Se făcea că încă dinainte să apară primul caz oficial de coronavirus în România am fost precauți, ca familie. Paranoici e mult spus, dar nu e departe. Încă din februarie, de când știrile erau concentrate pe China și Italia, am început să ne retragem în peștera noastră cu patru camere plus balcon, să urmărim știrile oră de oră și să ne dezinfectăm pe mâini după orice contact uman.

La un moment dat chiar am dat dovadă de o lipsă acută de conștiință de sine urmată aproape instantaneu de un val de aceeași conștiință de sine; îmi luasem o sticlă de un kil de gel dezinfectant pe care-o aveam mereu lângă mine, iar într-o zi când vechiul tovarăș și prieten Richie mi-a dat binețe întinzându-mi mâna în semn de salut, am acceptat cu drag strângerea, însă am anihilat-o aproape instantaneu cu o doză strașnică de gel. Tot aproape instantaneu mi-a fost jenă de mine însumi, nefiind – în februarie, până la urmă – un gest normal, ci unul care mi s-a părut ca putând fi perceput ca ostentativ sau paranoic, în condițiile în care nimeni nu vorbea despre noul virus – în afară de noi ăștia mai ipohondri și paranoici din fire. Acum, zece luni și 12.000 de români morți mai târziu, nu mi se mai pare deplasat, dar atunci mi-a fost așa o rușine, mai ceva ca-n bancul cu Banderas.

Din 6 martie am rămas acasă, nu am mai mers la birou. Mai întâi eu, apoi soția. Am cumpărat dezinfectanți la suprapreț și măști la supra-supra-suprapreț, pentru că venea apocalipsa. Am cumpărat spirt și am început să dezinfectăm cumpărăturile la ușă. Cumpărături făcute fizic o dată la două săptămâni, când îmi făceam curaj să ies, nu înainte de a pupa soția și copilul de parcă mă duceam la război, înarmat cu măști, mănuși și dezinfectant la suprapreț. O dată am găsit chiar și făină! În rest comandam de la Auchan, iar tipul de la livrări deja știa că sună, eu cobor la scară, el mă vede, lasă plasele jos, eu îi fac semn că mulțam și preiau bagajele după ce pleacă. Iar când intram în casă aveam o cutie specială de carton în care ne descălțam, după care pulverizam spirt pe papuci, să fie. După cum ziceam, nu neapărat paranoici, dar cel puțin precauți.

A venit starea de urgență și n-am mai ieșit din casă – mai mult de teama amenzilor (care cred că era și scopul), dar până la urmă a trecut și aia – așa că am plecat, împreună cu cumnații la fel de paranoici precauți ca noi, la casa din pădure, la aer curat, grădină și în general libertate fără contact cu oameni străini.

Și a fost bine: a trecut primăvara, a trecut vara, a venit toamna, noi (trei familii practic) am stat împreună, limitând ieșirile din grădina generoasă la cel mult o dată pe săptămână, și asta prin rotație, niciodată o singură persoană ieșind mai des de două săptămâni la cumpărături. Precauți, după cum ziceam.

Inițial ziceam că odată cu toamna plecăm și noi fiecare la blocul lui, însă odată cu creșterea cazurilor zilnice raportate oficial am decis că mai stăm o vreme pe aici, să vedem cum e toamna la sat. Ei, toamna la sat înseamnă că se mai răcește vremea, iar diversele eforturi de prin jurul casei, de exemplu mutatul lemnelor dintr-o parte în alta, implică transpirație prin vânt.

Așa că la finalul lui octombrie m-a luat cu niște tuse, niște nas înfundat, niște sinusuri căcăcioase care mă usturau, chestii pe care le-am pus – evident – pe seama vremii. Până la urmă, avusesem contact cu altcineva din afara familiei atât de rar, încât efectiv nu mai știam dacă luna aceea ieșisem din curte o dată sau de două ori.

Când nu am simțit mirosul unei pălinci foarte aromate, am pus-o pe seama răcelii provocate de treburi în grădină în vânt. Când nu am mai simțit gustul cartofilor copți cu unt și sare, am pus-o pe seama lipsei de miros pe care o pusesem pe seama unei presupuse sinuzite. Când și alți membri ai familiei și-au pus întrebări legate de alte simptome de tip răceală (ușoare și diferite la fiecare), le-am pus pe seama unei răceli ușoare purtate de la unul la altul. Până la urmă nu mai ieșisem din curte decât rar, câte unul la cumpărături, cu mască, dezinfectant și paranoia. Plus că băgam în noi toate vitaminele recomandate prin spațiul public, cu sfințenie.

În a opta zi de la prima tuse m-am dus la un centru de permanență din oraș, fiindcă ușoara tuse din prima zi se transformase într-o tuse serioasă care ne-a dat motive de îngrijorare. Nu îngrijorare de covid, pentru că am considerat că am fost precauți în semisihăstria noastră, însă îngrijorare. De acolo am primit diagnostic de traheită acută și tratament cu antibiotice, paracetamol și bromhexin, fiind tratat după protocol de suspect covid. După alte cinci zile în care tusea se agravase (și apoi se ameliorase) atât încât puteam respira fără să tușesc doar stând pe spate – și nicidecum după ce urcam scările sau spuneam o propoziție mai lungă de un cuvânt – am primit diagnostic de pneumopatie, cu continuarea tratamentului.

De aici a fost mai bine. După încă cinci zile eram pe picioare, aproape ca nou, încheiam tratamentul cu antibiotice, paracetamol și bromhexin și de abia așteptam să beau un vin. Așadar am luat din farmacie un test rapid de anticorpi, din ăla care arată ca un test de sarcină, mi l-am făcut, și mi-a ieșit că aș avea și anticorpi IgM (din ăia de care ai când/după ce treci prin boală), și IgG (din ăia de lungă durată care teoretic te-ar proteja, dar nimeni nu știe concret încă dacă și cât). Am luat teste pentru tot familionul și au ieșit pe toate liniuțe pozitive, mai mult sau mai puțin evidente.

O săptămână mai târziu mi-am refăcut testul de anticorpi, de data asta la laborator, și mi s-a confirmat că am avut Covid-19 și că am un număr de anticorpi despre care nimeni nu știe să zică în ce măsură mă protejează sau nu. Când și-au făcut testul și o parte din celelalte persoane din gospodărie, au ieșit pozitive la anticorpi. Toți oameni precauți care nu am ieșit din casă fără mască, nu am ieșit degeaba din casă și nu ne-am văzut cu aproape nimeni, chiar cu riscul de a ne îndepărta apropiații. În acest moment suntem OK cu toții, cred.

Concluziile mele, după toată tevatura asta:

• aparent se ia foarte ușor, cu tot cu măsuri de prevenire
• aparent, din câte am citit pe net, eu am suferit de o formă ușoară spre medie. Nu vreau să știu prin ce trec cei cu forme grave
• aparent nu te poți baza pe vreun criteriu strict față de ce formă o să faci, dacă o să faci: la noi în neamul extins eu (35 de ani, supraponderal) am luat-o cel mai rău, restul familiei având maxim simptome de guturai, unii aflând abia după test că ar fi trebuit să se panicheze.
• în cazuri din astea nu mai știi care de unde a luat-o, orice anchete epidemiologice de casă ai face; oricine putea să ia de la oricine și efectiv nu mai contează, cât timp toată lumea e bine
• în continuare consider că e o boală odioasă și nu poți să te bazezi pe propriile șanse mai mult decât pe un zar la barbut, și voi fi primul la coadă la vaccin.

Părerea mea e că nu strică să purtați mască și să mai stați o vreme pe acasă, până se mai răresc cazurile.

Ei, din când în când, de pe șantier ies camioane sau trebuie să intre altele. Uneori – très excitant! – intră și ies în același timp. Ca să poată face asta, însă, traficul trebuie oprit pe acea porțiune. Și aici intervin cei doi băieți cu palete verde-roșii, semafoarele umane atât de populare pe drumurile în lucru ale patriei. Deunăzi, găsindu-mă primul oprit din coloană, am stat să-i observ nițel – și observatu-i-am.

Le-am observat hainele, mai puțin hăituite de șantier. Păsămite ocupați cu dirijarea ocazională a traficului, nu au timp și de activități mai lumești. Le-am observat zâmbetul, dar mai presus le-am observat statura. Drepți, siguri pe ei, capul sus și pieptul înainte. Conștienți că odată paleta roșie e ridicată, toată atenția e pe ei.

Și am realizat ceva: în momentele alea, ei sunt vrăjitori. Cu o simplă ridicare de mână opresc timpul în loc pentru oricine le-ar trece prin față. O fluturare din paleta magică, poate și o mică vrajă murmurată indescifrabil din buze, și toate mașinile, indiferent cât de grăbiți șoferii lor, indiferent de destinație, oră sau vreme, împietresc în loc. După care, odată camionul trecut, regele milostiv se îndură de cetățeni și, cu o mișcare scurtă și sigură, întoarce paleta cu verdele spre șoferi, timpul se dezgheață, mașinile pleacă și zilei îi este permis să continue.

Uneori mă gândesc că ar fi mult mai simplu să fiu un băiat din ăla.

Sunt curios de povestea din spatele acestui banner pe care, în mod evident, la un moment dat scria “La Gabi și la Adiță, cea mai dulce lubeniță”. Când o fi fost momentul în care au decis să scoată “cea mai” din ecuație?

Oare alt producător avea brevetat sloganul de cea mai bună lubeniță? Oare a fost o situație de tip Carlsberg, în care ar fi fost mai sigur, legal, să scrie “probabil cea mai dulce lubeniță”?

Oare Gabi sau Adiță au gustat o lubeniță sesizabil mai dulce decât lubenița lor și au decis că trebuie să corecteze? Oare au mâncat o lubeniță atât de dulce încât și-au dat seama că întreaga lor afacere se bazează pe o minciună?

Și oare unde o fi lubenița aia care i-au făcut pe Gabi și pe Adiță să recunoască înfrângerea?

Interiorul este, de asemenea, un spațiu. Există locuri pe care pasagerii se pot așeza, un volan pe care șoferul îl poate ține și un tablou de bord care afișează informațiile esențiale, cum ar fi viteza și nivelul combustibilului. Materialele la interior sunt existente.

La drum, atât pe autostradă cât și în afara acesteia, Dacia Bigster se deplasează. Motorul produce un sunet de motor, iar transmisia schimbă vitezele într-un mod care nu iese în evidență. Suspensia absoarbe gropile într-un mod adecvat, iar direcția, în mod particular, permite viraje.

Consumul de combustibil este un număr, iar dotările sunt și ele prezente. Există un sistem de infotainment care afișează lucruri pe un ecran și un sistem audio care redă sunete.

În concluzie, Dacia Bigster este o mașină care poate fi condusă. Nu impresionează, dar nici nu dezamăgește flagrant. Dintre toate autovehiculele lansate în ultimul an, Dacia Bigster este fără îndoială unul dintre ele.

După care, în viața reală, ne-au băgat reclame pe bani. Mai întâi ne-au dat pe la nas cu serviciile de streaming premium, pe abonament, mai convenabile decât să te uiți printre reclame la Singur Acasă pe ProTV, dar și mai confortabile – la momentul respectiv – decât pirateria. După care au început să bage reclame în serviciile premium dacă nu le dai mai mulți bani – Max are reclame, Netflix are reclame, cred că și Prime și SkyShowtime au reclame pe abonamentele mai ieftine. Ceea ce, încet încet și cumulat cu creșterile de preț mici dar constante, poate împinge o persoană înapoi în brațele calde, care nu judecă, ale pirateriei.

După care social media ne-a promis că nu ne mai dă reclame dacă le dăm bani. Un abonament de doar 40 de lei face Facebook să nu-ți mai servească reclame. Sau poți folosi pe gratis în continuare, dar primești și reclame. Asta dacă ești de acord să îți folosească, la rândul tău, datele de utilizare a rețelei și a computerului și a telefonului, pentru a-ți servi reclame țintite fix pe ce te interesează, poate-poate te convertesc în plătitor pentru orice țeapă își face reclamă pe platforma lor.

Dacă însă apeși pe “nu sunt de acord” să-ți dea reclame ultra-targetate, ei promit că nu îți vor folosi datele ca să îți dea reclame ultra-targetate. Îți vor da doar reclame mai generale, zic ei, da’ tre să te uiți la ele, nu stăm la discuții. La fiecare câteva scrolări în aplicație, pauză de reclame. Și prin pauză de reclame mă refer fix la asta, pauză de reclame. 5 secunde la pușcărie, fără să mai poți scrola în jos, să te uiți la cea mai recentă campanie Milka sau Caroli sau Tuc sau OMV sau ce e la modă azi. Gratis gratis, da’ nici chiar așa.

