Marele Ecran

Grand Central

2013-05-19T23:53:00.001+03:00

CITIZEN CANNES III

Una din primele scene din Grand Central ne arata niste barbati intr-un bar. Unii pe langa masa de billiard, in timp ce altii incearca sa se tina ca la rodeo pe spatele unui taur mecanic. Niciunul nu reuseste sa bata "aparatul". In afara de Gary ("trepidantul" Tahar Rahim, cum il descrie regizoarea Rebecca Zlotowski), un tanar taciturn si plin de incredere.

Initial am crezut ca metafora cu taurul se refera la capacitatea naturala a lui Gary de a rezista la radiatii si de a "bate" aparatele de masurare care l-ar putea face sa-si piarda noul job ( foarte periculos dar bine platit, intr-o mare centrala nucleara). Adevaratul "taur" care trebuie imblanzit este Karole (Lea Seydoux), o blonda radioasa si intimidant de frumoasa cu care incepe o aventura secreta, periculoasa si interzisa.

Intr-o alta seara cu baietii in bar, Gary vrea sa stie ce se intampla cand esti expus la prea multe radiatii, cand incasezi "doza". Deodata, Lea se ridica vine spre Gary (pana atunci un strain) si il saruta intens. Apoi zice: "Ti-e frica, iti tremura picioarele, ai privirea incetosata...asa e doza. Si asta e doar o mica doza".

O mica doza de cinema cool, chic si sexy, plasat pe un fundal cu iz distopic. A fost filmul cu cea mai multa muzica de pana acum. In audienta a fost si regizorul Jacques Audiard (Un Prophete, De Rouille et d'os). Rebecca Zlotowski parca i-ar fi fost eleva la facut romance-uri mai extreme. Tanara regizoare ( e la al doilea lungmetraj, si la al doilea cu Lea) a adus la proiectie toata echipa filmului, inclusiv pe Rahim si Seydoux. Cei doi mai au fiecare un film in Competitia Oficiala, asa ca sunt foarte vazuti la Cannes anul asta (deci, in plina ascensiune).

Grand Central nu e un mare favorit al sectiunii Un Certain Regard, dar sigur e un favorit al publicului. A fost aplaudat aproape 10 minute.

'Love that loves us... thank you!'

2013-05-18T19:21:00.001+03:00

E simplu: iubirea si divinitatea sunt la fel de evazive si ambele solicita un anume "salt de credinta." In ambele cazuri, dovezile sunt insa futile daca firea schimbatoare a omului conduce mai devreme sau mai tarziu la tradarea adevarului lor.

To The Wonder (2012, Terrence Malick)

A touch of sin

2013-05-18T01:20:00.001+03:00

CITIZEN CANNES II

A doua zi de proiectii la Cannes, a doua zi de greva in transport (va dura pana marti). Am avut noroc din nou si am prins o invitatie in sala cineMamut: Grand Theatre Lumiere. Dar sa reiau de unde am ramas:

Tian Zhu Ding (A touch of sin) unul din cele mai asteptate titluri din competitia oficiala, din cauza regizorului: chinezul Jia Zhangke. Pacatul din titlu e "violenta", insa regizorul nu ne arata doar scene violente ci si conditiile care le genereaza, intr-o tara macinata de inegalitate sociala si nedreptate.

Una din secventele greu de privit ofera o cheie de citire a intregului opus de peste doua ore: un cal legat la caruta s-a blocat intr-un sant si nu mai poate iesi de acolo; stapanul il loveste cu biciul in mod repetat in timp ce animalul se zbate neputincios. Tot ce poate face e sa sara pe loc, aruncand cu copitele in fata. Aceasta imagine-simbol e reprezentativa pentru toate cele 4 povesti interconectate din film si pentru eroii lor care se zbat si ei in situatii umilitoare, fara iesire. Scena cu calul are corespondente si mai evidente cand receptionera unui spa e plesnita repetat cu un teanc de bani peste fata pentru ca refuza avansurile unui mafiot local.

Daca tii oamenii in frau, le pui zabala in gura, ochelari de cal si le dai cu biciul in loc de mancare, daca ii tratezi ca pe niste bestii, intr-o zi vor incepe sa se comporte ca atare, iesind pe strazi cu pusca si tragand in oameni. Prinsi intr-un colt stramt, toti cei patru (anti)eroi explodeaza distructiv, sangeros. O forma pervertita de legitima aparare. E un portret nu foarte flatant, unul dezolant si, dupa toate aparentele, realist al Chinei actuale, in ciuda admirabilei sale ascensiuni economice. Acum intelegem si o parte din costurile umane ale ascensiunii.

In primul capitol, tragaciul e apasat de coruptia celor care au privatizat mina de carbuni a satului, fara sa plateasca nimic satenilor, asa cum au promis. In schimb patronii isi cumpara avioane si Maseratti, ceea ce declanseaza setea de justitie a unui Don Quijote local (o varianta mai putin nobila) satul sa fie considerat un ratat.

Adaugati pe lista "pacatelor" si migratia economica, exploatarea muncitorilor, umilinte de tot felul. O tara divizata intre stapani si sclavi, intre carutasi si cai de bataie. La un moment dat, nu poti decat sa dai cu copitele in fata, futil.

Desi unele personaje fac gesturi de-a dreptul grotesti (caricatura este facuta cu intentie), ele nu-si pierd credibilitatea. Pana la urma totul poate fi redus la un proverb rostit de un personaj: "mai bine traiesti in mizerie sau mori fericit?". Pe langa toate dilemele pe care le naste, e un rasfat sa privesti pe un ecran urias frumusetea vizuala a cadrelor lui Zhangke.

Se zice ca filmele socante/ extreme din selectia oficiala sunt puse in sectiunea Un certain regard pentru a cruta distinsele persoane din juriul principal. Mda, mi-e greu sa mi-l imaginez pe Steven Spielberg urmarind L'inconnu du lac (Stranger by the lake, de Alain Guiraudie).

E un "gay-porn thriller" (cum a zis vecinul meu de scaun). Eu am zis ca e "Jaws with cocks" (pardon my french). Filmul e extrem de inconfortabil si explicit, dar cum remarca o fermecatoare doamna jurnalista iraniana: desi vrei sa iesi din sala in fiecare minut, cumva te tintuieste in scaun impotriva vointei tale, pentru ca vrei sa vezi ce se intampla in continuare.

Parca impotriva vointei sale e atras si Franck (Pierre Deladonchamps) de un veritabil predator sexual, misteriosul, potentul si letalul Michel (Christophe Paou) si nu poate fugi de el. Padurea de langa un lac (bucolice si solare imagini, in contrast evident cu subiectul dark) functioneaza ca un loc de agatat pentru homosexuali. In paralel cu periculoasa idila, Franck dezvolta si o amicitie cu un straight (Patrick D'Assumcao, un Depardieu brunet) care vine si el zilnic pe malul lacului, in mod inexplicabil. Ce urmeaza e un fel de inot cu rechinii, insa fara cusca de protectie.

Referinta la Jaws nu e gratuita (desi mai corect era sa-l pomenesc pe Hitchcook), pentru ca multe din scenele tipice unui thriller se petrec in apa lacului. Momentul cand criminalul iese din apa si se indreapta spre "noi", privindu-ne drept in fata, m-a lovit ca o unda rece in stomac. Dealtfel, finalul filmului are o tensiune insuportabila si, pana la ora asta, Stranger by the lake e cea mai intensa piesa de cinema pe care am prins-o la Cannes.

Tot doamna din Iran (care scrie pentru un ziar elvetian) mi-a povestit ca la proiectia de gala, in prezenta actorilor, filmul a fost ovationat in picioare timp de 10 minute!

Distributia e remarcabila: de la cei trei principali si pana la personajele secundare. Ma gandesc in special la inspectorul de politie, un Colombo longilin, care isi face aparitia din boscheti, ca voyeurii care-si fac treaba in zona, pornind interogatorii intempestive. In aceste secvente, filmul este si irezistibil de amuzant. Uneori, publicul din sala rade zgomotos la niste secvente care nu-s chiar asa comice. M-am prins: e doar o forma de descarcare nervoasa, tinand cont de cat de inconfortabil e ceea ce se intampla pe ecran. In esenta, e despre fascinatia raului, ceea ce explica poate si de ce am ramas aproape toti pana la sfarsit.

