de condiţii este prezenţa (sau realizarea) unei infrastructuri care să uşureze activitatea de investiţii.

Şi aici ajungem la o foarte gravă cauză a situaţiei actuale.

Infrastructura din România este la pământ. Faceţi un calcul simplu: adunaţi bugetele ministerului transporturilor în cei 20 de ani care s-au scurs de la loviluţie. Trageţi linie şi vedeţi ce s-a construit de banii ăştia: câţi km de autostradă (eu ştiu de vreo 4 pe durata guv. Tăriceanu), câte aeroporturi (dar atenţie, vorbesc de banii de la bugetul central nu de cei ai CJ), câte porturi, câţi km de cale ferată. Intuiţi probabil răspunsul: vreo zero. Azi trenul face mai mult decât pe vremea împuşcatului între Iaşi şi Bucureşti. Probabil din cauză că s-a construit ceva cale de rulare şi e distanţa mai lungă... Pe de altă parte, vedeţi ce profituri înregistrează firmele de infrastructură şi ce se vede în urma lor (câte un Bugatti, vile, dar zero infrastructură). Văzând aceste rezultate, veţi avea dimensiunea furtului instituţionalizat. Veţi vedea de ce în ţări civilizate marile averi se clădesc în câteva generaţii, iar la noi doar în ultimii ani. La noi însă, statul de drept cu sporuri şi aroganţă îţi spune că eşti prost, că albul e negru şi negrul e alb. Şi nimeni nu e vinovat de nimic, toţi sunt nişte feţi frumoşi, de la Iliescu şi până la primarii superbogaţi din comunele sărăcite de corupţie.

Unde a fost JUSTIŢIA în tot acest timp? De ce crede JUSTIŢIA că merită statutul de PUTERE ÎN STAT? A luptat prin ceva ca să şi-l câştige? Se văd pe undeva victimele luptei între JUSTIŢIE şi EXECUTIV, de exemplu? Vreun corupt condamnat? Până una-alta, cele mai rapide procese au fost cele de recuperare a sporurilor. Deci se poate. Dar pentru omul de rând, care este victima ZI DE ZI a furtului instituţionalizat, ce a făcut JUSTIŢIA? Ştie JUSTIŢIA română că în România mor în accidente rutiere cam 60% din câţi mor în Franţa, deşi ei au o populaţie triplă şi de muulte ori mai mulţi km de drumuri şi mai multe maşini? Ştie Justiţia că aceşti morţi sunt atât de mulţi din cauza lipsei infrastructurii? Adică aia plătită dar inexistentă. Adică furată. Ştie JUSTIŢIA câţi oameni mor cu zile în spitale din cauza furtului instituţionalizat şi a sistemului şpăgar din sectorul sanitar? Ce a făcut JUSTIŢIA faţă de oamenii "obişnuiţi" ca să merite un statut superior acestora şi bani mai mulţi?

Va spun eu ce a făcut: şi-a furat singură căciula. Acum a "constatat" lipsa căciulii şi caută hoţul.

Degeaba arată cu degetul spre "clasa politică". Aia nu e politică. Politica presupune să ai grijă de "treburile cetăţii", nu de propriul buzunar. Politica presupune partide care să se confrunte în abordări diferite ale aceleiaşi probleme (mai liberale, mai sociale etc.) astfel încât oamenii să poată vota, şi nu găşti care să alterneze la ciolan în dispreţul celor la a căror bunăstare ar trebui sa vegheze. Cu o astfel de "clasă politică", singura speranţă raţională a omului de rând este JUSTIŢIA, care însa nu răspunde la apelul disperat.

Rămaşi singuri pe tarla, "politicienii" taie de unde pot ca să le rămână lor. Asta e criza în România: nu mai este de furat, şi trebuie tăiat de undeva. Iar justiţia este şi ea, cum a fost şi până acum, în aceeaşi oală cu "ceilalţi".

Păcat de naivii care au intrat în sistemul judiciar cu vise de justiţie. Cred că ei sunt acum singura speranţă. Cât despre ceilalţi... Îmi spunea cândva un amic procuror : ce pot să fac? să mă piş împotriva vântului? Am văzut magistraţi serioşi, oameni care pun suflet şi cedează psihic din cauza presiunii. Am văzut şi magistraţi care cumpărau parfumuri "de la hoţi" în propriul birou sau care se mândreau cu asta. Am văzut magistraţi care munceau pe brânci şi citeau presă juridică străină şi magistraţi care erau plecaţi la coafor în timpul programului, am văzut magistraţi vorbind cu avocaţi (dintr-aia vechi, cu experienţă, căutaţi de clienţi tocmai pentru "experienţa" lor) despre procese şi compoziţia completelor, pe vremea când nu se trăgea la sorţi. Şi am văzut cum cu o ciocolată pe lună la arhivă eşti luat primul la dosare în dauna justiţiabilului care a făcut zeci de km şi care îşi aşteaptă rândul....

Asta este PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ în toată splendoarea ei. Acum cere rejudecare şi ameninţă cu greva foamei în faţa instanţelor guvernului. Poate se trezeşte coana justiţica. Ar fi cazul.

Văd acum în emailul dlui [judecător]: "Nu cerem nimic altceva decât: păstraţi puterile echilibrate (eventul coborând secretarul de stat la 3,60 cât se propune pentru judecătorul de judecătorie)". Domnule [judecător], cu tot respectul, atunci când eşti (sau te consideri) egal cu o altă putere, nu îi ceri sa păstreze echilibrul, ci contrabalansezi. Spre exemplu, primenind executivul ca să fure mai puţin şi "sa se dea ca să ajungă la toţi, până în fund la domnu' ". Americanii i-au zis "checks and balances", înfierând conceptul de "separaţia puterilor".

