Intrand in holul principal, am ramas incantata privind tavanul, o cupola cu vitralii, dar si exponatul principal, Ecorseul lui Brancusi, incadrat in pereti de sticla care-l faceau sa arate aproape transparent daca il fotografiam dintr-un unghi anume.

La parter erau mai putine galerii, dar ce mi-a atras atentia a fost cea dintr-un Muzeu al Parfumurilor. Nu stiam ca exista unul in Bucuresti si planuiesc sa-l vizitez cu prima ocazie.

Incepand de la primul etaj am fost pur si simplu coplesita de galeriile care se succedau una dupa alta, ca intr-un labirint. Spatiul nu era suficient de bine marcat, asa ca aveai senzatia ca te pierzi in tablouri si statui, ca intr-o Tara a Minunilor. Am scos telefonul si am luat notite cu toate numele artistilor care-mi placeau, hotarata sa nu pierd nimic. Ar fi un demers coplesitor sa ii mentionez pe toti. Tablourile suprareliste ale lui Georges Mazilu m-au facut sa ma intorc de cel putin doua ori in zona unde era expus, fascinata de figurile acelea de gnomi cu urechi ascutite. Am vazut tablouri cu nori care se succedau ca intr-o miscare privita pe fereastra unui tren, sau fire de iarba, portrete cu o coloristica ce m-a dus cu gandul la videoclipurile Lanei del Rey, o delicata expunere de dantela peste potret in zona unei expozitii din Italia, fluturi de noapte uriasi, prinsi in palmele cuiva, picturi cu clopote inscriptionate cu simboluri vechi…

Etajul doi gazduia expozitia dedicata sarbatoririi Centenarului miscarii Dada, fotografierea nu era permisa dar am facut cateva cu telefonul, pe furis. Nu puteam pleca fara o amintire a unui desen realizat de Tristan Tzara, Andrei Breton, Valentine Hugo si Greta Knutson – un cadavre exquis:

Si alti dadaisti erau prezenti, Victor Brauner, niste ilustratii din revista Unu, printre care un cap de mort langa care statea scris avertismentul: “Nu cititi Unu! Pericol de moarte”, desene ale lui Gellu Naum.

Momentul suprem, pentru mine, a fost sa gasesc o camera stramta, cufundata intr-o bezna aproape totala, in care erau expuse trei tablouri imense, apocaliptice, ale lui Gheorghe Filk. Imaginati-va panzele care se confundau cu intunericul dinauntru, dintr-una iesind un cap urias de berbec, din cealalta, siluetele unor preoti incadrati de lumanarile inalte de pe o masa, aprinzandu-mi imaginatia cu privire la scopul slujbe ce o savarseau.

Am iesit prin spatele palatului, foarte aproape de Biserica Stravopoleos (printr-o coincidenta, acolo ne-am petrecut si noaptea de Inviere), si am intrat in curtea interioara eleganta si linistita, strajuita de coloanele si arcadele in stil brancovenesc. Un sfarsit perfect pentru cele doua ore pe care le petrecusem inconjurata de frumos, si care acum luau sfarsit.

Ajunsa in camera mea, am scos cartea cu un sentiment de triumf. Am inceput sa o citesc. Am terminat-o repede, a doua zi era gata. Peste noapte am dormit cu ea langa perna, asa cum procedez de obicei cu toate cartile. Peste zi, a stat pe polita de langa pat, unde am o colectie dezordonata de lumanari, betisoare parfumate, scoici, pietre, bucatele din natura. Le pazeste o bucata din craniul unui cerb tanar, cu coarne cu tot. A fost bine gazduita, iar daca nu s-a simtit in largul ei, nu am ce-i face. Ar putea avea surpriza ca autenticitatea arata altfel decat cioburi glossy si expresii seci si cautate. Dar nu i-am putut gasi o vina, sunt multi cei care spun ca isi doresc ceva autentic, insa mimeaza.

Cu prima ocazie, cartea a facut drumul inapoi. Odata reajunsa la tine in dormitor, am pus-o la locul ei. I-am spus la revedere si am uitat-o, pentru ca de fapt nu era nimic de gasit in ea, dintru bun inceput. Si nici de retinut…

Nu sunt trista, furioasa, deprimata, infranta. Am momente cand ma simt asa, dar nu ma defineste pe de-antregul nici o stare. Este doar bataia unei aripi de fluture. In fiecare zi e un inceput nou, care se naste dintr-un rasarit scaldat in puritate. Poate nu intamplator, rasaritul si apusul seamana. Similitudinea aceasta ne aminteste ca trebuie sa existe si sfarsituri pentru a putea da viata la inceputuri. Totul e un cerc, iar capetele se leaga.