Proiectia urmatoare a fost Le Passe de Ashgar Fahradi, pe care il asteptasem cu interes si la care am obtinut prima mea invitatie in Grand Theatre Lumiere. Bref, povestea e despre cat de greu e sa te rupi de trecut si e investigatia (aproape ca in filmele politiste) a unor "delicte"/ minciuni/ neintelegeri domestice care sunt greu de sters in prezent - titlul de generic al filmului era desenat ca niste stergatoare de parbriz in pozitia de curatare a geamului.

Geamuri si oameni care vorbesc prin ele (muteste) apar fecvent, ca un simbol pentru barierele invizibile de comunicare si de aflare a adevarului relatiilor lor ( fun-fact: prima scena, in aeroport, o are in prim-plan pe Berenice Bejo vorbind "pe mute" prin geam; n-am putut sa nu ma gandesc la rolul ei din The Artist).

Inca mai trebuie sa diger Trecutul, dar la prima vedere nu e impecabil, cum a fost A separation. Schema e in mare aceeasi, dar m-am pierdut undeva in spirala reconstiturii unor actiuni din trecutul personajelor. Unii il vad candidat cu sanse la Palme, asa ca e posibil sa fi fost oboseala care m-a ajuns dupa 3 zile intense. Motiv pentru care am decis sa iau o zi de pauza. A break from "a break of reality".

Un tablou al promiscuitatii

2013-05-17T20:53:00.001+03:00

Ce spuneti de asta: in vreme ce toti ochii presei internationale sunt atintiti spre croazeta, oaia neagra a Festivalului de la Cannes dezvaluie publicitatii un tablou elaborat alcatuit din actorii introdusi de von Trier in cea mai recenta nazbatie a sa, Nymphomaniac. Cineva ar putea trage concluzia ca sceneta trimite prin numarul personajelor (13, exceptandu-l pe naratorul von Trier, persona non grata in fundal si lipit la gura lui prea-sloboda pentru sensibilitatile europene) cu o perversa cina tainica in care masa lipseste, scaunele sunt rupte, iar figura dominanta e chiar radianta Uma Thurman. La picioarele ei, Udo Kier zdrobeste un grep sub piciorul unei masute in vreme ce blandul Shia laBeouf e incalecat de Stacy Martin. Willem Defoe pare ca si-a varsat intentionat cafeaua pe pantaloni pentru a o ingenunchea pe Sophie Kennedy Clark iar Charlotte Gainsbourg abia daca-i acorda vreo atentie umilului Christian Slater. In planul 2 Stellan Skarsgard pare epuizat de sex-appealul Miei Goth in vreme ce Jamie Bell sta pregatit cu servetele. De observat ca toate femeile privesc sfidator publicul in vreme ce barbatii sunt toti absorbiti de momentui redat.

Ca fapt divers, Nymphomaniac va erupe la sfarsitul anului in doua parti.

Citizen Cannes I

2013-05-17T03:24:00.003+03:00

Prima mea zi de proiectii a inceput "splendid": greva generala a soferilor de autobuz.

Eu stau in Pegomas, la 10 km. de Cannes si sunt oarecum dependent de un mijloc de transport. Dar gazdele mele (Eric si Sabine) au spus ca greva e "exceptionala" (de 8 ani, de cand locuiesc aici, nu s-a intamplat niciodata), asa ca si-au facut o pomana cu mine si m-au dus in cel mai aglomerat loc de pe Coasta de Azur.

Coada ziaristilor care vroiau sa intre la The Bling Ring (Sofia Copolla) se intindea pe vreo suta de metri, in ciuda ploii. Eu am ajuns "doar" cu 40 min. inainte de proiectie. Anuntul "COMPLET" a fost primit cu zeci de gemete.

Ca sa fiu sigur ca pot vedea ceva azi am plecat cat mai departe de nebunia din Palat, spre hotel Mariott unde se intampla Quinzaine de Realisateurs. Am fost uimit cat de repede am ajuns in sala, pe un loc perfect. Intr-o scurta introducere, curatorii sectiunii au spus ca sunt interesati sa "descopere noi teritorii pentru cinema" si Taiwan e unul dintre ele. Din pacate, Taipei Factory nu cred ca e un asemenea teritoriu. In fapt, o colectie de 4 scurtmetraje, realizate de 4 tineri taiwanezi (prezenti in sala) asistati fiecare de catre un tanar cineast strain.

Ce am inteles din experimentul Taipei Factory? Ca nu poti pune oamenii sa lucreze la filme, pe perechi, ca la o tema la laboratorul de chimie. Si am mai aflat ca nici Coreea de Sud nu e asa libera, pentru ca tanarul regizor sudcoreean care a lucrat la shortul The Pig (primul din serie si cel mai bun din ce am vazut) nu a fost lasat sa vina la Cannes din cauza "contextului politic sensibil".

Am iesit dupa 3 din cele 4 scurtmetraje. La timp pentru a prinde, de data asta, un loc in sala Debussy (imensa, are peste 1200 de locuri) la Fruitvale Station de Ryan Coogler, prezentat in sectiunea Un Certain Regard.

Bazat pe un fapt real, Fruitvale...e despre brutalitate politieneasca si rasism, despre injustitie sociala. Oscar, un tanar de 22 de ani care a fost inchis, vrea sa "start fresh". E ultima zi din an (ziua cand se iau astfel de angajamente), e ziua mamei lui (Octavia Spencer, care a luat Oscar pentru secundar) si SPOILER ALERT ultima lui zi de viata.

Cazul e tulburator si povestea trebuie spusa, dar in ciuda stilului de filmare intim si intens, rateaza a fi un film mare. E prea evident ca regizorul tine cu personajul, ceea ce il transforma in final intr-un film militant care striga prin toti porii "justice for Oscar!". Apasa ostentativ butoanele pentru plans. La sfarsit, toti din jurul meu se smiorcaiau, inclusiv subsemnatul. E greu sa induri o scena in care o tanara mama trebuie sa-i spuna fiicei de 5-6 ani ca tatal ei nu mai e.

Desi in momentul in care s-au petrecut nu m-au deranjat, retrospectiv gasesc unele secvente demonstrativ-facile, precum e momentul in care Oscar culege din strada un bulldog peste care a dat o masina. Moartea cainelui e o repetitie pentru alta moarte, una surprinsa in realitate pe telefoane mobile si care a starnit o serie de revolte in Statele Unite. Pe buna dreptate, am zice.

La iesire am intalnit-o pe Irina Margareta Nistor si ne-am asezat impreuna la coada pentru urmatorul film. De la "vocea filmelor copilariei" am aflat de scandalul creat absolut gratuit de un show francez in jurul persoanei discrete care e Cristian Mungiu. Am mai vorbit despre Timishort si filmul documentar care o va avea ca personaj. N-am zis nimic de JCVD.

In Fight Club se vorbeste de "prieteni de o tura". In Cannes mi-am facut "prieteni de o coada", pentru ca e greu de crezut ca ii voi mai reintalni pe durata festivalului la alta coada. Azi am povestit cu un brazilian despre sclava Isaura, cu un neozeelandez despre Peter Jackson si cu o italianca despre Mungiu. Toti erau fani ai cinemaului romanesc.

E usor sa-ti dai seama care filme sunt in carti, daca asculti in treacat ce se vorbeste la cozi sau in zona de presa. Azi (adica deja ieri) se auzea pe primul loc, la distanta, Heli si Escalante, pe locul 2 - Ozon cu Jeune et Jolie. Copolla si The Bling Ring "repetitiv", fara substanta. Iar in ce priveste Marele Gatsby, consensul e ca este slabut de tot.

N-am vazut vedete de aproape, in afara de starleta de 17 ani (Marine Vacth) dupa care, cum comenta cineva pe twitter, "saliveaza tot Cannes-ul". Tipa joaca in filmul lui Ozon, Jeune et Jolie si, inutil sa mai adaug, chiar asa e.

Am testat in seara asta si serviciul de "obiecte pierdute". Mi-am uitat jacheta impermeabila in cinema. Cand m-am intors s-o recuperez, s-a intamplat primul meu "star-struck" la Cannes. Pe hol, in fata mea, era David Hasselhoff insotit, desigur, de un "salvamar" cu fusta si plete blonde. Un alt erou al copilariei care acum nu ma mai impresiona asa tare.

Totusi, recunosc, mi s-a parut neasteptat de inalt.