Şi acum articolul din Curierul Naţional. Este pblicat şi în varianta tipărită din 4 septembrie 2009. Comentariul îmi aparţine.

Azi am avut vizita medicală anuală şi, cu ocazia asta, am aflat cu oarece haz, că sufăr de Multiple Personality Disorder (MPD). Iată şi de ce: http://www.curierulnational.ro/Opinii/2009-09-04/
Potrivit acestui text, procurorii şi judecătorii comentează despre criză şi proteste şi consecinţele acestora. Urmează citat din emailul meu. Apoi, sursa citată (recte moa) explică de unde vine criza. "Pe de altă parte, alţi magistraţi se întreabă, retoric, ce legătură are acest fenomen cu România.", continua textul din ziar. Şi dă-i cu citat din emailul meu. Apoi se "fură căciula" în alt citat, unde "se întreabă şi îşi răspunde un alt magistrat". În continuare, "magistraţii spun", apoi "notează un procuror", apoi este citată "concluzia unora", "completează un coleg" şi "comentează un alt coleg magistrat", toate fiind, de fapt, citate din emailul meu. Textul mai cuprinde, însă, şi un citat care ar aparţine unei judecătoare, deşi după melanjul de mai sus nu mai ştii ce sa crezi.

Expresia «hecks and balances» este, totuşi, o contribuţie originală a autorului, care nu se semnează. What the heck!

PS. Articolul a fost şters din versiunea online a ziarului în după-amiaza publicării. Voi reveni cu un screen print, şi mai târziu poate chiar cu o fotografie a versiunii tipărite.

PS2. Articolul a reapărut la adresa http://www.curierulnational.ro/Opinii/2009-09-04/Doamna+oarba+este+in+greva
Comentariile au fost şterse iar, în ceea ce priveşte conţinutul, textul pare uşor modificat, dar nu în chestiunile esenţiale. Cea mai importantă modificare este numele autorului: Mediafax.

Navigare. Conjugarea verbului?

2009-08-30T07:59:00.003+02:00

Nevoit să mă trezesc foarte de dimineaţă, am avut timp să văd diverse ştiri şi emisiuni în reluare. Câteva chestii interesante:

Primarul Mazăre se dă în bărci de Formula 1. Nu oricum, ci în întrecere cu un elicopter (ştirile Antenei 3). Adică are ambiţia să prindă avioane.

Tot de la Antena 3: un „reporter la faţa locului” vorbea despre nu ştiu ce festival medieval unde „va fi prezent nimeni altul decât folchistul maramureşean Ducu Bertzi”. Se cunoaşte că lipsesc de multă vreme, nu ştiam că între timp au plecat toţi ceilalţi şi a rămas singura vedetă.

Un dobitoc cunoscut drept "cel mai mare imitator al lui Michael Jackson" declară, cu ocazia împlinii a 51 de ani de la naşterea artistului, că este la a doua generaţie de fani MJ, iar dacă va avea un fiu îl va numi cu siguranţă Michael şi îl va face un alt mare imitator MJ... cred că serviciile sociale au intrat deja în alertă.

În reluare pe Antena 3, la emisiunea Yacht Life, a fost invitată Ileana Pescariu. Las la o parte orice comentariu legat de fiţele dâmboviţene ale doamnei, un succes recunoscut în meseria dumneaei (o adevărată capacitate, dacă observăm ascensiunea rapidă), dar mă voi lega de prestaţia ei în emisiune. Pentru context, emisiunea este foarte interesantă, mai ales pentru cine visează să cutreiere mările sau măcar să viziteze diverse staţiuni mai deosebite, şi are câteodată invitaţi serioşi, gen Maia Morgenstern... A povestit şi doamna Pescariu ceva interesant: cum a călătorit dumneaei în insulele Canare (parcă) cu un vapor de croazieră cu 14 punţi, supermarcheturi... şi cum vedea în fiecare dimineaţă un alt port. Crezând că poate concura limbajul marinăresc al skipperului cu ceva „terminologie” din jargonul publicitar, unde doamna este specialistă, bagă un cuvânt în engleză şi două abrevieri. Zaharescu, unul dintre prezentatorii emisiunii, o întreabă la final, când invitata era la timonă: „Navigare? Cum e?” Diva răspunde: „Conjugarea verbului?”. Eu unul nu prea mi-aş lăsa banii de publicitate pe mâna doamnei. Sau mai ştii? poate doamna gândeşte în italiană...

Joc de glezne în capitala culturii... arheologice

2009-08-05T17:26:00.006+02:00

Acum vreo săptămână, oraşul Iaşi a fosst zguduit din Themeli. Primarul Nichita a aplecat urechea la necazurile tătărăşenilor!

Aflat în vizită de lucru pe unul din ~~ruinele~~ şantierele din oraş, domnul primar a îmbrăcat încă o dată tricoul populismului şi a făcut un gest măreţ pentru oraş: şi-a pus mâinile în cap.

Până se va mai scărpina primarele nostru întru găsirea soluţiei salvatoare, eu zic să faceţi ce face primarul, nu ce spune dumnealui.

Respectiv, dacă aveţi bani, să vă luaţi şi voi, din banii voştri, o maşină cu televizor, care să vă ocupe timpul pierdut în ambuteiaje, aşa cum a făcut şi domnul Nichita, dar din banii voştri.

În cazul (cel mai probabil) în care nu aveţi aceşti bani (pentru că, printre altele, i-aţi dat pe taxe), nu vă mai rămâne decât înghiţitul în sec în loc de exprimarea unui protest coerent şi activitatea fizică în locul mersului cu maşina. Deci ciocul mic şi joc de glezne. Hai POLI!

