Marele Ecran

Organique @ Cannes. Fotojurnal de calatorie

2012-05-25T00:01:00.000+03:00

[FOTO-ADVERTORIAL]

In schimbul ajutorului pe care ni l-au acordat, le-am promis celor de la Organique ca vom face cateva poze cu cosmeticele lor naturale in decorul glamuros de la Cannes. Daca se poate, chiar pe covorul rosu. Acolo e locul lor. Adina Baya ne-a scris asa:

Vă mai amintiti de cutia cu bunătături pe care mă lăudam că am primit-o cadou de la Organique? Ei bine, aflati că toate au stat foarte cuminti în valiză pe ruta Timisoara-Nisa. Iar apoi s-au asezat ordonate în geanta oficială a Festivalului si au venit cu mine în fiecare zi la proiectii. Ocazional, le-am lăsat să arunce o privire afară si să simtă cum miroase briza. De fiecare dată, au insistat să fie fotografiate, pe cât posibil în locuri şi/sau cu persoane celebre (asa-mi trebuie dacă le-am arătat povestea piticului din Amelie Poulain înainte de plecare). Uitati ce a iesit:

deplasarea Adinei la Cannes e sustinuta de

Aventurile Printului Ahmed

2012-05-24T13:14:00.001+03:00

SCRISOARE DE LA ANNA FLOREA

Anna Florea e o tanara regizoare din Chisinau, care lucreaza in Bucuresti. Acum, tocmai la o...animatie. Din aceasta cauza nu a putut ajunge la proiectia noastra din aceasta seara, deşi îşi dorea mult. Am întrebat-o de ce e important Aventurile Prinţului Ahmed (Lotte Reiniger, 1926).

"Filmul proiectat în această seară poate fi considerat interesant şi important din diverse motive obiective şi argumente raţionale. Însă, mie mi se pare că Aventurile Prinţului Ahmed rămâne un film îndrăgit şi iubit din motive mai îndepărtate de răceala raţiunii, a inteligenţei dobândite şi mai apropiate de căldura inteligenţei intuitive. Cred că e un film care trebuie perceput în primul rând la nivel senzorial şi din această cauză sunt foarte geloasă pe spectatorii din seara asta că nu fac parte din publicul care va fi răsfăşţat de o coloană sonoră creată special pentru proiecţia de azi.

Frumuseţea grafică a ceea ce va urma creşte odată ce realizezi munca imensă care a fost depusă pentru acest film şi care putea exista doar izvorând dintr-o adevărată pasiune şi dedicare pe care le simţi pe tot parcursul filmului. Mâinile minunatei Lotte Reiniger, deşi nu se văd, sunt prezente în fiecare tăietură a siluetelor, în fiecare mişcare a lor. Lotte e prezentă în fiecare clipă dintre două fotograme, acele clipe în care se creează magia filmului animat. Şi e o prezenţă jucăuşă, caldă şi pozitivă, care te prinde şi te implică.

Cred că am folosit cuvinte precum un adult, dar ştiu că simt ca un copil când mă gândesc la "Aventurile Prinţului Ahmed". Adevărul e că mi-e foarte drag acest film şi sper să vă bucuraţi de această mică bijuterie. E un film care poate fi deosebit de darnic cu spectatorii săi, de orice vârstă ar fi ei." (Anna Florea)

ZFANG: The Grand Finale

2012-05-23T14:19:00.002+03:00

AVENTURILE PRINŢULUI AHMED RESCORED

Despre evenimentul ZFANG de mîine (joi, 24 mai) vă scriem încă de azi, ca să vi-l treceţi neapărat în agendă. Am început cu film + muzică. Vrem să încheiem în aceeaşi formulă magică. Cu un spectacol-unicat. Să vă spun de ce e unicat:

În primul rînd, că Aventurile Prinţului Ahmed e cel mai vechi film de animaţie care s-a păstrat pînă azi. Autoarea, Lotte Reiniger, a început lucrul la el acum aproape 90 de ani (1923). Încă de la premiera din 1926 a strîns aprecieri de la maeştri ai cinematografului vremii, precum Fritz Lang sau Jean Renoir. Din cîte ştim, îl proiectăm în premieră la Timişoara. Despre acest film a scris mai multe tînăra regizoare Anna Florea, AICI şi AICI. Anna ar putea să-şi dea doctoratul în Lotte Reiniger şi chiar lucrează în tehnica ei. De aceea am şi invitat-o la evenimentul de mîine, dar tocmai începe lucrul la o...animaţie.

În al doilea rînd, avem o coloană sonoră creată special pentru acest one-time-show. Duetul Makunouchi Bento (Felix Petrescu şi Valentin Toma) au compus un DJ set original. Dar au pregătit şi surprize sonore live. Despre Ma' Bento am scris AICI şi AICI. Vom avea şi o sonorizare profesională, pentru ca fiecare beat să se audă limpede precum cristalul (danke Silvian, DEBOOT). Dacă au venit copii la sumbrul Faust, atunci la Aventurile...e chiar indicat, fiind o poveste orientală cu zîne, prinţi şi prinţese. Durează cam un ceas.

Spot Aventurile Printului Ahmed - Proiectie speciala ZFANG (24 mai)

Spectacolul de mîine seară e Big Bangul ZFANG. Nu îl rataţi.
Pentru a intra în atmosferă, ascultaţi spotul radio (danke Amalia Matei şi George Ichim, KissFm).

Danke Zoly pentru minunatul afiş!

ZVANG 4: Cerul deasupa Berlinului

2012-05-23T11:41:00.005+03:00

Ziua a treia de ZFANG a fost aşa cum se vede în fotografii:

La proiecţia Faust am avut şi cel mai tînăr spectator: David, 5 ani. Cea mai tînără spectatoare (Daria, 2 ani şi 9 luni) a ieşit după 20 de minute pentru că "nu-i plăcea de ăla urît" (respectiv, Mefisto). Avem şi cîţiva candidaţi pentru titlul de "cel mai fidel spectator". Ne bucurăm că au ieşit din casă, deşi cerul deasupra Timişoarei era cam negru. Îi aşteptăm şi diseară la Cerul deasupra Berlinului (Der Himmel uber Berlin), cea mai recentă peliculă prezentată în această serie de filme germane (1986).

Intriga pe scurt: un înger renunţă la nemurire pentru dragostea pămîntească (deci un fel de Luceafăr cu îngeri). Americanii au încercat un remake (City of Angels) cu Nicholas Cage şi Meg Ryan. Nu prea le-a ieşit. Poate vă amintiţi imaginea unor îngeri cu paltoane negre care se adună pe malul mării la răsărit. Protagonistul din originalul lui Wim Wenders e Bruno Ganz, pe care îl ştiţi din toate parodiile de pe net cu Hitler şi Mircea Badea. Alt actor faimos care apare în film e Peter Falk aka Colombo. În remake-ul american sunt multe scene "furate" din filmul german. Precum splendida scenă cu biblioteca. Dacă tot ne vedem la Bibliotecă (aula noii Biblioteci, lipită de Universitatea de Vest) poate ar fi bine să vă arătăm şi unde e locul (hartă AICI).

După jumătate de Cannes

2012-05-22T22:20:00.001+03:00

CÎTEVA SURPRIZE PLĂCUTE + O DEZAMĂGIRE

După 7 zile cu proiecţii de dimineaţa până seara şi conferinţe de presă aglomerate, oboseala la Cannes pluteşte în atmosferă. Iar ploaia şi vremea întunecată nu ajută cu nimic. Cred că doar Brad Pitt, care vine azi pentru premiera filmului Killing Them Softly, în care joacă rolul principal, mai poate resuscita un pic aerul din Palais. Mulţi jurnalişti se plâng de calitatea filmelor înscrise în Competiţie până acum şi îşi culeg moralul din bălţile care inundă Croazeta. Un pic de soare, s'il vous plait!

Una dintre cele mai populare reviste de film editate zilnic la Cannes, Screen, cotează până acum pe primele două locuri filmul lui Mungiu – După dealuri – și pe cel al lui Haneke – Amour. V-am povestit deja despre amândouă. În plus, Festivalul a mai însemnat până acum trei surprize plăcute şi o mare dezamăgire pentru mine. Hai să le iau în ordine.

