De cateva zile sunt in febra scorului.

Sau uite ce iese dupa ce din pura plictiseala m-am pus sa explorez Game Center-ul. A inceput totul simplu, am descarcat aplicatia cu masa gratuita inclusa si m-am pus pe jucat. Si m-a prins dar m-a prins rau. Am ajuns sa-mi cumpar si celelalte doua mese cu licenta Marvel: Captain America si Wolverine. Capitanul a fost dezamagitor fata de masa default, fiind una foarte grea (sau cel putin asa mi se pare mie) insa Wolverine e excelent. Asa ca acum am doua mese pe care incerc sa-mi rup recordurile anterioare si o a treia pe care joc ocazional. Si sper sa mai bage baietii noutati pe parcurs.

Ca si multe altele, probabil si fascinatia / atractia de pinball provine din copilarie cand mergeam cu parintii in concedii in diferite statiuni si in timp ce ei stateau la bai eu ma plictiseam la cazionouri holbandu-ma la baietii mari cum se jucam. Pinball sau diferite jocuri video. Dar cum toate mergeau pe baza de fise si alocatia mea nu era una prea mare nu m-am prea jucat pe vremea aia. Apoi a aparut o sala de jocuri si in micutul nostru oras, bazata in general pe jocuri video dar imi amintesc si de mese de pinball, mai ales de una cu Simpsons care avea un defect major si anume faptul ca una dintre limbile din mijloc cu care porneai majoritatea misiunilor era rupta si in felul asta, cel putin pentru mine, se pierdea tot hazul. Oricum nici pe acolo n-am prea bagat eu fise tot din cauze financiare. Am ramas asadar cu un mare gol. :)

Imi mai amintesc ca am mai jucat pe PC cateva pinball-uri dar nici unul nu m-a prins in halul asta.

Recunosc. Navighez adesea nostalgic printre pozele mele de pe Flickr fiindca reprezinta un soi de istorie personala, mai ales in perioada 2006 – 2009. In timpul unei asemenea sesiuni acum doua saptamani mi-a venit idea sa pornesc o campanie personala intitulata “o poza pe zi” care s-a concretizat prin promovarea zilnica a unei poze gazduite pe Flickr pe Facebook si Twitter. Am inceput cu selectii din poze mai vechi, apoi saptamana asta am plusat cu publicarea a 4 poze noi-noute.

Chiar imi place ca am intrat intr-un soi de rutina, dar una cat se poate de placuta. Ma trezesc dimineata, ma pun la calculator, deschid Lightroom pe stomacul gol si navighez in stanga si-n dreapta pana gasesc o poza demna de publicat. Dupa vreo 20 de minute de prelucrari poza e pe Flickr iar link-ul pe Facebook. E timpul sa cobor la binemeritatul mic dejun.

Pana in acest moment cel mai mare succes a avut-o poza de mai sus. Pe departe. Nu ca numarul de vizualizari ar fi echivalent cu succesul dar e si el un indicator iar faptul ca poza a ajuns la peste 100 de accesari inainte de ora 12 spune ceva. Imi place si mie foarte mult cum a iesit, cu toate ca la nivel tehnic poza originala nu era una tocmai grozava. Fundalul era ars in totalitate si chiar si subiectii erau cam supraexpusi. Dar, dupa vreun sfert de ora de tras de slidere, asta dupa decizia critica de a face poza alb negru, aveam in fata ceva ce ma multumea din punct de vedere vizual. As putea spune ca asta e prima poza de-a mea dusa voit in zona “high key“. Practic nu prea am avut de ales… :)

Acestea fiind spuse, sper sa va placa si voua poza iar criticile sunt asteptate la adresa redactiei. Mi-e chiar foarte dor de vremurile cand primeam comentarii si favorite pe Flickr…

PS. Povestea iesirii la pozat cu Nora si Robi o las pe alta data.

Adica nici nu stiam ca am asteptat-o, dar acum ca e aici ma bucur enorm. In sfarsit o iesire nu inseamna in primul rand sa ma ung cu protectie solara, sa transpir abundent si sa gafai disperat dupa o gura de aer. Padurile incep sa prinda culori fantastice si pozele de peisaj ies parca mult mai bine.

Asadar weekend-ul ce tocmai s-a incheiat s-a caracterizat prin miscare multa.

Sambata dimineata am hotarat ca o mare omisiune din palmaresul nostru de biciclisti e traseul ce da ocolul Crestei Cocosului si se leaga undeva de drumul Cavnic – Budesti asa ca ne-am hotarat sa-l facem. Ne-am pregatit toate cele necesare si am intins-o spre Baia Sprie unde dupa o aprovizionare cu lucruri de rontait din Plus Lidl am parcat masina in fata fostei stomatologii si dusi am fost. Am avut ceva emotii legate de cainii de la Ex-Exploatarea Miniera Suior, despre care am citit cu doar o zi inainte ca ar fi fost agresivi cu cineva insa temerile ne-au fost din fericire nejustificate, cainii ignorandu-ne complet. Am ajuns destul de rapid in Poiana Boului care am scurtat-o prin cararea sudica si apoi la Sarita Pintii unde am facut o sedinta foto ad-hoc cu Ioana in spatele aparatului iar eu modelul. Pac-pac. :)

Din pacate din acest moment ne-a cam parasit soarele asa ca am pedalat in continuare cam pe picior de ploaie, care din fericire n-a venit, insa ne-a amenintat destul de mult timp. Poate si din cauza asta traseul ce inconjoara Creasta si Gutaiul nu ni s-a parut foarte spectaculos, fiind unul pietros si in majoritate cu desis ce flanca drumul din stanga si dreapta. Am avut parte de cateva privelisti catre Creasta Cocosului si saua Gutaiului din unghiuri mai neobisnuite iar la iesire din padure, prima priveliste asupra drumului spre Budesti a fost intr-adevar destul de frumoasa. Dupa o scurta urcare pe acest drum a urmat o coborare prin Cavnic care am apreciat-o asa cum a fost ea, cu toate ca nu ne place in mod deosbit asfaltul si soferii romani. Mentionez ca toata coborarea am facut-o in umbra unui domn biciclist, pe la 50+ ani si in mod cat se poate de evident strain. Baga nenea, ceva incredibil… Indeajuns de zis ca noi ne-am oprit sa ne tragem respiratia putin chiar la prima urcare de dupa Cavnic si inainte de Surdesti. I-am si pierdut urma si nu l-am mai vazut… Cu toate ca eram destul de curios sa aflu de unde e.