PS: imaginea este rezultatul unui colaj din cel puţin şapte surse, cea mai importantă fiind de aici.

Tutorial: Cum să obţii gratis camera video cumpărată de tine cu trei luni înainte, în zece paşi simpli. Stricată.

2009-07-25T22:09:00.012+02:00

În comparaţie cu România, Belgia este o ţară normală din multe puncte de vedere. Există, însă, nişte aspecte care lasă de dorit inclusiv în comparaţie cu România (de exemplu, serviciile de internet) sau care pot fi de-a dreptul comice (asta după ce ţi-au trecut nervii).

Am observat că în Belgia lumea este, în general, foarte relaxată. Atât de relaxată încât, de multe ori, atunci când apelezi la serviciul unei firme sau (mai ales) la un serviciu public trebuie să te consideri norocos că eşti băgat în seamă. Oricum, aici expresia „te faci că plouă” e superfluă, aici este un singur anotimp - cel ploios.

Aş putea să scriu o antologie de întâplări doar din povestirile celorlalţi români trăitori în zonă... Pentru încăzire, iată povestea cu coletul, urmată de cea mai recentă - şi cea mai tare - „aventură” personală.

Bănuiesc că aţi trimis un colet, măcar o dată în viaţă. Ştiţi, astfel, că nu e nicio mare filozofie: scrii pe carton cine e destinatarul, cine e expeditorul, completezi un formular, plăteşti nişte bani şi îi urezi drum bun. Asa a făcut şi o bună prietenă, încrezându-se că simpla îndeplinire a formalităţilor cerute este necesară şi suficientă pentru ca rezultatul dorit să fie obţinut. Peste două zile se trezeşte cu poştaşul la uşă: „Aveţi un colet!” „A, da? de la cine? Aaaa, ia te uită, ce repede au răspuns (mamă ce repede se mişcă ăştia, pour une fois!)”. Când se uită mai bine, vede că are în braţe exact coletul pe care îl trimisese. Se uită nedumerită la poştaş şi îl întreabă dacă este vorba de o returnare a coletului, şi dacă da, pentru ce motiv... Poştaşul face ochii mari, se scarpină sub şapcă şi zice cu jumătate de glas: „aaaa, acum înţeleg, deci dumneavoastră sunteţi expeditorul....”

În ce mă priveşte, cea mai trăsnită întâmplare pe care mi-a fost dat să o trăiesc şi prin care am pierdut peste o lună în aşteptarea reparării unei camere video s-a terminat cu un soi de happy-end...

În primăvară, înainte de obişnuita de acum excursie de Paşti în România, decid să cumpăr o cameră video care să imortalizeze la comandă trăznăile fetei mele mult-iubite, întrucât vechea Samsung VP-D351 era total inutilă la lumina becului în apartament, iar afară trebuia să te rogi de ea să păstreze focusul. În rest, era foarte bună :)

Mare fan Canon pe partea de optică şi senzori CMOS, mă uit să văd ce au băieţii în ofertă şi foarte mă bucur când văd că tocmai au scos noi produse, ceea ce a dus la reducerea semnificativă a preţurilor generaţiei anterioare. Astfel, Canon HF11 ajunge de la 1200 la 800 euro, preţ la care se vindea şi succesorul acesteia, HF20. Apăruse şi un nou model la 1200 de euro, HF S10. Mă orientez repede pe www.camcorderinfo.com şi văd că HF20 ia bătaie la capitolul sensibilitate în lumină slabă de la predecesoarea sa, HF11, în ciuda noii generaţii de procesor şi a unei rezoluţii mărite. Mă decid uşor, iau HF11. Am fost foarte mulţumit de ea. Dacă vrea cineva o relatare detaliată a experienţei cu HF11, să îmi lase un comentariu...

La vreo două luni, apare o defecţiune: obturatorul care acoperă obiectivul când camera e stinsă refuză să se mai închidă. Sun la firma de la care am cumpărat camera să invoc garanţia. Firma este în Olanda, aşa că îmi trimit tot soiul de formulare în olandeză... Eu le completez în engleză, oricum, la ei cam toată lumea ştie şi engleză. Firma a reacţionat foarte promt şi foarte profesionist: au trimis ei o firmă de curierat la mine la birou ca să ridice coletul, şi s-au ocupat de toate formalităţile necesare.

La câteva zile după ce am predat coletul, găsesc în cutia poştală un aviz care arăta că firma de curierat a trecut pentru a îmi lăsa un colet dar că nu m-a găsit acasă. Imediat mi-am zis şi eu: „ia te uită ce repede se mişcă aştia, dom'le, mi-au şi trimis un cameră video în schimb!” Da' de unde! Ei veniseră încă o dată să ridice coletul! Am păţit ca în bancul cu tipul care câştigă o maşină şi, când se duce să o revendice, află că de fapt nu era o maşină, ci o bicicletă, şi nu trebuie să o ia, ci să o dea!

I se explică omului că acel colet a fost deja expediat şi îşi vede de drum. Peste încă o săptămână mă trezesc la birou cu altul, care vroia şi el să ridice coletul! Mamă, da' ce căutare are coletul ăsta al meu! Văzând că nu e de glumă cu băieţii aştia, sun repede la firmă să văd dacă au primit coletul expediat, deja, de vreo două săptămâni. Foarte amabil, interlocutorul meu nu poate să îmi confirme primirea... Sun la firma de transport, ei îmi confirmă că a fost expediat spre Olanda, dar mai multe nu ştiu nici ei... În fine, după alte câteva telefoane, primesc un email de la comerciantul meu care îmi confirmă pierderea coletului şi mă roagă să compeltez un formular pentru a se invoca asigurarea. Completez, trimit, şi mai trece vreo săptămână.