Beasts of the Southern Wild e debutul fulminant al lui Benh Zeitlin şi spune o poveste despre supravieţuire, fixată undeva în sudul statului Louisiana, după Katrina, într-o comunitate pentru care orice nouă furtună poate fi fatală. ”The Bathtub” e numită mlaştina în care micuţa naratoare de 6 ani, Hushpuppy, îşi învaţă lecţiile de supravieţuire de la tatăl ei şi de la puţinii oameni care insistă să nu fie evacuaţi din regiunea ce poate dispărea oricând sub ape. Tatăl şi copilul în faţa apocalipsei, străduindu-se să supravieţuiască undeva la capătul lumii, aminteşte într-un fel de The Road, doar că Zeitlin are o miză diferită şi un ton aparte. Alegându-şi drept protagonistă o fetiţă de 6 ani (jucată absolut extraordinar de Quevenzhane Wallis), el face loc unei glisări continue între real şi imaginar. Filmul e emotiv fără a fi patetic, e poetic fără a cădea în desuet. E, poate, filmul care mi-a plăcut cel mai mult aici.

Deşi Lars von Trier nu a fost la Cannes anul acesta (poate şi pentru că la ediţia precedentă a reuşit să îşi câştige statutul de persona non-grata), spiritul lui cinematografic a fost în mod perceptibil prezent la proiecţia filmului Jagten (The Hunt). Regizat de danezul Thomas Vinterberg – care a co-fondat Dogma 95 împreună cu von Trier, dar acum se declară separat de ea, ”maturizat” –, filmul spune tot o poveste despre o comunitate mică şi tot legată de copii. Câteva cuvinte aruncate mai mult în joacă de o fetiţă de vreo 5 ani se transformă într-un zvon ce germinează fatal şi tulbură pentru totdeauna un orăşel danez. Vinterberg revine la o obsesie mai veche – abuzul sexual asupra copiilor, pe care l-a mai abordat în The Celebration – doar că de data asta întoarce problema pe o altă faţă. Mai exact, vorbeşte despre un bărbat acuzat pe nedrept de abuz (Mads Mikkelsen) şi studiază felul în care obsesia abuzului distruge lent comunitatea şi viaţa celui bănuit. Şi cum copiii, din victime presupuse, imaginate de paranoia părinţilor, devin victime reale, pentru că împrumută de la adulţi amintiri ale unor traume pe care nu le-au trăit.

O altă surpriză a fost Lawless, un film cu gangsteri, făcut după manual, dar totuşi cu ceva în plus. Spun surpriză nu pentru că nu eram convinsă deja că John Hillcoat e un regizor excelent – The Road şi The Proposition vorbesc de la sine –, ci pentru că filme atât de hollywoodiene ca Lawless nu vezi foarte des selectate în Competiţie. Povestea transformată în scenariu de Nick Cave (care semnează şi coloana sonoră) e plasată în America anilor '20, în miezul Prohibiţiei, şi centrată pe o familie formată din trei fraţi legendari: The Bondurants. Deşi filmul e mai mult despre cum cel mai mic şi mai primitor de şuturi în fund dintre ei – Jack (Shia LaBoeuf) – îşi găseşte încet-încet puterea macho în interior şi la final împuşcă pe cine trebuie, favoritul meu din film rămâne Tom Hardy. Într-un rol savuros, rezumat la replici minimale, ce adesea constau într-un simplu mormăit. Finalul cu happy end cusut cu aţă albă deconstruieşte ideea că Lawless e un film cu gangsteri după reţetă şi mai degrabă reconfirmă aerul de poveste legendară în care apar cei trei fraţi invincibili.

Cea mai mare dezamăgire de până acum a fost ultimul film al venerabilului Alain Resnais, Vous n'avez encore rien vu (You ain't seen nothing yet!). Cred că multă lume n-a ieşit de la proiecţie din respect pentru maestrul cinematografiei franceze, care a şi fost prezent personal la conferinţa de presă de după (şi s-a achitat onorabil, lucid, de treabă, în ciuda celor 90 de ani ai săi). Însă adevărul e că, deşi recunoşti stilul repetitiv, liric, simbolist al autorului şi deşi adună o distribuţie plină de nume celebre ale cinemaului francez (Pierre Arditi, Anne Consigny, Mathieu Amalric etc.), filmul e un fiasco. Se vrea a fi un fel de meta-punere în scenă a unei piese de teatru, cu actori care joacă actori în timp ce se uită la alţi actori. Însă nu reuşeşte să fie decât o colecţie incoerentă de emoţii artificiale, suspine forţate şi declaraţii precipitate despre viaţă, moarte, dragoste şi alte clişee. Păcat! (a consemnat Adina Baya)

*plimbarea Adinei pe croazetă este susţinută de Organique

Trailerul zilei: 22 mai

2012-05-22T14:30:00.000+03:00

Puţin înainte de ora 1 AM a zilei de 22 mai am văzut 22 mai. Un nou film exploziv semnat de regizorul flamand Koen Mortier (după Ex Drummer, 2007). Deconstrucţia hiper(ca să nu zic supra)realistă a unui atentat cu bombă şi totodată un "ghost story" atipic şi sufocant. Un film provocator, profund şi foarte inconfortabil. La starea de disperare generală contribuie din plin şi muzica lui Michael Gallagher. La ambele filme de pînă acum se foloseşte în mare de aceiaşi actori, de zici să sunt o trupă de teatru experimental (într-un fel asta şi sunt). Mortier trage cu toate mortierele din dotare în tot ceea ce considerăm că e "civilizaţie" (bun simţ, politeţe...pojghiţa aia superficială). El rîcîie adînc în carne. Şi doare. Rău.

Cu lungmetrajul de debut, Mortier făcea Trainspotting să pară apă de ploaie. Cu 22 Mai se defineşte ca unul din cei mai tulburători şi originali regizori (cvasinecunoscuţi) ai momentului. Mulţam Felix de recomandări. Mulţam că mi-ai distrus liniştea şi că mi-ai detonat toată încrederea în viitor. Nu ajunge că e urît afară? (Nu mai bine îţi dăm o rubrică de recomandări, numai a ta, să primeşti singur reclamaţiile?)

A se servi pe proprie răspundere.

ZFANG - ZIUA 3: Faust

2012-05-22T08:51:00.000+03:00

A trecut si a doua zi de ZFANG si chiar daca ne asteptam ca interesul sa scada un pic - dat fiind ca era luni, ca am schimbat locatia si aveam in program doar o proiectie obisnuita (a unui film deloc obisnuit) - totusi, Aula BCUT nu a parut deloc goala. Filmul proiectat, M - Un oras isi cauta ucigasul, selectat si introdus de prietenul nostru Marian Radulescu, a starnit interes si a fost bine primit de public. E vorba de unul din primele filme cu ucigasi in serie care nu doar ca fixeaza pilonii esentiali ai genului dar e si considerat cea mai buna lucrare de insasi autorul sau. Fritz Lang ne supune atentiei povestea destul de infioratoare a unui ucigas de copii care terorizeaza un oras in asa hal incat nu doar politia e pe urmele sale ci si principalele bresle din lumea interlopa deranjata de publicitatea care i s-a facut brusc. Cand in final psihopatul e prins el apeleaza la mila scuzandu-si faptele prin nevoia de a ucide.

M a fost unui din primele filme care a utilizat o coloana sonora si un laitmotiv audio sub forma piesei fluierate de criminal cand tendintele ucigase incepeau sa-si faca aparitia. Fluieratul i-a apartinut chiar regizorului Fritz Lang. Peter Lorre face insa rolul memorabil care va defini pentru posteritate arhetipul de psihopat criminal. Pentru acuratete Lang si Thea von Harbou au cercetat procedurile politienesti in cazurile de omucidere si au discutat cu psihiatri pe tema criminalilor in serie. Personal, am salutat incantat modul in care a fost rezolvat plotul dar si subtextul politic in care se imbraca toata povestea. Razia politiei intr-o crasma rau-famata poarta iz de Gestapo iar personajul Safecracker e din cap pana-n picioare un ofiter SS. In 1931.