In concluzie o tura luuunga, solicitanta (aproape 55 km si diferenta de nivel de 1000 m) si nu foarte interesanta. Epilogul a fost insa o pizza de seara la Buonissimo care in mod evident ne-a picat extraordinar de bine.

Duminica inca de dimineata era evident ca vom avea parte de o zi mai frumoasa decat cea de sambata si cum de pedala nu mai aveam chef fiind epuizati am decis sa facem o plimbarica clasica. Mai ales ca-i eram datori lui Ina cam de mult. Eu destul de neinspirat am propus Creasta, Ioana a propus Ignisul si avand in vedere ca pe langa Creasta am trecut cu doar o zi inainte am mers pe varianta Ignis cu pornire de la Izvoare. Multa lume pe drum, majoritatea pe jos dar din pacate si foarte multe masini (unele forjate la maxim, de parca era raliu), motociclete, ATV-uri… Pe varf pe langa turnuri era ditamai gasca de parapantisti si dupa ce m-am cascat vreo 10 minute la decolari si aterizari m-am retras la dulciuri, relaxare si holbat la peisaj dupa care ne-am pornit spre Izvoare si de acolo acasa. Ina a fost majoritatea timpul in al noualea cer, alergand ca o descreierata in prima parte a excursiei ca mai apoi sa vina foarte cuminte pe langa noi. In concluzie, o iesire foarte frumoasa.

Ceea ce se vede mai sus este un asa numit heatmap care reprezinta zonele unde am fost cel mai activ ca editor pe OpenStreetMap. OpenStreetMap este un serviciu al carui fan sunt mai bine de doi ani si despre care am tot intentionat sa scriu aici pe blog, numai ca am vrut ca articolul sa fie o “evanghelizare” asa cum scrie la carte si nu am reusit inca sa adun toate ideile care doresc sa le ating. Asa ca iar bag o promisiune: in curand!

In orice caz, imaginea ma umple de mandrie si simt cum se umfla orezul in mine cand vad cat de mult am contribuit. Exista si link permanent si vad ca site-ul asta ofera si un alt soi de statistici, mai textuale, aici.

Am mai avut parte de doua “semi” cazaturi. Prima oara la maratonul de anul trecut cand am intrat intr-o curba cu viteza prea mare si am ocolit o piatra din drum pe partea gresita ajungand in decor – dar am ramas in picioare. Prima oara am cazut cu adevarat, in sensul ca am ajuns pe orizontala, la maratonul de anul acesta cand la o coborare dupa un tronson de poteca de pamant batut prin padure unde am prins curaj si am bagat viteza mai mare am dat de un drum argilos. Mergand cu acelasi curaj si viteza am alunecat si cum picioarele mi s-au incalcit intre cadru si pedale am facut un soi de “roaba” mergand in maini si tarand bicicleta dupa mine. Sunt sigur ca ar fi fost amuzant pentru un privitor. Noroc ca nu m-a vazut nimeni.

Acum am cazut insa prima oara mai serios. Am mers sambata la pedalat cu o gasca mai numeroasa si la o coborare mergeam cu viteza destul de mare pe marginea dinspre vale a unui drum forestier. In dreapta mea, pe drum, auzeam in spate forfota mare si presupuneam prezenta altora din gasca. Dupa cate imi amintesc m-am dezechilibrat prima oara si am reusit sa ma redresez insa am ajuns mult prea pe margine si m-am dezechilibrat aproape imediat a doua oara. Puteam sa ma redresez inspre mijlocul drumului dar nu vroiam sa cauzez un accident in masa. Fiind deja indreptat spre vale m-am speriat si am tras franele, roata din fata a bracat, imi amintesc ca am sarit peste ghidon, am facut vreo doi pasi dupa care inertia m-a trantit pe burta. Presupunerile mi-au fost bine fondate ca pe drum am auzit imediat frane, colegii de tura oprindu-se si intrebandu-ma de sanatate. M-am uitat la mine intai, imi curgea sange din antebratul drept si cei doi genunchi insa nu ma durea nimic prea tare, apoi am verificat hainele, nimic rupt si in final bicicleta. Gasind toate la locul lor am continuat drumul, oprind putin mai jos la un mini baraj unde mi-am spalat antebratul si genunchii si apoi am ajuns unde s-a regrupat gasca si am primit tifon si rivanol pentru dezinfectia ranilor. A durut putin dar a trecut.

Fun fact: nu port de obicei casca dar la fiecare din aceste trei incidente purtam.