Sun din nou la firmă să văd ce trebuie să fac în continuare şi cam cât timp trebuie să treacă pentru a primi altceva în schimb. Mi se răspunde pe un ton foarte natural că, între timp, coletul a fost primit, camera video este la reparat şi o voi primi în maximum două săptămâni! Bine, dar asigurarea, emailul de confirmare a pierderii coletului.... Nimic, coletul a fost primit şi basta!

Sun la firma de transport: „aveţi vreo semnătură de confirmare de primire pentru coletul nr. xxxxx?” „Nu, domnu', la noi e înregistrat ca pierdut şi veţi primi contravaloarea, contactaţi comerciantul!” Contactez comerciantul: „Nu, domnu', la noi coletul a fost primit, camera video e la reparat, staţi dumneavoastră frumos că o să vină!”.

Nu mai aveam ce face. Acum stăteam frumos.

Şi cum stăteam eu aşa frumos, numai ce vine un email de la comerciant care zice aşa: „vă confirmăm pierderea coletului, vă rugăm să vă alegeţi un alt produs pentru valoarea respectivă din gama noastră de produse”. Răsuflu uşurat: oricând preferi un lucru nou unuia reparat. Problemă: Canon nu mai fabrica modelul HF11, şi dacă vroiam să rămân în acelaşi concept la aceeaşi valoare ar fi trebuit să aleg HF20, pe care o respinsesem de la bun început... Iar HF S10 era prea scumpă... Să aleg o altă marcă? Şi ce fac atunci cu toate accesoriile deja cumpărate pentru HF11 (baterii, în special)? Îi scriu comerciantului dilemele mele şi el îmi propune o reducere de 40 de euro la modelul HF S10... Oricum e mai bine decât nimic, îmi zic, şi fac viramentul pentru diferenţa de preţ dintre HF11 şi HF S10, cu reducerea obţinută.

Sună telefonul. Nevastă-mea: „Ai primit un colet cu o cameră video, zice că e reparată.” Seara când am ajuns acasă aveam să văd că era mai stricată decât o trimisesem. Stricată, dar gratis!

Interviu

2009-07-22T23:27:00.001+02:00

Cine are noroc are

2009-07-09T19:32:00.003+02:00

Cine n-are, are asigurare, zice o reclamă la TV. Vorbesc de asigurarea de răspundere civilă auto, şi mă întreb cum se face că asiguratorii au pus carul înaintea boilor în materie de reglementări.

Sectorul asigurărilor auto este pe marginea prăpastiei din punct de vedere financiar. Mie mi-a spus-o un prieten care lucrează în domeniu, dar nu e nevoie decât de puţină atenţie ca să îţi dai seama şi singur de acest fapt, asiguratorii anunţând creşteri semnificative ale preţului poliţelor. Cauza este creşterea constantă a valorii parcului auto şi a cuantumului despăgubirilor acordate de instanţe în cazul persoanelor vătămate. Este de aşteptat ca poliţele de asigurare auto să coste şi în România între câteva sute de euro (doar RCA) pe an pentru o maşină ieftinuţă condusă de un şofer experimentat şi câteva mii de euro (CASCO) pentru o maşină care sare de 20,000 de euro condusă de un începător.

Până atunci însă, s-a deschis larg poarta fraudelor în domeniul asigurărilor. Nu mai este nevoie de prezenţa „agentului constatator” sau cum se mai cheamă organul care întocmeşte procesul verbal de amnedă în caz de coliziune lejeră între două autovehicule. Prin urmare, mica înţelegere devine foarte utilă nu numai în evitarea amenzilor pentru neacordare de prioritate, de exemplu, dar şi pentru a încasa în mod nejustificat banii firmelor de asigurări pentru accidente care, în mod normal, nu sunt acoperite de contractul de asigurare.

Principiul de funcţionare a fraudei este foarte simplu: am izbit maşina în gard, sau în stâlp, sau am găsit-o zgâriată şi nu am asigurare CASCO. În acest caz, vorbesc cu un amic, declarăm împreună că am avut un acroşaj şi mergem la firma de asigurări să obţinem reparaţia. Eventual îi dăm şi maşinii amicului un şut ca să pară totul mai credibil...

Nu credeţi în acest scenariu? Citiţi aici despre numărul impresionant de „formulare de constat” depuse după intrarea în vigoare a constatării amiabile a accidentelor uşoare.

De ce funcţionează acest sistem? Pentru ca pe amic nu îl doare gura să spună că „ne-am pupat”, asigurarea plăteşte şi toată lumea e fericită. Dacă sistemul bonus-malus ar fi fost deja pus în aplicare, se evita o astfel de situaţie, întrucât amicul s-ar fi văzut imediat cu un coeficient de malus mai mare, deci cu o poliţă de asigurare mia scumpă, şi se evita astfel frauda la sistemul de asigurări.

Să nu faceţi ce face poliţistul

2009-06-15T00:54:00.003+02:00

Ştiţi cum devine poliţistul cel mai şmecher din parcare? Parchează de-a curmezişul la intrare şi nu mai intră nimeni. Să vedeţi cum vine treaba.

Nimic nou în articolul din Ziarul de Iaşi despre cum parchează poliţiştii pe trecerea de pietoni. Fiecare dintre noi s-a confruntat cel puţin o dată cu nesimţirea organului, şi de obicei în situaţii mult mai seriose decât o simplă parcare pe trecerea de pietoni. Mie mi-a fost suficientă o vacanţă de citeva săptămâni în Iaşi ca să vă că vechile metehne nu au dispărut - mă întreb atunci cum reacţionează locuitorul de fiecare zi al cestei minunate ţări, populate de o specie rară de oameni ai legii: cei anchetaţi cu zecile pentru corupţie în multe oraşe din ţară!