Deseara va asteptam la al treilea film din program, tot un film din zona expresionismului german, Faust. "Deşi mai puţin cunoscut ca Nosferatu sau Ultimul dintre oameni, Faust (Friedrich Murnau, 1926), este poate capodopera lui Murnau. Inspirat din mitul faustic (prelucrat de Goethe, Marlowe), filmul are forţă plastică neobişnuită, ce aminteşte de pictura lui Peter Breughel." spune Marian. E aproape o extravaganzza cinematica, ultimul film facut de Murnau in Germania, in care regasim o multime de arhetipuri narative: iubire, putere, tentatie, moralitate si izbavire. Musai de la 19 in Aula BCUT (Biblioteca centrala universitara de la UVT).

foto credit: Zoli Fodor

"Oh-la-la, Cannes!"

2012-05-21T22:38:00.002+03:00

ZILELE 5 ŞI 6

Soare, plaje superbe şi celebrităţi strălucind pe covorul roşu sau sorbind cocktailuri pe puntea unui iaht acostat lângă Palais des Festivals – asta e imaginea pe care o are lumea întreagă despre Festivalul de la Cannes.

Ambuteiaje, trafic blocat, trenuri care întârzie şi mai mult decât de obicei, paparazzi şi turişti gălăgioşi a căror viermuială pe străzile mici şi elegante din jurul Croazetei nu se opreşte nici măcar la orele mici ale dimineţii – asta e imaginea pe care o au localnicii din Cannes despre Festival.

De fapt, există o vorbă destul de populară printre locuitorii de aici, care spune că vremea e frumoasă la Cannes până când începe Festivalul, iar apoi se strică. Şi devine din nou însorită abia după ce Festivalul se încheie, adaugă ironici localnicii, un pic sastisiţi de evenimentul care le răpeşte oraşul pentru două săptămâni în fiecare primăvară (ceea ce nu înseamnă, însă, că am întâlnit vreo mutră acră de angajat pe la vreun bistro sau supermarket!...mi s-a întâmplat doar să aud în trecere pe cineva mormăind îmbufnat ”festival de cons” în loc de ”festival de Cannes”, în timp ce aştepta impacient să poată trece de/prin puhoiul de oameni adunat pentru a poza celebrităţile aflate în promenadă pe Croazetă).

În vreme ce primele două zile de Festival au fost în neconcordanţă completă cu previziunea locală despre vreme la Cannes, din a 3-a zi se pare că înjurăturile adresate în gând de localnici au început să dea roade. A fost prima zi de ploaie. Iar după ea, prima zi cu un vânt care literlamente te mătura de pe trotuar. Şi apoi din nou ploaie, cam toată ziua 5 şi noaptea de după. Abia am apucat să fac pozele astea două pe aleea pe care şi-au lăsat amprentele mai multe legende cinematografice, înainte să înceapă să plouă cu găleata.

În plus, domneşte un frig ce face tot mai grea viaţa domnişoarelor (actriţe, bănuiesc) cu buze botoxate, machiaje hiperstudiate şi decolteuri cu bronz de culoare bizară, care insistă să umble cu diverse părţi ale corpului la vedere. Nu sunt multe, însă, cel puţin nu la proiecţiile de presă la care vin eu, dimineaţa, unde jurnaliştii stau relaxaţi în ţinute casual. Treaba stă diferit la proiecţiile de seară, majoritatea frecventate de celebrităţi care intră cu invitaţie, la care există un ”dress code” stabilit: frac pentru bărbaţi şi ţinută glamour pentru femei.

În fine, mărturisesc că nu sufăr foarte mult din cauza ploii. Dimpotrivă, mă bucur că mă pot concentra pe filmele din Palais, fără să privesc cu jind oamenii care fac plajă şi baie în mare, ca anul trecut. În plus, ploaia a fost background-ul perfect pentru cel mai bun film văzut ieri: Amour de Michael Haneke. Un titlu care poate părea înşelător, ştiind apetitul regizorului pentru atmosferă sumbră, depresivă şi pentru cultivarea unei terori latente, fără trucuri mainstream de film horror (gen muzică ”de înfricoşat audienţa”), ci doar din detalii aparent banale, cotidiene. În realitate, Amour nu vorbeşte despre dragoste la modul subversiv sau poate cinic la care ne-am aştepta, ci pur şi simplu dintr-o perspectivă pe care nu o asociem imediat cu definiţia cuvântului, la care nu ne place să ne gândim prea des.

Un cuplu de octogenari, cu un mariaj lung în spate, are de surmontat obstacolul suprem: degradarea fizică şi mentală. Emanuelle Riva (aflată la peste 50 de ani după rolul iconic din Hi roshima,mon amour, absolut magnifică în filmul lui Haneke) şi Jean-Louis Trintignant (pe măsură) joacă rolul cuplului care trebuie să supravieţuiască testul suprem al anduranţei. După un accident cerebral, starea ei se deteriorează lent. Întâi începe să aibă momente în care e complet deconectată de exterior, apoi are un atac şi rămâne cu o jumătate a corpului paralizată. Curând, nu mai poate vorbi, nu se mai ridică din pat, are nevoie de scutece, refuză să mănânce şi să bea. Pentru oricine care a văzut un proces similar suferit de cineva apropiat, filmul e complet răvăşitor. La fel ca şi modul în care soţul ei reuşeşte să meargă mai departe, să nu o abandoneze.

Cum arată o zi începută cu Haneke în loc de mic dejun? Nu roz, cu siguranţă. Nici măcar atmosfera un pic mai light (prin comparaţie) din filmul lui Kiarostami, Like Someone in Love, care a rulat seara, nu a prea reuşit să şteargă amprenta lăsată de Amour. Mai ales într-o zi în care marea şi plaja sunt gri.

Filmul regizorului iranian, care lucrează de această dată exclusiv cu actori japonezi, spune povestea întâlnirii dintre o tânără studentă / domnişoară de companie şi un ”client” în vârstă, cu porniri paterne. Totul se petrece în decorul urban ultraaglomerat al oraşului Tokyo. Ce rezultă e o relaţie fragilă, care, deşi veche de doar 24 de ore, duce la o succesiune de evenimente precipitate, definitorii pentru viaţa amândurora. După un film atât de greu, de pregnant şi de bine regizat ca cel al lui Haneke, Like Someone in Love pare ”călduţ”. Îl poţi urmări, dar nu ieşi transfigurat de la el. Se apropie doar timid, rar şi puţin de profunzimea din Copie conforme. Poate şi pentru că îi lipseşte o protagonistă de talia lui Juliette Binoche.

Mă opresc aici, că tocmai a trecut cineva care semăna izbitor de mult cu Xavier Dolan (Martyrs) pe lângă micul meu birou improvizat pe scări (sala rezervată presei e arhiplină, ca de obicei). De fapt, stai un pic, chiar era Xavier Dolan! Ok, o iau la fugă după el. Au revoir! (a consemnat Adina Baya)

deplasarea Adinei la Cannes este susţinută de Organique

"The Artist". Behind the scenes

2012-05-21T16:36:00.000+03:00

Sperăm că nu v-aţi lăsat, ca şi noi, pe ultima sută de metri cu depunerea celebrelor formulare 200 sau 230. Dar dacă vă aflaţi în această delicată şi stresantă situaţie, vă amintim că termenul de depunere este 25 mai 2012. Deci încă aveţi timp să ne fericiţi cu cei 2%. Pentru a vă anunţa posibilitatea aceasta, în urmă cu aproape 2 luni am turnat un filmuleţ. Mai jos puteţi citi istoria facerii lui:

Durata filmărilor: 3 ore
Locaţie: studioul Camera 4
Post-producţie: 4 zile
Buget: 21 roni

La început a fost ideea. M-a lovit în timp ce conduceam. Stăteam la semafor şi am început să rîd. Am testat repede ideea pe apropiaţi şi au reacţionat pozitiv. Ştiam că reuşita unui asemenea clip depinde de două aspecte esenţiale: interpretare şi filmare. Cu prima era ca şi rezolvată. Boris Gaza (Atelier 1) a zis DA din prima. După cîteva căutări, tot Boris mi-a dat soluţia salvatoare pentru partea de producţie. Camera 4 reuneşte 4 "oameni cu camera de filmat" care au lucrat în lumea largă şi s-au întors acasă, în Timişoara, pentru a începe un proiect mişto aici. Între două proiecte-mamut (cu Travel Chanel, ZDF sau Arte) aceşti profesionişti găsesc timpul şi energia de a filma voluntar pentru ONG-uri. Vă daţi seama deci, că ne-am ţucat la marele fix. Iar cînd am vorbit cu Cristian Ilea, unul din cei patru, am aflat că şi ei îşi doresc o cinematecă la Timişoara.