Posibila surpriză a Cannesului: Amat Escalante

2013-05-15T19:05:00.001+03:00

Asemănător în stil cu francezul Bruno Dumont şi sprijinit de conaţionalul şi producătorul său Carlos Reygadas, mexicanul Amat Escalante este prezent în competiţia oficială de la Cannes în acest an cu al treilea lungmetraj, Heli. Până vom vedea dacă Escalante, în vârstă de doar 34 de ani, va reuşi să-i impresioneze pe juraţi, aşa cum au făcut anul trecut mexicanii Reygadas cu Post Tenebras Lux (premiul pentru cel mai bun regizor) şi Michel Franco cu Despues de Lucia (premiul secţiunii Un Certain Regard), merită analizat, pe baza primelor sale două filme, de ce este un cineast promiţător şi îndrăgit de organizatorii şi criticii de la Cannes (în 2005 a câştigat pe Croazetă premiul FIPRESCI pentru filmul de debut, Sangre).

Amat Escalante

Amat Escalante este adeptul cadrelor secvenţă fixe şi lungi, care nu îmbogăţesc informaţional naraţiunea, dar facilitează dezvoltarea privirii spectatorului, asta şi datorită unei mizanscene aparent simple, care, în profunzime, este suficient de solicitantă şi complexă. Recursul la cadrele secvenţă este condimentat pe alocuri cu tăieturi scurte de montaj asamblate pe tiparul cauză-efect şi cu mişcări lente de aparat. Cineastul nu permite accesul la psihologia personajelor sale, pe care camera le urmăreşte neimplicat şi nemanipulator. Ritmul lent al progresiei narativ-vizuale, eliberată de nevoia acumulării unei tensiuni menite a capta cu orice preţ atenţia privitorului, este spart uneori de momente puternice (violente chiar) nepregătite sau, cel puţin, neconstruite în stilul cu care ne-a obişnuit cinemaul mainstream.

Debutul său, Sangre (2005), este un film ”în care nu se întâmplă nimic”. Un cuplu banal în jurul a 40 de ani – el funcţionar la o instituţie a statului, ea chelneriţă într-un bar – îşi petrece după-amiezile şi serile uitându-se la telenovele şi/sau făcând sex. Nimic spectaculos nu se infiltrează în vieţile marcate de rutină ale partenerilor. ”Conflictul” apare atunci când bărbatul se întâlneşte cu fiica adolescentă dintr-o relaţie anterioară, care îi cere permisiunea să se mute la el şi care suferă un incident dramatic.

Sangre

Acest schelet simplu, anti-telenovelistic, este tratat rece, observaţional, ca şi cum camera de filmat s-ar afla, ascunsă, în locuinţa, maşina sau locurile de muncă ale celor doi parteneri şi ar înregistra cele mai banale fapte. Nu aflăm mai nimic despre trecutul personajelor, dar asistăm la firimituri de viaţă din prezent, lăsate să se desfăşoare în timpul lor real. Nu avem acces la trăirile şi psihologia protagoniştilor, care îşi rostesc replicile plat, uniform, fără inflexiuni afective, în tradiţia consacrată de Robert Bresson, potrivit căruia acesta este cel mai bun mijloc de îndepărtare de teatralitate. Tot asemenea lui Bresson, Escalante filmează uneori doar părţi de corpuri sau obiecte, lăsând spectatorului libertatea de a completa restul tabloului.

Al doilea film, Los bastardos (2008), are o ”acţiune” mai bogată: după o zi de lucru cu ora, doi tineri imigranţi mexicani dintr-un oraş nord-american intră într-o noapte în locuinţa unei femei singure (fiul adolescent şi rece al acesteia este plecat la prieteni) pentru a mânca şi face rost de nişte bani (rudele lor din Mexic le aşteaptă ajutorul). N-o să dezvălui ce se întâmplă în respectiva casă, pentru a nu strica efectul de surpriză, însă felul în care Escalante de-dramatizează şi înşală aşteptările comune transformă Los bastardos într-un film ce merită studiat atent. Escalante renunţă şi aici la resorturi psihologice, cauzalităţi sau explicaţii, introduce efecte de distanţare a spectatorului de personaje - care sunt deopotrivă victime şi călăi -, dar aruncă şi unele ancore social-politice, pe care nu le încarcă însă cu ”mesaje” (atitudinea aşa-numiţilor gringo faţă de imigranţii mexicani, precum şi răbufnirea acestora din urmă faţă de situaţia în care se află).

Los bastardos

Rămâne de văzut dacă juriul condus de Spielberg (şi din care face parte şi Mungiu) va fi impresionat de acest al treilea lungmetraj şi de stilul solicitant şi curajos al lui Escalante (stil care şi-a câştigat o semnificativă nişă, reprezentată puternic de-a lungul ultimilor ani la Cannes), însă simpla selecţie în competiţia oficială face din Heli unul din cele mai aşteptate filme de autor din acest an.

Ionuţ Mareş

Afisul zilei: Vampiri in viziunea lui Jim Jarmusch

2013-05-15T12:50:00.001+03:00

Only Lovers Left Alive se lanseaza zilele astea la Cannes. Trageti cu ochiu aici.

Cannes: A break from reality

2013-05-14T12:18:00.002+03:00

AGENDA MEA DE LUCRU

În 1955, criticul Andre Bazin asemăna Festivalul de Film de la Cannes cu un ordin religios, o instituţie monastică devotată cultului cinemaului. Oamenii se adună pentru a "venera împreună o transcendenţă comună a realităţii". Co-fondatorul Cahiers du Cinema a condamnat vehement pompa şi ritualurile care eclipsau filmele proiectate. Să fii participant la Cannes era ca şi cum ai fi fost admis provizoriu într-o frăţie de mănăstire (Palatul Festivalului este "mănăstirea cineaştilor actuali"). S-a păstrat şi astăzi regula respectării unui cod vestimentar - cravată neagră, respectiv rochie- la premierele de seară din Competiţia Oficială, adică un fel de uniformă. De ce nu putem avea o "geologie serioasă a artei cinemaului" în locul "geografiei sclipicioase" etalată la Cannes, se întreba Bazin în 1953, cînd festivalul avea doar 7 ani. În eseul său disponibil aici, Bazin a observat cum festivalurile funcţionează ca nişte refugii unde artişti şi critici aderă obsesiv şi inutil la un cod strict de reguli.

Dar aşa cum zice Dennis Lim într-un articol din The New York Times, Cannes are multe feţe şi roluri: bastion al artei, sursă inepuizabilă de glamour, eveniment media şi o vastă piaţă (de film). Unii spun că e prea elitist, alţii că e prea populist. Oricum ar fi, întreaga lume cinematografică ţine cont de ce se întîmplă timp de 10 zile în acest mic orăşel de pe "scumpa" Coastă de Azur.

Impactul festivalului este enorm asupra a ceea ce cumpără distribuitorii şi, în cele din urmă, asupra a ceea ce ajunge la cinema. Influenţa Cannes-ului are o istorie veche -după cum scrie Gilles Jacob în cuvîntul preşedintelui- de pe vremea cînd erau invitaţi cineaşti incomodaţi în ţările lor, precum Andrei Tarkovski sau Andrjej Wajda. În viziunea venerabilului organizator (care e sufletul festivalului de peste 40 de ani), Cannes are sarcina de a educa, de a încuraja, de a monitoriza: "semănaţi şi veţi culege Fellni-i de mîine". Şi dă exemplu pe Jane Champion care a venit prima oară în 86 cu trei surtmetraje. Şapte ani mai tîrziu a luat Pame d'or, iar acum e preşedinta juriului Cinefondation şi a secţiunii de scurte. Aş adăuga şi exemplele noastre, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu şi Cristian Mungiu, care iată s-a întors şi el în juriu.

Gilles Jacob mai spune că Festivalul de la Cannes este "un adăpost al speciilor pe cale de dispariţie". De mîine îl vizitez şi eu. Sper să prind cît mai multe exemplare frumoase şi rare. Sunt sigur că cea mai mare parte a selecţiei merită văzută. Dar am lista mea de curiozităţi şi, totodată, "agenda personală de lucru" pentru următoarele 9 zile:

Only God Forgives de Nicholas Winding Refn. Am văzut tot de la danez, începînd cu Pusher, iar Drive a fost plăcerea anului 2011. Din nou cu Ryan Gossling, din nou pe fugă, din nou mafie. Nou! Kristin Scott Thomas şi oraşul Bangkok. Existenţialist şi în căutarea unui "răspuns mai înalt" după ce se ia un pic la trîntă cu mitologia greacă, mărturiseşte regizorul.