De câte ori aţi văzut „organul” la volan cu telefonul la ureche hăhăind cu gura până la urechi în timp ce cu măiestrie mânuia comenzile maşinii cu cealaltă mână? Asta aşa, de paregzample.

Întâmplător, cu ocazia vacanţei pomenite mai sus, a trebuit să îmi schimb permisul de conducere. Expirase. Am avut astfel „şansa” unui contact nemijlcit cu organul, în mediul lui natural.

Înainte însă, mă duc la CEC să plătesc taxa. Ajung în faţa ghişeului şi mă uit la cucoana care îşi făcea de treabă printre trei hârtii, aşteptând să mă bage în seama. Trece vreo junătate de minut, după care, fără să îşi ridice ochii din hârţoage, scuipă un „Spuneţi, domnu'...”. Alt românism: pe geam erau afişate două golănii: una în care se anunţa că CEC Bank îşi arogă deptul de a modifica condiţiile generale de afaceri după bunul plac (deşi acum ar trebui să existe şi reglementări specifice care interzic asta, nu doar vechiul şi bunul Cod civil) şi una în care pensionarii erau invitaţi să îşi facă un card Visa la CEC ca să poată beneficia, chipurile, de o descoperire de cont (overdraft pentru cine nu cunoaşte limba română), un adevărat avantaj. Cea din urmă golănie constă în faptul că, în Occident, cea mai mare parte a persoanelor intrate în incapacitate de plată este formată din păturile vulnerabile care, prin lăcomia băncilor, au avut acces la desoperiri de cont cu dobânzi ucigătoare - prin urmare, CEC Bank (şi nu e singura, îmi închipui) îi duce în mod deliberat pe pensionari într-o situaţie fără ieşire.

La poliţie, lucrurile sunt simple. Coadă scurtă, se merge repede, ajung în biroul de la preschimbări permise auto. „Documentele!”, zice cucoana. Îi înmânez permisul actual, chitanţa de la CEC şi buletinul.

„Ce-i asta? Fişa titularului! Unde este fişa titularului?”

„Care... fişă a titularului?”

„Domnu, mergeţi frumos la xeroxul de peste drum, vă completaţi fişa, şi apoi reveniţi.”

Xeroxul de peste drum aşadar. Acum observ mai multe buticuri care înfloriseră pe bd Primăverii în ultimul timp... Merg, mi se face o fotografie şi o domnişoară drăguţă completează o fişă cu datele mele personale pe care o semnez într-un chenar special. 25 de lei toată distracţia.

Revin la cucoana de la Poliţie, îi dau şi fişa şi cucoana începe să introducă datele din fişă în calculator. Îmi face şi ea o fotografie, apoi semnez pe un dispozitiv special pentru înregistrarea electronică a semnăturilor. Practic, toate informaţiile de pe fişa de 25 de lei au fost introduse încă o dată de cucoana poliţistă în calculator. De ce a trebuit să cheltui încă 25 de lei?

După ce termină ce avea de făcut, cucoana îmi spune repezit că trebuie să revin peste trei ore să îmi ridic dovada de circulaţie, permisul meu vechi rămânând la dosar. „Deci eu nu mai pot circula timp de trei ore?” întreb cu o oarece uimire în glas. „Cum să nu puteţi circula?” mă priveşte sever pe sub sprâncene cucoana, „le spuneţi că permisul este la mine!” Bun cucoană, să trăiţi!

Peste vreo săptămână şi ceva revin la Poliţia rutieră să îmi ridic noul permis. De pe bulevard, am observat că rămăseseră locuri libere în parcarea din faţa Poliţiei, aşa că virez stânga ca să intru în parcare. Un taximetrist bloca intrarea, se dă uşor la o parte şi dau să intru. Când colo, o maşină cu numere de leasing bloca intrarea în parcare, fiind oprită în sens invers chiar la intrare. Un tip tocmai se dădea jos din maşină cu un set de numere roşii sub braţ. Îl claxonez, şi el îmi arată numerele roşii (adică să înţeleg că el e poliţist) şi apoi intrarea în Poliţie, adică unde mergea el. Îl claxonez încă o dată şi el repetă răstit aceleaşi gesturi. Adică ce, n-ai înţeles? Stai boule de contribuabil şi aşteaptă până mă întorc eu să eliberez intrarea în parcare.

Aştept şi fierb. Vine dobitocul. Îl fixez cu privirea, dar el se uită în altă parte. Se suie la volan, altcineva se urcă în dreapta şi şoferul porneşte. De bine ce parcase, nu mai putea întoarce maşina să o ia spre ieşirea din parcare, trebuia să iasă pe la intrare. Adică pe unde eram eu. Îmi face semn să ma mişc, eu îi fac semn să o ia pe la ieşire. Tipul din dreapta se dă jos şi strigă la mine să mă dau la o parte, la care eu îi răspund foarte calm că, având în vedere că erau locuri libere în parcare, trebuia să parcheze acolo şi nu să blocheze intrarea. Dialogul care a urmat este tipic pentru mentalitatea de jmeker de Bahlui:

„De ce aţi blocat parcarea când sunt locuri libere în parcare?”

„Eu lucrez la Poliţie.” zice sigur pe el melteanul.

„Şi eu.”

Tipul se pişă pe el şi ia o figură semi-umilă, semi-dobitoacă: „Păi nu, că noi aveam nişte treabă, am avut nişte numere de dus...”

„Dom'le, pe mine nu mă interesează, mie nu îmi blochezi intrarea în parcare atunci cînd sunt atâtea locuri libere, e limpede?”