Și acum citesc că unele mașini Jeep primesc reclame pe ecranul din bord, pentru că Dumnezeu e mort și noi suntem lăsați pe mâna unor bogătani hulpavi și uneltelor lor.

Acum vreo doi-trei ani a fost Delia. Delia a lansat piesa Trăiește frumos, o piesă despre cum “am uitat să mai trăim real” și “ne vorbim dintr-un ecran” și cum nu mai schimbăm idei intelectuale între noi, ci doar punem poze cu sărăcii de filtre și despre cum ar trebui să mai lăsăm naibii aplicațiile deoparte și să ne întoarcem la rădăcini. Bine, în tot acest timp story-urile ei arătau așa, pentru că engagementul nu se face lăsând telefonul deoparte:

Apoi am prins o melodie de-a lui Tudor Chirilă, ceva satiră despre aplicații și instagram și consumerism, însă a avut atât de mult succes încât nu reușesc să o găsesc la o căutare sumară pe Google. Și sunt aproape 100% sigur că e o melodie reală pe care am auzit-o de adevăratelea și nu mi s-a arătat, de fapt, într-un vis.

Dar nici nu mai contează dacă a fost sau nu reală, pentru oricum o voi folosi doar să tranziționez către monstrul de melodie denumit Stele Căzătoare, cea mai de succes colaborare între Puya și Tudor Chirilă (și nu în ultimul rând singura).

Asta a fost prima melodie în care m-am simțit cu adevărat certat. Și nu m-ar deranja neapărat să fiu certat – mă mai ceartă și nevastă-mea, dar ea mă ceartă pe bună dreptate, când sunt prost – ci mă deranjează că mi se bate obrazul doar pentru că viața merge înainte și mă străduiesc să îmi fac o viață mai bună și mai comodă. Că pe vremuri făceam baie în orice nămol (cc orădenii, member Gropoiu?), acu doar de stăm pe șezlong la marginea piscinei. Că de ce am mașină puternică dacă oricum stau în trafic. Că pe vremuri, ehehei dragii bunicului, mergeam cu trenul la mare cu nașul comițând infracțiunea de dare de mită. Sau că nu mai merge să ies în oraș așa oricum, fără pretenții, că parcă era mai bine când făceam petreceri în bloc tulburând liniștea publică.

Am ignorat cât am putut melodia, însă s-a dovedit a fi o misiune predestinată eșecului, fiindcă a fost dată în power play pe la toate posturile de radio. Și dacă nu a fost la radio, a fost la cerere, că îi plăcea lui fiu-meu. Totuși, după câteva luni a început să se fâsâie și dragostea tuturor pentru piesă și, încet încet, a încetat să mai fie difuzată și am scăpat complet de Puya și certurile sale.

Ei, pe dracu.

Pentru că Puya se pare că a găsit rețeta succesului în această etapă a vieții sale (bătrânețe). Etapa 1 a fost bagabonțeală, când performa pe casetele BUG Mafia ca juniorul fugit de acasă care bagă toată ziua la aparate, plus bagabonțeala proprie în cârdășie cu Sișu. Etapa 2 a fost începutul carierei solo când a colaborat cu Cabral la plantat cartofi sau ceva, nu prea am urmărit. Și acum ne aflăm cu toții, vrând nevrând, în Etapa 3 a existenței lui Puya, etapa “vechi bun nou nașpa” în care să nu fii sărac e o problemă.

Vorbesc, bineînțeles, de cea mai recentă a rapsodului, Opriți planeta, din care am aflat că e nașpa (din nou) să stai pe net și că digitalizarea e bau-bau, că îl sperie cuvintele în engleză și că, în general, nu e bine să tinzi spre autosuficiență și un trai comod. Ah, și că încălzirea globală e OK.

Dar ce mă irită cu adevărat din piesa asta sunt versurile “Punem atât de mult piper și sare/Că nu mai știi carnea ce gust mai are”. Păi băi Puya, dă-o-n mumă-sa de treabă, până și condimentele sunt haram? Cine te-a rănit așa tare?

Clipul, pe care dacă doriți să-l vedeți, aveți la îndemână întreaga putere a Google-ului, e făcut oarecum profi: e luminat bine, se aude bine, domnul infractor Dragnea e rotofei, împlinit, filmat din mai multe unghiuri – e clar că sunt niște bani băgați acolo într-o echipă. E editat haotic; bănuiala mea, dar care nu poate fi dovedită precum infracțiunile pentru care a fost închis Liviu Dragnea, e că infractorul dovedit și condamnat Liviu Dragnea s-a bâlbâit destul de tare și persoanele din producție au făcut ce au putut cu ce au avut. Din nou, nu zic că așa a fost, ci doar speculez, pentru că nu am nicio dovadă în sensul ăsta, spre deosebire de procesul angajărilor fictive de la Direcția pentru Protecția Copilului Teleorman, proces în care infractorul Liviu Dragnea a fost condamnat cu executare la 3 ani și jumătate de închisoare.

Despre ce e, însă, vorba?

Despre propagarea unui discurs naționalist în spațiul public. Care e ultimul lucru la care se aștepta o țară întreagă să vadă de la Liviu Dragnea, persoană politică publică condamnată la închisoare cu executare în 2019? Rețete video.

Care primă rețetă e construită ca o poveste. E o rețetă de post, dacă tot e postul paștelui, dar care poate fi folosită și ca garnitură la un grătar, după cum zice fostul pușcăriaș Liviu Dragnea care habar nu are cum să taie o ceapă. Este o rețetă cu roșii “din curte” pentru că nu vrea să cumpere din magazin pentru că “pur și simplu nu mai am încredere”, că scrie “foarte mic în limba țării respective”, “din cauza celor care le permit așa ceva”. Nu zice niciunde care e problema, care e doleanța domniei sale, care e instituția care scrie mic pe borcane, sau ce anume ar vrea el să citească mai mare, ci doar că există niște elemente exterioare care fac ceva, nu se știe ce. Ba chiar și sarea pe care o folosește, nu alege din cea iodată, ci folosește “din aia de-a noastră, la sac, grunjoasă”, că e bună și oricum are destul iod.

Și e, după cum conchide somitatea sa domnul infractor condamnat definitiv Liviu Dragnea ciopârțind pătrunjelul cu cuțitul de tăiat pere, o rețetă de post, “din ingrediente sănătoase, din ingrediente românești, pentru că țara asta e mult prea bogată ca să fim nevoiți să aducem pentru hrană ceva de afară”.

Mie mi-e teamă, sincer să fiu, de canalul de rețete al infractorului Dragnea, pentru că e parșiv. Pentru că prima rețetă, și nu am niciun dubiu că așa va fi și la alte eventuale următoare, e o rețetă simplă, umilă, fără ingrediente scumpe sau “de dulce”, însă presărată din loc în loc cu ultranaționalism toxic, în cantități prea mici ca să otrăvească halitorul din prima, dar destule cât să creeze daune pe termen mediu-lung.

Nu e o chestie nouă, știu cel puțin un magazin Carrefour din Timișoara care a renunțat total la casieri, transformând toate casele în unele cu autoservire. Și, cu toate că de ani de zile folosesc, oricând am acces la ele, doar case self-pay, per total nu sunt pro renunțării la casele clasice.

De ce? Păi:

• va fi întotdeauna mai lent decât un sistem hibrid, cu case self-pay în completarea celor asistate, pentru că există și vor continua să existe persoane care vor avea dificultăți cu tot procesul ăsta. Că o fi vârsta, o fi lipsa experienței cu ecrane interactive sau pur și simplu refuzul de a face, pe banii lor, un efort suplimentar pe care, în mod tradițional, îl făcea altcineva, nu contează. Persoanele astea, în sistemul actual (hibrid) pot avea coada clasică, iar noi ăștialalții putem să ne grăbim la casele automate.
• nu rezolvă nicio problemă pe care ar avea-o un client. Nu cred că există cineva în țara asta care a ajuns la case la Auchan sau la alt hpermarket și s-a gândit “excelent acest magazin, dar dacă ar putea elimina casele asistate uman ar fi chiar perfect”. Nu trebuie să ne amăgim, direcția asta către automatizare este țintește exclusiv optimizarea costurilor operaționale. Un aparat automat nu cere salariu, nu cere beneficii, nu cere concediu, nu se sindicalizează, nu poate deveni victima unui accident de muncă, nu te poate da în judecată, nu trebuie să ai grijă de el să-și facă control medical anual, nu trebuie să-i faci exerciții de evacuare la incendiu, nu trebuie să-i limitezi programul la 40 de ore pe săptămână, nu trebuie să-i plătești ore suplimentare, nu trebuie să aibă 48 de ore libere legate. Costurile de achiziție, implementare și mentenanță a aparatelor ăstora e sensibil mai mic decât păstrarea pe statul de plată a tuturor casierilor. Și asta cu tot cu toate pierderile generate de câte un șmecher care să cântărească mere românești în loc de granny smith ca să fenteze Auchanul de 2 lei
• și apropo de statul de plată, argumentul că acești oameni vor fi “reorientați” din casieri în “consilieri” e amuzant cel puțin. Pentru că, în primul rând, nu toți vor fi reorientați, ci vor fi păstrați o parte din ei, care vor mișuna între aparatele self pay ca niște găini fără cap, să “consilieze” niște clienți chiar mai derutați decât ei. Să le anuleze articolul când în loc de codul de pe pachetul de 6 doze de cola, aparatul scanează codul de pe o doză și apoi se blochează tot pentru că cântarul nu mai acceptă nimic. Sau când trebuie să confirme vârsta unui client care cumpără bere fără alcool, din motive pentru care nu le știe nimeni. Sau când cântarul aparatului pur și simplu se cacă pe el și nu vrea să accepte ultimul articol așezat pe el, dar nici să îl anuleze fără atingerea magică a angajatului. Sau când vrei să cântărești o rodie, care e însă ascunsă sub trei meniuri cu butoane mici, și nici măcar nu o găsești sub “fructe”, ci la “exotice”. Asta vor face consilierii respectivi, doar că vor munci mai puțini și mai greu, făcând față mai multor clienți grăbiți, obosiți și nervoși, iar asta e o schimbare pe care nu au cerut-o nici clienții, nici angajații.

Sigur, într-un viitor pot deveni fezabile unele soluții tehnice, implementate bine – cum e de exemplu soluția Decathlon de scanare 100% automată a produselor, dar asta ar însemna atât standardizarea etichetelor la toți producătorii care vând în mai multe lanțuri diferite, cât și standardizarea caselor automate la toate lanțurile concurente, ceea ce e greu spre imposibil de implementat. Dar momentul ăla nu e ăsta.

Filmul începe cu o scenă în Giorgia anilor 1800, unde un borfaș știrb jefuiește un transport de aur, folosind arme automate moderne. Înapoi în prezent (1994), noua tehnologie de călătorit în timp este subiect de discuție pentru liderii Statelor Unite, care cad de acord să nu o lase în mâinile inamicilor Americii. În paralel, la un mall tipic anilor ’90, polițistul Max Claude Van Damme se întâlnește cu soția sa, pentru a o duce acasă și a întreține raporturi sexuale cu aceasta. Odată aceste raporturi întreținute, soția este ucisă și filmul continuă în viitor, în anul 2004, când Jean Claude Van Max este agent al apărării distorsiunilor temporale sau ceva la fel de fără sens.

După care filmul a devenit unul mut – însă nu ca decizie creativă a regizorului, ci efectiv nu s-a mai auzit nimic în boxe. Eu am TV-ul legat prin cablu optic la AVR și m-am gândit că poate și-o fi dat acesta într-un final obștescul sfârșit. E un AVR mai vechi, un model de Denon puțin mai bătrân decât filmul la care mă uitam, cu o telecomandă cât jumate de tastatură standard de laptop cu o parte din butoane fosforescente. Dar își face treba bine, are suport DTS, Dolby Digital+, l-am luat pentru că știe și sunet surround, pentru filme și jocuri, dar are și intrare phono, pentru pick-up. Ei, și cum l-am luat acum vreo doi ani cu 250 de lei de la un rocker bătrân care locuia cu maică-sa și al cărui apartament mirosea a țigări mai rău ca un bar din anii 2000 plin de elevi chiulind, nu ar fi exagerat să gândesc că s-a ars ceva prin el.