Cînd se vorbeşte de film independent american Jim Jarmusch e primul nume care vine în minte. E primul care vine şi cînd te gîndeşti la cafea şi ţigări în cinema. Pentru mine, e autorul unora din cele mai bune momente de comedie în cinema, cu Night on Earth. La Cannes vine cu Only lovers left alive.

La Grande Belleza omagiul lui Paolo Sorrentino către splendidul oraş indiferent din La Dolce Vita. Ard să văd cu ce revine după Il Divo.

Alexander Payne m-a rupt cu About Schmidt şi Sideways. Nu aşa tare cu Descendenţii. Poate şi-a revenit în Nebraska (titlul filmului şi "judeţul" lui de origine).

The Past, al lui Ashgar Fahradi. Iranianul a făcut A Separation şi About Elly. Distribuţia ultimului e cel puţin interesantă: Berenice Bejo (minunată în The Artist) şi Tahar Rahim (de neuitat în Un Prophete).

De fraţii Coen nu cred că mai trebuie spus ceva. The Big Lebowski, Fargo, No Country for Old Man (ca să le numesc pe cele cu profil mai puternic) au făcut istorie. Unul din colaboratorii lor permanenţi, John Goodman va fi şi el la premiera Inside Llewin Davies. Nu ştiu dacă să zic ceva şi de Timberlake...

Couscous de Abdelatiff Kechiche mi-a plăcut suficient de mult cît să vreau să ajung la Viaţa Adelei.

Takashi Miike, maestrul japonez al şocului, ne-a lăsat multora sechele cu Audiţia. Sper ca Wara no tate să nu doară aşa tare (deşi titlul sună ca un hit de Connectr).

După două filme cu pandemii, viruşi, pastile şi Jude Law, Steven Soderbergh aka Mr. Ocean's 13-14 vine cu Behind the Candelabra. Un pianist pe nume Liberace jucat de Michael Douglas? Hmm, nu sună aşa rău.

După ce s-a jucat cu genurile ca în tinereţe cu The Ghost Writer şi Carnage, Roman Polanski mai are putere (să vedem cîtă) pentru Venus in Fur, la cei 80 de ani ai săi (şi peste 30 de filme).

Iar asta e doar o parte din competiţia oficială. Secţiunea Un Certain Regard e deschisă de Sofia Copolla cu The Bling Ring. Şi mai sunt Cinefondation, Semaine de la Critique, scurtmetrajele şi proiecţiile Cannes Clasics. Va fi desigur şi multă "geografie" fără substanţă, dar sper să intru un pic şi în "geologie".

Un regizor (cu nume imposibil) premiat recent cu Palme d’or spunea despre Cannes că e o "minunată desprindere de realitate". Îmi doresc să rămân totuşi cu picioarele pe pământ (chiar dacă în Cannes sunt întinse covoare roşii peste tot) şi cu cîteva filme. Nu ştiu cît timp şi internet voi avea la dispoziţie ca să ofer corespondenţe vaste, dar voi oferi măcar rapoarte scurte. Pentru can-cannes-uri live (gen ce regizor celebru am călcat pe picior) vă invit să urmăriţi profilul meu de Twitter: @ilMircu

Cîteva mulţumiri înainte de plecare (mîine la ora 16 ar trebui să ajung la Nisa):

- Revista 24 Fun de Timişoara şi Arad pe care o reprezint (în special Andreei Ciobanu, pentru ajutorul cu documentaţia)

- Adinei Baya, pentru "know-how" şi pentru că a stabilit un precedent (fun-fact: e şi anul ăsta pe lista cu cei 17 jurnalişti acreditaţi din România, dar a preferat să meargă la TIFF :)

- prietenilor care m-au încurajat să plec (se ştiu ei)

- şi mai ales magazinului de cosmetice naturale Lady Bio, primul meu partener de drum (şi singurul pînă acum) care mi-a pus şi cîteva produse de igienă personală în bagaj (au şi pentru bărbaţi), ca să fiu mai prezentabil (ştiu că nu vă plac advertorialele, dar Lady Bio merită măcar unul). Vă invit să vizitaţi magazinul (str. Emanoil Ungureanu, nr. lîngă Sandwich Factory) şi dacă spuneţi că aţi aflat de la mine, cine ştie?, s-ar putea să primiţi şi o reducere :)

Maraton de filme românești în premieră

2013-05-14T09:43:00.000+03:00

Asta pregătesc organizatorii TIFF-ului de anul ăsta, după cum anunță site-ul festivalului. Secțiunea Zilele Filmului Românesc, coordonată de Mihai Chirilov, va include 11 scurtmetraje si 20 de scurtmetraje regizate de români. Anul ăsta voi fi și eu la fața locului pentru o parte din TIFF, deci sunt șanse mari să vă povestesc live despre premiere ;)

video platform video management video solutions video player

Direcţia: Odessa!

2013-05-13T14:23:00.001+03:00

Am vorbit despre Odessa încă de acum un an şi jumătate. Pe atunci era "work in progress" şi realizatorii tocmai surprinseseră un moment de istorie recentă în direct. Odessa, documentarul regizorului timişorean Florin Iepan, se proiectează în sfîrşit la Timişoara. Marţi, 14 mai, ora 18, în aula BCUT. La eveniment va participa şi regizorul (personaj şi el în propriul film alături de Sergiu Nicolaescu, Emil Constantinescu, Cioroianu, Dobrovolschi şi mulţi alţii). Despre premiera (controversată a) filmului la Bucureşti a scris colegul nostru, Ionuţ Mareş aici. Mai jos, un "trailer" mai măricel sau un argument.

Şi tot pentru timişoreni este proiecţia din seara aceasta (ora 20.15) de la Aula Magna (Universitatea de Vest) a filmului Philippe Ribiere, povestea unui tînăr cu dizabilităţi care vrea să includă escalada în programa Jocurilor Olimpice şi să găsească dragostea (un teaser ceva mai mare AICI).

Tot din zona căţăratului vine şi timişoreanul Cristian Tzecu cu o nouă provocare (nu doar pentru timişoreni, ci pentru toţi fotografii începători şi de nivel mediu care vor să vadă prin lentile cîteva peisaje spectaculoase). După plimbarea fotografică din Apuseni, Tzecu face în luna iunie o nouă tură foto în Munţii Cernei şi la Cazanele Dunării. Detalii aici.

'The things you own end up owning you'

2013-05-13T09:03:00.003+03:00

Fight Club (1999)

Intr-o tentativa de a evada din umbra marelui ecran azi m-am mutat pe Bulevard. Revista Bulevard. Unde-am lasat vorba tot despre un film preferat, in speta, despre Fight Club. Puteti citi articolul integral aici.

Lectia de dans 14: Calypso

2013-05-12T12:27:00.000+03:00

Secventa de dans din Beetlejuice, filmul care l-a propulsat pe Tim Burton in tagma regizorilor cu un stil personal bine nuantat, e unul din virajele cheie ale filmului, caci ideea stafiilor care sunt preocupate sa exorcizeze o casa de ocupantii ei vii, in sinea ei un derapaj narativ, e repezita in decor de reactia naucitoare a invitatilor la cina, care considera experientele paranormale drept live-entertainment.

Stimate domnule Polanski

2013-05-11T23:28:00.000+03:00

CITIZEN CANNES I

Peste cîteva zile aş avea ocazia să le iau interviu, unu la unu, lui Roman Polanski, fraţilor Coen, lui Carey Mulligan sau Mathieu Amalric.

Teoretic.

Cel puţin aşa mă anunţă un comunicat oficial din partea companiei Premier (care reprezintă la Cannes mai multe filme şi organizaţii) şi care mă invită să fac o cerere de interviu.

În practică, am şanse minuscule (spre zero) să stau faţă în faţă cu distinşii cineaşti de mai sus.

În primul rînd, pentru că reprezint două publicaţii minore dintr-o ţară minoră (sunt 4000 de jurnalişti la Cannes). Dar impedimentul major e altul. Interviurile se acordă cu prioritate jurnaliştilor din teritoriile unde filmul este deja vîndut, pentru a ajuta maşinăria de promovare. Inside Llewin Davis este deja vîndut în ţări ca Bosnia şi Noua Caledonie, Polinezia şi Ucraina. Printre cele 32 de ţări în care Venus in Fur (ultimul film al lui Polanski) este deja programat se numără Moldova, Azerbaijan, Kirghistan, Turkmenistan şi alte -stanuri.

