Pisicu şi-a recuperat flegma obişnuită şi a plecat să-şi vadă de-ale lui. Io am rămas în prag, iscodindu-mă ce-mi evocă cerul ăla. Îmi evoca nişte pagini din Huckleberry Finn. Bune şi astea. Poate şi nostalgia unei vieţi pe care n-o s-o trăiesc niciodată. Găsesc că-i foarte frustrant să nu poţi trăi şi alte vieţi; adică de ce să mă mulţumesc să-mi trăiesc exclusiv propria viaţă? Asta e partea bună a componentelor de poveşti, îţi oferă posibilităţi imaginative nebănuite. Habar n-aveam că una din vieţile mele posibile se petrece într-un orăşel din Missouri, într-o casă de lemn pierdută printre nişte copaci bătrâni care nu ştiu cum se cheamă.

După momentul de contemplaţie, am fost tentat să trec la acţiune, anume să m-apuc să descriu ce vedeam. Mi-am amintit de o foarte frumoasă pagină din They and I a lui Jerome Klapka Jerome, atunci când e trezit de vacă la ceasurile 3 sau 4 ale dimineţii şi decide să profite de ocazie şi să descrie un răsărit, că cine ştie când o să aibă nevoie de el. Am râs puţin, am închis uşa, am plecat spre bucătărie şi mi-am făct primele două cafele ale zilei.

Texte asemanatoare:

1. Live blogging de la Pelerinajul Levitatului Celest
2. Cadou pentru Coca-Cola
3. Din lumea cafelei
4. Vocea din vis
5. O sa-mi iau un interviu

1. Romania does the leaf (and the gradient)

În sensul în care cineva care dansează “face robotul”; sau altceva. Aşa spun creatorii de logouri când văd ditamai locul comun într-un desen (e.g.). Avem săgeata, valul, soarele, norişorul web 2.0, muntele, pamblica, vorba unei prietene a bunicii, cocarda, şi, desigur, chestiile falice. Printre efectele foarte comune, avem caracterele extrudate (3D), poleirea, gradientul, stroke (ca la Twitter), lettrpress, halftone şi altele.

Creatorii de logo-uri, la fel ca alţi oameni care activează în câmpul muncii, au propriile lor automatisme, de gândire sau execuţie. Dacă au nevoie să exprime ceva eco, bagă repede o frunză, dacă au nevoie de progres, deschid Illustratorul şi trântesc o săgeată falică. Şi tot aşa. Industria progresează, iar consumatorii de branduri se simt în siguranţă în sânul cald al familiarului.

În privinţa gradientului am unele nelămuriri, pentru că nu e clar “cum vine”, dar am văzut chestii mult mai rele, aşa că mă opresc din strâmbatul nasului.

2. Got corporate id

Fontul care îmbracă noul brand turistic al României este Corpid Light Italic, un alt loc comun în lumea creatorilor de identităţi. După cum puteţi afla pe myfonts.com, fontul a fost desenat la cererea Ministerului Agriculturii din Olanda, instituţie care se ocupă cu natura, frunzele şi grădinile. Ce-i drept, un  font nou-nouţ  costă mai mult de 103 dolari, dar, totuşi, chiar Corpid? Din miile de fonturi care există, de ce l-or fi ales taman p-ăsta? O fi rămas poate în lista fonturilor din Inkscape-ul creatorului de la vreun proiect trecut. (Btw, puteţi arunca un ochi şi pe Typophile, să vedeţi ce zic oamenii de meserie despre Corpid.)

3. Got copy

Mda, “Explore the Carpathian garden”. Avem “explore”, care îndeamnă la acţiune şi care promite sălbăticii nesperate pentru secolu 21; şi-avem şi “garden”, care-i un spaţiu domestic(it). O grădină care poate fi explorată trebuie să că-i lăsată-n părăsire, cu aleile năpădite de pir şi omag, cu copaci pletoşi, cu boscheţi plini de ţepi. Altfel, dac-ar fi o grădină cumsecade, am fi invitaţi s-o vizităm. Nu? Io aşa mă gândesc.

Apoi, pentru noi ăştia din România, alăturarea grădinii şi a frunzei înseamnă lăptucă. Că ne e mai familiară grădina de legume decât grădinile de la Versailles.

4. Got message

Acuma, după ce-am scris toate astea, am impresia că noul brand turistic al României s-ar potrivi mai degrabă unei firme care vinde lăptuci sălbatice.

Texte asemanatoare:

1. Ce faci daca-ti intra fum in ochi
2. Ce faci daca-ti gasesti masina busita
3. Despre cum îşi beau şoriceii ceaiul
4. Despre brandul de tara
5. Poveste despre un om si un cal

Textul spune: nu există afară; afară nu se poate respira.

Desenul, după cum puteţi vedea, e construit în cel mai tradiţional stil elveţian; textul e setat cu Akzidedenz iar culoarea din dreapta nu e roz (murdar), cum s-a bănuit; dacă-l vedeţi roz, înseamnă că a venit vremea să vă calibraţi monitorul.