Statistic vorbind, conform Wolfram Alpha, zile fara tranta: 810 (2 ani, 2 luni si 18 zile). Acum am repornit contorul si momentan sta la 4 zile. Sper sa treaca inca 806 zile pana la urmatoarea tranta. :)

Idea de filmare mi-a venit acum cateva saptamani dupa ce am descoperit relativ aleator ca daca fac in sens invers decat cel obisnuit una dintre potecile apropiate de oras iese un traseu chiar interesant si totodata antrenant. Pornisem intr-o dupamasa catre Plestioare, insa fiind destul de tarziu am inceput sa am indoieli ca voi ajunge pe lumina si cum eram si singur, am decis sa zic pas traseului planuit, sa o iau la stanga chiar dupa fostul motel Usturoiu si sa fac un traseu care-l mai facusem de vreo doua ori, dar doar in directie inversa. M-am simtit deosebit de bine si pomenind unui prieten de aventura am aflat ca poteca se numeste “Dakar” si ca e unul dintre cele mai vechi si cele mai cunoscute trasee din jurul Baii Mari. A doua zi eram cu camera pe cap…

Norocul mi-a fost ca plouase destul de recent si traseul a fost lipsit de elementul uman. In urmatoarele iesiri am prins oameni meditand (rugandu-se), un grup de persoane mai varstnice facand gimnastica (yoga / tai chi?) si desigur obisnuitul cetatean amarat umpland caruciorul cu lemne.

In scurt timp dupa asta ne-am organizat cu Ghita si am reusit sa iesim sa facem Plestioarele intr-o dupamasa. Cu tot cu camera pe casca. Aici prin Plestioare inteleg coborarea din varful Plestioare pana pe drumul dintre cimitir si muzeul satului din Baia Mare. Imediat ce am baut berea obligatorie de dupa am aflat de la maestrul Putyu ca acest traseu se numeste “Route 66″ si ca vine de fapt de mai departe, aproape din Firiza. La modul practic este abordabil dinspre Baia Mare din 2 directii: via Usturoiu, mai pe la capat varful fiind accesibil pe doua poteci, ambele push bike si via Ferneziu cu urcare de la fostul camping printr-o poiana de a carui nume trebuie sa ma interesez. Pe timp de vara aceasta poiana este insa “populata” de o stana dotata cu cel putin 3 caini mari si agresivi. Varianta nerecomandata asadar, mai ales ca in acest fel se ajunge “doar” in saua Dia si se pierde chiar prima parte a coborarii (in video trecem pe la saua Dia in jurul minutului 4:30).

Acest al doilea clip este destul de lung si am fost criticat de ce nu l-am editat cu muzica si alte alea. Motivele sunt doua: lipsa de timp / chef si dorinta de a “documenta” traseele exact asa cum sunt ele. In plus ne-am dat silinta sa coboram “foc continuu” adica fara pauze nejustificate si plictisitoare. In acelasi timp am primit si feedback pozitiv iar biciclistii in general mi-au zis ca video-ul le-a cam facut chef de dat. Asadar atentie, s-ar putea sa va treziti cu dor de duca dupa vizionarea clipurilor. :)

Am participat si in acest an la maratonul mountain bike de la Izvoare. Nu stiu exact de ce dar simt ca e un soi de obligatie sa particip anual la acest maraton si cu toate ca in acest an conditiile meteo se anuntau vitrege, dupa multa cugetare, o inscriere in ultimul moment si imprumutat de haine de bicicleta mai groase in ceasul al doisprezecelea m-am prezentat duminica dimineata la fata locului gata de pedalat.

Conditiile meteo au fost intr-adevar destul de nasoale, insa in mod ciudat nu m-au deranjat nici ploaia, nici frigul (aici au ajutat mult si hainele groase, mersi Kupi!) si nici grindina de pe Ignis. In schimb m-a deranjat noroiul, care a fost in cantitati industriale – dar la ce sa te astepti dupa o saptamana de ploaie?

Am facut un “mic” upgrade fata de anul trecut, si dintr-un soi de convingere personala si la indemnul unui coleg de servici am ales sa ma inscriu pe distanta de 50 km. Convingerea personala provenea din faptul ca anul trecut am observat ca au fost cam prea multi “campioni” inscrisi la 30 km. Campioni aici inseamna cei care in ciuda faptului ca pot mult mai mult se inscriu la cea mai “usoara” proba a unui concurs doar de dragul de a-si mai asigura o cupa pe dulap sau o diploma pe perete.

Ei bine, acesti 50 de kilometri au fost cam multi pentru mine. Pana pe la 40 am dus-o zic eu bine, dar dupa aia a urmat panta finala care s-a dovedit a fi exact nemesisul care ma asteptam sa fie (cercetasem o parte din traseu inainte cu o saptamana). Pe aceasta ultima panta mai mult am impins bicicleta decat am stat pe ea dar intr-un final am cucerit urcusul si a urmat o serpuire mai mult sau mai putin pe curba de nivel dupa care finish-ul mult asteptat. Stiu ca spre final am dat-o in sindromul Tourette si urlam diferite injuraturi prin padure, blestemand momentul cand am ales sa ma inscriu la 50, organizatorii ca au facut traseul atat de greu sau pur si simplu strigand disperat “cat mai dureaza?”. :)

A trecut, am ajuns, l-am terminat. Asta e ceea ce conteaza la un maraton, nu? Din rezultatele publicate pe site-ul oficial reiese ca pe distanta de 50 de km am luat startul 47 de concurenti dintre care am terminat 34, eu clasandu-ma pe locul 22 cu un timp de 6 ore 7 minute si 20 de secunde. Cu indulgenta se poate spune ca am fost mai bun decat o treime din cei ce au terminat, si mai slab decat doua treimi. Ceea ce m-a mirat a fost ca “aia buni” au terminat in 4 ore si ceva adica la o diferenta de aproape 2 ore, si pur si simplu nu-mi intra in cap cat antrenament trebuie pentru asa ceva. In orice caz, probabil baietii nu sunt soareci de birou ca mine. Ceea ce m-a mirat si mai tare a fost ca primul clasat pe distanta de 100 de km a sosit in 6 ore 9 minute, adica la 2 minute dupa mine. Si a facut distanta dubla fata de mine. No comment…

Am desigur si ceva material audio vizual. Din pozele lui Ioana (vedeti aici si aici) am spicuit poza care ilustreaza articolul prezentandu-ma curat si coafat la start si de pe acum celebra “am dat alarma la chiloti” de la final. Plus doua filmari prin bunavointa lui Dan Mitru. Atentie! La a doua filmare merita sa va uitati doar daca sunteti FOARTE pasionati de bicicleta si aveti la indemana cel putin o punga de popcorn – dureaza 57 de minute.