Mai are sens să spun că România nu se numără printre aceste ţări?

Hai totuşi, de dragul jocului, să spunem că depun cererea, "The Dude" Marele Lebowski dă un strike imposibil şi sunt admis pentru un interviu. Să vedem cu cine aş putea vorbi. Echipa filmului lui Ethan şi Joel Coen îi mai cuprinde pe Oscar Isaac, Carey Mulligan, Justin Timberlake, Garrett Hedlund, T. Bone Burnett (recent răsplătit cu un Oscar pentru muzică) şi John Goodman (prezent doar pe covorul roşu).

Echipa Venus in Fur îi aduce la masă cu ziariştii pe Emmanuelle Seigner, Mathieu Amalric şi Roman Polanski. Acestea sunt doar cîteva din numele sonore din listă.

Dar aş putea să mă întîlnesc cu reprezentanţii Institutului Mexican al Cinematografiei sau cu delegaţii pavilionului rusesc la Cannes (Roskino) care prezintă în premieră 10 filme şi regizori noi din mama Rusia.

Am scris aceste detalii "de bucătărie internă" nu pentru a mă făli cu numele celebre pe care aş putea să le întîlnesc (am aceleaşi şanse să le iau interviu şi dacă rămîn în Timişoara). De fapt, din cîte am aflat e posibil să nu am acces (în ciuda acreditării) la multe filme din competiţie, prezentate în Palatul Festivalului. Există mai multe nivele de acreditare pentru jurnalişti în funcţie de audienţa publicaţiei/postului pe care îl reprezintă. Un blogger nu e egal cu trimisul unei televiziuni naţionale. La proiecţii se intră în ordinea acestor ierarhii şi, parcă v-am mai spus, sunt 4000 de jurnalişti în Cannes (ca să nu mai spun distribuitori, producători, invitaţi, organizatori, cineaşti, cinefili, actori etc etc).

Am scris ca să aveţi un ordin de mărime a acestei lumi fascinante şi copleşitoare care este Planeta Cannes. Şi asta e numai o mică, foarte mică, felie. Pînă una alta, să ne delectăm cu trei din trailerele oficiale lansate astăzi pe pagina festivalului. Trei filme la care sper totuşi să intru: Le Pasee de Ashgar Farhadi (iranianul cu A Separation), La Grande Belezza de Paolo Sorrentino) şi Only God Forgives de Nicholas Winding Refn.

Oare danezul dă interviuri?

PS. Ca să intru puţin în atmosfera festivalului mi-am luat un ghid. Nu unul de călătorii, ci biografia lui Gilles Jacob, Citizen Cannes, care a fost timp de 30 de ani directorul şi sufletul festivalului, iar din anul 2000 preşedintele, încă în exerciţiu, a celui mai mare eveniment artistic din lume (şi mulţumită lui).

Evil Dead (2013)

2013-05-10T15:12:00.000+03:00

Promise you'll stay till the end.

rating: Colectabil (pentru fanii genului)

Marturisesc ca intotdeauna astept cu oarecare scepticism orice fel de remake sau sequel care doreste sa aduca un hit indepartat in prezent. De cele mai multe ori am si dreptate intrucat foarte putine exemple au reusit sa impleteasca inspirat vechiul cu noul pentru a furniza o experienta cel putin notabila, daca nu memorabila. In cazul filmelor horror reusitele sunt si mai rare. Totusi cel mai recent film din franciza Evil Dead a reusit sa se distinga de ceilallti pretendenti adaugand retetei lui Sam Raimi doze amplificate de sadism si violenta astfel incat produsul final sa nu poate fi luat peste picior drept ridicol. Evil Dead e astfel un film care nu-si menajeaza deloc spectatorii oferind fanilor pachetul complet de frisoane vizuale iar celorlalti foieli si rasete nervoase menite a masca un disconfort absolut normal.

Co-scris si regizat de Fede Alvarez dar produs de Raimi si Campbell, Evil Dead nu ofera nimic nou la capitolul intriga. Povestea celor 5 prieteni retrasi la o cabana in mijlocul padurii e reluata fidel cu precizarea ca de data aceasta nu exista un Bruce Campbell care sa dea savoare dialogurilor ci rolul sau e preluat de Jane Levy, care aici joaca o dependenta de droguri, Mia, ce urmeaza sa treaca printr-o dezintoxicare. Adictia e astfel un subterfugiu eficient in a justifica felul in care personajele actioneaza in momentul in care lucrurile incep sa arate foarte rau: prietenii Miei au mai fost pusi in situatia de a-i veghea cura si de data asta sunt hotarati sa n-o mai trateze cu blandete. Totusi, tinerii fac aceleasi alegeri idioate in momentul in care descopera in beci urmele unui ritual satanic si faimoasa carte a mortilor, impachetata in sirma ghimpata care parca implora sa nu fie deschisa. Dar, cum bine stim, curiozitatea a omorat pisica iar beciul cabanei e plin de pisici moarte. In consecinta, cartea e deschisa, demonul invocat si posedarea gata sa inceapa.

Saracia plotului si banalitatea dialogurilor sunt insa compensate cu exces de zel de un stil vizual finisat, cu setting si atmosfera stranie, de montajul ingenios, hiperkinetic, cu ruperi de ritm si unghiuri nenaturale, de efectele speciale palpabile (majoritatea oldschool, fara cgi) si de realismul si seriozitatea dezarmanta a scenelor horror. Nu sunt sfios ca sa inchid ochii la violenta dar cateva scene au fost ceva mai greu de suportat (o limba despicata cu cutterul nu vezi toata ziua). Chiar daca regizorul intrebuinteaza cliseele specifice genului (jump-scares, mirror-shot, cadavrul disparut pentru a reaparea cateva secunde mai tarziu) unele momente au un suspans eficient creat in vreme ce altele te asalteaza implacabil cu cele mai crude pedepse corporale. Sunetul joaca un rol important deseori fiind singurul vinovat pentru instalarea teroarii: usi care scartaie, becuri care bizaie, zgarieturi si bufnituri nedeslusite. Adaugand la asta o cantitate excesiva de fluide corporale vomitate sau improscate si o larga paleta de corpuri taioase sau contondente intrebuintate plus iconica pusca cu doua tevi sau inexorabila drujba, Evil Dead e un calvar demential dar, totodata, dezgustator.

Fara indoiala ultimele 15 minute formeaza unul din cele mai intense finaluri de film din ultima vreme, mentinand suspansul deja creat si chiar amplificandu-l printr-o secventa de urmarire destul de elaborata. Totodata face dovada unei atentii excesive pentru stabilirea unei anume iconografii, afisand protagonistul ca un ultim supravietuitor pe un fundal apocaliptic de o frumusete stranie. Cu toate lipsurile sale evidente (simplitate, alcatuire conventionala si tributara, acting slab in prima parte) Evil Dead loveste senzorial cu forta unui camion de 18 tone umplut cu sange si viscere. Vizionarea lui in cinema a fost una din cele mai bune decizii luate anul asta pentru ca, fara a fi un film inteligent (ba uneori chiar previzibil) a avut efectul unei injectii de adrenalina. Nu m-ar deranja inca una la fel peste vreun an.

Trailer

Mon ami, Tati

2013-05-09T13:44:00.000+03:00

Amicul meu, Eric Baude, are bunul obicei de a-mi trimite, din timp în timp, cîte o vedere (ultima e cea cu Mon Oncle). Prilej de a vă aminti de filmele lui Jacques Tati, unul din regizorii mei preferaţi. Altă surpriză plăcută este că peste o săptămînă am ocazia de a revedea Jour de Fete (filmul lui Tati din 1949) la Cannes, la Cinema de la Plaje adică în aer liber, aşa cum l-a proiectat Eric în Piaţa Traian, acum vreo 3 ani, pe vremea cînd era director al Centrului Cultural Francez din Timişoara.

La cinemaul de pe plaja din Cannes mai rulează, printre multe altele, Jaws (că doar e şi Spielberg la Cannes), Le Grand Bleu de Luc Besson şi Păsările de Hitchcook. Apropo, a apărut programul complet al festivalului.