Sunt calatorul, nu calatoria. Pasii imi pot rataci in multe locuri. Pot gresi, sau altii pot sa-mi greseasca, insa oricat de inalt ar fi valul, oricat de necrutatoare ar parea forta lui, el trece. Din limpezimea sfarsiturilor de furtuna se nasc cele mai frumoase crampeie de cer. Orice s-ar intampla, e in regula, intotdeauna va exista un alt drum pe care sa-l pot alege. Exista o scanteie inauntru, care ma calauzeste mereu mai departe.

Am fost emotionata, dar bunicica in Carturesti. Cel mai ciudat lucru a fost ca ma simteam impartita in doua, o parte care citea si un observator care asculta cu foarte multa atentie. Observator care eram tot eu… Cel mai frumos lucru a fost o femeie in varsta care a venit la mine dupa lectura, m-a pus sa repet titlul cartii din care tocmai citise, iar dupa cinci minute s-a intors cu cartea lui Karen Blixen la mine, ca sa-mi spuna ca si-a cumparat-o, si sa ma roage sa i-o semnez ca sa isi aminteasca de mine.

Dar nu toate astea m-au facut sa merg mai departe, de fapt a fost D.

D. incerca sa ma priveasca atunci cand nu eram atenta, dar eram aproape tot timpul atenta la el si il surprindeam privindu-ma.

– Mi-a placut foarte mult de tine joi.

– Da? De ce?

– Te uitai la mine… de parca iti placea de mine.

– Erai atat de fragila

“Da!“, am exclamat in mintea mea. Ai vazut cine sunt.

“Da, te-a vazut. Nu ti-e teama?“

Nu, pentru ca era dezarmat. Nu era inarmat. Nu avea sa foloseasca ceea ce vazuse sau ce auzise ca o arma impotriva mea. Nu avea nici o parere sau o judecata de valoare despre ceea ce facusem. Isi daduse seama ce incercam sa fac. Voiam sa gasesc o cale sa ma cunoasca, fara sa trebuiasca sa vorbesc, sa ii spun ceva despre mine, nu imi mai doream sa fac asta. Voiam sa inventez o alta metoda, si reusisem. Il facusem sa ma vada, si am primit un zambet in schimb, nimic altceva.

“O sa fac asta“, mi-am promis atunci si acolo,  “o sa creez mereu spatiul acela, si o sa te las sa ma vezi.”

În cadrul evenimentului, o parte din membrele Clubului Scriitoarelor vor lectura din cărțile preferate scrise de femei:

* Ania Vilal, din Michelle Gable – “Un apartament la Paris“
* Andreea Tudor, din Paula Hawkins – “Fata din tren“
* Luna Popescu, din Alice Munro – “Prea multă fericire“
* Ana Maria Codescu, din Karen Blixen – “Din inima Africii“
* Cezarina Nicolae, din Margaret Atwood – “Povestea cameristei“
* Violeta Anciu, din Chris Simion – “Ce ne spunem când nu ne vorbim“
* Julia Kalman, din Maria – Regina României – “Jurnal de război – 1916-1917“
* Erika Ciuică, din Ali Smith – “Cum să fii și una și alta“
* Cristina Stavri, din Jeni Acterian – “Jurnalul unei fete greu de mulțumit“
* Anca Vrînceanu, din Cristina Caboni – “Parfumul iubirii“

Invitata serii este Veronica D. Niculescu, ce va lectura din cea mai nouă apariție editorială a sa, “Hibernalia“ (CDPL, 2016).

Intrarea este liberă!

Evenimentul pe facebook, pentru cei care au cont – aici.

Acum aproximativ un an participam la prima lectura publica, tot cu Clubul Scriitoarelor, si tot la Carturesti Verona. Prima data am ales un fragment din Jurnalul lui Anais Nin. Cartea era la alegere libera, si cum am scris numele  lui Anais, cum am auzit o voce interioara intrebandu-ma daca mi-am pierdut mintile de tot.

Sunt prea timida sa citesc in public, si tocmai agreeasem sa citesc un fragment erotic, in public.

De ce am facut-o? A fost o alegere impulsiva, nu una rationala, insa lucrurile frumoase nu se intampla in zona noastra de confort, oricat ar suna a cliseu. Credeam ca o sa ma descurc lamentabil, dar nu a fost asa. Am citit, cu o voce care nu parea a mea (poate din cauza ca vorbeam pentru prima data la un microfon), dar am citit cursiv, coerent, cu intonatie. Mi-am promis in gand sa nu mai fac boroboata asta… pana data viitoare.

De fapt, imi place sa citesc in public, chiar daca emotia ma sufoca. Imi place tot procesul, de la a alege un titlu, la a rasfoi cartea pe care am citit-o cu ani in urma si a-mi aminti imediat pasajele preferate. Imi place sa citesc de proba, in camera mea, sa incerc sa ma incadrez in timp. Si imi place sa ajung la eveniment, sa-mi revad prietenii, si sa citesc. Bine, sunt nervoasa ca naiba. Dar tot imi place.