Mare mi-a fost însă mirarea când am văzut că pe sursele pick-up, tuner FM sau Chromecast Audio funcționează fără probleme – doar sursa TV nu. Îl opresc, îl scot din priză, îl pornesc, degeaba. O fi de la TV, mă gândesc, așa că închid aplicațiile, îl repornesc, rebootez la rece OS-ul, degeaba. Trec sunetul pe TV direct, are. Trec sunetul pe audio out, n-are. Băi dă-l naibii. Sigur e cablul optic. Mut nițel o vitrină cu pahare ce-o avem lângă TV, să am acces la partea cu mufe a TV-ului (e destul de măricel și locul în care stă e la limită de strâmt), scot cablul optic, mă uit la mufa din TV – are lumină roșie. Bag cablul la loc, îl scot din AVR, mă uit în vârf – are lumină roșie. Băi dă-l naibii iar.

S-o fi dus dracului intrarea optică de pe AVR, mă gândesc. Nu-i nimic, din trei intrări optice mai avem una liberă, și dacă e cazul să nu meargă nici aia, scot Chromecastul Audio din intrarea lui și-l bag pe analog – și așa nu-l folosesc foarte mult în ultima vreme. N-are HDMI, pentru că acum 25 de ani nu exista. Scot, deci, TV-ul din Opt3, îl bag în Opt1, setez pe AVR intrarea TV din Opt3 în Opt1- tot nu merge.

Să tot fi petrecut vreo 20 de minute depanând problema, când îmi dau seama că pe ecranul AVR-ului scrie EXT IN TV, ceea ce nu scrie de obicei. Mă uit pe telecomandă și văd în partea de jos 3 butoane: Mode, Analog și Ext In. Apăs pe Ext. In, nu se întâmplă nimic. Apăs pe Mode, AVR-ul se trece pe modul Auto și pornește sunetul.

Se pare că mă așezasem pe telecomandă.

Restul filmului n-a fost rău, însă n-a fost bun. 6/10 cu indulgență.

Pastrați un limbaj decent. Aducerea de injurii atrage automat sancționarea permanentă a contului dumnveavoastră.

Nu înțeleg de ce trebuie să fim mai catolici decât Papa când vine vorba de comentarii. Este, până la urmă, un site de pe care se pot descărca (gratuit dar ilegal) filme, jocuri, seriale, muzică, cărți, uneori viruși. Mă rog, așa am auzit, eu dacă l-aș folosi aș face-o doar ca să descarc filme vechi care sunt în domeniul public fără a cădea sub incidența legilor drepturilor de autor. Utilizatorii, deci, pot folosi site-ul ca să descarce ilegal date, însă nu se pot înjura între ei. Nu se face.

Ba chiar mi se pare cu atât mai amuzant încât, din câte am auzit, pe acest site și pe altele pe care mai intru pentru a descărca legal software open-source există foarte multe filme deocheate. Au categorii dedicate filmelor cu piele, de unde pot fi descărcate de persoane de orice vârstă care au cont, dar aceleași persoane de orice vârstă pot fi date afară dacă scriu “pula” în comentarii. Totul are o limită, ce naiba.

Am fost, așadar, aseară în Piața Unirii (din Timișoara, nu din Cluj), am văzut concertul Implant Pentru Refuz & Invitații, un clip hip despre istoria orașului, o înmânare de diplomă care ar fi putut fi un e-mail, un concert cu acrobații aeriene și am plecat acasă cu următoarele gânduri:

• Frumoasă aranjarea Pieței Unirii, scena mare, ecrane mari să se vadă și în spate, însă în afara perimetrului parcă era o altă zi de vineri în oraș, în sensul că nu am observat nimic festiv. Adică nu știu, ceva, bannere, lumini, baloane, orice, totuși e cel mai important eveniment care se întâmplă în oraș (Timișoara, nu Cluj) de mulți ani încoace.
• Concertul IPR a fost scurt, dar dens; deși doar jumătate de oră, au înghesuit majoritatea melodiilor populare, cât și o mână de invitați aleși pe sprânceană.
• Filmulețul de prezentare al orașului, narat într-o vagă bănățenească ușoară, de oraș, a pus accent foarte mare pe multiculturalitate, pe amalgamul de culturi și istorii ale orașului, despre frumoasa prietenie dintre timișoreni și sârbi, maghiari, nemți și mulți alții. Prietenie, toleranță, multiculturalitate, cam asta a fost tema serii. Niciun cuvânt despre olteni însă. Curios.
• Concertul-spectacol de acrobație a fost impresionant, dar probabil că a fost și mai impresionant din față, de sub el. Noi am stat mai în spate, mi-au plăcut oamenii din aer, dar și mai impresionat am fost după câteva minute, când am realizat că muzica ce se aude e live de pe scenă. Din spate nu observasem din prima, că mi-am lăsat tocurile acasă.
• Apropo de văzut bine din spate, salut inițiativa de a monta platforma înălțată, de vizibilitate pentru persoanele în scaun cu rotile
• Și apropo de persoanele cu dizabilități, o altă chestie pe care n-am mai văzut-o la noi (nici în Timișoara, dar nici în Cluj): interpretarea muzicii în limbajul semnelor, pentru persoane cu deficiențe de auz
• Cel mai impresionant aspect însă pentru mine a fost bateria dronei echipei de producție, care a stat în aer în cele două ore cât am stat acolo. Nu mă pricep, probabil că au schimbat bateriile când nu m-am uitat, irelevant.

După spectacolul de tumbe aeriene am luat un taxi până acasă în timp util să prind la TV concertul Tarafului de Caliu (din câte înțeleg, fostul Taraf de Haidouks sau pe acolo) și al invitaților acestora, și am rămas până la urmă pe TVR2 și la DJ-ul de la final, de unde eu încă nu am înțeles exact ce face un DJ cu butoanele alea de pe mixer, dar despre asta altădată. Cert e că programul pe weekendul ăsta e aici.

Tizen, sistemul de operare de pe TV-urile smart Samsung, e – global – pe primul loc ca cotă de piață, după cele mai recente informații pe care le-am putut găsi la o căutare scurtă pe Google. Și dacă n-o mai fi primul, căci și-au luat avânt în ultimii ani OS-urile de la Google pe TV, al doilea tot e.

De aia nu pricep eu cum, în anul 2023 al erei noastre, poți lansa – global – un serviciu de streaming fără să oferi aplicație dedicată pe toate dispozitivele relevante. Nu-i ca și cum oamenii au renunțat să se mai uite la TV și se uită toți la seriale pe laptop și telefon.

Eu am 3 TV-uri Samsung în casă și așteptam lansarea SkyShowtime, că la banii ăștia (2 euro promo până în aprilie) e și păcat să nu te abonezi, dar dacă nu mă pot uita la TV, mă abțin. Că dacă trebuie să mă așez la computer ca să fac un efort să văd un serial, am deja alte modalități de a achiziționa conținut video.

În continuare singura modalitate de a viziona conținutul 4K pe care Netflix îl laudă este să cumperi cel mai scump abonament, de 12 euro. Ce-i drept, oferă și opțiunea de a te uita pe 4 ecrane concomitent, dar după cum am aflat zilele trecute, urmează ca ecranele să fie limitate la un singur apartament, pentru că sigur nu există gospodării cu un singur TV care vor să vadă conținut 4K.

Netflix trebuie să se hotărască: ori oferă conținut 4K pentru toată lumea, ori acceptă că familia poate însemna că nu toți membrii familiei (maxim 4 concomitent) locuiesc la aceeași adresă IP. În momentul în care consideri ambele facilități puncte de vânzare pentru cel mai scump abonament, de bun simț e să le oferi pe ambele.

În momentul de față Netflix e cel mai scump serviciu de streaming, cel puțin pe piața locală, deși competiție la nivel de conținut există. La noi în casă nu mai e de mulți ani prima prioritate în materie de conținut, mai ales de când a intrat Disney+ pe piață, și găsesc tot mai puține motive să-l păstrez.

Motivele au fost, istoric, comoditatea de a primi conținut bun, care să se vadă bine, și să pot face asta împreună cu familia. În momentul în care îmi restricționezi familia, însă cu toate astea îmi ceri 60 de lei ca să îmi dai mai mulți pixeli, mai rămâne doar motivul conținutului bun – care, să fim sinceri – nu e doar din cel exclusiv Netflix. Și pentru care există servere media personale.

Și zice clienta “nu vă supărați, aveți pe stoc cartea asta?”, și deduc că îi arată cartea pe telefon, pentru că angajata răspunde “da’ puteți să vă uitați și dumneavoastră acolo sub preț”, referindu-se la link-ul cu “Găsește-mă în librării” de pe site-ul Șmărturești. Clienta s-a dovedit că avea un screenshot de la pagina produsului, deci nu putea să vadă, dar și dacă nu ar fi avut, mi se pare total contraproductiv să nu-i răspunzi clientului când te întreabă ceva simplu, la care probabil că te pricepi mai bine. Niște customer support bun n-a stricat niciunui business, sincer să fiu.

Da, știu, învață omul să pescuiască și va fi sătul toată viața, însă librăria în cauză a început deja implementarea punctelor de self-checkout, urmând ca o parte dintre angajați să devină redundanți…

În poză e varianta cea mai scumpă, de 4900 de lei, puțin sub 1000 de euro, în condițiile în care producătorul Valve livrează și în România la prețul original (pentru UE) de 680 de euro.

Și nu pricep de ce îl vând atât de scump. 320 de euro adaos fără niciun avantaj. Livrare a doua zi, din stoc? Nici gând, ci “disponibil la furnizor”. Care furnizor? Păi mă gândesc că Valve, că alții nu-s. Deci probabil că ar fi mai rapid să comand direct de la Valve, că nu mai trebuie să se oprească și la QM înainte.

Sau poate plătești pentru serviciile excelente post-achiziție, gen service în garanție, retur ușor și consultanță de calitate pentru care QuickMobile sunt faimoși. Chiar și dacă nu tocmai aș fi făcut cea mai bună glumă a zilei, serviciile astea (chiar de calitate, se pare) sunt deja oferite de Valve fiind legați de legile UE.

Sau poate nu vrei să plătești cu cardul la Valve și preferi să plătești ramburs la QM, pentru un comision infim, de doar 47% din prețul produsului. Plus transport, că QM oferă livrare gratuită doar la plata cu cardul. Caz în care nu știu ce să mai zic.

Cert e că e o hoție la drumul mare. Și, dacă ați ajuns până aici interesați de un Steam Deck, sfatul meu e următorul: luați direct de pe site-ul oficial. Prețurile sunt corecte, livrarea e gratuită, vine din Olanda deci nu sunt taxe vamale, există suport oficial.

Și dacă vreți un al doilea sfat nesolicitat, cea mai deșteaptă variantă de achiziție de Steam Deck mi se pare modelul de 64GB, plus un SSD second-hand de dimensiunea 2230, e plin OLX-ul de ele de la ITști care casează laptopuri pe la multinaționale, unul de 256GB e pe la 100 de lei. O mână fermă și o minte ageră îl schimbă în 15 minute cu o șurubelniță și un tutorial. Eu, cel puțin, așa am făcut.

Despre una dintre aceste minuni vreau să vă vorbesc eu acum, căci se pare că pământul și viile dintre Coșava și Coșevița sunt cele mai roditoare din țară, ba poate chiar din lume. Ca dovadă stau strugurii mari cât nuca, frumoși, dulci și zemoși, prezenți pe tot timpul anului la tarabele micilor producători locali care vând rodul grădinii lor muncit cu mâinile zi de zi, fie soare, fie vânt.

În această poză, de exemplu, putem admira strugurii de aprilie, căci poza a fost făcută în 20 aprilie 2022. Struguri atât roșii, cât și albi, de ți-e mai mare dragul să-i privești. Circulând atât de des pe aici, am avut privilegiul de a observa și alte soiuri de struguri specifici zonei – cum ar fi de exemplu strugurii de noiembrie, pe care i-am văzut la măsuțe în noiembrie sau strugurii de ianuarie, cu care stăteau înfrigurați bieții mici producători locali în 8 ianuarie.

Soiuri, sunt sigur, de-a dreptul magice, rodind tot anul pe dealurile timișene, struguri mari cât nuca, frumoși, dulci și zemoși.

Și dacă vreodată o să mă satur de strugurii magici, am întotdeauna opțiunea să cumpăr de la aceiași producători locali cinstiți faimoasele pere roșii de mai.

Pentru că știu că așteptați o opinie pertinentă și pentru că e încă un subiect de actualitate deși a trecut o săptămână de la producerea sa, vă las aici următoarele gânduri:

E de căcat să lovești pe cineva pentru o glumă, fie ea și o glumă proastă, dar o glumă.