Toate filmele din oraşul nostru

2013-05-08T15:09:00.004+03:00

Dacă mai sunteţi încă în zodia lui dolce far niente, aflaţi că de mîine ajung în spaţiul domestic toate filmele care merită. Filme inspirate din fapte reale, aduse de Centrul Cultural German la cinema Timiş.

Şi filme româneşti importante, aduse de Voodoo Films la Filarmonică. E bine că se întîmplă. Ar fi fost şi mai bine să se întîmple altundeva decît la ex-cinema Capitol. Eh, asta avem, cu asta defilăm.

Il Divo

2013-05-08T11:47:00.001+03:00

A murit Inoxidabilul, Vulpea, Papa Nero sau Il Divo, cum era supranumit Giulio Andreotti, de şapte ori premier al Italiei. Dar această ştire e doar un pretext pentru a vă aminti de filmul din 2008 al lui Paolo Sorrentino. Il Divo (Viaţa Spectaculoasă a lui Giulio Andreotti) tratează perioada din jurul procesului care i-a fost intentat infamului politician în 1995 pentru legături cu Mafia. Nu e chiar filmul biografic obişnuit. Cînd s-a dus doamna Tatcher nu am scris nimic despre The Iron Lady (pentru că nu e un "must"), dar cu filmul lui Sorrentino e altă poveste. Stilizat peste măsură, uneori baroc, alteori grotesc, întotdeauna intens şi kinetic, Il Divo excelează la partea estetică: muzică, machiaj (nominalizat la Oscar la această categorie) etc. În acelaşi timp surprinde esenţa personajului machiavelic, chiar demonic, a politicianului corupt (întrupat magnific de Toni Servillo). Sau cum zicea Michael Koresky pe Indiewire: "nu e povestea unei decăderi ci, mai degrabă, expresia repetitivă a puterii monolitice". Giulio Andreotti a ieşit din sală la proiecţia filmului, spunînd că e "prea mult". La Cannes a primit Premiul Juriului (TRAILER AICI). Vă daţi seama că abia aştept să văd La Grande Belezza, noul film al lui Sorrentino, prezentat în premieră la Cannes 66, cu acelaşi Servillo la serviciu.

Trailerul zilei: Ender's Game

2013-05-08T11:00:00.000+03:00

Din punct de vedere vizual e absolut fantastic! Se pune intrebarea cat de finut a fost tratamentul scenaristic aplicat de Gavin Wood excelentului roman al lui Orson Scott Card (premiul Nebula in '85 si premiul Hugo in '86). Pentru cei straini de carte Jocul lui Ender e povestea unui pusti, un tert (al treilea copil), nascut si educat pentru a fi luat de Flota Internationala a Pamantului si pus in fruntea unui val ofensiv de amploarea care sa inlature amentintarea unei specii extraterestre insectoide (furnici/gandaci) pentru totdeauna. Majoritatea intamplarilor se petrec insa intr-o Scoala de Lupta plasata pe orbita planetei unde Ender si multi alti pusti invata militarie intensiv: istorie, astronomie, matematici, tactica si, partea lor preferata, antrenament in gravitatie redusa. Rostul lor e de a scoate cel mai pregatit comandant militar care in eventualul D-Day sa poata da fara ezitare lovitura decisiva care va rade o civilizatie intreaga. Pentru ca va fi si singura sansa a pamantenilor. E asadar o poveste SF despre sfarsitul copilariei si maturizare pusa insa in contextul unei distopii militariste si a unor transformari politice destul de mari.

Distributia ii cuprinde pe Asa Butterfield (Ender), Harrison Ford (colonelul Graff), Ben Kingsley (Mazer Rackham), Hailee Steinfeld, Abigail Breslin si Viola Davis.

No (2012)

2013-05-07T11:09:00.000+03:00

Poate titlul de mai sus v-a sărit în ochi pe lista nominalizărilor pentru film străin la Oscar 2013. Sau poate pe lista premiatelor la Cannes 2012, în secțiunea Quinzaine des Realisateurs. Eu, una, l-am descoperit via Waka_x, care mi-a livrat de curând o listă generoasă cu filme pe teme legate de media/advertising (pe care o voi aborda încetișor dar sigur pe acest blog).

So, despre ce este acest film? Despre o groază de oameni care se hotărăsc să spună NU. Sau mai exact, despre cum anume ajunge o felie majoritară a populației din Chile să dea veto dictaturii lui Augusto Pinochet, într-un referendum de la sfârșitul anilor '80. Sau, după cum anunță trailer-ul, despre cum o campanie de marketing politic ajunge să genereze o revoluție.

Pe parcursul filmului No, un creator de campanii publicitare (Gael Garcia Bernal) are 3 meeting-uri diferite, în care prezintă 3 concepte de campanie pentru 3 clienți diferiți. Prima campanie e pentru o băutură răcoritoare, a doua e pentru detronarea unui dictator, iar a treia e pentru promovarea unei telenovele. În toate cazurile, conceptul de campanie e surprinzător de similar. Adică marșează pe ”valorile universal adorate de publicul larg”. Mai exact, prezintă într-o manieră ușurică și simpluță ideea ce se vrea vândută. Toate au un jingle, câteva viniete în care apar oameni cu care publicul se poate identifica (dar totuși care au o dantură mai frumoasă, haine mai sofisticate etc.), un mesaj facil și optimist, un pic de umor, multă încărcătură emoțională. Plus actori care joacă rolul unor ”oameni adevărați”, plus testimoniale.

Filmul arată cu o limpezime surprinzătoare cum trucurile folosite de media pentru a ne convinge să aderăm la o idee nu diferă prin mai nimic, chiar dacă ideea în cauză se referă la promovarea unui soft drink sau la viitorul politic al unei țări. Cum democrația se vinde exact la fel ca orice produs de consum, împachetată în ambalajul lucios și facil al unei campanii marketing / advertising / PR (spuneți-i cum vreți, toate se leagă).

La fel ca Wag the Dog, de exemplu, filmul No subliniază bariera aproape transparentă care există între politică și entertainment. Doar că, spre deosebire de Wag the Dog, situația din No pune în scenă un caz real. Filmat și încadrat în spiritul anilor '80.

Deși campania menită să îl detroneze pe Pinochet pare sortită eșecului de la bun început - pentru că opoziția primește doar 15 minute pe televiziunea națională, fixate undeva pe la miezul nopții, iar părerea generalizată e că, oricum, votul va fi fraudat la comanda lui Pinochet -, lucrurile iau o turnură ciudată până la final. Succesul neașteptat al acesteia îl fac pe însuși creatorul campaniei anti-Pinochet să rămână descumpănit. Figura cu emoții incerte a lui Gael Garcia Bernal, la finalul filmului, o oglindește, foarte probabil, pe a spectatorului. Nu știi sigur dacă să te bucuri pentru căderea dictatorului sau să te îngrijorezi că publicului nu s-a decis să spună NU decât în momentul în care i s-a livrat o campanie ce aplică rețete de advertising facile și manipulatoare.

Fracturarea identitatii cu rea-credinta

2013-05-05T21:42:00.001+03:00

Identity e in opinia mea unul din cele mai originale filme pe tema 'personalitatii fracturate sau multiple' iar revazandu-l am fost intrigat de un cadru in care aparea o carte de J. P. Sartre, Being and nothingness. Dupa cateva ore de rasfoit am dat peste niste idei interesante:

"Se spune indistinct despre o persoană că dă dovadă de rea-credinţă sau că se minte pe ea însăşi. Vom accepta uşor ca reaua-credinţă să fie minciună faţă de sine, cu condiţia de a distinge imediat minciuna faţă de sine de minciuna pur şi simplu. Minciuna este o atitudine negativă, vom admite. Dar această negaţie nu se referă la conştiinţa însăşi, ea nu vizează decât transcendentul. Esenţa minciunii implică, într-adevăr, ca mincinosul să fie complet în cunoştinţă de cauză faţă de adevărul pe care îl ascunde. Nu minţi în legătură cu ceea ce nu ştii, nu minţi atunci când răspândeşti o eroare de care tu însuţi eşti păcălit, nu minţi atunci când te înşeli. Idealul mincinosului ar fi deci o conştiinţă cinică, afirmând în sine adevărul, negându-1 în cuvinte şi negând pentru ea însăşi această negaţie.[...]