În ce priveşte interpretarea ansamblului grafic, nu intenţionez să vă stric plăcerea. Cuvintele ar fi fost mai interesante în context, dar nu s-ar mai fi potivi cu un wallpaper.

PS Dacă vă place, simţiţi-vă liberi/e să-l descărcaţi.

Texte asemanatoare:

1. Despre cum m-am facut paranoic
2. Poveste despre un soricel care si-a facut blog
3. O sa-mi iau un interviu
4. Ghid ideal pentru viaţa în cuplu
5. Nu cautati idei in romane

Cititorii sunt nişte făpturi ingenue şi credule. Au mereu tendinţa de a le acorda scriitorilor cu muuuuult mai mult credit decât merită.

Scriitorii, pe de parte-ailaltă, sunt nişte făpturi îngâmfate care se-aşteaptă să fie luate-n serios. Şi care cred sincer că ceea ce scriu ei are o importanţă capitală. Le-a băgat cineva-n cap că rostul lor nu e deloc acela de a distra mulţimea. No sir, pentru asta avem Vacanţa Mare. Rostul lor, le-a fost băgat cumva în cap, ar fi acela de a arăta oamenilor faţa adevărată a lucrurilor. Că doar ei au intuiţie artistică.

Să nu vă gândiţi că am ceva cu scriitorii, că n-am. Dimpotrivă, îmi place foarte tare când se-apucă să-şi dea cu părerea despre lume şi viaţă. Uite, să zicem Steinbeck, in Fructele mâniei. Carte serioasă, publicată la momentul oportun şi ecranizată imediat. Impact năucitor. Mişcări de stradă. Lacrimi pe obrajii lu gavagai, care luase eroica decizie de-a se cufunda în text. Revoluţie. Steinbeck gândea că-i o carte proastă. Nişte critici şi istorici gândeau că-i plină de prostii. O fi proastă, şi sigur e plină de prostii, dar astea sunt chestii irelevante. Autorii nu trebuie băgaţi în seamă când îşi dau cu părerea despre cărţile lor. Şi cititorii n-ar trebui să se-aştepte să afle cum a stat treaba cu criza dintr-un roman.

Scriitorii sunt şi ei oameni ca noi toţi. Cu prejudecăţile lor, cu miopiile lor înnăscute sau dobândite. Poate şi cu ideile lor originale, deşi se-ntâmplă foarte rar. Când vreunu din ei se-apucă să bage câte-o “idee” în ce scrie, puteţi fi siguri că de fapt e vorba de ce-a înţeles el, după priceperea, puterile şi răbdarea lui, din noţiunile complexe pe care vrea să le dezbată. Nu vreau să sugerez că scriitorii ar avea anumite dizabilităţi de înţelegere, deşi sunt sigur că unii au. Din fericire, lucrurile-astea nu au nici o importanţă. Ca dealtfel nici textul ăsta.

PS Texul ăsta s-a născut din stupoare, petru că cineva s-a apucat să scrie nişte generalităţi îngrijorătoare (lucru legitim, care-l priveşte personal), iar nişte persoane cu capul pe umeri s-au apucat să polemizeze pe marginea nepomenitelor generalităţi. Se vede deci treaba că n-am o problemă cu scriitorii, ci cu aceia care-i iau în serios. Sau, după cum spune Delicia, cu oamenii-n general.

PPS Io chiar cred că literatura face parte din branşa divertismentului. Ca şi opera, sau teatrul, sau artele plastice. Cu puţin noroc şi ajutor din partea mea, cultura va răposa. Iar oamenii vor fi mai liberi şi mai fericiţi.

Texte asemanatoare:

1. Am gasit o comoara
2. Dupa-masa unui Saint-Bernard
3. De ce-i asa de incomode hainele de gala
4. Live blogging din noaptea ca-n povesti
5. Scrisoare de la gavagai pentru io anca

Invenţia a fost brevetată de Institutul de Cercetări Industriale din Nepal (ICIN), ca urmare directă a indicaţiilor primite de la tovarăşul preşedinte.

Prea multă vreme, i-a declarat preşedintele nunţiului lui gavagai, Nepalul a fost perceput ca o ţară tropicală, cu ţanţarii de rigoare. A venit vremea să scăpăm de acest flagel. Şi poate-ntr-o zi, dacă forţele de producţie vor fi juducios gestionate, vom scăpa şi de celelalte etichete care ne plasează în lumea a doua şi jumătate.

Principiul de funţionare al zgărzii este simplu şi intuitiv. Avem de-a face cu o cureluşă flexibilă, îmbibată cu o substanţă insecticidă, care se petrece pe după gât şi se închide cu o cataramă. Testele efectuate pe trei voluntari au arătat că substanţa nu pune în pericol sănătatea omului.