E de căcat să faci glume despre o calitate a unei persoane pe care aceasta nu are cum să o controleze, care nu e o alegere, cum ar fi chelia.

E de căcat să te ridici în picioare să aplauzi un om care a lovit un alt om pentru o glumă. Fie ea și o glumă proastă, dar o glumă.

E de căcat ca o planetă să se uite în gura lor și să se întrebe în continuare “hmm, oare ce o să se întâmple acum după ce Milionar 1 l-a plesnit pe Milionar 2? Oare Academia Milionarilor va lua atitudine?”.

Cam atât.

Ce avem nou față de data trecută:

• am adăugat 13.619 cuvinte, pentru un total de 19.507 cuvinte unice de 5 litere – acum chiar n-ar mai trebui să vă refuze orice cuvânt valid v-ar trece prin cap
• am mutat ora de schimbare a cuvântului de la 7:00 AM la miezul nopții
• am adăugat mod întunecat
• am tradus ce uitasem să traduc, mai precis butoanele de ștergere și de trimitere a cuvântului, niște rânduri pe la statistici
• la cererea insistentă a publicului și a fanilor, am adăugat un link unde puteți să-mi faceți cinste cu o cafea, o bere, o măslină, o vacanță la turci, ceva.

În rest, mă gândesc dacă să fac și alte versiuni. Ar fi interes pentru altceva, de exemplu o versiune care să nu fie limitată la un cuvânt pe zi? Una cu diacritice (deși parcă ar complica puțin jocul)? Una cu mai multe sau mai puține litere? Una cu mai multe sau mai puține încercări? Lăsați-mi eventual idei în comentarii.

poate fi jucat aici

Detalii tehnice, pentru cine e curios: e o clonă a celui original, construit în React cu codul de aici. Aceleași reguli, aceleași culori, aceeași modalitate de distribuire a rezultatului. Are în dicționar în total 5887 cuvinte, din care 1673 sunt candidați pentru cuvântul zilei. Cuvintele le-am extras din dexonline, folosind ca sursă cuvinte din DOOM2. Ce au la dexonline, aia am și eu. Am scos diacriticele din ele, că numa de mă încurcau. Un cuvânt pe zi.

Distracție faină.

Ideea e că acele cărți au câțiva ani. Cel puțin cea cu filme e ediția din 2009, posibil și cea cu muzică să fie la fel. Ei, acum câteva zile pierdeam vremea prin Cărturești și am găsit ediția nouă (de anul ăsta, cred) a cărții cu filme. Am frunzărit curios paginile de final și am văzut titluri foarte populare, precum Avengers, Mad Max sau La La Land.

Ceva totuși m-a pus pe gânduri: e evident că, pentru a adăuga filme ale ultimului deceniu în lista cu 1001 de filme, alte filme au trebuit să tragă paiul scurt și să fie scoase din listă. Ei, oare ce film a fost scos din listă ca să-i facă loc lui Avengers: Endgame? Ce film a fost scos din listă, de exemplu, pentru a-i face loc lui Black Panther sau Bridesmaids? Sunt acestea mai esențiale de văzut într-o viață decât cele care au fost scoase? Cele scoase să nu fi fost de fapt chiar esențiale (putând fi deci sacrificate), fiind puse în listă doar ca să dea la număr? Sau sunt puse mai mult ca substituent pentru filmele cu adevărat esențiale ce vor veni de-a lungul anilor, pentru edițiile viitoare? Dacă e așa, la câte ediții se așteaptă editorii până să ajungă la ediția definitivă, de neschimbat? A fost numărul 1001 pus la întâmplare, ori ca referință la 1001 de nopți? Dar dacă lista asta continuă să primească ediții noi, tot la 5-10 ani, după câți ani lista de 1001 de filme esențiale va fi complet diferită de prima ediție, cu niciun film comun între prima și cea mai recentă ediție. Sau, dacă se va ajunge la o ediție în care, față de prima ediție, toate filmele în afară de unul să fie diferite, poate fi acel film considerat singurul film cu adevărat esențial civilizației noastre? Ar putea fi acel film La La Land?

Acestea sunt câteva dintre gândurile pe care m-au pus 5 secunde de ținut în mână o carte într-o librărie.

– Bună glumă, tati!
– Mulțumesc, am citit-o pe Internet.
– Știu, că e prea bună să fie a ta.

– Punem 1kg de făină,…
OK, mă gândesc.

– …punem 400g de unt…
Puțin excesiv pentru prăjitură, dar ce știu eu.

– …mai punem și 100g de untură, se pot face doar cu unt dar nu sunt bune, eu de obicei le fac doar cu untură dar azi le facem mixt…
O…ok?

– …punem și un ou și încă un gălbenuș, păstrăm albușul…
Pfew, gândesc, chiar credeam că o să pună ceva de origine non animală, ce o fi fost în mintea mea.

– …mai punem patru linguri de sare, frământăm bine, întindem și împăturim aluatul, apoi îl întindem foarte subțire…
OK, aș putea să fac asta.

– …apoi radem niște cașcaval peste foaie.
– Mult? Întreabă tânărul maghiar în studio
– Nu mult, 900 de grame, răspunde mătușa șvăboaică.
…

– …apoi tăiem în felii aluatul cu cașcaval și punem la cuptor 15 minute. Vrei un șpriț?
– Vreau, tanti, mulțumesc! zice tânărul maghiar.

Apoi generic, reclamă la medicament de inimă, reclamă la medicament de ficat, reclamă la Catena, reclamă la dicarbocalm.

Mi-a plăcut, mă mai uit.

Anume că, într-un moment de geniu care a făcut-o pe scumpa-mi soție să realizeze că s-a măritat cu George Constanza, am născocit intriga pe care ați intuit-o deja: parchez mașina acolo, pun alarmă la telefon cu 5 minute înainte de expirarea timpului, scot mașina din parcare și o bag la loc, resetând cronometrul.

Astăzi însă, în urma unei serii de evenimente nefericite (eram la baie când a sunat alarma, m-am întors din drum după cheie, a venit liftul greu – de-ale corporației), am intrat într-o cursă contracronometru cu bariera de la parcare.

Carevasăzică ajung eu la mașină, pun contactul, pornesc motorul, mă uit pe biletul de parcare – 13:13:36, mă uit la ceas – 13:12. “Am timp”, gândesc în timp ce țâșnesc cu scârțâit de roți de pe locul de parcare. “Dacă ora aparatului e sincronizată de pe internet, am mai mult de 36 de secunde să ajung la barieră”. Nu stau să mă gândesc că e marți și situația de față e sufocată de numărul 13 – nu am timp de superstiții și, până la urmă, nici nu sunt superstițios din fire.

Două curbe mai târziu, cel mai pesimist scenariu la care mă puteam gândi devine realitate: cinci mașini în fața mea așteptând cuminți la barieră. Din prima mașină se întinde pe geam o doamnă care trăsese prea departe de receptaculul de bilete al barierei. Nu reușește nici așa, așa că dă jos centura, deschide ușa, bagă biletul, bariera se ridică și pleacă.

Vă zic, așa anxietate nu m-a luat de mult. Dacă și restul sunt la fel de lenți? Dacă e vreunul care a depășit timpul și trebuie să dea cu spatele să se ducă la automatul de plată? Dacă voi fi eu acela și va trebui să deranjez mașinile ce se adunau în spatele meu? Într-o fracțiune de secundă mi-au trecut toate scenariile prin cap, niciunul plăcut.

Doar dacă…

Trag mașina într-o parte, chiar în fața automatului de plată. Vedeți voi, dacă bag biletul în automat înainte de expirarea timpului, aparatul va arăta suma de plată zero și va adăuga 30 de minute biletului, pentru navigarea parcării până la ieșire. Cu ideea salvatoare în cap și cu biletul în mână, uitându-mă cu coada ochiului la ceasul care-mi arăta 13:13, cobor din mașină. Cu pulsul crescut, încerc să-mi stăpânesc emoțiile în timp ce îndrept biletul către fanta de intrare-ieșire a aparatului – până la urmă, n-aș vrea să-mi tremure mâna și să nu nimeresc fanta din prima, nu?

Biletul intră în orificiu, este tras înăuntru și, după cea mai lungă secundă pe care am trăit-o azi, ecranul aparatului afișează impasibil: “Suma de plată: 5,00 lei”. E prea târziu. Secunde în plus, secunde care puteau fi evitate dacă aș fi verificat să am cheia în buzunar, dacă aș fi coborât pe scări în loc să stau după lift, dacă aș fi pus alarma cu marjă de eroare mai mare…

Precum Icar, am zburat prea aproape de soare și am rămas fără aripi. Am pierdut. Am plătit 5 lei. Nu mai rămâne nimic de făcut, decât să scot mașina din parcare și să o bag la loc, să resetez cronometrul.

Andy Weir e în vogă în momentul de față. Debutul său literar, Marțianul, a fost un succes atât în rândul iubitorilor de lectură SF, cât și în rândul evr… ăsta, mahărilor de la Hollywood, care i-au cumpărat drepturile și l-au transformat într-un film surprinzător de mișto. Premii peste premii, alea. Apoi a urmat Artemis, pe care n-am terminat-o dar îmi propun să o continui chiar din această seară, de asemenea cu planuri de a fi adaptată într-un film, iar apoi Proiectul Hail Mary, pe care am devorat-o efectiv în două zile.

Dacă sunteți familiari cu cărțile lui Andy Weir, Proiectul Hail Mary n-o să vi se pară foarte străin: e un roman SF în care știința e foarte bine reprezentată, poate cu detalii puțin obsesive până la enervante, presărat cu o doză ușoară de umor și cu o doză enervantă de aer cinematic. De parcă Weir ar fi gândit-o special pentru a fi ecranizată, ceea ce aparent se va și întâmpla.

Ce e

Începe ca un mister și continuă ca o aventură interstelară a unui om care se trezește cu capul greu, neștiind unde se află, cum îl cheamă și de ce îl oblojesc niște brațe necunoscute. Sau cum ar fi zis Amy Winehouse, săraca, o zi de marți. Aflăm gradual că e un om de știință foarte deștept, dar care e și un dascăl super dedicat, într-o misiune de a afla de ce soarele își pierde din intensitate și cum putem noi, ca oameni, să rezolvăm această problemă înainte să murim de foame și de frig.

Cum e

Povestea, după cum ziceam, se desfășoară cinematic, alternând povestea eroului necunoscut de pe navă cu flashback-uri la viața sa de pe Pământ, dinainte să se îmbarce în această misiune eroică. Aceste flashback-uri sunt introduse în poveste fiecare în momentul său cheie, astfel încât fiecare revelație de pe nava Hail Mary să aibă o explicație științifică explicată în ultimele zece pagini. O modalitate foarte bună atât de a ține cititorul angajat în poveste, cât și de a ține ascunse detalii ale trecutului lui Rylance Grace (na că v-am dat spoiler, așa îl cheamă pe om) și a felului în care a ajuns pe o navă spațială interstelară fără niciun soi de amintire.

Dacă monologul interior al lui Grace e logic, științific și cu picioarele pe pământ (v-ați prins? e amuzant pentru că e de fapt în spațiu?), dialogul între oricare două alte personaje e scos parcă din mintea unui om care a văzut cum vorbesc oamenii doar în filmele anilor 80-90 – ceea ce m-a scos nițel din film (v-ați prins? e amuzant pentru că e de fapt o carte dar e o glumă cu straturi pentru că am zis că e o carte cu aer cinematic?), dar nu destul cât să mă deranjeze cu adevărat. În plus, fiind deja familiar cu Marțianul și cu Artemis, știam la ce să mă aștept și am fost împăcat cu acest gând.

În rest

Ideile științifice expuse în carte sunt de fapt ceea ce captivează: teorii despre originile vieții pe Pământ, extincție, viață extraterestră, viață inteligentă în afara sistemului nostru solar, originile posibile ale vieții pe Pământ și în afara lui – totul legându-se, cel puțin cât am reușit eu să înțeleg știința expusă în carte. Despre care pot doar să am încredere că e, cel puțin în marja de eroare a exprimării artistice, corectă.

Am devorat-o efectiv în două zile, și a fost pentru prima dată după mulți, mulți, muuulți ani când am preferat să iau cu mine altceva decât telefonul la baie.

Recomand?

Da.

De unde

În particular, din colecția Armada de la Nemira, în general de la toate librăriile online și offline care se respectă.