Fără îndoială, am definit minciuna ideală; fără îndoială, se întâmplă destul de des ca mincinosul să fie mai mult sau mai puţin victimă a minciunii sale, ca el să se încreadă în ea pe jumătate; dar aceste forme curente şi vulgare de minciună sunt, de asemenea, aspecte degenerate ale ei, ele reprezintă intermediari între minciună şi rea-credinţă.[...]

Ea (minciuna, n.r.) presupune existenţa mea, existenţa celuilalt, existenţa mea pentru celălalt şi existenţa celuilalt pentru mine. Astfel, nu există nici o dificultate în a concepe că mincinosul trebuie să facă cu toată luciditatea proiectul minciunii şi că trebuie să aibă o întreagă comprehensiune a minciunii şi a adevărului pe care îl alterează. E de ajuns ca o opacitate de principiu să-i mascheze celuilalt intenţiile sale, e de-ajuns ca celălalt să poată lua minciuna drept adevăr. Prin minciună, conştiinţa afirmă că ea există prin natură ca ascunsă celuilalt, utilizează în profitul său dualitatea ontologică a eului şi a eului celuilalt. N-ar putea fi la fel pentru reaua-credinţă dacă aceasta, aşa cum am spus, este minciună faţă de sine. Desigur, pentru cel care practică reaua-credinţă este vorba de a masca un adevăr neplăcut sau de a prezenta ca adevăr o eroare plăcută. Reaua-credinţă are deci în aparenţă structura minciunii. Numai că, ceea ce schimbă totul este că, în reaua-credinţă, mie însumi îmi ascund adevărul. Prin urmare, dualitatea înşelătorului şi înşelatului nu există aici. Dimpotrivă, reaua-credinţă implică, prin esenţă, unitatea unei conştiinţe[...]

Cum ar putea deci minciuna să subziste dacă dualitatea care o condiţionează este suprimată? Acestei dificultăţi i se adaugă o alta care derivă din totala transluciditate a conştiinţei. Cel care se afectează de rea-credinţă trebuie să aibă conştiinţă de reaua sa credinţă, de vreme ce fiinţa conştiinţei este conştiinţă de fiinţă. Se pare deci că trebuie să fiu de bună-credinţă cel puţin în faptul că sunt conştient de reaua mea credinţă. Dar atunci tot acest sistem psihic se neantizează."

J. P. Sartre - Fiinta si neantul, p 86-88

Identity (2003, r. James Mangold)

Eu şi Indy

2013-05-03T11:43:00.002+03:00

Cînd am auzit că Steven Spielberg va prezida juriul competiţiei principale de la Cannes, nu m-a entuziasmat ştirea. "Iar au adus un yankeu celebru de la Hollywood", mi-am zis.

Mai apoi, am stat să mă gîndesc ce reprezintă pentru mine acest yankeu (dincolo de E.T., de Schindler, de rechini, de dinozauri, dincolo de soldatul Ryan şi de duelul pe autostradă). Spielberg este (împreună cu George Lucas) părintele lui Indiana Jones.

REWIND Indy a fost eroul adolescenţei mele, acea perioadă cînd totul e posibil, cînd viaţa e un zbor cu balonul spre orizonturi imprecise dar sigur deschise, cînd vrei dinadins să te rătăceşti ca să te regăseşti, acea perioadă cînd poţi fi şi tu un tînăr Indiana Jones (serialul a fost difuzat de TVR la mijlocul anilor '90).

Dacă mă mai gîndesc un pic, se pare că (vorba poetului) visul mă urmăreşte încă. Pe contul de twitter pornit la începutul anului, mă descriam aşa: "copilul nelegitim al lui (Jacques) Tati cu Indiana (Jones)"

REWIND În 2006, cînd am ales numele proiectului meu de freelancing (în publicitate) m-am oprit la Indi (Independent Ideas), cu gîndul la acelaşi personaj.

REWIND În 1999 am intrat la Facultatea de Istorie ţintind o "viaţă aventuroasă de arheolog". Următoarele 5 veri am săpat cu drag pe şantierele patriei, prin ruine de castre, vile şi latrine romane. Cînd visul s-a ciocnit de realitatea crudă l-am înjurat în barbă tot pe domnul Jones, doctor în arheologie.

PLAY Deunăzi, vorbeam cu cineva de plecare mea la Cannes. Îi spuneam că pentru mine această deplasare nu este în primul rînd o experienţă jurnalistică. Apoi am zis, fără să-mi aleg cuvintele: "E o aventură gen Indiana Jones".

FAST-FORWARD Nu ştiu dacă o să-l văd pe domnul Spielberg la Cannes. Nici nu mă interesează asta. Simt însă că dacă ajung acolo, îi datorez ceva şi lui Indy. În cinstea acestei călătorii neaşteptate, mă voi echipa cu geanta de aventuri Indiana Jones croită special pentru mine de Denis Radi (Art3lier), căreia îi mulţumesc. Înăuntrul genţii sunt toate visele nerostite pe care le port cu mine de cînd am deschis ochii spre marele ecran, la cinematograful de lîngă casă. Înăuntru e pasiunea...pe care o voi împărtăşi cu voi începînd cu 15 mai. Sunt pregătit pentru întîlnirea asta...

Afisul zilei: Nymphomaniac

2013-05-02T16:53:00.002+03:00

~coming soon~

Ps. destul de sugestiv, parerea mea.

Maniac (2013)

2013-05-01T12:44:00.001+03:00

'Please don't scream!'

rating: Brainwash

Desi filmele slasher si-au avut perioada de glorie in anii ‘70 si ‘80, decenii in care s-a scos tot ce s-a putut din serii ca Halloween, Friday the 13th, The Texas Chainsaw Massacre sau Nightmare on Elm Street, subgenul acesta, la fel ca si elementul sau definitoriu - psihopatul criminal care terorizeaza o comunitate - refuza sa moara. A fost reinviat cu la fel de mult succes de Wes Craven in anii '90 (Scream) insufletit de clonele subsecvente (I Know What You Did Last Summer, Wrong Turn, Hatchet) si apoi reciclat anual de remake-uri si reboot-uri in majoritatea lor neinspirate. Banalizarea lui e pusa pe seama structurii formaliste afisata de fiecare data in haine noi care pretinzand ca ofera suspans si groaza esueaza lamentabil in clisee derizorii. Asta nu inseamna ca nu se mai produc “slashere” bune dar ele de regula provin din contopirea cu subgenuri ca torture-porn (Saw) sau horror-ul supranatural (Cabin Fever).

In categoria remake-urilor unor slashere (odata) celebre intra si recentul Maniac, versiunea updatata a unui slasher din 1980 care a cam dat frisoane la timpul lui. Pelicula regizata de Franck Khalfoun dupa un scenariu de Alexandre Aja si Gregory Levasseur, il aseaza pe Elijah Wood in postura unui criminal schizofrenic care ucide si scalpeaza femei dintr-un soi de frustrare filiala cauzata de o mama denaturata. Restaurand manechinele din magazinul mostenit de la mama-sa, Frank (E. Wood) sufera de tulburari vizibile de personalitate si de migrene ingrozitoare care preced iesirea la iveala a laturii sale intunecate. Fiindca mama sa era o femeie usuratica Frank manifesta o aversiune fata de femei, pe care le considera superficiale si lipsite de personalitate, ucigandu-le si folosind scalpurile lor pentru a da “culoare” manechinelor sale. O usoara speranta pare sa vina de la Anna, o fotografa care arata un interes special pentru manechinele sale, parand a le trata cu aceeasi consideratie. Plotul nu sare insa dincolo de intrebarea daca Frank isi va putea controla tendintele ucigase sau nu iar dezvoltarea legaturii dintre cei doi nu e prea convingatoare.

Filmat insa aproape exclusiv in maniera PoV, prin ochii criminalului, Maniac s-a dovedit a fi o vizionare intensa. Filmul te absoarbe in lungi episoade de pândă in care Frank urmareste femei alese la nimereala pe strada si apoi le ataca pe alei sau holuri slab luminate. Atmosfera intunecata si sustinuta de o muzica de sintetizator ii amplifica sensibil tensiunea. Suspansul e natural si nu provine din salturi neasteptate. Esti companionul pasiv al protagonistului, asociatul lui, si ai un loc in primul rand la fiecare crima. Violenta grafica e prezentata explicit si nu poate fi evitata, iar lucrul acesta cauzeaza un disconfort privitorului, in special cand victima ti se adreseaza direct. Din acest punct de vedere filmul seamana cu un joc video, cu diferenta ca nu poti controla personajul, la fel cum nici Frank nu se poate controla pe sine, postura care te face sa te simti lipsit de putere, aproape ca o victima. Totodata, natura lui voyeuristica creaza o stranie senzatie de empatie cu acea fiinta nevoita sa comita acte de sadism pentru a-si calma suferinta.