Apar si eu, mai precis sunt ajuns din urma pe la minutul 8 si apoi depasit prin bezna.

Aici sunt din nou ajuns din urma pe la minutul 37 si mergem un timp in paralel cu Dan schimband cateva vorbe. Daca va intrebati cum de sunt ajuns din urma in ambele filme, raspunsul e ca le alternam cu Dan, el ma depasea la coborari iar eu pe el la urcari. :)

Acuma ca incepe sa treaca durerea de picioare parca incep sa am curajul sa spun ca a fost frumos. In orice caz pot sa spun fara ezitari de orice fel ca organizarea a fost excelenta, incepand de la marcajul impecabil al traseului si terminand cu gulyas-ul delicios. Felicitari organizatorilor!

Ne vedem la anul! Nu stiu insa daca pe traseul de 50… :)

Background: am fost rugat de o prietena care lucreaza la Biroul Judetean de Turism sa incerc sa fac cateva fotografii menite sa ilustreze un pliant care va prezenta ceea ce urmeaza a fi traseul de mountain bike din jurul baii mari. De fapt traseul exista deja dar vorbesc la viitor fiindca nu a fost inaugurat inca oficial. Am mai vorbit succint despre traseu si in insemnarea anterioara. Din fericire nu a fost necesar sa ma apuc de recrutat oameni ca respectiva prietena mi-a aranjat si niste “modele”, adica trei baieti dintre care pe unul il cunosteam bine, pe unul din vedere si pe al treilea deloc.

Ne-am intalnit asadar sambata dimineata in fata la TJ (pentru necunoscatori: Tom si Jerry), ei echipati frumos iar eu cu ditai geanta foto de 10 kile pe spate si am purces sa cucerim varful Plestioare. Dupa mult pedalat, cateva pauze de respiro, povesti si haz am ajuns sus, adica la baza pantei crunte spre varful in sine unde eu am “ordonat” ca baietii sa astepte pana eu mi-am impins bicicleta la deal si mi-am pregatit echipamentul. Ma gandeam sa fac cateva poze cu ei impingand bicicletele la deal in schimb spre marea mea mirare ei s-au apucat sa urce pe bicicleta ditai dambocul. Cu atat mai bine! Cu atat mai spectaculoase pozele!

Apoi am mai oprit la cateva sedinte pe drumul de sa care uneste Plestioarele de varful Tocastru. Poza care ilustreaza acest articol a fost facuta cu ocazia unei opriri de acest gen. Am avut noroc cu lumina care se infiltra prin frunzisul copacilor si cu rabdarea baietilor care au facut pauza pana mi-am scos si reglat eu aparatura si au mers-si-venit pe o bucata de traseu de mai multe ori pana s-a declarat dom’ fotograf multumit de rezultatele ochite pe LCD-ul Nikon-ului. Asa modele sa tot ai!

Coborarea a fost grea, dar m-a cam luat valul si am “uitat” sa mai oprim pentru sedinte foto. Am fost pe departe cel mai incet dintre toti dar ma consolez cu gandul ca baietii sunt pro si eu aveam si gentocu’ valoros pe spate. Lipsa de tehnica? Lipsa de curaj? Nu recunosc nimic! :)

Mi-a fost putin ciuda ca nu am luat GPS-ul fiindca am trecut pe niste drumuri necunoscute mie, dar acasa inainte de pornire m-am gandit ca ar fi bine sa am cu o grija in minus daca tot va trebui sa fiu atent la echipamentul foto.

Si inca o concluzie si ma duc: pantalonii Fox High Voltage comandati de la Evans Cycles au meritat fiecare eurocent care i-am dat pe ei. Material extrem de usor si foarte confortabil, chilot cu burete, buzunare super practice. Ce as putea sa mai cer? :)

Ieri cu ocazia unei bicicleli am descoperit ca pe telefon pot folosi concomitent mai multe aplicatii care se bazeaza pe GPS. Nu stiu de ce aveam eu impresia ca accesul la GPS ar fi exclusiv – gandind logic insa nu ar trebui sa fie asa: probabil GPS-ul functioneaza oarecum independent de sistemul de operare al telefonului si printr-un API pune la dispozitie niste date (latitudine, longitudine, elevatie, informatii despre sateliti, etc) la oricate app-uri ar avea nevoie de acestea. OK, am luat-o razna, scuze, deformare profesionala.

Practic am facut descoperirea ruland Endomondo pe tot parcursul traseului si pornind si OSMTracker pe o bucata care stiam ca nu era cartata pe OpenStreetMap. Acuma e. Clarificari rapide: Endomondo este o aplicatie pentru telefoanele destepte destinata monitorizarii antrenamentului personal indiferent prin ce se concretizeaza acesta (de la alergare pana la yoga spectrul este destul de vast). OpenStreetMap este pentru harti ceea ce Wikipedia este pentru dictionare iar OSMTracker e o aplicatie cu care culegi date in teren pentru a le integra ulterior in OpenStreetMap.