Pregatesc pentru lectura unul din fragmentele mele preferate din colectia de povesti despre Africa a lui Karen Blixen, modul in care aceasta gaseste si adopta un pui de gazela. Sper sa va placa si voua :).

]]> http://child-of-the-night.ro/2016/03/15/lecturi-publice-2/feed/ 0 http://child-of-the-night.ro/2016/03/07/note-to-self-esti-frumoasa/ http://child-of-the-night.ro/2016/03/07/note-to-self-esti-frumoasa/#respond Mon, 07 Mar 2016 08:13:33 +0000 http://child-of-the-night.ro/?p=2614 Intru pe site-ul acesta si citesc, si citesc, si citesc. Incercand sa imi acopar gaura din suflet, incercand sa ma vad asa cum sunt, sa-mi surprind exact esenta.

Ce ai spune daca ai da peste site-ul acesta intamplator, fara sa stii cine l-a scris?

As spune ca e scris de o femeie foarte frumoasa. Nu stiu daca frumoasa fizic, dar de o frumusete sufleteasca aparte. Si de o sensibilitate pe care o poarta ca pe un accesoriu care o distinge, ca o semnatura personala.

Asta esti tu. Nu uita niciodata. Nu crede ca cineva sau ceva iti poate rapi asta. Esti frumoasa, exact asa cum esti.

In seara asta, ma gandeam la fete, venim cu flori, cu martisoare pentru fete care au murit, pentru care nu am facut gestul acesta cat erau in viata si acum e prea tarziu. Toti s-au dus. Imi pare rau ca nu am dat o floare fetei care lucra la bar, sau femeii care facea curatenie, sau o ciocolata, baiatului de la paza. Erau oameni care erau alaturi de noi, care ne ajutau in felul lor sa traim pentru cateva ore asa cum ne doream. Acum e tardiv.

Uneori incerc sa fac ceva frumos pentru lumea care a ramas aici, dar de cele mai multe ori sunt captiva in cotidian, si de foarte putine ori pot spune ca imi iese.

Am intalnit doua persoane pe care le cunosteam, le-am salutat scurt, doar. Am incercat sa pun candela in locurile care s-au amenajat special pentru lumanari, unde sunt si portretele lor, pentru ca mi se parea cam nepotrivit sa o las pe asfalt. M-am uitat la ei, din poze, la fiecare dintre ei, si mi s-a parut ca au ceva in comun, si ei intre ei, si ei cu mine, acea indarjire, acea hotarare puternica, de neinfrant. Vad acel sentiment reflectat in ochii unora dintre cei care vin la concerte. Nu ai tuturor, si aici sunt unii care sunt degeaba. Unii insa au acea traire.

Ma uit pe inregistrarile video si imi amintesc de fiecare concert in care am fost in acel club. Imi lipseste locul acela, imi lipseste perioada aceea. Trec pe langa chioscul unde ne adunam, in apropiere de club, sa bem alcool tare pe trotuar, trecand sticla de la unul la altul. Acum locul e pustiu. Trec pe langa locul de unde chemam taxiul, acum sunt cruci si flori. Nu ajung niciodata mai departe, acolo unde e o curte unde ieseam cu amicii care fumau, la o tigara, pe unde imi cautam prietena sau ma salutam cu baietii din vreo trupa. Nu am mai ajuns in Colectiv niciodata, iar acum sunt flacari si fum acolo. Si prea multi oameni trecuti dincolo.

Undergroundul este pasiune, nu divertisment. Pasiunea nu se poate mima. Sau pentru cineva care o simte, e evident atunci cand pentru celalalt e doar o preocupare de circumstanta. Muzica aceasta, precum o femeie nespus de eluziva. Cand crezi ca ai pierdut-o, cand nu mai speri ca o vei reintalni, iti taie calea. Si atunci esti invaluit de vraja, numai pentru o clipa, iar apoi se duce din nou, lasandu-te cu incertitudinea.

Cei mai multi nu vor intelege ce vreau sa spun sau vor gandi ca e elitism. A pune etichete pentru a te simti mai bine, pentru a-ti masca miicimea, pentru a-i reduce pe altii, nu poate distruge o astfel de experienta. De altfel, randurile acestea nu sunt pentru ei, si nici pentru cei care ma inteleg prea bine. Sunt pentru mine.

Vreau sa imi reamintesc, atunci cand voi crede ca nu mai e posibil. Vreau sa las undeva un semn, si cand il intalnesc, sa revad chipurile acelea din bar, transfigurate de experienta. Invaluite intr-o bucurie pura, care isi e suficienta. Acea unitate. Vreau sa vad respins orice trend, orice urma de artificial, orice ego. Nu au ce cauta in asa ceva.

Vreau sa ramana doar trairea, si muzica.

Zbor spre lumina. O plimbare in parc cu un suflet cald aproape, care a topit gerul.

Colaborarea mea va fi, sper, una permanenta,  mai sper ca si calitatea textelor livrate de mine sa creasca odata cu aceasta colaborare