Godzilla (2014) – dezamăgitor prin faptul că materialele promoționale îl prezentau pe personajul lui Bryan Cranston drept principal, însă s-a dovedit foarte repede că nu e cazul. Un film înfrânat, pentru cei cu răbdare, care nu arată monstrul decât foarte târziu, preferând să meargă pe drumul bătut deja de Cloverfield. Bunuț/10

Kong: Skull Island (2017) – mult mai colorat și luminos decât Godzilla, cu mult mai multă acțiune și actori care-mi chiar plac. Aventuri prin junglă, explozii, rock clasic, o maimuță enormă, creaturi antice, John C. Reilly și Samuel L. Jackson, e un film distractiv. Bunicel/10

Godzilla – King of the Monsters (2019) – un film întunecat, grav, moralist, despre cât de dăunător e omul pentru planetă și alte chestii de dat ochii peste cap. Multe personaje umane de care nu mi-a păsat, dar măcar s-a bătut Godzilla cu alți kaiju pentru distracția mea. Plictisitor/10

Godzilla vs. Kong (2021) – zici că în procesul de scriere al filmului s-a consultat un copil care avea două jucării, una cu Godzilla și una cu Kong, pe care le punea să se bată între ele. Și zic asta în cel mai bun mod posibil. E exact la ce te aștepți din titlu, e un film în care se bate un monstru antic cu o maimuță supradimensionată. Și se bat, nene, mai bine de jumătate de film. Se bat în apă, se bat pe uscat, se bat pe un portavion, se bat sub apă, se bat în Korea, într-un decor absolut extraordinar colorat, se bat cu Mechagodzilla cel robot. Personajele umane – din nou anoste și neinteresante, dar nici nu mi-a mai păsat. Fantastic/10, sper să-l prind la cinema când s-or redeschide sălile.

După care am revăzut Pacific Rim și am realizat că e mai bun ca toate.

Nu e nici Groundhog Day, deși are părți oarecum inspirate din el. Nu are nici acțiunea și efectele vizuale din Edge of Tomorrow (și, ce-i drept, nici carisma lui Tom Cruise). Nici umorul din Palm Springs, deși toate acestea sunt filme cu bucle temporale. A fost însă un film distractiv cap-coadă, făcut cu pasiune, fără să se ia maxim în serios, fără ca în vreun moment să devină o parodie a lui însuși sau a genului în general. Mi s-a părut mai distractiv decât Source Code, de exemplu, care-mi place. Am eu o chestie cu filmele despre bucle temporale.

7/10 l-aș revedea oricând.

Apoi telemuncă, apoi stare de urgență, panică totală datorată informațiilor puține, însă totuși contradictorii, făcut comenzi pentru mai orice, căutat măști peste tot cu disperare, până au reușit, în mai, eMag să le aducă cu 150 de lei/50 de bucăți. Un preț excelent de altfel, pe atunci.

Apoi pus mască și când mă duceam cu gunoiul, făcut cumpărături tot la 2-3 săptămâni, cu frică, cu tone de lichide dezinfectante date pe mâini, cu litri de spirt șprițuiți pe toate cumpărăturile din lume, cu papucii lăsați la intrare într-o cutie.

Apoi mutat la sat cu familia extinsă, opt luni. Cumpărături multe, o dată la două săptămâni, ieșit din curte doar ca să urcăm dealul, soare, aer curat, copaci, veverițe, căprioare, Netflix, făcut pâine, Playstation, făcut burgeri, telemuncă, făcut bezele și covrigi. Ne-a fost spart între timp apartamentul din Timișoara, am luat un covid de pe la cumpărături, a ieșit The Last of Us 2, însă și Cyberpunk 2077, am cumpărat mai puține albume pe vinil pe persoană fizică, însă am primit cadou altele, minunate.

Apoi mutat înapoi, încercat să ne pliem pe provocările “noii normalități”, telemuncă, copil la grădiniță, vaccin, cumpărături tot mai mult online, dezinstalat aplicațiile de taxi și uber, că ocupau loc degeaba.

Azi, 6 martie 2021, la un an de la ultima zi la birou, Timișoara și localitățile din jurul ei fac un pas important în combaterea pandemiei de coronavirus: intră în carantină. Ceea ce înseamnă că: se închid restaurantele și terasele în care nu mergeam, se închid iar cinematografele și teatrele pe care nu le-am văzut de un an, se închid păcănelele și alte magazine care nu vând mâncare. Oamenii persoană fizică nu mai au voie să iasă din casă, decât dacă au o hârtie cu numele lor și cu o bifă în dreptul căsuței “jur că mă duc la cumpărături”. Aceiași oameni persoană fizică nu mai au voie să iasă din oraș, decât dacă au asupra lor o hârtie cu numele lor și cu o bifă în dreptul căsuței “pe cuvânt că am un teren la Mădularii de Sus și mă duc să semăn vânt”. Oameni persoană fizică care, de fapt, nici până acum nu aveau voie să iasă din casă noaptea, decât dacă aveau la ei o hârtie cu numele lor și cu o bifă în dreptul căsuței “să moară mama lu’ Frankfurt dacă nu mă duc la farmacie”.

Pentru că aparent astea sunt singurele măsuri ce pot fi luate de autorități: niște restricții scrise pe genunchi, ocolibile ușor, ce nu fac decât să jeneze vag o populație deja sătulă de ele, care le vor accepta ca pe noul status quo temporar în care vor trebui să se descurce în jurul lor. Care atât înțeleg, că dacă de luni nu mai ai voie să ai evenimente din cauză că e un virus în libertate, e OK să muți evenimentul pe duminică, să iei virusul prin surprindere.

Vă sunt, însă, dator cu un răspuns la întrebarea din titlu: ce am câștigat eu anul ăsta? Ei bine, după ce multă vreme am tot zis că nu are rost să-mi mai iau așa ceva acasă, pentru că le urăsc și oricum am și eu și doamna la lucru, iată că în acest an mi-am luat imprimantă. Altfel se completează declarația când ai imprimanta ta acasă!

Problema lui Șelly e că n-a știut să țină batista peste țambal. S-a dat live pe net într-o perioadă în care toată lumea evită să se întâlnească cu neamurile sau dacă o fac, o fac mai pe nașpa, așa, cât să nu își ia amenzile fictive* cu care îi amenință autoritățile dacă se aruncă la sarmale mai mult de gen 6 oameni într-un apartament. Ceea ce e de prost gust, și e jignitor chiar pentru fanii săi, cei pe care îi încuraja nu demult să respecte regulile pandemiei.

Ba chiar băiatul a și reacționat la scandal, folosind talentul whataboutism-ului să facă referire la chefuri de prin cluburi, argumentând și că vila în care și-a ținut cheful e destul de mare încât, în medie, putem calcula matematic că are destule camere cât să nu fie mai mult de 20 de persoane per încăpere și oricum mulți dintre ei erau prin rotație la fumat.

Ăsta e secretul, dragi tineri, dacă vreți să vă țineți ziua de naștere în pandemie: nu mai fiți săraci.

“Vorbim despre o casă imensă, cu ponton lângă lac”, a menționat Selly.

Dacă e lângă lac nu se pune.

*căci în practică, nu prea ai, ca polițist, cum să intri la om în casă să-i numeri musafirii fără un ordin judecătoresc sau să-l amendezi fără ca acesta să țină un chef gălăgios, față de care să fi depus cineva vreo plângere. Ceea ce-mi alimentează și suspiciunile că “amenzile” date petrecerii șelariene sunt fictive sau, dacă chiar există pe vreo hârtie, vor putea fi atacate în instanță fără să facă cineva două drumuri.

1. Borat 2 câștigând cea mai bună comedie e alegerea logică, însă lipsa lui Eurovision: The Story of Fire Saga dintre nominalizări e o glumă în sine.

2. A fost un an nefericit pentru orice actor mascul să aibă un rol dramatic bun în anul în care a murit Chadwick Boseman. Un actor minunat, ca să nu mai pomenim și de implicațiile discuțiilor rasiale din 2020, nu a lăsat loc altora anul ăsta la o șansă la câștig. Nasol pentru Riz Ahmed, care a dat totul în Sound of Metal, nasol pentru Gary Oldman care a fost bun ca întotdeauna în Mank, dar până la urmă cel mai nasol pentru Chadwick Boseman care a murit de cancer.

3. Nu am văzut I Care A Lot, am văzut că e trending în Netflix și am zis că e un film bun de văzut cu soția, doar că soția tot adoarme. Rosamund Pike să câștige un Glob nu mi se pare deloc deplasat și, chiar dacă nu am văzut încă filmul, sunt sigur că a fost pe merit. Dar pentru că am văzut Borat 2, mi-aș fi dorit cu toată ființa mea să câștige Maria Bakalova, care nu doar că a jucat bine în film, ci a dus în spinare, cu improvizație cu tot, filmul în egală măsură cu Sacha Baron Cohen.

4. Care Sacha Baron Cohen a luat premiul masculului în comedie. Nu am văzut restul nominalizărilor, dar nu cred că ar fi fost vreunul mai bun. Andy Samberg în Palm Springs a fost Andy Samberg și atât.

5. Mă bucur că a luat Trial of Chicago 7 scenariul, pentru că a fost foarte bun, și pentru că altfel l-ar fi luat tatăl lui David Fincher. Care n-a fost așa bun, dar l-ar fi luat pentru că e tatăl lui David Fincher și e mort.

6. La Animație a câștigat Disney-Pixar, într-o categorie unde singurul concurent adevărat era Disney-Pixar. A câștigat Soul, nu a câștigat Onward, amândouă sunt bune, la suflet, sunt sigur că premiile sunt apolitice și câștigul nu are nicio legătură cu problemele legate de minorități din 2020.

7. La “limbă străină” am văzut doar danezul “Another Round” care a fost mișto. Sper ca câștigătorul (care e trecut ca fiind film produs de SUA) să fie mai bun.

8. La muzică ambientală putea să se dea cu zarul și aș fi fost mulțumit, toate nominalizările sunt solide.

9. La Cântec e o erezie că nu a fost nominalizat nimic din Eurovision: The Story of Fire Saga.

La seriale nu prea am obiecții, din ce am văzut au fost cam toate bune și nu am preferințe. Și dacă am, le vedem în episodul următor.

Prima nedumerire și totodată nemulțumire e legată de acest anunț. De ce ai scoate dintr-un episod o scenă care a fost gândită să fie acolo, să aibă sens în contextul episodului, și mai ales în baza unor alegații încă nedovedite?

Nu mă înțelegeți greșit, omul nu e esențial în serial, nu face vreun rol memorabil, ci mai degrabă arată ca Nicolas Cage deghizat în Marilyn Manson deghizat în solist de death metal, doar că nu joacă așa bine precum sună. Însă simt, ca privitor, că mi se răpește ceva din actul artistic așa, pe niște vorbe.

Că vorbele astea se vor dovedi a fi adevărate, am dubii foarte puține spre deloc, nu asta e problema. Problema e că, în momentul în care toată lumea se dezminte de el imediat ce acuzele au apărut în spațiul public, fără să aștepte vreo concluzie, înseamnă că lumea din jurul lui, colaboratorii săi, cam știau ce fel de om e, dar au mers pe brânci, discret, cât timp au putut să mai mulgă niște bani de pe urma sa.

Fix ca la Harvey Weinstein, de altfel. E o problemă sistemică și de aia lucrurile astea or să se repete la nesfârșit.

Când s-a dat prin presă că hidroxiclorochina ar face bine la covid, a doua zi românașii s-au aruncat pe ea prin farmacii, ca câinii la slănină, deși atunci (martie-aprilie) era doar la nivel de zvon și de observații anecdotice. După ce au început să apară și observațiile anecdotice cum că de fapt ar face rău, am rugat mai multe neamuri sau amici care prescriau pe facebook medicamentul să-și șteargă postările, că fac mai mult rău decât bine, și să lase oamenii mari care nu sunt neapărat ingineri mecanici, bucătari sau programatori să anunțe oficial ce e OK de cumpărat și de avut în casă.

Similar, de câteva zile încoace se aude că ceva medicament de animale ar putea fi folosit în tratamentul covidului – ivermectina. În mod total logic, a doua zi românii au năpădit pe el, să-l cumpere să-l aibă în casă. Cine știe, să fie acolo că nu știi niciodată, că sigur te curăță de covid dacă-l ai, așa am citit noi pe internet ieri. La fel cum e bine să ai în casă un nurofen în caz că te încearcă o măsea sau un colebil, că s-ar putea întâmpla accidental să bagi în tine 6 kile de cârnați și două vadre de vin la masa de Crăciun, tot așa e bine să ai o ivermectină, o hidroxiclorochină, ceva.

Nu zic că e vina tuturor reclamelor în care medicamentele sunt oferite de oameni între ei, și nu de medici, da’ ar putea fi.