Am facut cateva descoperiri noi si despre Endomondo ieri: in primul rand am aflat ca are voice coach. Mi-am pus eu pe telefon niste muzica de ascultat pe drum, am pornit Endomondo si la un moment dat aud o voce peste muzica cum ca am facut X kilometri in total in Y minute iar ultimul kilometru l-am facut in Z minute. E interesant, ca in mod evident m-am pus sa trag mai tare sa fac urmatorii kilometri in mai putin timp dar am cam esuat avand in vedere ca a urmat o urcare crunta si statistica de 3 minute per km s-a transformat in 8 minute jumate per km. Ouch. Oricum, dragut de auzit cum te indeamna un robot (mai precis o roboata) sa bagi tare. Apoi dupa ce am ajuns acasa am vazut ca in aplicatie ai traseul pus pe harta cu niste mici note muzicale presarate pe parcurs si daca dai cu degetul pe ele iti arata ce piesa a inceput in acel moment. Un soi de jurnal al muzicii ascultate. Simpatic.

Acuma ma gandesc daca sa-mi iau un cardio senzor sa stiu si mai precis cam cate calorii ard la o distractie de genul… De curios sunt curios, dar as vrea sa mai treaca ceva timp, sa vad cum evolueaza Endomondo si cat il folosesc inainte sa fac o investitie de genul.

Singura poza facuta ieri: Baia Mare vazuta de pe Dura

Si acum, marea dezvaluire: de fapt tot ceea ce ati citit pana acum a fost o introducere pentru articolul adevarat in care vreau sa ma dau rotund povestind cat de bine m-am dat eu cu bicicleta ieri: ne mai incapand in propria piele am mers acasa de la servici usor pe ocolite si apoi dupa ce m-am plictisit cateva minute prin casa am iesit cica sa ma dau prin parc si am ajuns sa fac o mica parte din ceea ce urmeaza sa fie traseul oficial de mountain bike din jurul baii mari (daca v-ati dat cu bicicleta prin zona ati vazut probabil si voi C-urile albastre in chenar alb).

Sunt destul de multumit de performanta si sunt chiar si mai multumit de noua furca – cu care am reusit sa cobor pe bicicleta (si nu pe langa) zona tehnica de dupa saua Trei Stejari. Sa tot fie zile de astea. :)

Si daca tot veni vorba: sountrack-ul a fost Schiller – Atemlos (sau pe Grooveshark). Unul dintre cele mai frumoase albume gasite in ultima vreme care-mi face mereu placere sa-l ascult.

Dar inainte de a ma lansa in ditamai romanul, o scurta introducere: ma gandeam mai de de mult sa ma apuc sa descriu pe undeva turele noastre de bicicleta fiindca sunt destul de numeroase si frumoase. La urma urmei vara, daca vremea ne permite, iesim in fiecare weekend cel putin odata la pedalat. Locuri de explorat sunt. Am fost naiv cand am crezut acum vreo doi ani ca nu mai e nimic nou de vazut prin zona, mi-am dat seama ulterior ca explorasem doar o parte din nordul baii mari asa ca in a doua jumate a lui 2010 m-am pus pe descoperirea sudului, iar acum o iau incet dar sigur spre sud-est. Si cum Maramuresul e cunoscut ca o zona pitoreasca, daca iau si aparatul foto cu mine si fac cateva poze care ulterior le atasez articolului rezulta o cronica frumos ilustrata – care nu in ultimul rand imi va place mie s-o recitesc.

Initial pendulam intre infiintarea unui nou blog nou in acest scop sau adaugarea scrierilor pe unul din blogurile mele “alternative” dar dupa ce am cugetat putin mi-am dat seama ca daca e s-o luam din punct de vedere al timpului investit, bicicleta e chiar unul dintre hobby-urile care ma definesc in sezonul estival, si cum blogul asta se doreste a fi un soi de definitie de-a mea, tadaaa! Insa am facut tranzitia acestui blog pe limba romana destul de recent si inainte sa fac trecerea nu prea aveam chef sa scriu cate un articol voluminos de genul asta in engleza.

Un alt lucru care m-a impiedicat sa scriu insemnarile de genul asta este chiar lungimea lor, si nu fiindca mi-e lene mie sa le scriu ca eu in timp ce le scriu retraiesc parca excursia ci fiindca nu stiu cati vor avea rabdarea de a le citi. Insa m-am hotarat s-o fac la modul arta pentru arta. Cine vrea sa le citeasca sa le citeasca, cel putin stiu ca track-urile inregistrate cu GPS-ul vor fi folositoare catorva persoane (chiar si indirect via OSM). Iar mie, asa cum spuneam mai sus, imi va face mereu placere sa recitesc.

Acestea fiind spuse, sa-i dam drumul! :)

In primul rand: traseul! Trasat de Garmin-ul meu de nadejde fixat pe ghidonul bicicletei. Asta se poate considera un soi de regula: toate traseele publicate de mine pe Bikemap, in afara de cele desemnate explicit prin prefixul [TEST], sunt inregistrate de GPS si incarcate pe Net fara modificari. Puteti merge linistiti dupa ele, nu veti da brusc de o stanca enorma in fata voastra pe unde cica as fi trecut eu. Si tind sa incep cu traseul sa se poata urmari descrierea in paralel.

Bun, trecand peste a doua introducere, sa incepem cu adevarat!

Cu doua saptamani inainte am fost prin zona si am descoperit ca drumul forestier ce uneste Cavnicul de catunul Bloaja (unul dintre cele mai mici daca nu cel mai mic sat din Maramures) nu este un mit ci chiar exista, dar am fost intorsi fix din varful dealului de norii de ploaie ce ne amenintau crunt. Recapituland acasa traseul dupa acest semi esec am judecat ca din varf se poate iesi pe undeva pe saua dealului si cobori pana undeva prin Plopis. Iata si traseul de test pentru coborare desenat pe Bikemap.