In ce-l priveste pe Frank, personajul e si el o victima a psihicului sau. Introvertit, retras, cu stari de panica si anxietate, Frank se simte in siguranta doar in interiorul magazinului sau, inconjurat de manechine. Elijah Wood face o treaba excelenta reusind sa-l contureze doar din voice-over, gesturi si respiratie. Sunt insa si momente in care Frank devine vizibil insa doar reflectat in oglinzi, indicii simbolice pentru o personalitate fracturata. Fara indoiala ca filmul a necesitat cateva solutii ingenioase de mascare a camerei de filmat iar finalul climactic se resimte cu toata forta persoanei I. Efectul insa e unul absolut necesar: victimizarea audientei pentru distractia cautata in vizionarea unui slasher movie modern.

Trailer

Cum a stricat Marga un festival de film

2013-05-01T12:07:00.000+03:00

Până în acest an şi în special la recentele ediţii, Festivalul Filmului European fusese cu adevărat un eveniment cinematografic de impact. Timp de nu mai puţin zece zile, publicul bucureştean putea să vadă zeci de filme din zeci de ţări. Cinefilii aveau acces deopotrivă la filme mari, premiate internaţional, şi producţii mai puţin cunoscute, din cinematografii mici. Posibilitatea de selecţie era suficient de mulţumitoare.

Dar poate cel mai semnifictiv aspect al festivalului era extinderea sa în afara Bucureştiului, acolo unde evenimentele cinematografice sunt mai rare şi, prin urmare, mai importante. Timişoara, Iaşi, Braşov şi Târgu-Mureş găzduiau, după încheierea evenimentului bucureştean, o selecţie de câteva filme din zecile de producţii care rulau în Capitală.

În acest an însă, Festivalul Filmului European pare să fi devenit una din multele victime ale opacităţii culturale de care Andrei Marga, noul preşedinte învechit al Institului Cultural Român (ICR), dă dovadă de când a fost instalat şef în frumosul sediu din Aleea Alexandru.

Un comunicat publicat zilele trecute de ICR ne informează că Festivalul Filmului European, unul din evenimentele pe care institutul le organizează în ţară, ajuns la cea de-a XVII-a ediţie, va avea loc la Cinema Studio şi Cinemateca Eforie, între 9 şi 11 mai. Adică doar trei zile şi vreo 15 proiecţii. Punctul tare el ediţiei este dat de prezenţa anunţată a regizorului ucrainean Serghei Loznitsa la proiecţia celui de-al doilea său lungmetraj de ficţiune, extraordinarul În ceaţă. Filmul, care îl are în distribuţie şi pe Vlad Ivanov şi a cărui imagine este semnată de Oleg Mutu, a fost anul trecut în competiţie pe Croazetă şi a putut fi văzut deja în toamnă şi în România, în cadrul Filme de Cannes la Bucureşti.

ICR nu menţionează însă nimic de proiecţii şi în alte oraşe. În cazul în care, între timp, ICR nu va face noi anunţuri, cinefilii din Timişoara, Iaşi, Braşov şi Târgu Mureş vor fi privaţi astfel de şansa de a vedea câteva filme europene pe care altfel foarte greu au ocazia să le bifeze. Total nejustificat, chiar şi din perspectiva politicii lui Andrei Marga, printre ale cărui prime măsuri a fost să deschidă filiale fantomă prin localităţi mai mult sau mai puţin relevante pentru ceea ce înseamnă un institut naţional de cultură.

Festivalul Filmului European nu era doar un eveniment care oferea publicului din România şansa de a admira diversitatea cinematografiei europene, ci şi un prilej de a afirma şi consolida parteneriatele cu diverse ambasade şi centrele culturale, a căror încredere este esenţială pentru succesul ICR în străinătate.

The Making-Of: Show Respect for Cinema

2013-04-30T11:52:00.001+03:00

UN FILM DE 5 LEI ŞI 2%

Ideea clipului Asociaţiei Marele Ecran a venit în timp ce îl filmam pe precedentul ("The Artist"). În martie 2012, Boris stătea în scaunul de machiaj şi, pentru încălzire, imita vocea lui Marlon Brando din Godfather. La un moment dat zice: "dacă nu ne dai 2 la sută vezi că ştim unde stai".

Am ştiut pe loc care va fi ideea următorului spot al organizaţiei.

Aşadar, am fixat ziua filmării pe 22 martie, în formula consacrată: Boris şi Carmen Gaza (Atelier 1), Cristian Ilea (Camera 4), Richie şi Lucian (Marele Ecran). Ne-am întîlnit la 10.30 într-o cafenea pe strada Mercy unde am discutat scenariul. Boris a venit cu cîteva sugestii/îmbunătăţiri la text, inclusiv ecranul "cît o pizzolina". La ora 11 eram la studioul Camera 4 (un apartament încăpător, aflat pe o străduţă de lîngă piaţa Unirii).

Cristi Ilea îşi aranja echipamentul şi luminile în timp ce Carmen îl transforma pe Boris în "Padrino". Ca un omagiu pentru felul în care Brando a ştiut să inventeze acest personaj, Boris a ţinut şi el în gură două şomoioage de vată ("deşi Boris are deja prognatism, adică maxilare proeminente" cum zice Carmen). A schimbat două seturi pînă la sfîrşitul filmărilor. În ciuda elementelor de parodie, Boris a tratat cu respect personajul şi era îngrijorat să nu apară grafitti-uri prin oraş gen: "BORIS GAZA NU E MARLON BRANDO".

Regizorul, DOP-ul şi monteur-ul Cristian Ilea

Ultimele retuşuri by Carmen Gaza

Familia Gaza a adus costumele şi recuzita (aici intră şi cele două mîţe de jucărie şi o oaie neagră). Boris stătea la machiaj numai în cămaşă şi boxeri, să nu se şifoneze. Atunci am zis, mai mult în joacă, cum ar fi să filmăm fără pantaloni? (ideea nu era în scenariul iniţial). Cristian a venit cu soluţia de a arăta doar la finalul monologului că Naşul e dezbrăcat. Tot Cristian a creat "efectul de jaluzele", ca atmosfera să fie cît mai apropiată de scena originală. Numai pregătirea acestui mic detaliu a durat vreo 20 de minute (am admirat din nou răbdarea şi seriozitatea profesioniştilor cu care am lucrat). Pe la 12.30 am început să filmăm.

În total s-au tras 9 duble, dar oricare dintre ele ar fi fost bună (mai puţin cea în care Boris se încurcă şi zice "platou de pizzoline"). Deci nu prea avem bloopers. În schimb avem înregistrarea live a soundtrack-ului, o adaptare freestyle după temele muzicale create de legendarul Nino Rota.

Mulţumiri: întregii echipe care a lucrat voluntar la producţie, timp de 4 ore cît a durat toat treaba. Mulţumiri duble lui Cristi Ilea care a făcut de data asta şi montajul. Mulţumiri speciale următorilor: Francis Ford Coppola, Mario Puzo, Marlon Brando, Nino Rota care au creat o lume atît de distinctă că produce ecouri vii şi 40 de ani mai tîrziu. Bugetul de filmare a fost 5 lei (un Ice Tea cumpărat de la pizzeria Rustica, de peste drum, ce ne-a servit pe post de "whisky" pentru scena cu paharul; tot cei de la pizzerie ne-au împrumutat paharul).

Filmuleţul acesta nu este făcut doar pentru amuzamentul vostru şi al nostru (am rîs întruna, mai puţin în timp ce se filma efectiv, deşi ne-am abţinut cu greu). Scopul lui este să vă convingă să completaţi acest formular şi să direcţionaţi cei 2 % prevăzuţi de lege către Asociaţia Marele Ecran. Pînă vom putea să-i investim în cinematecă, aceşti bani ne-ar ajuta să continuăm acţiuni precum asta sau asta. Sperăm că vă veţi arăta suportul pentru Cauză. Pentru că, nu uitaţi, ştim unde staţi...