Ei, și azinoapte mă uitam la Rock TV. Mă rog, e mult spus că mă uitam, mai degrabă îl lăsasem ca zgomot de fundal cât timp eu scrolam la infinit pe telefon, dar asta contează mai puțin. Ce contează e că la un moment dat au început reclamele, ceea ce mi-a atras atenția, amintindu-mi de articolul lui Cetin, curios să văd dacă și aici e la fel.

Și au fost așa: o reclamă la pariuri (după cum e tradiția), o reclamă la poker (după cum e tradiția) și o reclamă la medicamente, după cum e tradiția. Ei, reclama la medicament a început promițător: doi bărbați de vârsta a doua vorbind unul cu altul despre ceva probleme de sănătate. Unul din ei pe motocicletă, de-a dreptul. Ia te uită, îmi zic, în sfârșit o reclamă la medicamente targetată bărbaților puternici și independenți, mulată perfect pe publicul Rock TV. Bărbați bărboși, motociclete, întregul șebang.

Și dintr-o dată, înainte ca vreunul dintre bărbați să ofere vreo concluzie la problemele lor… APARE NEVASTA UNUIA, DE NICĂIERI, ȘI OFERĂ MEDICAMENTUL!!!

E clar, fără femei am fi pierduți, nici n-am fi în stare să luăm un dicarbocalm când ne doare capul.

Acum câteva zile, când deja vuia netul că a urcat bitcoin la un nou record, m-am hotărât să îmi iau inima în dinți, după nici nu știu câți ani de când a apărut moneda, și să investesc și eu în viitor. Am ales să fac asta direct din contul de Revolut, fiind la îndemână și neștiind încă toate ungherurile necunoscute ale artei economice.

Am citit cu atenție instrucțiunile, am luat la cunoștință că Revolut ia comision și că banii investiți vor fi supuși riscului de a-i pierde și, înarmat cu mantra “investește doar banii pe care îți permiți să-i pierzi”, am purces la drum. Am golit contul de ZAR (rand sud-african, primisem în glumă niște bani în moneda asta) direct în portofoliul meu bitcoin din Revolut.

Așadar, golindu-mi toate economiile pe care eram pregătit să le risc în tranzacții financiare, m-am aflat în situația de a avea bitcoin în valoare de 0,85 de lei. Mai precis, cei 3,26 ZAR îmi cumpăraseră 0,00000643 BTC.

Apoi am așteptat.

Experții în economie îmi vor zice: Ovidiu, ești prost, cum să cumperi bitcoin când bitcoin e la valoare record? Așteaptă să ajungă iar la gen 10.000 de euro și cumperi atunci, nu lua acum la 40.000. Și poate ar avea dreptate, poate aș fi cumpărat 0,00002572 BTC de aceiași bani dacă aș mai fi așteptat, însă curiozitatea mi-a dat ghes și am ales să-mi risc toți ranzii sudafricani pe acest experiment.

După câteva zile am deschis iar aplicația să-mi verific portofoliul și minunea s-a întâmplat:

Avuția mea, după cum o numește Revolut, depășise 1 leu, ajungând la 1 leuț și 2 bănuți. În doar câteva zile belșugul meu crescuse cu 20%, investiția mea dând roade ca niciun alt fond de investiții pe care l-am mai întâlnit.

Mulțumit, mi-am retras toți banii cât încă e bitcoinul sus, pentru că experiența mea de 4 zile de joc pe bursa Revolut m-a învățat să mă retrag la vârf, să nu fiu fraier, și la final, după ce și-a luat și Revolut cei 2,5%, am rămas cu 0,99 lei. 14 bani profit pentru un efort absolut minim.

Pentru alte sfaturi economice apelați cu încredere la mine. IMBOX KING 1000% SAFE. Cartea urmează să o lansez în aprilie.

Posibil să fie din cauză că locuitorii orașelor s-au autocondiționat să nu circule pe prima bandă din cauza mașinilor parcate “doar 5 minute”, căci e plin de mașini parcate din loc în loc și nu le are nimeni treaba. Posibil să fie orgoliu sau să le fi cumpărat mă-sa stradă. Posibil să vrea să facă absolut toți stânga la un moment dat.

Cert e că, cu excepția unor mașini parcate, banda 1 e liberă pentru noi, ăștia care nu avem o problemă cu ea, permițând traversarea unui astfel de oraș în doi timpi și trei mișcări.

Ei, albumul e OK, dar nu mi-a plăcut per ansamblu mai mult decât nicicare din cele trei melodii individual, nu e atât de pop, ci e mai mult R&B, trap, versuri de manele, chestii din astea de oameni tineri și fără rate. Însă am început să citesc pe Wikipedia despre album și la un moment dat am observat un tipar interesant.

Anume, cele trei piese îl aveau la co-autori pe un suedez, Max Martin. Îmi părea cunoscut numele și am zis, ia hai să văd cine e tipul. Și, băi domnule băiatule, am aflat. Tipul ăsta al cărui nume nu-l știe aproape nimeni e compozitorul sau producătorul pe locul trei în lume după numărul de piese #1, fiind depășit doar de McCartney și Lennon. Deocamdată, căci cel puțin unul din ei nu prea mai e în situația de a mai compune, și nu e cel care are 80 de ani.

Acest mic Moga din nordul Europei a avut o contribuție în scrierea și producerea practic a tuturor pieselor care ne-au tâmpit de cap de 20 de ani încoace, de la Britney Spears sau Backstreet Boys până la Katy Perry, Bon Jovi, Pink, Ed Sheeran și, după cum ziceam, The Weeknd.

N-am o morală sau ceva profund pentru final, doar gândul că probabil o să-mi fac un tic din a verifica dacă apare numele suedezului când mai aud pe radio vreo melodie de care nu mai pot scăpa din cap o lună întreagă.

Cred că putem fi de acord cu toții că nevoia de a purta măști de protecție nu va dispărea peste noapte, mai ales în timpul vacanței de iarnă când toată lumea e buluc una peste alta.

Așa că ne-am comandat niște măști tematice din colecția de Crăciun, să simțim spiritul sărbătorilor chiar și cu gura și nasul ascunse. Juniorului și verișoarei sale le-am comandat unele drăguțe, de copii (asta și asta), și mie mi-am mai luat una bonus, de Darth Vader, pentru că merit.

Ce e mișto la ele e că nu sunt doar o bucată de pânză cu urechi, ci sunt produse și tratate printr-un proces complex, detaliat aici. Ce vreau să vă zic: dacă comandați de azi până în 21 decembrie folosind codul sirb30, aveți parte de o reducere de 30% la toate comenzile. Eu zic să profitați, că sunt faine.

Seara se lasă pe nepusă masă,
Tata mai pune lemne pe foc,
Un câine se-aude de după fereastră
Și nu mai găsesc PS5 în stoc.

Bunica gătește, face plăcinte,
Mămica strănută, îi zicem “noroc”,
Iar soba trosnește și lemnele sună,
Dar nu mai găsesc PS5 pe stoc.

Cățelul suspină, cerând de mâncare,
Oftând ca jivina din iarmaroc,
Pisica se plimbă, iar eu sunt trist tare,
Căci nu am găsit PS5 în stoc.

Zăpada se-adună-n grădină, pe casă,
O mătur c-o sculă găsită-n talcioc,
E liniște gravă, nici vântul nu bate,
Căci nu mai există PS5 pe stoc.

(pictură: Bob Ross)

Se făcea că numa ce se născuse juniorul, era încă cu doamna în spital, așadar am găsit de cuviință să scot băieții la o bere. Pub-ul din cartier, toți de-ai casei, vreo 10 hăndrălăi puși pe fapte mari, ne-am întins cu bere și shoturi până pe la 4 dimineața, moment în care am decis că trebuie să plecăm. Rămân ultimul, nota te rog, plătesc eu tot, cât face? 800 și ceva, mă uit la cash, îmi lipsesc vreo 20 de lei, zic hai că dau cu cardul. Plătesc, zic mulțam fain și plec.

Fără un leu în plus, ciubuc la fete.

Căci în oboseala și euforia mea generală nu m-am gândit niciun moment că pot plăti cu cardul și să las ciubuc cash. În capul meu de tată de 3 zile, luni dimineața la ora 4, nu exista conceptul de a folosi mai multe forme de plată deodată. Așa că cele două fete care ne-au suportat mult după ora stingerii, nefiind nici măcar prima dată, n-au primit niciun leu de la masa noastră.

Bine, jena maximă pe care am simțit-o a doua zi, la reconstituire, a compensat bacșișul cu vârf și îndesat dățile următoare când am trecut pe acolo, fie și pentru doar o bere.

Ei, acesta fiind al doilea paragraf, după ce am scris că “până acum am considerat că […]”, posibil să vă așteptați să recunosc că am greșit și că mi s-a revelat adevăratul adevăr despre aceste clipuri, ceea ce nu e cazul. În continuare consider că sunt o risipă de internet și că RDS și UPC ar trebui să redirecționeze lățimea de bandă de la ele la xhamster și am fi cu toții mai câștigați, însă cred totuși că m-am prins de ce continuă să existe, în ciuda completei idioțenii a ideii de a te uita la un om cum se uită la clipuri pe internet.

Ca poveste de fundal:

Am descoperit acum ceva vreme această melodie care chiar cred că ar fi câștigat pentru Islanda*, dacă s-ar mai fi ținut, Eurovision 2020:

Aș zice că mă obsedează efectiv melodia, însă aceste cuvinte nu pot exprima cu adevărat cât de tare îmi place. Îmi place atât de mult încât tinerii din ziua de azi ar zice că vaibez greu cu ea. Că e lit, sau că e mood sau gen. Atât de tare îmi place, încât îmi vine să vorbesc ca copiii de 20 de ani, vă dați seama? Oameni buni, îmi vine să zic că plesnește, atât de grav e!

Revenind!

Am stabilit, deci, că îmi place melodia asta aprinsă care plesnește. Ce ar fi mai potrivit de făcut, mai ales în contextul unei pandemii în care ne-am retras efectiv în munți, decât să ascult melodia asta până efectiv mi-e rău de la ea? Mai ales că s-a făcut și zaibărul. Zis și făcut. După ce am ascultat varianta de studio, varianta live de mai sus, varianta live de mai jos, varianta live din stânga și mai ales pe cea din dreapta, varianta unplugged de mai hacana, varianta de la Berlin, varianta de la Varșovia și iar varianta de studio de șapte ori, am luat-o pe tărâmuri necunoscute, pline de bestii periculoase.

Am căutat variante cover acustice e ce vreau să zic.

Și am găsit – unele mai bune, altele mai rele, și le-am ascultat pe toate. Și când toate s-au terminat, algoritmul Youtube mi-a împins în fața ochilor câteva clipuri cu reacții la varianta live, apoi la varianta de studio, apoi la melodia rușilor de la Eurovision, apoi la melodia lituanienilor, apoi la clipul The Weeknd de la VMA 2020, apoi de la etc. Bineînțeles, toate astea la melodii despre care Google știa deja că îmi plac (sau de care în cel mai rău caz sunt interesat), știind precis la ce mă uit pe Youtube și Youtube Music.

Chestia interesantă e că în toate clipurile astea pe care mi le arată Youtube, toată lumea e de acord cu mine. Efectiv toate clipurile pe care le văd au aceeași concluzie pe care o am și eu vizavi de subiectul lor. Și asta mă face să dau click pe următorul: dorința de a-mi fi validate părerile de alt și alt vlogger care se uită la melodia memă și zice “hmm da, într-adevăr, aceasta este melodia memă, ia uite la grasu ăla ce joacă”. Sau “hah, ce bună e melodia asta a islandezilor, ia te uită, e ca o melodie din anii 80 care face satiră fină de Eurovision dar e totuși faină pentru că sunt simpatici oamenii ăștia cu sfeterașele lor”. Și așa mai departe.

Așadar

Concluzia mea e că clipurile cu reacții funcționează pentru că Youtube ți le bagă pe gât pe cele care-ți validează opiniile, făcându-te să te simți parte dintr-o comunitate. Funcționează pentru că umplu golul ăla lăsat de momentul în care trimiți un clip cuiva apropiat și omului nu i se pare amuzant, interesant sau mișto, moment în care ego-ul personal ia o săgeată în genunchi.

Dacă sunteți de acord, dați like și subscribe, loviți clopoțelul ăla de notificări, urmăriți-mă pe insta și pe tiktok și pe snapchat și pe linkedin și pe ello și pinterest și pe hi5 și pe myspace și pe yahoo și dați share la articol ca să nu fiu nevoit să plătesc pe cineva să facă un articol în care să reacționeze la el.