Ne-am apropiat de locul faptei cu masina urmand directia Baia Sprie – Cavnic, am luat-o in dreapta in Surdesti pe drumul ce duce inspre Targu Lapus si apoi intr-o curba am intrat in stanga pe un drum de “tara” (macadam si pamant batut) mapat cu doua saptamani in urma. Am parcat masina intr-un loc unde drumul se largea confortabil de tare si ne-am luat bitele sub fund continuand inspre nord-est. Am luat-o la dreapta peste pod in dreptul iazului de decantare al flotatiei din Cavnic si apoi in stanga chiar in fata lui. Rezulta un ocolis prin stanga al respectivului iaz. La un moment dat trebuie s-o iei usor in dreapta si sa urci pe bazinul iazului, peisajul oferit fiind unul dezolant de selenar. Acuma-mi pare rau ca n-am facut poze, dar cred ca voi recupera curand. In plus mirosul de cianura si praful omniprezent nu creaza un loc in care sa poti spune ca e foarte placut sa stai. Din fericire am scapat rapid de ramasitele mineritului maramuresean trecand printr-un palc de padure si iesind intr-o poiana prin care din imaginea de satelit judecam ca ar trece un drum, dar de fapt este vorba de un parau canalizat si “deturnat” cred, pentru a nu curge peste iazul de decantare – sa nu uitam de catastrofa Aurul. Trecand peste un pod aflat intr-o oarecare stare de degradare ce trece peste canalul anterior amintit si urcand o panta destul de accentuata ajungem la drumul forestier Cavnic – Bloaja.

Acest drum forestier este biciclabil aproximativ in totalitate sau cel putin cat am stat noi pe el de data asta – nu exista portiuni in care sa fie atat de accidentat incat sa trebuiasca imperativ sa te dai jos. Am vazut chiar si ceea ce credeam eu ca ar fi urme de masina mica. Masina de teren adica. Pe durata urcarii am avut parte in mare parte de protectia oferita de frunzisul padurii in afara de cateva deschideri si poienite unde am avut parte de nu-foarte-prietenosul soare.

Dupa cateva curbe urcate pe acest drum forestier apare o deschidere a padurii in partea stanga cu ceva ce pare a fi un drum si deasupra se intrezareste liziera padurii. Am urcat si dupa liziera am dat intr-o poiana cu o stana (nepopulata cu 2 saptamani inainte dar populata acum) si un lac destul de pitoresc si aparent artificial. Mi se pare oarecum fascinanta acea poiana labartata plasata intr-un loc inconjurat de relief relativ salbatic. Si apropo salbatic, din pacate nu am putut sta si admira lacul deoarece ne-au zarit cainii de paza de la stana, 3 la numar, si a urmat o cacofonie de latraturi si urlete care s-au sfarsit doar cand am capitulat si ne-am retras din poiana.

Stana parasita cu 2 saptamani inainte.

Partenera de drum si lacul cu o ramasita de ponton prabusit in apa.

Revenind la drumul forestier si continuand urcusul am ajuns in scurt timp la o bifurcatie marcata de o cruce. Ramura din stanga a bifurcatiei ducea cred inspre stana pe un drum ocolitor mai usor de urcat decat pe unde am mers noi. Noi am luat-o in dreapta peste un pod si pe langa un palc de brazi ce emanau aer extra proaspat apoi dupa o serpentina am ajuns deasupra respectivului palc in cea mai intunecoasa portiune a drumului. La putin timp dupa ce am am lasat in urma acest palc Ioana a calcat peste un sarpe de casa cu roata din fata a bicicletei. Dupa sperietura obligatorie a urmat regretul ca a nenorocit saracul animal insa in urma unui control cu un bat de lungime considerabila sarpele s-a carat in viteza demonstrand ca n-are nici pe dracu. Apoi dam de o noua deschidere luminoasa si trecem peste un nou pod si ne trezim cu un alt palc de brazi in stanga. O curba sau doua si dupa niste drum ce pare aproape drept zarim intr-o poiana din stanga drumului o hranitoare pentru ciutele padurii aflata din pacate intr-o stare avansata de degradare. Urmeaza o curba brusca la dreapta, de fapt o bifurcatie cu marcaje ramase de la ceva soi de concurs 4 x 4 (cred) si drumul continua cocotandu-se deasupra bucatii drepte de mai inainte. Inca o curba la stanga si suntem la capatul primului tronson de urcare. Ne reculegem, ne coboram scaunul si ne dam drumul la vale dar bucuria nu dureaza foarte mult caci dupa un pod traseul incepe sa urce iar. Este in schimb o zona destul de luminoasa, se simte ca suntem aproape de varf dar din pacate privelistea e blocata de copacii ce se inalta pe o parte si cealalta a drumul. Ne oprim intr-o serpentina sa ne tragem cateva poze.

Ioana in ultima serpentina.

Subsemnatu’ la photo session.

Dupa nici 500 de metri se dovedeste ca serpentina cu poze a fost ultima serpentina a urcusului. Drumul iese in varf de deal si la capat de cocotare intr-o poiana ce ne ofera o frumoasa panorama asupra dealurilor ce se ridica deasupra Bloajei care se ascunde undeva jos in vale. Ne oprim la bifurcatia din varf si ne punem la un bine meritat sandwich si hidratarea aferenta iar eu scot statia sa vad da’de reusesc sa prind ceva. Conversatii nu prind, dar comutand pe functia de radio FM am surpriza sa prind cate un post diferit la fiecare 0.1 MHz – ba chiar cate un post diferit in functie de orientarea antenei pe verticala sau orizontala. Romani, rusi, unguri – i-am auzit pe toti. :) Dupa o usoara urcare spre sud observ inspre nord Secatura, Gutaiul si Gutaiul Doamnei.