Am fixat ziua filmării cînd se sincronizau toate programele. Pe 29 martie ne-am întîlnit la ora prînzului, la studioul celor de la Camera 4, după ce eu şi Richie ne-am chinuit să găsim un loc de parcare pe lîngă Unirii (cei care aţi trecut vreodată prin Timişoara ştiţi ce dificil e să faci asta la amiază). Cristian era deja de vreo oră acolo, ca să-şi pregătească toate obiectivele, luminile, fundalul etc. Am discutat un pic story-board-ul (mai jos îl puteţi vedea în detaliu; click pentru mărire)

Nu rîdeţi - nu ştiu să desenez (important e că regizorul şi monteorul au înţeles ce a vrut "artistul"). Iniţial, cadrul de început era gîndit altfel, dar cînd am văzut oglinda de machiaj din studio mi-am amintit de oglinda similară din The Artist. Iar Cristian a venit cu o soluţie foarte ingenioasă: să lipim cartonul cu numele Asociaţiei pe oglindă. Dar ne mai trebuia unul cu "prezintă". Şi aşa am ajuns să avem şi "efecte speciale". Richie s-a dus să tipărească hîrtia în apropiere.

Între timp a apărut şi echipa Atelier 1 în efectiv complet (Boris şi Carmen Gaza). Aportul lui Carmen a fost decisiv: i-a desenat mustaţa "Artistului" şi i-a uns părul cu briantină. Asta după ce îi strînse pletele lui Boris într-un fel de coc la spate cu un elastic (procedură dureroasă a fost repetată de vreo 4 ori din cauză de plete rebele). Păi nu puteam avea un erou hippie la 1920. Pentru a mai dezamorsa tensiunea capilară, Boris a început cu anecdote din teatru (pe care din păcate nu le putem reproduce :)). Una din improvizaţiile lui preferate este imitarea lui Marlon Brando din Naşul (şi acum ştim cum va arăta spotul de anul viitor al Asociaţiei). Ceea ce nu cred că reuşesc să transmit suficient prin acest material e faptul că te poţi distra copios la filmări. Am iubit fiecare minut.

În tot acest timp Cristian umbla la obiective şi lumini, şi urmărind-o pe Carmen în timp ce îşi îndeplinea atribuţiile de make-up artist, a venit cu ideea să apară şi ea în cadrul de început. După ce am încheiat prima scenă, la oglindă, ne-am mutat în cealaltă cameră unde am început să filmăm conform story-boardului.

Cea mai pretenţioasă scenă, pe care am şi tras-o în vreo zece duble, e şi cea mai lungă. Problema era cu cartonul cu camera de filmat pe care Boris trebuia să-l scoată de la spate dintr-o mişcare rapidă şi fluidă, asta după ce arunca tot ce scotea din buzunare. Cartonul tot cădea de pe portativul unde-l fixase Cristian. Aşa că pînă la urmă m-am culcat eu în spatele lui Boris, ca să-i dau cartonul la momentul potrivit. Scena cerea o anumită coregrafie şi, în caz că n-aţi observat deja, vă spun că Boris e un actor remarcabil. A filmat această scenă sub presiunea a încă doi factori, pe lîngă povestea cu cartonul buclucaş: 1. UNDE aruncă recuzita (să nu spargă vreun reflector/obiectiv) şi 2. CÎT DE TARE o trînteşte (pentru că în recuzită se afla şi mouse-ul meu de acasă).

Mie îmi place să lucrez cu oameni cărora le place munca lor, care îşi iau timp pentru fiecare detaliu, fără s-o lălăie. Spre norocul nostru, Cristian Ilea e un astfel de om. El a fost directorul de fotografie al filmului şi după 3 ore de filmare părea la fel de proaspăt şi de entuziast ca la început. Bine, a şi avut un asistent de regie destoinic (Richie), omul bun la toate de pe "platoul" nostru. O altă colaborare favorabilă am avut cu monteorul Costi Buţă, un fel de Edward Scissorshands al materiei filmate. Am putut să-i admir viteza de lucru cînd am finalizat varianta scurtă - un fel de "writer's cut" (Costi mi-a ascultat, cu amabilitate, dorinţele). Versiunea lungă îi aparţine.

De mare ajutor a fost şi Felix Petrescu (Makunouchi Bento) care a cotrobăit pentru noi în arhivele muzicale (de pe archive.org se poate folosi muzică, în scopuri necomerciale). Am ascultat vreo oră de ragtime şi, dintre toate, cel mai bine se potrivea ce a făcut regele ragtime-ului, Scott Joplin (Something Doing). Piesa are vreo 110 ani.

Repetăm că toţi oamenii implicaţi au lucrat voluntar (mai puţin Scott Joplin, săracu') şi la modul cel mai profesionist. Mulţumiri speciale: Atelier 1 şi Camera 4. Niciun animal nu a fost rănit pe perioada filmărilor (în afară de mouse-ul meu).

Bugetul de 21 de lei a fost cheltuit astfel:
creion dermatograf mustaţă - 4 lei
gel de păr - 6 lei
lipici de hîrtie - 2 lei
2 SMS-uri plată parcare - 9 lei

ZFANG - ZIUA 2: Mmmm...

2012-05-21T12:37:00.000+03:00

Sala Capitol (în fostul cinema cu acelaşi nume) a Filarmonicii Banatul s-a întors aseară, pentru 90 de minute, la prima ei menire. Zilele Filmului Alb-Negru German au debutat cu Tabu. Filmul (vechi de 80 de ani) e interesant de urmărit pentru povestea exotică de dragoste şi în acelaşi timp pentru valoare de documentar (universul pur, idilic, aproape neatins al băştinaşilor din Bora-Bora). Dar împreună cu muzica live interpretată de magicienii din ansamblul Contraste, spectacolul a avut un ritm care te ia pe sus. Şi trezeşte chiar şi spectatorii care nu mai au răbdare pentru o poveste spusă "pe muţeşte". Pian, flaut, tobe, clarinet şi alte instrumente de suflat au însoţit şi amplificat emoţia fiecărui cadru. Violeta Dinescu a lucrat cîţiva ani pentru a compune muzica, cu mijloacele anilor '80, aşa că pînă la urmă i-a fost mai uşor să înveţe filmul pe de rost. A încheiat compoziţia în 1987, deci iată că muzica originală pentru Tabu a împlinit 25 de ani. Doamna Dinescu a fost invitată zilele acestea la Belgrad, însă a reuşit să ia un autobuz spre Timişoara numai ca să ne fie alături. Ne bucurăm şi de audienţa consistentă şi sperăm să trezim interesul publicului şi pentru filmul de diseară.

"M". Un oraş îşi caută ucigaşul (Fritz Lang, 1931) este primul film sonor al lui Lang (Nibenlungii, Metropolis). Un oraş terorizat de un ucigaş de copii caută, descoperă şi pedepseşte criminalul. În aparenţă doar o formă de psihoză individuală, crima - dat fiind contextul politic al Germaniei prenaziste în care este făcut filmul - are evidente conotaţii politice. Într-un astfel de climat extrem de favorabil organizării lumii interlope, atât crima individuală, cât şi genocidul devin posibile.

Acest film l-a făcut pe un producător de geniu de la MGM, Irving Thalberg, să-şi convoace scenariştii şi regizorii şi să-i critice, după vizionarea thrillerului german, că nu reuşiseră să facă un film la fel de inovator, incitant, profund şi comercial. M e important şi pentru că a stabilit convenţiile care sunt folosite şi astăzi în filmele despre criminali în serie. Seria noastră de filme continuă astfel în Aula BCUT (Biblioteca Centrală Universitară "Eugen Todoran" din Timişoara). Ora: 19.00.
Intrare liberă. Mmmm...yuMmi

Selecţionerul şi prezentatorul de diseară, Marian Rădulescu, a scris despre toată treaba pe liternet (mulţumim Răzvan Penescu).