P.S.

*am anticipat întrebarea și da, iată Ja Ja Ding Dong:

Pentru că campania e făcută la mișto – eu aș specula că e mai mult făcută să sifoneze niște bani, dar n-am nicio dovadă în sensul ăsta deci nu pot să acuz pe nimeni. Dar de ce zic că e făcută la mișto: dacă ați privit clipul de mai sus, motivele expuse pentru a convinge poporul să poarte mască sunt truisme sentimentale care prind la publicitari, fără vreo legătură cu lumea reală a covidioților care nu vor să poarte “botnița”.

Serios, încerci să convingi o persoană care nu vrea să poarte mască să o facă, pentru a-i convinge și pe alții să o facă. Încerci să convingi o persoană care nu crede în virus și “botniță” să nu “irosească efortul tuturor”. Care efort vere? pare să mi se șoptească în cască. Poartă mască ca să îi susții pe cei din linia întâi zicea un banner deunăzi. Arată că îți pasă, zice campania. Totul direcționat la oameni care deja au comportament preventiv, dar nimic direcționat la adevărații sceptici. Apel la empatie direcționat la oameni incapabili de empatie pe acest subiect, oameni prost informați sau dezinformați complet, care se opun activ subiectului.

Bine, există și posibilitatea de a fi o mișcare calculată, campania neavând deloc scopul de a informa un segment de populație, ci de a face damage control pe segmentul activ și vocal care ar putea să facă scandal că guvernul nu face nimic. Cine știe.

Tot ce sunt sigur e că, dacă scopul acesteia ar fi într-adevăr să convingă necredincioșii să poarte mască, campania ar marșa pe mesaje gen “poartă masca ca să n-o omori pe mă-ta mare” și ar convinge, realist, mai multă lume să o facă.

Organizat de Teatrul Studențesc Thespis și Asociația Culturală Diogene, această a doua ediție a CiviCultura constă în acțiuni culturale care promovează implicarea civică a locuitorilor Timișoarei, și încurajează cetățenii să se transforme din beneficiari ai proiectelor locale, în voluntari și chiar inițiatori.

Concret, festivalul va aduce ateliere artistice, discuții, spectacole de teatru, concerte, prezentări și proiecții pe teme civice în trei cartiere din Timișoara: Martirilor, Aradului și Șagului, la centrele de tineret administrate de FITT ale fiecăruia dintre ele.

Programul festivalului se poate consulta aici, iar dacă ai între 15 și 19 ani și ești interesat de subiecte precum acțiuni civice, voluntariat, antreprenoriat social, gândire criticî, implicare comunitară și locuiești într-unul din cartierele implicate, te poți înscrie aici pentru organizarea evenimentelor din cadrul festivalului.

Pe măsură ce ██████████████ ████, însă, ███████████ ███████ ██ ███ ██████████ █, mare atenție, deoarece e posibil să ██████████ █████ ███████████████████ █ █████ █████████████ █████. ████████████ ████ ███ ██████████████████ lesbiene ██████████████████████ ████ ███████████ ████████████████ ████████████ ██████████ ██████████████ la chitară ███████████████ ██████████ ████ █████████████ █████ iarbă.

Povestea în sine e una îndrăzneață, alegerile ███████████ ███████████ ████████████ ██████ când ███████████ ██████ ███████ ███████ ████████████████ Drake ██████ ██ █. Dar nici vorbă de așa ceva! ███ ████████████ █████████████████ █████ █████████ ███.

Pe partea grafică, █████████ au o ████████████████ ██████ ███ ███████████ în funcție de dificultatea selectată. ███████████ ██████ █████ █████████████ pahar de exemplu, ████ ██████████ ██ ████ ████████ ██.

De altfel, ████████████ ██ █████ █████ ██ ███████████ █ ██████ ██ :)))))) serios, n-ai cum să inventezi așa ceva.

9/10

Ministrul Afacerilor Interne, Marcel Vela, a anunțat marți seară că a fost semnat un acord între MAI și Patriarhia Română care prevede acordarea sprijinului pentru împărțirea luminii și a sfintelor paști pentru credincioși. (Digi24)

Cu alte cuvinte, stați acasă liniștiți că vine polițistul cu covidul direct la ușă.

Ce aș vrea să știu eu, în aceste condiții:

1. Pe perioada asta, vor fi absolut toți polițiștii și jandarmii din țară ocupați cu împărțitul luminii sau mai rămân rezerve care să dea amenzi cui iese să-și ia făină fără declarație?
2. Zice că lumina va fi dată respectând normele de distanțare socială – cu o lumânare de 2 metri?
3. Ieșirea pentru preluarea paștilor va fi notată în declarație ca atare, menționând “pentru ridicarea sfintelor paști”, dar bifând ce anume? Bunuri care acoperă necesitățile de bază? Activitate fizică? Nu de alta, dar pe declarația oficială scrie clar și oficial:

Înțeleg că mulți oameni au nevoie de ritualurile cu care au crescut și îmbătrânit, dar suntem efectiv într-o perioadă în care toate autoritățile țipă să nu ieșim din casă, că au băgat armata cu hummerele pe străzi și e vai de curul nostru. Cu toții suntem și cu toții vrem să ieșim din asta, și tare mă tem că în acest weekend vom încetini progresul făcut cu normele (și așa căcăcioase și privative de libertăți) existente până acum.

În fine, tot ce-mi și vă doresc e să nu avem nevoie să ajungem pe la vreun spital zilele astea.

Spatele coperților diferă, fiecare variantă având textul în limba în care e cântat, însă fața coperților e identică, inclusiv cu titlul Interioare în română.

Puteți însă identifica în poza de mai sus care e versiunea în română și care în engleză, cele două coperți fiind identice? Vă zic eu, dacă nu: coperta din stânga, solidă, lucioasă, plasticată, care rezistă eroic în ciuda celor 35 de ani grei ce au trecut peste ea, e varianta în engleză destinată exportului. Coperta din dreapta, tipărită pe aproape hârtie de budă, peste care dacă strănuți mai tare se face bucăți, e cea în limba română, destinată românilor.

Cam așa se întâmpla cu absolut orice în ultima parte a anilor ’80 în România.

Iar ospătarii se blochează. Se uită la noi întrebători, noi nu zicem nimic, ei întreabă, noi confirmăm.

– Da’ câți ani ai tu puiule, nu ești prea mic să bei bere?
– Nu, că e fără alcool!

Un ospătar la o nuntă chiar ne-a refuzat, deși i-am confirmat că e OK. Și stau și mă gândesc: care-i baiu? Are alcool? N-are. Deși, în țara în care în intervalul interdicției de a vinde alcool în jurul stadionului nu poți să iei un radler zero de la Profi fără ca casierului să-i confirme supervizoarea că poate să-mi vândă orice nu are alcool, mai ales dacă scrie în mod expres pe cutie “fără alcool”, sintagma “fără alcool” pare să nu fie înțeleasă la scară largă.

Și, dacă reușim să ne lămurim că n-are alcool, care e problema? Pe lângă că e mai mult un gest și implicare în viața adulților, juniorul bând două guri și apoi cerând apă, dacă e să mă iau după ce cere, serios că mai degrabă i-aș da juniorului bere decât cola.

Azi s-a anunțat și rezultatul: 10.000 de lei amendă, că n-aveau împământare la ceva prize.

S-a rezolvat deci tot scandalul, mulțumim România.

Monument, după propria-i declarație, ridicat în anul 1937. Arhitect principal, Nostra Dan probabil.

Să mai zică cineva că timișenii nu sunt fruncea.

Ei, fix așa fac și magazinele online cu recomandările. “Cumpărate frecvent împreună”. “Clienții care au cumpărat X au fost interesați și de Y”. “Ți-ai cumpărat mașină de spălat? iată alte șapte modele care te-ar putea interesa”.

Și unele, și altele sunt la fel de enervante.

Cert e că media și publicul sunt aproape exclusiv de partea vatmanului, pictându-l într-un super-erou care patrulează străzile Bucreștiului și ne scapă de cocalarii ăia răi. Și nu mi-am dat seama de ce, până azi când am avut o discuție intelectuală cu soția pe acest subiect.

Vina principală a șoferului e că și-a cumpărat BMW. A doua vină, chit că asta nu a fost alegerea lui, e că e mai întunecat la culoarea pielii, devenind instant miticul (puneți accentul unde vreți) cocalar cu BMW pe care îl urâm cu toții, cu care am avut o problemă în trafic o dată. Ne-a tăiat calea, a aruncat țigara pe jos, a dat muzică tare noaptea, nu contează – cert e că am avut la un moment dat o problemă cu Cocalarul Cu BMW și acum am fost răzbunați.

Sunt 100% sigur că dacă șoferul ar fi fost un nea Paul cu un Opel Zafira, fără a schimba în rest datele problemei, inclusiv comportamentul celor doi, publicul nu s-ar mai fi inflamat așa împotriva șoferului. Ba chiar aș îndrăzni să cred că nici nu ar fi fost atât de mediatizat cazul. Ca să vezi, doi proști care se ceartă, s-au mai văzut cazuri, avem probleme mai importante ca societate.

Însă în cazul de față BMW-ul și șoferul său tuciuriu simbolizează dușmanul comun al întregii societăți, o țintă ușoară de vărsare a frustrărilor acumulate de-a lungul prea multor ore din trafic, ori la job sub un șef nemernic, ori pe acasă.

Și astfel vatmanul agresiv a devenit justițiarul Vat-Man, apărătorul dreptății în trafic, reprezentantul oamenilor simpli care folosesc transportul în comun, care a pedepsit Cocalarul Cu BMW ce a vrut să fraierească omul cinstit și muncitor. Ăsta erou, dom’le, ăsta curaj, să lovești o mașină cu tramvaiul și după aia să te înjuri cu nemernicul ăla printr-o ușă. Ar trebui mai mulți oameni ca ăsta. Ar trebui și șoferii de autobuz să aibă voie – ba nu! – să fie obligați să plece cu autobuzele la vânătoare de țărani cu BMW. Să ne scape de molima asta neagră a societății! Huo, prieteni dragi.

După ce am așteptat aproape un an să fie lansat, apoi să-l și aducă cineva în România la un preț decent, l-am găsit până la urmă pe Amazon la un preț excelent (60USD + transport și vamă) și, după aproape trei săptămâni, a ajuns. Ce am găsit în pachet:

Cât se poate de basic, adică. Ceasul-boxă îmbrăcat în material textil, foarte asemănător cu restul seriei Google Home/Nest, alimentatorul acestuia și o țidulă cu rol de manual, care-mi zicea practic să descarc aplicația Home și de acolo văd eu. Boxa-ceas e mică, poate fi ținută în palmă, dar nu știu de ce ar vrea cineva să facă asta, fiind destinată noptierei, neavând baterie.

Odată băgat în priză (cu adaptor de priză US-EU cumpărat separat cu 7 lei din Auchan), am pornit aplicația Home, am urmat cei câțiva pași de configurare și aia a fost. Mi-a fost prezentată ora curentă, mi-au fost prezentate gesturile pe care le pot face pe ecranul tactil (nu cu mult diferite de cele de pe un smartwatch cu WearOS), și cam atât.

Ce poate face: tot ce face o boxă smart cu Google Assistant, dar și cu feedback vizual. Adică: dacă îl întrebi cum e vremea, îți zice dar îți și scrie pe ecran. Dacă îi zici să pună melodia cu Baby Shark, îți pune și buton de pauză pe ecran. Dacă îi zici “good night”, te întreabă la cât să pună alarma, după care pune sunete relaxante la un volum discret, gen ploaie sau greieri sau varianta folk de la Așa sunt zilele mele (cea din urmă nu e o variantă implicită dar se poate seta din aplicația Home, la Routines, la fel ca orice altă melodie sau playlist). Dacă îl întrebi de evenimentele din calendar, ți le citește dar ți le și arată pe ecran. Îi zici să-ți pună reminder, îți pune. Îi zici să-ți pornească aspiratorul-robot, îl pornește. Îi zici să dea mai încet și să schimbe culoarea la becul smart, o face.

În plus, poate să-ți arate pozele din Google Photos, ca un soi de ramă digitală, dacă îl rogi să facă asta. Boxele fără ecran nu puteau să facă asta, din motive necunoscute mie.

Fețele ceasului se pot schimba dintre câteva opțiuni implicite, însă nu cred că se pot descărca unele personalizate, ca pentru smartwatch-uri.