Ioana in pauza.

Munti de munti in spatele copacilor. In stanga: Secatura, inspre dreapta: Gutaiul Doamnei.

Acesta a fost locul unde mi-am dorit sa ma pot rupe cumva in doua, o parte din mine dorind sa continuie pe drumul forestier ce cobora in Bloaja iar cealalta parte sa o ia in dreapta (sud) si sa exploreze acea coborare ce parea atat de misto pe Google Earth. Am ales (de fapt m-am conformat planului) si am purces inspre coborarea pe saua dealului care s-a dovedit a fi de fapt coborare cu cateva mai mici sau mai mari urcusuri. Dar in general coborare. Coborare extraordinar de frumoasa. Foarte multe detalii nu-mi amintesc si asta probabil din cauza adrenalinei. Am filmat aproape continuu dar din pacate din cauza furcii mele Suntour care momentan se afla intr-un soi de moarte clinica nu prea sunt utilizabile filmarile: tremura imaginea de mama focului. Vorba unui prieten: amortizarea se face de fapt in bratele mele. Plus furca s-a gandit ca ar fi super sa contribuie la soundtrack-ul coborarii prin scartaiala ei continua.

Poftim totusi un filmulet de facut pofta:

Problema furcii promit ca va fi remediata curand!

La un moment dat ne-am oprit sa-i oferim avans unui tractor cu lemne ce l-am ajuns din urma, ca loc de depasit nu prea era. Mai ales loc de depasit un tractor cu ditamai remorca. De fapt vorbesc prostii, ne-am oprit deoarece privelistea era superba. Inspre nord-vest erau vizibili de la Mogosa, trecand prin Ignis, Pietroasa pana la ultimele dealuri din dreptul Seiniului iar inspre sud-vest dealurile de la Preluca. Cu toate satele mai apropiate sau mai indepartate incluse plus omniprezentul turn al combinatului din Baia Mare undeva mic in mijloc.

Panorama vestica.

Dupa acest popas am serpuit ceva timp pe curba de nivel intr-o usoara coborare ocolind balti de noroi enorme ce s-au format pe drum lansandu-ne mai apoi intr-o coborare absolut superba pe un versant de deal ce se termina intr-o zona usor “tehnica” (pietris marunt de a trebuit sa imping bicicleta la vale ca nu-mi era dor de trante). Undeva la sfarsitul acestei zone tehnice, chiar deasupra satului Trestia am ratat directia intr-o bifurcatie (marcata pe Bikemap cu ditai steaua) si am observat din pacate prea tarziu, dupa ce am coborat o panta care nu aveam nici un chef sa-l mai urcam la loc. Asa ca am continuat in directia gresita de unde a rezultat o neasteptata lungire a traseului. Mai ales ca in Trestia in dreptul ghetoului de tigani am ratat si ultima sansa de trecere peste deal si revenire in valea corecta. Stiam insa ca in acelasi zi se desfasoara maratonul de la Preluca si dupa cateva telefoane am fost linistiti ca ni se va rezolva o masina pentru a fi transportati inapoi la Citroën-ul nostru parcat in Surdesti.

Dupa peste 10 kilometri de pedalat plictisitor la vale pe asfalt am ajuns si am asistat asadar la premiera maratonului ca dupa aceea prin bunavointa lui Raluca si Bogdan sa fim livrati exact langa masina noastra parasita cu cateva ore bune in urma.

End of adventure!

PS. Cine a ajuns pana aici cu cititul primeste de la mine un baton energizant si doua picaturi de Visine. Cate unul pentru fiecare ochi. :)

Nu mica mi-a fost mirarea cand am revazut cateva poze facute de mine in timp ce Cristi se uita la articolul despre judetul Maramures.

Dovada (si arhiva in caz ca in viitor se modifica pozele ce insotesc articolul):

Pozele sunt: unu, doi si respectiv trei.

Fiecare poza e insotita de creditul corespunzator asa ca Janos e multumit. Ba chiar mandru! :)

Ma gandeam de foarte multa vreme sa postez ceva de genul asta aici dar o voi face doar acum. Nu stiu de ce am intarziat, poate fiindca imi era lene sau nu eram sigur daca voi utiliza pe termen lung serviciile respective dar acum se pare ca m-am mai stabilizat. In sensul ca nu ma mai inregistrez in fiecare zi pe 6 site-uri doar pentru a le abandona in scurt timp, asa cum faceam acum cativa ani, cuprins de febra web 2.0.

Dar sa revenim! Intrebarea cheie: pe unde mai activez in mod curent?

Tumblr, mai precis pe Funicular. Mi-am facut tumblelog-ul prin 2009 dupa cate imi amintesc. Am inceput in super forta postand tone de magarii zilnic ca mai apoi sa fac o pauza destul de lunga. Apoi am reluat dar intr-un ritm mai normal. Acum sunt la 800 de post-uri care-s in majoritate prostioare fara valoare dar care imi plac in vreun fel sau altul sau ma fac sa zambesc. Ritmul de postare e variat, in functie de cheful care-l am sa impartasesc magariile care le gasesc pe Net.