ZFANG - Ziua 1: Tabu

2012-05-20T10:45:00.002+03:00

Astăzi încep Zilele Filmului Alb-Negru German, cu un spectacol rarissim la Filarmonica Banatul (sala Capitol, ora 19.00): proiecţie Tabu (Friedrich Murnau, 1931) + coloană sonoră originală, interpretată live de Trio Contraste (muzică de Violeta Dinescu). Detalii AICI. Nu uitaţi de oferta specială pentru voi, care citiţi aceste rînduri. Vă aşteptăm la intrare.

Ziua patru: După dealuri

2012-05-19T22:38:00.001+03:00

"FILMUL DESPRE CAZUL TANACU"

Adina e unul din primii români care a văzut După dealuri în premiera de la Cannes. În mailul care însoţea textul de mai jos îmi scria că s-a lungit cu cronica şi că, dacă vreau, să mai scot din text. N-am scos nici măcar o cratimă. Sunt nume mari în competiţie, dar recunosc că de filmul românului eram cel mai curios.

„Încă un film despre România gri?” Deja de la dezvăluirea subiectului-sursă era clar că După dealuri, de Cristian Mungiu, unicul lungmetraj românesc ajuns la Cannes, va fi privit în România ca unul care marşează pe ideea unei imagini mizerabiliste. Ideea prezentării unui popor barbar, cu obiceiuri primitive, la care Occidentul se uită cu aceeaşi curiozitate cu care merge la circ. „Genul de cinema pe care îl fac eu, privit la Cannes drept radical, pur şi sincer, nu e popular în România. Acolo spectatorii preferă filmele americane, simplu entertainment”, spunea Mungiu în conferinţa de presă.

Ei bine, dragi fraţi români care citiţi aceste rânduri, aflaţi că temerile vă pot fi confirmate! Da, După dealuri arată o Românie needucată şi foarte săracă, cu oameni care au un orizont extrem de limitat şi sunt uşor de manipulat. Habotnici religioşi, cu mentalitate de victimă / cerşetor (poziţie care, probabil, le e foarte cunoscută occidentalilor). Veşnic cineva roagă / imploră pe altcineva să facă ceva, aşteaptă ajutor.

DAR, oare un film ar trebui să aibă un „mesaj” construit artificial, să cosmetizeze? Să facă propagandă? Normal că nu. Ăştia suntem, aşa arătăm. Plus că filmul nu pretinde că face o radiografie generală a României – niciun film nu poate face asta, după cum sublinia Mungiu –, ci doar a unei felii din ea.

După ce trece peste prejudecata că filmele româneşti ar trebui să prezinte o imagine pozitivă „peste hotare”, privitorul va descoperi o poveste extrem de complexă, plină de întrebări fundamentale, centrată pe un subiect sensibil şi controversat: religia. După dealuri are un scenariu adaptat după romanul non-fiction al Tatianei Niculescu Bran, dar nu simte nevoia să rămână foarte fidel tuturor lucrurilor de acolo. E ficţiune, până la urmă, subliniază Mungiu. E un story dramatic, care (te) fierbe la foc mic, adună tensiune lent. Până când ajungi literalmente să simţi epuizarea emoţională a personajelor.

E un film de două ore şi jumătate. Prima oră avansează lent şi ne plimbă prin lumea măicuţelor de la o mănăstire de lângă Bârlad. Unde una dintre măicuţele tinere, Voichiţa, primeşte vizita Alinei, o prietenă de care a fost nedespărţită în copilăria petrecută la oferlinat. La fel ca în 4, 3, 2, avem două personaje feminine legate intim. La fel ca acolo, răbdarea lui Mungiu de a se apleca asupra atâtor detalii te face să înţelegi cu adevărat contextul, să fii acolo, să trăieşti alături de personaje.

Iar odată terenul pregătit, lucrurile încep încet-încet să se precipite. Alina dă semne tot mai clare de ”tulburare”. Face o criză cu convulsii şi isterie, e dusă la spital, dar medicul de acolo o trimite în scurt timp înapoi, prescriindu-i mai degrabă rugăciune decât medicamente.

Convins că face cel mai bun lucru posibil, Părintele îi aplică un tratament care, pentru occidentali, probabil arată ca un fel de remake al Exorcist-ului (minus voma verde şi chipul cu tăieturi). Ajutat de măicuţe, o leagă („să nu se rănească singură”) de mâini şi picioare, pe o scândură care seamănă bizar de mult cu o cruce. Ei o numesc targă. O ţine acolo şi îi citeşte pasaje din Scriptură pentru alungarea Diavolului. Ea urlă, are convulsii. Asta ţine zile în şir. Nu primeşte mâncare sau apă, e imobilizată. Rezultatul îl ştiţi din presă.

Actriţele centrale sunt feţe noi: Cosmina Stratan şi Cristina Flutur. Ambele aduc un aer autentic până la cele mai mici detalii. Iar filmul e atât de bine dozat şi ritmat, încât după o oră şi jumătate, în sala de la Cannes puteai tăia tensiunea cu cuţitul. Toată lumea era conectată direct la greutatea poveştii, la imposibilul situaţiei.

Cine e de vină pentru moartea Alinei, care s-a reîntors de bunăvoie la mănăstire şi a insistat să fie „tratată”? E clar că avem o victimă, dar agresorul e foarte greu de definit, spune Mungiu în conferinţa de presă. În plus, adevăraţii responsabili pentru comportamentul celor două personaje feminine nu apar în film – părinţii care le-au abandonat, sistemul de educaţie care le-a oferit un orizont atât de limitat asupra vieţii, etc.

Este preotul personaj pozitiv sau negativ? Filmul nu dă verdictele pripite pe care le-a dat presa tabloidă în cazul Tanacu. Dimpotrivă, le explică. În momentul în care Alina e adusă la spital, deja moartă, doctoriţa care o vede începe să se răstească la măicuțe, să le numească criminale şi să le spună că va povesti totul presei. Spune asta pe un ton de o cruzime tăioasă, unor persoane stăpânite oricum de nişte regrete nimicitoare.

Aşadar, După dealuri nu se limitează la microlumea din „mănăstirea de pe deal”, ci face punţi de legătură între ea şi societatea în care funcţionează. Cu sistemul ei de învăţământ (care a făcut loc abuzurilor sugerate în copilăria celor două orfane), cu sistemul ei medical (v. medicul care prescrie rugăciune în loc de medicamente), şi cu cel de justiţie (v. aerul plictisit al poliţiştilor). E un film care nu rămâne doar la povestea din mănăstire şi caută răspunsuri la întrebarea „Cum a fost posibil?” şi în lumea din afara ei. Un film complex, deloc uşor de vizionat, dar care aduce nişte întrebări şi nişte provocări necesare în România. Hai să sperăm că va ajunge în cinema. (a consemnat "trimisul nostru special", acest Adelin Petrişor al Marelui Ecran" :)).

deplasarea Adinei Baya la Cannes este susţinută de Organique

Cannes, ziua 3: Madagascar 3 în 3D

2012-05-19T00:09:00.002+03:00

Din Madagascar la New York, via Monte Carlo. Celebra gaşcă de animale scăpată de la grădina zoologică din Central Park, NY, se întoarce acasă după o aventură de două serii în Africa. Sunt toate la fel cum le-aţi lăsat: Alex – leul egocentric, Melman – girafa timidă şi ipohondră, zebra Marty şi hipopotamul Gloria. Plus lemurienii şi pinguinii cei subversivi. Ah, şi era să uit: maimuţele anarhiste.

Iar alături de ei, de data asta, încă o trupă întreagă de alte animale! Mai exact, membrii Circului Zaragoza, care mai de care mai coloraţi: tigrul care vorbeşte cu accent rusesc, foca în rol de clovn italian, felina cu accent hispanic care sare la trapez. Vechea trupă din Madagascar îşi recrutează noii membri tocmai din Monte Carlo şi plănuieşte să se întoarcă, alături de ei, la NY, după ce pune pe picioare nişte spectacole de circ în Europa.

Madagascar 3 adună o salată asortată de accente şi naţionalităţi, jucându-se cu clişee legate de fiecare în parte, la limita corectitudinii politice. Fiecare animal impersonează câte un stereotip. Rusul e încăpăţânat dar şi foarte curajos când vrea, italianul e glumeţ şi bun la suflet, dar cu IQ un pic sub mediu, iar felina hispanică ştie să fie şi tandră, dar şi dominatoare. Şi toţi livrează glume şi situaţii haioase la minut. Am râs cu lacrimi, recunosc. (Noroc că rimelul Alva, de la Organique, nu irită ochii nici măcar în momente din astea :)).