Ce nu știe să facă, deși sigur ați vrea să facă asta cu toate că ar fi stupid: să redea orice soi de clipuri sau filme, fie ele de pe Youtube, Netflix, Plex, HBO sau AntenaPlay. Pentru că e un ecran foarte mic și ar fi oribil să te uiți la conținut video pe el.

De asemenea, nu are apelare video prin Duo, precum fratele mai mare Google Home Hub. Sunt sigur că motivul principal ține de limitări hardware și de menținerea prețului sub o limită decentă, însă motivul pentru care mă bucur că nu are cameră video e că e un produs destinat dormitorului, unde se întâmplă lucruri sexuale, pe care nu ai vrea să le poată filma pe ascuns dispozitivul tău de încredere. De asemenea, are buton de oprire a microfonului, moment în care utilitatea sa scade, dar știi clar că nu te mai ascultă constant. Asta în cazul în care butonul ăla nu e doar momeală, și de fapt doar dezactivează capacitatea aparatului de a răspunde, ascultând și înregistrând în tăcere fiecare secundă din viața ta, trimițând americanilor cele mai adânci secrete pe care le spui în dormitor, totul în secret, fără ca tu să ai vreo idee, crezând că ceasul inteligent doar arată ora și vremea și atât. Treziți-vă oameni buni.

Stați așa, să-mi dau jos folia de aluminiu că mă zgârie și continui imediat.

În concluzie! E un înlocuitor excelent pentru un ceas de noptieră, pentru că vine și cu funcții extra, accesibile cu vocea. Senzorul de lumină ajustează lumina ecranului de la perfect vizibil (ziua) la aproape perceptibil dar totodată lizibil (noaptea). Te poate trezi cu radio precum vechiul ceas, cu muzică sau simplu, cu alarmă. Face tot ce promite să facă, prețul e decent (mai ales dacă se ivește câte o reducere) și se integrează perfect cu restul chestiilor smart din casă.

Preț: acum 79.99$ la Amazon SUA, puțin mai mult pe site-ul Lenovo din Germania sau UK.

Am pozat canalul, am deschis aplicația primăriei Timișoara, am deschis sesizare nouă, am atașat poza secțiunii “Construcție periculoasă”, m-am asigurat că s-a completat locația GPS corectă și am trimis sesizarea. Am primit un SMS după câteva zile:

După care, ieri, am primit e-mail cum că s-a rezolvat problema: nu s-a luat nicio măsură pentru că “nu există descriere suplimentară”. Serios:

Efectiv “nu există descriere suplimentară” a unui canal descoperit pe un trotuar intens circulat, în condițiile în care e noapte la ora 18 și orașul are o problemă serioasă cu iluminatul public. Oare ce trebuia să scriu la descirere suplimentară? Să le sugerez eu soluția de a pune un capac? Să le zic eu cum ar putea semnaliza, temporar, groapa? Să argumentez de ce consider că nu e OK să ai canale descoperite în oraș?

Aia e, s-a rezolvat, nu se poate. Probabil cineva din primărie e plătit la numărul de tickete închise pe lună.

Și nu e baș rău. Sigur, nu e atât de bun precum primele două, dar e mult mai bun decât restul. Și asta, probabil, din cauza implicării lui James Cameron în producție și din cauza revenirii Lindei Hamilton în rolul lui Sarah Connor.

Filmul începe în anul 1998, la scurt timp după evenimentele T2, cu Sarah și John Connor (întineriți digital impecabil, arătând exact ca în filmul din 1991) fiind superchill pe malul gârlei, bând un Mai Tai sau echivalentul nonalcoolic al acestuia, când de nicăieri apare Arnold la fel de tânăr (din nou, impecabil) și se pun pe depănat amintiri.

Douăzeci și doi de ani mai târziu, adică anul viitor, alte două personaje se materializează din eter, de data asta efectiv în aer, pentru că nu se mai materializează într-o bilă electrică direct pe pământ, ci în aer, ca să cadă pe jos spectaculos. Unul dintre personaje este o mașinărie lichidă și rea, a doua este o femeie tânără pe jumătate om, bună. Nu-s spoilere, sunt lucruri pe care le aflăm din forșpan.

Revenirea Lindei Hamilton în rolul unei Sarah Connor luptătoare, după ani de zile de scandal cu roboți, azile de nebuni și alte greutăți obișnuite ale vieții, oferă acestui nou film Terminator credibilitatea de care are atâta nevoie. Cu trei alte filme care au făcut mai mult rău decât bine, care au măcelărit cronologia poveștilor după bunul plac, care au introdus noi reguli și le-au ignorat pe cele vechi, e un lucru promițător că acest al șaselea film se întoarce cu o mare parte din personajele vechi și continuă direct povestea din Terminator 2, ignorând complet și definitiv filmele 3, 4 și 5. Și ăsta cred că e un lucru bun, pentru că tot încerc să îmi amintesc ce s-a întâmplat în acestea și nu reușesc, atât de bune au fost.

Ca pauză între scenele de acțiune, unele dintre cele mai grandioase din ultimii ani, avem motivul femeii independente și pline de bani puternice, care nu are nevoie de bărbat. Și n-ar fi absolut nicio problemă dacă acest laitmotiv ar fi pus în scenă subtil, organic, prin crearea unui personaj care să inspire acest lucru. Un personaj cu care să rezonez, căruia să-i pot observa singur realizările, care să fie mai presus un personaj, indiferent de sex.

Problema e însă atunci când se creează forțat un personaj care ne este arătat cu degetul că este o femeie puternică. Când se creează o morală dojenitoare cum că “tu ești o femeie puternică care ești mai mult decât doar un pântec care să dea născare salvatorului nostru despre care am avut prejudecata că ar trebui să fie un bărbat” într-un mod atât de evident încât mi-am dat ochii peste cap până mi-am văzut ceafa. Când efectiv unul din personaje îi zice altui personaj “Acesta este arcul personajului tău. Arcul personajului tău este acum complet. La începutul acestui film erai un personaj slab și acum te-ai dezvoltat într-un personaj puternic.”. Mă rog, nu cu cuvintele astea, am parafrazat, dar același lucru.

Dar hei, să nu lăsăm un scenariu șubred să ne răpească din bucuria de a privi un final solid al unei trilogii mai mult decât satisfăcătoare.

Ah, și m-a distrat când Grace, gagica-mașină jucată de Mackenzie Davis, îi cere hainele unui bărbat la fel de înalt ca ea, un cocalar mexican îmbrăcat în cocalar mexican, îmbrăcând de pe el în mod magic cei mai mulați pe fund blugi posibil.

Eu l-am văzut în IMAX 2D la Cinema City și recomand.

Încă nu îmi dau seama dacă sunt prețuri mai bune (când am comandat eu Smart Clock-ul era la reducere și am ieșit mai ieftin decât prețul de retail în UK sau Germania, și asta cu tot cu transport și taxe de import) sau e aceeași treabă doar cu timpi de așteptare mai mari. Prețurile pentru România sunt Prețul produsului + transport + taxe de import (care cred că e TVA), deci nu e mare gheșeft, însă ar putea fi o soluție bună de adus mai ușor gadget-uri ce nu se vindeau în UE. Mă refer fără să plătești un terț serviciu care să importe produsul prin Belgia și să-l aducă la noi.

O să fie interesant, dacă se dovedește ca asta să fie intrarea tiptil a Amazon și în România, de văzut atât evoluția dinamicii e-comerțului neaoș, cât și pe cea a marketingului afiliat. Trăim vremuri.

Exemplul nu e la întâmplare, căci e chiar subiectul filmului: Mo (Dana Rogoz) și Vera (Mădălina Craiu) sunt două studente de la țară, venite cu trenul special ca să copieze la examenul de cibernetică al profesorului Ursu (Răzvan Vasilescu), însă sunt prinse și date afară din sala de examen. Fetele îl caută ulterior pe Ursu pentru a-l ruga să le permită să dea din nou examenul cu cealaltă grupă, profesorul transformând această situație într-o ocazie perfectă pentru a-și flexa mușchii în raportul de putere dintre el și fete și pentru a duce în continuare seara în direcția dorită de el. N-aș mai povesti, căci mi-ar plăcea să vedeți voi ce se întâmplă mai departe.

Să vă zic sincer, nu sunt foarte mișcat de filmele cu mesaj social, ale căror primă linie în strategia de marketing e că sunt importante și despre un subiect important și grav. Nu vorbesc despre subiectul de față în particular, îmi displac toate ocaziile în care mesajul social e pus înaintea filmului, încercând să oblige publicul să asocieze filmul cu problema din societate, făcându-l să se simtă vinovat dacă nu îi place filmul.

Dar! Norocul lui MO, în situația asta, e că în sinea lui e un film destul de bun cât să aibă un rost și să stea drept pe propriile-i picioare chiar dacă nu o plimbi pe Dana Rogoz dintr-un oraș în altul să explice publicului cât de important și grav e subiectul filmului.

Aș vrea să zic că Răzvan Vasilescu face tot filmul, pentru că joacă absolut excepțional, însă i-aș face un deserviciu lui Radu Dragomir, care a scris personajul pe care-l joacă acesta: un antagonist nuanțat, șarmant și crud deopotrivă, care insuflă tot mai multă teamă cu fiecare minut care trece din film. I-aș face un deserviciu și Danei Rogoz, care-și joacă personajul de asemenea bine, cu dedicație totală.

Sigur, nu e un film perfect. În ciuda lungimii sale modeste (76 de minute), primul act mi s-a părut că nu se mai termina niciodată, fiind lovit de cadre lungi, atmosferice, care nu avansau intriga sau nuanțarea personajelor cu nimic. Mă rog, asta e clar boala cinema-ului românesc din ultimii ani, dar măcar n-avem prelunga ciorbă în tăcutele primele 20 de minute din MO. E un sandviș. Odată fetele ieșite din examen, însă, filmul își găsește ritmul perfect pentru a-și spune povestea.

Recomand? Da, indiferent dacă sunteți interesați de mesajul social al filmului, pentru că e chiar un film bun, independent de acesta. Bine, n-ar strica să fiți și interesați de mesaj, căci trăim în țara în care 55% dintre cetățeni consideră violul justificabil în anumite condiții. Oribil.

Adică, pe lângă cele două scene (cea principală și cea techno), avem program de filme alese de Cristian Mungiu și Q&A cu Irina Nistor într-o zi și Dumitru Prunariu în alta.

Pe partea de muzică avem ATB, Brooks, Dirty Nano, Vama, Grasu XXL, The Motans, Spike, Guess Who și niște nume de care nu am auzit veci pururi, deci presupun că majoritatea-s pe scena techno. Oricum, lista completă e pe site.

Noaptea va fi party retro cu tot soiul de instalații New Media, iar ziua activități prietenoase cu părinții și copiii deopotrivă: ridicat zmeie, jucat cu VR și AR, ture cu avionul, street art, ateliere de robotică, baloane cu aer cald și altele.

Abonamentele costă, momentan, 99 de lei de căciulă, 129 de familie și 300 varianta “Business Class”, care vine cu niște facilități VIP. Se pot cumpăra de aici.

Șmecheria e că coletul a fost avizat luni, dar avizul a ajuns la mine azi, în 12. Iar pe aviz scrie că după a doua zi se percepe taxă de magazinaj.

Care taxă chiar dacă am sosit la oficiu imediat ce am primit avizul, a trebuit să o plătesc. Nu e mult, un leu jumate, dar o mie de astea pe zi se adună.

Ah, și data avizului e trecută 2020, la anul. Am crezut că scap, dar n-a fost să fie.

“Timișoreanul Ovidiu Sîrb și-a dat demisia din funcția de secretar de stat în Ministerul Transporturilor” (de la pressalert.ro)

Primul meu gând a fost “wow, cât dracu am băut în ultima vreme?”, neștiind nici măcar că aș fi fost secretar de stat în Ministerul Transporturilor, darămite că mi-aș fi dat demisia. După ce am aflat din poză că totuși n-ar fi vorba de mine, am verificat articolul. Acolo scrie că pe respectivul îl cheamă ba Sîrb, ba Sîrbu. În același articol e incert numele său, și nu e vorba doar de articolul la care am lăsat link, ci la mai multe articole din presa locală. Am căutat eu pe Google.

Și m-am gândit la două chestii. Unu, suntem doi Ovizi Sîrbi cu î din i în Timișoara, ceea ce e deja mult prea mult, și mă tem că trebuie să rămână doar unul, în urma unei lupte cu săbii și fulgere într-o parcare subterană din urbe.

Și doi, oare și domnul Sîrb(u?) de la ALDE suferă de problemele cu care mă confrunt eu de o viață?