Posterous, mai precis aici. Am incercat mai de mult Posterous dupa ce am citit despre el pe Download Squad si avand sindromul mai sus amintit, adica “E nou? Sho pa el!” am si sarit pe el. Verificand acuma vad ca l-am inaugurat de aproximativ un an, adaugand prima insemnare pe 22 martie 2010. Dupa “hello world”-ul initial contul a cam zacut in pericol de uitare pana intr-o noapte cand, plictisit la maxim in Budapesta am vazut un episod din net@night unde au amintit de serviciu. Moment in care am zis “hai sa-i mai dau o sansa”. Si i-am dat. E bine de stiut ca in Budapesta eu aveam un telefon de firma primit de la serviciul din Baia Mare prin care mai vorbeam cu cei de acasa iar Galaxy S-ul personal il foloseam cu o cartela de date primita de la firma la care lucram de acolo. Cartela avea trafic aproximativ nelimitat asa ca indata ce mi-am amintit de cont mi-a fost cumva la indemana sa fac poze in tot soiul de ipostaze si sa le trimit catre e-mail-ul de Posterous care le adauga automat pe blogulet. Un soi de foto blog fara pretentii. In plus se poate seta sa incarce automat tot ce pui pe el si pe Facebook plus alte multe servicii. Intr-un cuvant: e fain.

Cel mai recent hype e Foursquare care, am constatat recent, devine cu atat mai amuzant cu cat sunt mai multi prieteni / cunostinte pe el. Foursquare asta mie mi se pare ca a fost inventat de niste minti diabolice care se gandeau ca nu e de ajuns ca viata ta privata sa fie inexistenta atunci cand stai in fata calculatorului (hint, pe Facebook). Nu, trebuie ca si atunci cand iesi prin oras sa dai check in prin diferite locuri. Sa stie toti. Oricum, prinde fiindca vezi pe unde mai ies prietenii – incerci locuri noi.

Flickr e unul dintre suspectii mai vechi, dar despre el se stie ca l-am mentionat de nenumarate ori si am chiar si un sidebar aici in dreapta cu ultimele poze adaugate. Mai nou selectez foarte atent ceea ce urc pe Flickr, pentru snapshots / photo blog folosesc cum am spus mai sus Posterous iar pentru restul de poze Facebook. Ceea ce nu stiu cat e de bine ca din pozele de pe Facebook sigur nu voi mai face insemnari recapitulative de acest gen. Insemnari care imi face o deosebita placere sa le recitesc.

Mai folosesc destul de activ Google Reader. Activ in sensul ca dau share cu spor la ceea ce-mi place. Se poate vedea aici ce mi-a placut.

Si acum despre aia mari: pe Facebook activez dar mi-as dori sa nu activez si cu toate astea trebuie sa activez. Rezumat: e complicat. Iar Twitter il folosesc 99% pentru a urmari chestii care ma intereseaza (oameni sau servicii). Daca zic ceva pe Twitter ramane in majoritatea cazurilor fara nici un ecou, deci pentru a evita frustrarile nu ma prea obosesc. In schimb ma mai implic in discutii daca mi se par interesante.

Asadar cam asta as fi eu, acum, pe Net.

O poza de-a mea de la editia de anul trecut al aceluiasi eveniment:

Gasiti asemanarea.

Chestiile de genul asta sunt cele care fac sa creasca in mine sufletelul de fotograf amator. Pentru evitarea discutiilor mentionez ca poza a fost folosita cu acordul meu – doar am fost fotograf “oficial”. :)

Ne vedem la eveniment! Cel de anul asta, adica.

Toate bune pana la cateva secunde inainte de inceperea filmului cand intra in sala 3 exemplare din subsoiul cercopitecus baimareanus. Unul dintre ei urla efectiv la mobil. Lumea ii sasaie, cateva fete ii zic chiar sa taca. Efectul a fost asemanabil cu cel al unui pumn de orez aruncat pe un perete. A continuat sa vorbeasca, pardon, sa urle. Binenteles nu puteau lipsi cuvintele cenzurabile, inserate din belsug in fiecare fraza. Ingrijitorul salii, un baiat firav de aveai impresia ca o adiere de vant o sa-l ia pe sus, ii zice discret unui prieten de-al urangutanului sa-i zica sa vorbeasca mai incet. Orez pe perete.

A inceput filmul si din fericire in majoritatea timpului a fost destul de tare incat sa nu se auda nimic din sala, dar in momentele mai linistite se auzea cum vorbeste nestingherit sau tocmai ii suna iar mobilul. Intr-o scena sensibila a filmului cand cei doi protagonisti tocmai se sarutau cu pasiune (adica pe cat de pasionat se pot saruta doi pitici de gradina) noi, restul de spectatori, am auzit si ca “Ba, nu intelegi ca n-am decat un milion!? UN MILION BA!”

Eu cred ca solutia ar fi ca Cinema City sa angajeze pentru orasele de genul baii mari niste bodyguarzi din soiul gorilelor care au grija de discotecile de la tara. Poate frica de a fi scos in pumni si picioare din sala ar mai potoli aceste specii a caror scop singular pare sa fie enervarea la culme a populatiei dornice sa se manifeste intr-un mod normal – indiferent in ce conjunctura. Eu nu m-as supara nici daca ar da pauza la film, ar aprinde luminile in sala si i-ar scoate in vazul tuturor.

Si chiar nu inteleg de ce trebuie mereu sa prind din astia si de ce doar la Baia Mare? Mi-e sila si rusine.

PS. Pe aceasi tema.

Prin insemnarea asta vroiam doar sa atrag atentia ca diacriticile vor cam alterna aici pe blog, in sensul ca vor fi prezente sau vor lipsi dupa gust, mai precis dupa de unde se nimereste scriu insemnarea in cauza. Asta deoarece sunt un fixist si stiu ca diacrticile de pe Mac si Linux (cu virgulita) sunt cele corecte iar cele de pe Windows / Android (cu sedila) sunt incorecte. Asa ca pe acestea din urma platforme voi tinde sa nu le folosesc.