Paradoxal, deşi Madagascar 3 ne arată că înţelege noţiunea de clişeu şi se joacă într-un fel autoreflexiv cu ea (”Fugim cu circul, ce mai clişeu!”, spune la un moment dat unul dintre animale), continuă să o folosească pe post de cuvânt-cheie, la fel ca în celelalte două serii. Adică veţi întâlni în film replici pe care le-aţi mai auzit în zeci de alte filme americane, un story previzibil, scene de bătaie după reţetă (cu pasaje în slow-motion & co.), urmăriri şi salturi spectaculoase, total neplauzibile ş.a.

Ceea ce nu înseamnă că nu e o vizionare relaxantă, o animaţie numai bună de gustat alături de o găleată de popcorn într-o seară în care n-ai chef de poveşti şi gânduri savante. Ce caută la Cannes? Habar n-am. Poate e menit să mai destindă puţin atmosfera, altfel supraplină cu dramele din Competiţie proiectate până acum. O porţie sănătoasă de râs nu strică nimănui, nu? (corespondenţă de la Cannes: Adina Baya)

Şi a fost ziua a doua de Cannes...

2012-05-18T09:47:00.001+03:00

...cu soare pe Croazetă şi multă agitaţie, cu cozi pentru intrarea la proiecţiile de presă şi cu o grămadă de titluri interesante pe afişe. La capătul zilei 2, sunt două filme despre care vreau să vă povestesc.

Primul o are în prim-plan pe, cred, cea mai hot actriţă franceză a momentului: Marion Cotillard. Am văzut-o făcând un tur de rezistenţă în rolul lui Edith Piaf, în La Môme, apoi cu roluri mici, dar bune, în Inception şi în Midnight in Paris. În De rouille et d'os (Rust and Bone) de Jacques Audiard, revine la un rol principal, cu greutate. Aici ea este Stephanie, o dresoare de balene care lucrează la un parc acvatic şi îşi pierde ambele picioare într-un accident (şi să nu ziceţi că tocmai v-am livrat un spoiler, fiindcă treaba asta apare încă din sinopsis). Aparent, filmul este despre cum ea reuşeşte să îşi regăsească echilibrul, să îşi menţină capul deasupra apei, după ce viaţa i-a livrat un ciclu nasol de evenimente. În esenţă, însă, camera lui Audiard nu e concentrată doar asupra ei, ci se mişcă încet şi spre destinul unui bărbat pe care ea îl întâlneşte din întâmplare (Matthias Schoenaerts), şi care începe să evolueze în paralel. Falit, fără casă, cu un copil de 5 ani despre care nu ştie mai nimic. Filmul e gândit, ritmat şi filmat extrem de reuşit, cu două momente-cheie surprinse de o cameră scufundată sub apă. Şi doi actori care îşi fac treaba impecabil.

Şi tot centrată pe un şuvoi gros de apă e şi camera lui Fatih Akin, din documentarul Der Müll im Garten Eden (Polluting Paradise), doar că, de data asta, pare un izvor de culoare neagră. Răsărit de pe fundul unei gropi enorme de gunoi, care contaminează apa şi viaţa unui orăşel de pe coasta Turciei.

Unul dintre dezavantajele pe care le ai când devii ”autor” de filme, adică regizor care şi-a construit un nume şi un trademark sesizabil / bine definit de realizare a filmelor, e că toată lumea se aşteaptă de la tine să nu ieşi din rama pe care ţi-ai făcut-o singur. Mai ţineţi minte documentarul lui Kusturica, despre Maradona? V-aţi uitat cumva nedumeriţi, cel puţin în prima parte, aşteptând să recunoaşteţi măcar un pic din stilul regizorului? Şi eu. Şi apoi am fost dezamăgită când n-am găsit nimic, doar un „simplu documentar”. Făcut cu multă pasiune, e drept, dar lipsit de tonul personal al carismaticului regizor balcanic.

Fatih Akin cade într-o capcană similară cu ultimul lui film. Polluting Paradise e un documentar făcut OK, o investigaţie care ne face să ne gândim la o problemă actuală, interesantă, care ne priveşte pe toţi. Dar nu are nimic din ce te-ai aştepta să aibă un film de Faith Akin. Ar fi putut fi făcut de oricine altcineva. Ba poate chiar un pic mai bine, cu scene tăiate mai atent, şi un story concentrat mai clar pe marginea liniei principale. Probabil cu mai puţină muzică şi mai puţine certuri între personaje, introduse aproape fără editare în film.

PS: În caz că vă întrebați, m-am întâlnit ieri scurt cu Bill Murray, pe covorul roşu. Doar eu şi cam un sfert din cei 4.500 de jurnalişti acreditaţi la Cannes. Am făcut un schimb rapid de plezanterii şi l-am felicitat pentru alegerea vestimentară făcută (foarte în ton cu rolul lui din Moonrise Kingdom, de altfel). S-a bucurat atât de mult încât a vrut să îmi facă o fotografie. Am acceptat, câtă vreme m-a lăsat să îl pozez şi eu în acelaşi timp. Asta în caz că nu mă va crede nimeni, niciodată. (Adina Baya)

în plimbarea pe covorul roşu, Adina a fost însoţită de Organique

OFERTĂ SPECIALĂ...pentru cititorii Marele Ecran

2012-05-17T13:23:00.000+03:00

Duminică, 20 mai, ora 19.00, vom începe ZVANG cu un Zbang - proiecţia filmului TABU (Murnau, 1931) pe muzica originală compusă de Violeta Dinescu (posibil să ne onoreze cu prezenţa) şi interpretată de prestigiosul grup TRIO CONTRASTE. Spectacolul face parte din programul festivalului internaţional Timişoara Muzicală. Şi merită toţi banii. Totuşi, cititorii blogului nostru au ocazia să-l vadă la jumătate de preţ (10 lei, faţă de 20 lei cît costă biletul întreg).

Dar cum vă vor recunoaşte cei de intrarea în Filarmonică? Simplu, ca la un rendez-vous. Veţi avea în mînă flyer-ul festivalului. Deci, dacă l-aţi găsit pe undeva prin oraş, păstraţi-l! Noi ne-am ocupat să le răspîndim pe unde credem că umblaţi şi voi. Dar dacă nu le mai găsiţi, le puteţi tipări de AICI, de pe blog. Sau veniţi orişicum, pentru că vom fi la intrare. Şi mai avem flyer-e. Probabil singurele care au valoarea nominală de 10 lei :)

Veştile bune de la Filarmonică nu se opresc aici (graţie doamnei Maria Dragomirescu): elevii şi studenţii pot plăti numai 5 lei (!!!) pe bilet. Cu o singură condiţie: să să adune într-un grup de cel puţin 10 persoane şi să prezinte la casierie o cerere (în care solicită direcţiunii Filarmonicii participarea la spectacol la tarif de recital educativ). Şi asta e valabil la toate spectacolele din cadrul Festivalului Timişoara Muzicală începînd cu TABU.

După cum vedeţi preţul nu e deloc tabu. Mai jos de atît nu se poate, eventual GRATIS (ceea ce se va şi întîmpla, la toate proiecţiile noastre din Aula BCUT).

Festivalul Filmului European 2012

2012-05-17T10:36:00.002+03:00

Azi incepe. Probabil cei mai multi stiu asta insa cine mai sta inca pe ganduri daca sa se deplaseze la Biblioteca Centrala Universitara sau nu speram sa fie convins dupa ce va citi programul. Festivalul Filmului European, editia XVI (de Timisoara), cuprinde 11 filme (2 documentare) din 10 tari europene ceea ce garanteaza o diversitate de teme si abordari. Avem asadar un film istoric despre masacrul de la Lidice (Cehia), un film polonez inspirat dintr-o pictura de Bruguel (Polonia), un film sirbesc "anti-stat, anti-globalizare si despre anarhie", un debut austriac pe tema sociala, o comedie de familie italiana, o bijuterie vizuala turceasca, un horror elvetian si un film macedonean facut in stil american, adica cu gangsteri si impuscaturi. Un singur film romanesc completeaza programul, Loverboy de Catalin Mitulescu (ambasadorul acestei editii a FFE şi realizatorul clipului de promovare). La rubrica documentar avem unul despre protestele de imediat dupa Revolutie si unul despre scriitorul Jose Saramago si iubirea vietii lui, Pilar.