„Vă rog eu, daţi puţin cu spatele ca să putem ieşi acum şi noi...”

Şi dus a fost. Uite aşa a rămas poliţistul cel mai şmecher din parcarea goală.

Despre permisul de conducere ce să mai zic: măcar cel vechi era bilingv, acum pentru asta nou trebuie să cheltui bani pe traduceri. Că aşa e statul la români: în loc să uşureze viaţa cetăţenilor, mai găseşte o soluţie să îi pună la plată. Şi uite aşa o să ieşin noi din criză înaintea celorlalţi - stimulând fluxul de bani în economie!

Mergeţi la vot?

2009-06-04T00:51:00.000+02:00

Mergeţi la vot? Nu mergeţi la vot? De ce?

Dacă mergeţi la vot, înseamnă că aveţi cu cine vota. Este şi cazul meu. Adică ştiţi cel puţin o persoană care merită să ajungă în Parlamentul European şi puteţi să ignoraţi loazele împreună cu care apare pe lista respectivă. Felicitări!

Dacă nu mergeţi la vot, vă gândiţi probabil că tot aia e, că oricum tot ăia ies, şi orice ai vota nu poţi schimba nimic. A fost cazul la ultimele alegeri naţionale, când, spre exemplu, cei care au votat împotriva PSD-ului (deci automat şi împotriva PNL-ului) s-au trezit cu PSD la putere... Din fericire, un astfel de scenariu nu este posibil la europarlamentare: aici este destul de improbabil ca PSD, prin PSE, să facă vreo alianţă „împotriva naturii” cu „dreapta”, oricare ar fi ea...

Şi pentru că veni vorba de dreapta şi de stânga, este nevoie de o clarificare. Această distincţie a apărut la Revoluţia Franceză, când în Adunarea constituantă reformiştii s-au aşezat în partea stângă a hemiciclului, iar partizanii prerogativelor regelui în partea dreaptă. De atunci, reformiştii au fost întotdeauna consideraţi de stânga şi conservatorii de dreapta. Evoluţia istorică a conceptului a făcut ca cei de stânga să fie mai favorabili egalităţii în drepturi, toleranţei şi solidarităţii, în special faţă de cei vulnerabili. Extrema duce până la asigurarea egalităţii prn forţă. Dreapta presupune, în aceeaşi logică, o ierarhie a valorilor bazată, în special, pe meritul personal, deci are la bază valori precum munca, ordinea, loialitatea, tradiţia. Extrema presupune impunerea prin forţă a unei tradiţii şi eliminarea celor care nu se recunosc în ea.

Fireşte, aceste aprecieri sunt superficiale, dar scopul lor este de a face mai clar punctul meu de vedere.

Mă întreb: potrivit acestor criterii, care partid din România este de dreapta? Care ditre ele a pus preţ pe muncă, pe ordine, pe merit personal? S-a muncit ceva în ţara asta în sectorul public? Că de sectorul privat nu mi-e ruşine, dar se dezvoltă inegal şi frânat din lipsă de infrastructură. A ajuns cineva în demnităâi înalte pe merit în vreuna din legislaturi?

Pe de altă parte, care partid este de stânga? Unde a fost promovată egalitatea, solidaritatea faţă de cei vulnerabili? Cel mau mare partid declarat „de stânga” are în conducere cei mai bogaţi oameni din România, a căror avere nu s-a clădit nici din salariu, nici din brevete de invenţie, ci din „vânzări anterioare”. Cei vulnerabili nu au decât să aştepte ca cineva din conducerea acestui partid să se gândească la ei şi în alt context decât „dă-te la o parte din faţa gipului meu, măi sărăntocule care eşti!”

La ambele întrebări am în vedere fapte concrete, nu declaraţii de genul „noi suntem partid de centru-stânga” sau populisme ieftine de genul vanghelioaneor şi economatelor. A pus cineva la punct sistemul sanitar astfel încât cei vulnerabili să aibă acces rapid si ieftin la servicii medicale de calitate? Au trecut 20 de ani de la căderea lui Ceauşescu, ani în care s-au alocat bugete imense pentru infrastructură sau spitale. Ce se vede azi? Un rând de palate şi de maşini de lux?

Eu personal nu văd partide de dreapta sau de stânga în România. Partidele noastre nu au doctrină în sensul civilizat al cuvântului. Programele lor electorale sună în felul următor: „trebuie să obţinem o mai bună coeziune în domeniul X” şi alte non-sensuri dintr-astea. Doctrina lor este banul. De aceea trec politicienii aşa de uşor de la un partid la altul pe criteriul „cine dă mai mult”. Partidele noastre nu sunt decât nişte adunături de oportunişti, mulţi foşti potentaţi ai regimului comunist care au înţeles că aşa îşi vor menţine privilegiile.

Câteodată, însă, apare pe câte o listă de candidaţi, la întâmplare, printre sute de loaze care nu ştiu să lege trei vorbe corect româneşte, şi câte un candidat mai deosebit, care merită un vot conştient. A fost cazul lui Funeriu, actual europarlamentar dar care nu a mai încăput pe loc eligibil. Deh, nu produce. Săracul, era gata să renunţe la programele de cercetare pentru politică, doar că politica e curvă şi l-a trădat cu vreo hoaşcă bătrână şi hârşită în politică.

Un candidat deosebit este, acum, Monica Macovei, o persoană care impune respect în mediile occidentale. Pentru astfel de persoane, merită să mergi la vot. Încet, încet, se va mai schimba câte ceva în politica românească.

Invitaţie la tango pe asfalt. Fără întoarcere.

