Culmea e că nici din articol nu prea pricep cine pe cine a împuns.

(btw, Adevărul se duce în jos fuga-fuguţa. Ce facem, măi băieţi şi fete?)

Conduceam astă seară Loganul în spatele unui taximetrist (pe care-l chema Florin, aşa am dedus eu din însemnul “FLO” de pe portbagaj) şi m-am întrebat, cum mă întreb eu când mă simt profund, “oare ce viaţă duce un taximetrist?”. Douăşpe ore cu curul pe un scaun de Logan probabil că nu-s uşoare, dar nici chiar viaţă de vatman nu e. Mai schimbi traseul, mai vorbeşti cu un om beat, unul vorbăreţ, mai o gagică în cracii goi, mai o bătaie, mai un ciubuc, ceva.

Ei, şi la un moment dat mi-a parvenit o idee. Bine, nu dinăuntrul meu, ci de pe scaunul din dreapta, căci gagica-mi e o fire foarte creativă. Ar fi mişto să fiu, o vreme, taximetrist. Să duc tot felul de oameni de colo colo, să îi privesc, pe ascuns, prin oglindă, să le studiez hainele, să le studiez personalităţile, gândurile şi să bârfesc cu ei.

Apoi să scriu un blog cu toate astea. Un jurnal de bord, dacă vreţi. Ar fi plin de poveşti ridicole, plin de personaje colorate, plin de basme frumoase şi poveşti de dragoste scurte, îmbăiate în şampanie şi vodcă. Aş fi fascinat de prostia unuia, de imaginaţia altuia, aş râde la glumele uneia şi m-aş simţi prost în faţa gândirii altcuiva. M-aş înmuia tot dacă ar urca cineva cu un căţel drăguţ în maşină, aş fi deranjat de urlatul constant al unui copil, în trafic, printre claxoane, tramvaie şi stropi de ploaie.

Aş ieşi la cafea cu alţi taximetrişti, de la care aş auzi poveşti chiar mai fantastice decât ale clienţilor, aş asculta fermecat poveştile lor cu femei, m-aş arăta impresionat la auzul numărului femeilor prihănite de vreunul, aş zice “bine, bine, şefu’” atunci când unul mai vesel ar zice că, dacă am probleme cu cineva, să dau prin staţie şi vine el cu sindicatul să se bage. Aş descoperi noi străduţe, noi părţi ale oraşului, căsuţe mici şi frumoase în zone uitate de lume, aş asculta muzică liniştită toată noaptea şi aş conduce spre aeroport la răsăritul soarelui.

Da, aş vrea.

şi:

Mai mult ca sigur că v-aţi prins că nu e vorba de clasa a şaptea, la ora de educaţie civică. E vorba de un master, an terminal, unde notele se iau după cum scrie mai sus, şi nu doar la o singură disciplină.

Păcat că unii pierd burse din cauza asta.

E vorba de cei aproximativ 8000 de bolnavi de leucemie, talasemie si limfom Hodgkin din România, a căror sănătate şi viaţă ar putea fi salvată de donatorii voluntari de celule stem. Ei, problema e că în România nu există decât 754 de persoane înscrise în Registrul Național al Donatorilor Voluntari de Celule Stem Hematopoietice, problemă care poate fi pusă pe seama lipsei informării şi percepţiei greşite asupra procesului de donare a celulelor stem.

Azi, la lansarea oficială a proiectului, am aflat că:

• Transplantul de celule stem nu e acelaşi lucru cu transplantul de măduvă, după cum e perceput popular procedeul (inclusiv de către mine, căci nu-s ştiinţist). E vorba doar de sânge: un ac în venă trimite sângele într-o maşinărie, aceasta separă (prin ştiinţă şi probabil magie neagră, nu ştiu) celulele stem de restul celulelor sangvine, iar sângele este returnat donatorului. Celulele stem se regenerează în câteva zile.
• Nu e mai dureros ca o serie de analize de sânge.
• Centre de recoltare/transplant există în Bucureşti, Timişoara, Cluj, Iaşi, Constanţa, deci “prin zonă”, cam oriunde ai fi.
• În România, un astfel de transplant costă cam 50.000 de euro. În momentul în care ne gândim că “dincolo” costurile ajung la 150.000 de euro, putem deja să zicem “doar 50.000″.
• Până acum, transplanturile de celule stem în România au fost în număr mic: 116. Dintre acestea, 92 au fost autologe (celulele au fost extrase din sângele pacientului), iar 24 au fost transplanturi de la donatori înrudiţi. Niciun transplant nu a fost efectuat cu celule de la donatori neînrudiţi.
• Problema, însă, e că şansa de compatibilitate cu un donator înrudit e mai mică de 30%.

Ei, ideea e că ar fi frumos ca orice om sănătos să se gândească să se înscrie în programul voluntar de donare. Nu doare, nu implică niciun risc, durează puţin şi, mai important, poate salva vieţi. Şi nu în sensul de “donaţi 10 euro pentru copiii din Tahiti”, ci în sensul că un astfel de transplant poate decide dacă un bolnav va trăi sau nu.

Toate informaţiile le găsiţi aici.

Mi-era tare dor de astfel de oameni şi de astfel de seri. Seri cu chitări, seri în care oricine ştie să ţină un acord, două, şi are puţină voce poate să fie un artist (aproape la fel de mare ca mine, ofcors). Ceea ce a început ca un recital timid de-al fraţilor eu şi Tudor s-a transformat, cât ai zice “îcnă un Jeaeagearmaistăăăăr”, într-un chef de ţinut minte (care mai poate).

Am fost englezi, am fost români, am fost îndrăgostiţi, am fost umorişti, am fost nesimţiţi, am fost veseli şi deloc trişti. Am rupt corzi, am rupt pene, am urlat în microfon, am bătut în chestii, am suflat în muzicuţe, am urlat.

(toate pozele sunt opera Roxanei Deaconescu. Restul pozelor aici.)

După cum se observă din poze, noaptea trecută a marcat şi debutul artistic pe scena acustică timişoreană al Nebuloasei

Mulţumesc tuturor pentru o seară frumoasă!

Bonus: Joi, 11 februarie, de pe la ora 22, tot în Garaj Pink Freud, cântă Popa Sapka.

(de la nimeni altul decât Alex Blogu)