Joi 17 mai – Seară de Gală
19:00 Lidice – Petr Nikolaev / Cehia / 2011 / 126’
21:00 Moara de vânt și crucea / The Mill and the Cross / Mlyn i krzyz – Lech Majewski / Polonia / 2011 / 95’

Vineri 18 mai
16:30 După Revoluţie / After the Revolution – Laurenţiu Calciu / România / 2010 / 83’ (documentar)
18:00 Leii albi / The White Lions / Beli lavovi – Lazar Ristovski / Serbia / 2011 / 93’
20:00 Negru, maro, alb / Black Brown White – Erwin Wagenhofer / Austria / 2011 / 106’

Sâmbătă 19 mai
16:00 Cine zice, ăla este! / Loose Cannons / Mine vaganti – Ferzan Ozpetek / Italia / 2010 / 110’
18:00 José şi Pilar / José and Pilar / José e Pilar – Miguel Gonçalves Mendes / Portugalia / 2010 / 117’ (documentar)
20:00 A fost odată în Anatolia / Once Upon a Time in Anatolia / Bir Zamanlar Anadolu'da – Nuri Bilge Ceylan / Turcia / 2011 / 157’

Duminică 20 mai
16:00 LOVERBOY – Cătălin Mitulescu / România / 2011 / 94’
18:00 Sennentuntschi, blestemul din Alpi / Sennentuntschi, Curse of the Alps / Sennentuntschi – Michael Steiner / Elveția / 2011 / 110’ (16+)
20:00 Acesta nu este un film american / This is not an American Movie / Ova ne e amerikanski film – Saso Pavlovski / Macedonia / 2011 / 97’

Accesul este liber. Locul e Aula BCUT de la UVT. Deci, mergem la un film?

In paralel cu noi se desfasoara si editia de la Tîrgu-Mureş (17-20 mai) dupa care urmeaza Iaşi (24-27 mai). Brasovul si capitala deja s-au infruptat din el. Sper ca le-a cazut bine.

Prometheus prezinta: Quiet Eye

2012-05-17T09:52:00.000+03:00

Au mai ramas doar 21 de zile pana la lansare si echipa Prometheus ne dezvaluie inca un material intrigant din banca de date a Weyland Industries, o inregistrare video cu Elisabeth Shaw (Noomi Rapace) pledandu-si cauza in fata unui ochi video tacut si sofisticat care-i monitorizeaza orice vorba sau expresie. Cool stuff.

Cannes: Ziua 1

2012-05-17T00:18:00.000+03:00

GLIT & GLAM

Că Festivalul de la Cannes e definit de glit & glam în stil retro-şic s-a văzut clar nu numai din alegerea lui Marylin Monroe pentru a defini imaginea ediţiei a 65-a a festivalului, ci şi din filmul ales pentru a deschide competiţia pentru Palme d'Or. Moonrise Kingdom, de Wes Anderson, are, cred, distribuţia cu cele mai multe celebrităţi dintre toate filmele prezente în Competiţia Oficială. Bruce Willis, Edward Norton, Tilda Swinton şi Bill Murray sunt câţiva dintre cei care s-au aşezat în faţa jurnaliştilor la conferinţa de presă de după premiera de azi şi au povestit despre cât de mult şi-au dorit să lucreze cu Anderson şi cât de neconvenţională a fost atmosfera de pe platou. Fără rulote separate, fără fiţe de celebrităţi. Doar o trupă de actori pe o insulă lungă de 26 de km. Cu toţii –membrii unei „familii” adunate laolaltă de regizor.

Moonrise Kingdom readuce câteva nume împreună cu care Anderson a făcut deja carieră (vezi actorii Bill Murray sau Jason Schwartzman, dar şi directorul de imagine Robert D. Yeoman), plus altele proaspăt alăturate (Tilda Swinton, prezentă anul trecut la Cannes cu un alt film despre familii cu probleme – We Need to Talk About Kevin – sau Bruce Willis – salvatorul lumii în persoană).

Ce se întâmplă în Moonrise Kingdom? În mare, asta: nişte copii aflaţi pe o insulă ajung să acţioneze de capul lor, fără a mai ţine cont de sfaturile adulţilor. Sună cunoscut? Dacă vă aminteşte cumva de Împăratul muştelor (Lord of the Flies), celebrul roman al lui William Golding, sunteţi pe aproape. Cu diferenţa că filmului îi lipseşte cruzimea şi spiritul profund agresiv care ajunge să domine acolo. Deci avem un fel de Împăratul muştelor cu happy end, dacă vreţi. Plus cu câteva piste narative paralele, în care apar adulţi.

Se zice că cel mai greu pentru un regizor este să lucreze cu animale şi cu copii. Ambele categorii sunt imprevizibile şi ridică provocări serioase. Ei bine, filmul lui Anderson e jucat în cea mai mare parte de copii şi toţi îşi fac rolul excelent. Aduc un aer extrem de autentic filmului. Dar nu vă gândiţi la atmosfera ludică din filme gen Singur acasă. Copiii lui Anderson sunt, de fapt, adulţi în miniatură. Copii sobri, maturi, deloc infantili. Raţionali, calculaţi, capabili să pună la cale planuri elaborate şi să le ducă la bun sfârşit.

Moonrise Kingdom este, aparent, o poveste de dragoste între un puşti şi o puştoaică de vreo 12 ani. În esenţă, face câteva radiografii familiale în care adesea copiii par să fie „mai adulţi decât adulţii”. Mai raţionali, receptivi şi cu capul mai limpede decât părinţii, care adesea bâiguie pierduţi în vârtejul unor crize de vârstă mijlocie. La fel ca în alte filme semnate de Anderson (v. The Royal Tenenbaums sau The Darjeeling Limited).

Totul e împachetat într-un story cu umor subtil, adesea foarte negru, adesea impresionant, plin de candoare. Şi, să nu uit: retro-şic! Acesta e un cuvânt-cheie pentru modul în care e filmat Moonrise Kingdom. Nu doar decorul şi costumele imită atmosfera anilor '60, ci şi, uneori, mişcările camerei. (corespondenţă de la Cannes: Adina Baya)

mişcarea Adinei pe croazetă e susţinută de Organique

În public, la Cannes

2012-05-16T14:48:00.002+03:00

AMR: 5 ore

Iată ce vecini de scaun va avea în această seară corespondentul Marele Ecran la Grand Theatre Lumiere din Cannes. Aşa cum presimţea Adina, chiar ar putea da nas în nas cu Bill Murray. Să mai zic de Ed Norton, Jessica Chastain, Tilda Swinton, Bruce Willis, Berenice Bejo, Juliette Binoche, SEAN PENN? Plus două din urmaşele lui Chaplin. Filmul de deschidere, Moonrise Kingdom, se va încheia aproape de miezul nopţii, aşa că vom publica prima noastră cronică fierbinte de Cannes abia mîine. Asta în caz că eraţi nerăbdători. Noi suntem...

Like Crazy (2011)

2012-05-16T13:51:00.001+03:00

rating: Colectabil

Filmele despre relatii amoroase care reusesc sa nu se piarda in clisee si vacuumuri de credibilitate sunt destul de rare. Un motiv in plus pentru a vedea romanta indie premiata la Sundance 2012, Like Crazy. E de o naturalete si sensibilitate aparte, delicata si irezistibila ca si iubirea intinsa peste distante mult prea mari a celor doi protagonisti. Cu filmul acesta am descoperit doua nume noi de urmarit: regizorul Drake Doremus si pe Felicity Jones, actrita britanica ce joaca rolul feminim principal. Voi sta cu ochii pe ei.

Filmul lui Doremus face uz cu multa inspiratie de chimia si prospetimea tinereasca a celor doi indragostiti, Jacob (Anton Yelchin) si Anna (Felicity Jones), carora li se da mana libera sa-si improvizeze dialogurile asa cum le-ar naste o prima iubire. Amandoi sunt studenti in Los Angeles insa ea e o britanica cu viza de studii. Amandoi se indragostesc atat de rau unul de altul incat, odata absolventi, expirarea unei vize pare cataclismica. Depasindu-si dreptul de sedere Anna descopera ca in fapt si-a condamnat iubirea la constrangerile unei relatii la distanta, intrucat accesul in State i-a fost interzis.