2009-05-30T23:57:00.006+02:00

Majoritatea ieşenilor au aflat deja despre cumplitul accident în care au murit doi tineri şi au fost răniţi alţi trei din cauza inconştienţei unui şofer. Totul s-a întâmplat în oraş, pe una din rarele porţiuni corect asfaltate din vechiul târg.

O astfel de dramă nu poate să nu te facă să te întrebi care sunt cauzele, şi dacă cineva ar fi putut lua nişte măsuri astfel încât să preîntâmpine aşa ceva. Un element este clar: şoferul nu avea suficientă experienţă. Lipsa de exeperienţă, însă, nu este suficientă ca să justifice mai mult de o aripă înfundată (În Belgia, şoferul începător are un permis provizoriu şi nu are voie să aibă pasageri decât maxim unul, şi acela trebuie să fie şofer cu experienţă; în plus, nu are voie să conducă noaptea şamd. - dar pentru a avea astfel de norme trebuie, totuşi, ca cineva să se preocupe). Consecinţele pe care le-am văzut acolo îşi au izvorul în surse mult mai profunde. Iată două elemente:

Acum ceva timp, în vacanţa mea de Paşti, venisem pentru cumpărături la Carrefour Felicia. Parcasem, luasem un cărucior, şi mă îndreptam către intrare. Deodată, dintre două rânduri de maşini parcate, iese repede un BMW negru, destul de vechi, cu patru puştani la bord care abia apucă să frâneze ca să nu mă ia pe sus. Şoferul îmi aruncă o privire agresivă şi dispreţuitoare, vedeţi voi, eram o piedică în calea maşinii sale. Ulterior, aveam să îi revăd în magazin, la raionul de beri, calculându-şi mărunţişul ca se le ajungă de câte o bere...

Venind spre ţară din Belgia, cu ocazia aceloraşi sărbători pascale, am străbătut diverse ţări, fiecare cu specificul ei în materie de norme rutiere. Cea mai interesantă experienţă a fost, evident, în Germania. Indicatorul rutier „sfârşitul tuturor restricţiilor”, pe care îl puteţi observa la intrarea în multe ţărim are, în Germania, o semnificaţie aparte. Am avut noroc şi de o zi liberă, deci fără camioane şi fără aglomeraţie. Este incredibilă senzaţia de securitate pe care o poţi avea rulând cu peste 200km/h, în deplină legalitate şi având pe fundal un peisaj superb. Dar cum toate lucrurile bune trebuie să aibă un sfârşit, am intrat şi în România. Cu toate că maşina mea nu face parte din categoria celor care s-ar putea lăsa impresionate de nişte dâmburi sau gropi, orice depăşire a vitezei de 100-110km/h îmi crea o stare de disconfort şi o senzaţie de insecuritate cum nu simţisem în Germania la viteze duble. Mai mult de 120 n-am putut. Cu toate acestea, eram constant depăşit de maşini mai puţin performante, mai puţin stabile, care goneau de ieşea praful din ele. La propriu. Am observat cum şoferii se lansau în depăşiri la limita supravieţuirii, în curbe fără vizibilitate sau în ciuda apropierii unei alte maşini din sens opus. În prima situaţie, eu i-am „apărut” unuia de după o curbă, el era aproape angajat în depăşire cu gura până la urechi vorbind la telefon; în al doilea caz, maşina din faţa mea a trebuit să frâneze ca să îi facă loc unui inconştient care depăşea un camion şi care se speriase atât de tare încât pusese mâna la ochi!

Sincer vă spun că eu aşa ceva nu am văzut nicăieri. Nu mai vorbesc de cei ce se „lipesc” în spatele tău sperând într-o depăşire, deşi de multe ori nu îi ajută nici maşina şi nici condiţiile de drum, dar stau acolo fără vizibilitate, doar doar s-or buşi la o frână bruscă...

Nonşalanţa şi inconştienţa vecine cu prostia fac în continuare victime. În România se moare pe capete. Statistic, numărul de capete arată astfel: 3000 de morţi în 2008, în creştere faţă de 2007. Tendinţa pe 2009 pare să fie crescătoare (o estimare parţială de peste 50%). Şi asta cu toate că stăteam deja foarte prost în raport cu alte state europene...

După o lună de stat în România mă obişnuisem cu gropile. Deja tangajul maşinii nu mai era o problemă, reuşisem să depăşesc bariera psihologică de 120km/h. Şi atunci am înţeles mecanismul gândirii şoferului român: n-are decât drumurile astea. Vrea viteză (fie pentru că se grăbeşte, fie pentru că doar vrea viteză), trebuie să o obţină tot pe drumurile astea. N-are autostrăzi, n-are şosele de centură, trebuie să traverseze sate interminabile cu 50km/h unde tot ţăranul şi-a făcut casa cât mai la şosea, ca să aibă acces direct la praf, la zgomot... Dacă şi-o făcea pe o străduţă lăturalnică nu era bine, din motive simple: nu există străduţe lăturalnice asfaltate. Alea sunt doar pentru occidentali, românii e proşti, n-au dreptul la aşa ceva şi nici putinţă să le facă. Şi atunci, tot şoferul român este contravenient.

Cu viteza peste limită am cam lămurit-o. Românii nu au unde să se grăbească sau să îşi exorcizeze frustrările. La ei nu există autostrăzi întinse unde să meargă, hai, nu cu 200km/h, dar măcar cu 130km/h în condiţii de siguranţă! DE CE NU EXISTĂ? DE ŞPAGĂ ŞI DE NEPĂSARE.

Cu inconştienţa cum rămâne? Pentru că doar viteza nu este suficientă pentru o astfel de tragedie.... şi viteza poate fi dozată, chiar dacă depăşeşti o normă generalizatoare, nu goneşti ca vântul pierzând capacitatea de a anticipa ce se petrece în faţă! Revenim la problema şcolii în România - ţara unde toate se fac după ureche. Atunci când un individ (în general, căci nu mă mai refer de mult la accidentul exemplificat la început) îşi ia permisul pe şpagă - se ştie cîte secţii de poliţie rutieră din ţară sunt acum verificate de Parchete - şi atunci când el ştie că şpaga rezolvă multe în viaţă - inclusiv omorârea unui om - cun să nu se simtă el invincibil? Cum să nu abordeze totul lejer, ca pe ceva de la sine cuvenit? ŞPAGA UCIDE. Dacă se mai adaugă şi o lipsă elementară de educaţie care să justifice faptul că el e „cineva” doar pentru că e la volanul vreunei maşini, deja profilul idiotului se conturează şi mai clar.

Când am plecat din ţară m-a oprit un echipaj radar la Topliţa pentru depăşirea vitezei în localitate. Era singura porţiune de drum cu asfalt pe ea. Am depăşit o altă maşină, şi odată cu ea şi viteza legală. Am arătat actele, am luat procesul verbal şi am plecat mai departe. Vă garantez eu că, dacă toată lumea ar face aşa, ar fi şi la noi ca în Vest cel puţin sub un aspect - nu s-ar mai bate nimeni să lucreze la rutieră...

Contrabossul de Bucureşti şi chitara de Reghin

2009-05-25T18:40:00.007+02:00

Citind povestirea asta, mi-am adus aminte de o scenă văzută de mine la Reghin acum câteva săptămâni, pe strada principală a oraşului.

Ea. Parchează Loganul bleu mineral, cu număr de Mureş, având grijă să respecte marcajul. Coboară, face câţiva paşi aruncând o privire peste umăr ca să vadă clipirea cuminte a semnalizatoarelor. Se opreşte şi priveşte de-a lungul şoselei... Se uită la ceas. După câteva minute, strânge din buze şi începe să facă paşi mărunţi pe marginea şoselei, privind timid la câţiva metri în faţa ei. Sosise, el.

El. Se apropie încet şi opreşte Passatul negru cu număr de Bucureşti blocând o bandă de circulaţie pe sensul opus. Motorul toarce indiferent.

Ea încearcă să îi spună ceva - el ridică o sprânceană, apoi coboară geamul. Ea gesticulează amplu, îi spune ceva de nişte sacoşe... Tipul face un gest scurt din cap. Femeia caută precipitat ceva în poşetă şi semnalizatoarele clipesc vesel. Descuie portbagajul şi scoate afară două genţi uriaşe. Se opinteşte, sprijină o geantă cu un picior, pe cealaltă o aşază grijuliu pe jos şi reuşeşte să încuie maşina. Se întoarce spre şosea, se uită rapid în jur să nu vină vreo maşină şi înşfacă genţile cu gând să le traverseze strada. Vă daţi seama, chipul ei era chintesenţa sacrificiului femeii...

El urmărise detaşat toată scena, dar acum simte că e momentul să acţioneze. Acţionează un buton şi portbagajul se deschide automat. Motorul toarce imperturbabil.

În fine, fundul mare al maşinii înghite şi cele două genţi. Ea se scutură de praf pe mâini, tropăie puţin din picioare şi deschide timid portiera, de parcă intra la doctor. Începe să îi povestească ceva, probabil nişte banalităţi. El priveşte înainte, cu bărbia uşor ridicată, şi demarează uşor... Motorul toarce nepăsător.

Discursul la români - nici formă, nici fond

2009-05-22T23:33:00.006+02:00

Tot aud la televizor că tînăra speranţă a politicii româneşti, Crin Antonescu, are două avantaje în faţa „concurenţei”: pe lângă rara calitate a lipsei dosarelor de corupţie, o are şi pe aceea a unui discurs foarte bun. Despre prima nu mă pronunţ, este ca şi cum ai aprecia un om pentru că a absolvit liceul.

Aţi ascultat vreodată un politician adevărat ţinând un discurs? Nu mă refer neapărat la marii performeri ai politicii şi profesionişti ai discursului, cum ar fi Obama sau Sarkozy, ale căror discursuri sunt azi de referinţă. Chiar discursuri ale unor „simpli” politicieni, de exemplu parlamentari francezi (în cazul meu, i-am auzit mai des), dar şi eurodeputaţi din ţări cu tradiţie politică - aţi observat cum subliniază o idee, cum temprează o tendinţă, cum prezintă argumentele fiecărei părţi arătând de ce argumentele lui sunt mai bune?

Dacă aţi avut această şansă, înseamnă că vă daţi seama că discursurile domnului Antonescu sunt o glumă proastă. Iată, deci, cum arată o tânără speranţă a politicii româneşti. Şi a propos de eurodeputaţi şi de ţările cu tradiţie politică, vă daţi seama ce contrast puternic este, de exemplu, între aceşti oameni purtaţi la înalte şcoli gen Rachida Dati, fostă ministră a justiţiei şi viitoare eurodeputată, şi Norica Nicolai, fostă pretendentă la demnitatea de ministru al justiţiei şi viitoare eurodeputată.

Cine ar mai fi? Iliescu - şcolit de aparatul de partid, o ţine una şi bună în acelaşi stil; Băsescu - a avut replici mobilizatoare, dar cantonarea în teme obsesive uzează răbdarea ascultătorului şi arată limitarea vorbitorului; Năstase - ar vrea el să fie menţionat într-un astfel de context. Nu există azi, în politica românească, nimeni în stare să ţină un discurs adevărat, mobilizator. Sunt toţi nişte amatori.