Confruntati cu astfel de piedici legale cei doi cauta drumuri adicente pentru a-si continua viata stiind insa ca ceea ce au avut nu vor mai gasi in alta parte. El se apuca de construit mobila iar ea urmareste o cariera de jurnalista online. Pe durata filmului Anna si Jacob fac repetate eforturi sa reinnoade relatia, fie prin vizita lui la Londra, fie prin casatorie, dar de fiecare data factori perturbatori (legali sau intimi) ii indeparteaza. Dar cuvantul cheie al filmului e rabdarea. Chiar daca iubirea lor e nebuneasca si ii raneste pe toti ceilalti din jur, amandoi avand alte relatii in perioadele de pauza, niciunul nu poate renunta. O iubire mai bolnavicioasa e greu de gasit, fiind din categoria celor care "n-au cum sa dureze".

Mi-a placut viziunea lui Doremus asupra unei astfel de relatii. E cand trista, cand amuzanta, cand plina de poezie.. si destul de realista. Momentele kodak ale celor doi indragostiti sunt admirabil lucrate. Close-up-urile spun mai mult decat zeci de cuvinte dulci, ocheadele camerei partial obstructionate te fac sa pari complice la ce se petrece iar clipele lungi de tacere, cu ochi mari si zambete jenate, sunt dovada vie ca frazele “lucrate” nu-si au locul in asemenea povesti. La fel de expresive sunt si momentele de anxietate ce succed o criza a cuplului. Un rol esential joaca muzica, un amestec de pop melancolic care parca ofera suport afectiv starilor si trairilor mai profunde ale iubaretilor. Bineinteles, se putea si fara el, dar probabil filmul si-ar fi diminuat impactul estetic.

In concluzie, Like Crazy e ca o capsula temporala cu doua personaje care, dupa ce s-au cunoscut si iubit “ca nebunii”, nu mai reusesc sa se intregeasca. Un film despre dragoste, dor si despartire, al carui final iti permite sa reflectezi la cat de greu e sa pastrezi flacara pasiunii. Scena de la dus in care cei doi se regasesc totusi si incearca o ultima apropiere e ca un zambet amar: tot ce-i mai leaga sunt amintirile.

Trailer

He's coming...

2012-05-16T11:47:00.001+03:00

He's here, HAVE FEAR!!!
(Dictatorul a ajuns în holul de la Cinema City, iar astăzi are avanpremiera, de la 20:30)

Kit de supravieţuire cu Bill Murray în lift

2012-05-15T13:54:00.000+03:00

NOBODY WILL EVER BELIEVE YOU
(advertorial)

Ştiţi legenda aia urbană în care Bill Murray zice ”Nobody will ever believe you”? Sună cam aşa. Un om obişnuit (adică tu sau eu) dă nas în nas cu Bill Murray. Pe stradă, în lift, într-un bar. Iar Bill face/zice ceva funny, gen opreşte liftul la fiecare etaj într-o clădire cu 22 de nivele sau cântă la karaoke un cântec de Elvis, iar apoi salută politicos şi dispare subit. Nu înainte de a spune ”Nobody will ever believe you”.

Sunt zeci de poveşti pe tema asta şi eu am dat de ele recent, via Lucian. Ei, şi de atunci nu pot să îmi scot din cap următoarea situaţie. DACĂ mă trezesc singură în lift cu Bill Murray în Palais des Festivals, la Cannes? Mâine seară, să zicem. Sau poimâine. Omul venit să îşi promoveze filmul proiectat în deschidere – Moonrise Kingdom de Wes Anderson –, iar eu pendulând între vreo proiecţie şi o conferinţă de presă. Ce fac, ce fac?

Just in case, vreau să mă asigur că nu îmi lipsesc din geantă următoarele:
- Rimelul şi rujul Alva. O să râdeţi, poate, pentru că pun astea pe primul loc, dar fetele ştiu exact la ce mă refer :). Ambele produse au ajuns la mine în cutia de mai jos, alături de alte câteva bunătăţuri cosmetice, de la Organique.

- Telefonul cu reportofon. Din ăla vechi, fără smartphone-uri pentru mine, mersi, sunt destul de dependentă deja de alte gadget-uri.

- Sticluţa cu loţiune tonică de la i+m, tot din e-shop-ul Organique. Apăs de două ori pe pulverizator şi arăt ca proaspăt trezită după un somn de frumuseţe (altfel un lux complet irealizabil, cât stau la Cannes). Şi asta fără parabeni, uleiuri sau odorizanţi sintetici şi alte minuni cancerigene. (Da, sunt genul care citeşte etichetele pe produsele cosmetice, ceea ce vă recomand şi vouă).

- Deodorantul Alva Crystal Deo, tot din susnumita cutie. Pentru că aerul din lift va deveni subit mult mai fierbinte. Eventual, ţin la îndemână şi crema de protecţie solară Eco, în caz că literlamente mă simt eclipsată de personaj. Fără alcool, doar cu aloe vera organică & sare cristalizată – reţeta clasică.

- Simţul umorului şi capacitatea de a produce o frază întreagă (alta decât ”Holy shit, you're Bill Murray!”). Chestii mult mai greu de purtat la tine decât cele de mai sus.

- Un pix – după care n-o să am răbdare să scotocesc prin geantă, şi atunci o să scot intempestiv dermatograful Alva şi o să cer un autograf. Pe braţ, pe umăr sau în palmă. Oricum, Alva nu irită pielea, că e 99% organic. Şi oricum, nobody will ever believe me :) (semneaza Adina Baya)

* Şi se duse Adina spre Nisa, nu înainte de a ne arunca de pe scara avionului acest text. În fapt, o mică reverenţă partenerilor noştri de Cannes, Organique (mulţumim, Cristina de vorba bună). O companie românească din Oradea care s-a mişcat exemplar pentru ca noi să vă putem oferi corespondenţe zilnice de la Festivalul de la Cannes. Începînd de MÎINE.

Hadersfild (2007)

2012-05-14T18:01:00.000+03:00

Dupa filmul polonez ERRATUM (2010), acest HADERSFILD (Serbia, 2007) este - pentru mine - a doua revelatie cinematografica a acestei primaveri. Un film tandru si curat despre prietenie, ratare, nebunie si - cum altfel? - credinta despre oameni sau ce a mai ramas din oameni in Serbia inceputului de mileniu 3. Un film ce demonstreaza (daca mai era nevoie, pentru mine se vede ca da) ca poezia si cinematograful poetic nu au murit. Sunt uluit. Minimalism? Da, insa cu mult miez. (Marian Rădulescu)

Marţi, de la ora 18, în aula BCUT. Intrare liberă.

Short film: HAMBUSTER

2012-05-14T15:16:00.001+03:00

Hambuster e o extrapolare animata a ideii maica-mii ca daca dormi la masa te mananca mancarea pe tine, nu tu pe ea. Scurtul se potriveste aproape ironic cu conceptul de fast-food servit in parc de oameni mult prea preocupati de alte lucruri decat de ceea ce baga-n stomac. Stai linistit, musti din chifla si te gandesti la cine stie ce... Si-apoi dintr-odata mancarea prinde viata si incepe sa te haleasca ea pe tine. Am banuit intotdeauna ca hamburgerii or sa ne aduca sfarsitul... Cu atatea e-uri si omg-uri nici nu-i de mirare daca se-ntampla ceva mutatii... Warning: shortul aduce a ceva nebunie facuta de Robert Rodriguez! Un fel de.. hamsploitation ?

filmat in 3D stereoscopic, versiune disponibila deasemenea.
vazut in Bruiaj Bar, aseara.

V-am făcut prograM

2012-05-14T10:40:00.000+03:00

Mai sunt 6 zile pînă demarăm seria de seri de film german. Peter Erli (partenerul nostru de la DAAD) a făcut cu mînuţa lui o mîndreţe de pagină dedicată evenimentului nostru alb-negru. Aici puteţi vedea programul complet şi detalii despre proiecţii şi spectacolele live: daad-timisoara.de/alb-negru

Vom vorbi despre toate acestea deseara, la TVR Timişoara, în emisiunea Vezi ce-ti doreşti a Roxanei Morun, cu începere de la ora 20.30.