Cea mai importantă problemă cu care ne-am confruntat, a declarat purtătorul de cuvânt al Institutului, este reticenţa oamenilor de a purta zgardă. Cu excepţia persoanelor care işi construiesc identitatea socială prin mijlocirea unor  subculturi şi moduri de viaţă alternative bine determinate, oamenii evită să poarte zgardă pentru a nu fi asociaţi cu câinii. Sperăm totuşi că omul nou, post-revoluţionar, va avea atâta înţelepciune încât să renunţe la superstiţii pentru confort. Căci acesta este de fapt mesajul revoluţiei.

Întrebat ce părere are despre invenţie, Pisicu şi-a exprimat încrederea că poate fi un lucru bun, mai ales pentru că le indică oamenilor care este locul pe care îl ocupă pe scara fiinţei.

Texte asemanatoare:

1. Scrisoare de la gavagai pentru io anca
2. Cadou pentru Coca-Cola
3. Ghid ideal pentru viaţa în cuplu
4. Dupa-masa unui Saint-Bernard
5. Concurenta pentru siturile de mamici moderne

Acestea fiind datele problemei, cred viguros că cele mai reuşite interviuri sunt cele pe care le faci tu cu tine însuţi şi pe care le adresezi unui public interesat.

Principala asumpţie a viitorului interviu este, desigur, interesul vostru. Că altfel nu ne-am mai bate capu, io să mă fac că scriu, voi s-aşteptaţi răbdători. Este totuşi posibil ca asumpţia să fie greşită. Pe mine, de pildă, nu mă interesează aproape nimic din ce mă priveşte. De ce n-aţi fi şi voi ca mine? Nu?

Dac-aţi reuşit să citiţi până la punctul ăsta, se cuvine să va ofer un premiu. Acesta constă în posibilitatea de a-mi adresa întrebări pentru viitorul interviu. Io am să vorbesc cu mine şi-am să mă conving să le strecor printre întrebările mele, ca să nu devin suspicios şi să răspund frumos, ca-ntr-un monolog interior. Gata, am tăcut.

Texte asemanatoare:

1. De ce ma parasesc femeile
2. Care m-ati blestemat?
3. Scrisoare de la gavagai pentru io anca
4. Dependenta de blog
5. Am gasit o comoara

Dacă eşti manipulant, ca să păstrez exemplul, ai norocul de-a te da cu motostivuitoarea şi ţi se permite să-njuri nestingherit. Dacă eşti vidanjor, nu numai că primeşti un spor special pentru asta, dar prouci şi o indescriptibilă bucurie clienţilor, ceea ce-ţi oferă satisfacţii şi te fereşte de sentimentul inutilităţii. Şi lista ar putea continua până se termină cuvintele.

Există totuşi o ocupaţie mai rea decât toate celelalte. Este vorba de meseria de medic de geniu.

Medicii de geniu n-au casă, n-au masă, nici familie ori copii, nu ştiu să spună glume, fac ulcer perforat şi sunt pizmuiţi de toţi colegii de breaslă. Mai mult decât doar atât, medicii de geniu nu au măcar şansa de-a se bucura de recunoştinţ pacienţilor, pe care nu-i tratează ca să-i poată studia mai bine.

Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost suficiente, medicii de geniu sunt urâţi pe vecie. De toată lumea.

Prin natura ocupaţiei lor, aceştia sunt expuşi permanent la descoperirea de noi boli. Bolile sunt botezate după descoperitor, chipurile ca gest de preţuire (dar de fapt ca dovadă a pizmei colegilor). Şi oamenii-ajung să-i înjure pe-alde Parkinson, Hodgkin, Down sau Tourette.

Texte asemanatoare:

1. Ce faci daca nu mai ai cerneala
2. Cea mai mare dintre zodii
3. Cea mai tare reclama ever
4. Cea mai frumoasa carte din lume
5. Ce faci daca esti fortat sa nu mai fii adeptu lu gavagai

După cum ştiţi sau tocmai aţi aflat, Pisicu e un hedonist şi jumătate, adică nu se dă în lături de la a-şi satisface dorinţele în chipul cel mai firesc, ceea ce ne dorim şi noo. În cele ce urmează, am să fac o listă cu lucrurile care-i produc plăceri.

Lu Pisicu-i place să fie servit prompt

Prin asta se înţeleg următoarele lucruri:

– Să-i deschid uşa de-afară îmediat ce-şi manifestă dorinţa de-a intra. Această dorinţă se manifestă de obicei la ceasurile 3 su 5 ale dimineţii. Io, înainte să-l cunosc pe Pisicu, aveam un somn greu, ca o moarte mai mică. Acuma nu-l mai am. Aproape deloc.

– Să-l hrănesc imediat ce intră. Castronaşele-l aşteaptă-ntotdeauna pline, dar el nu suportă să vadă că venirea lui mă lasă nepăsător. Trebuie deci să-l hrănesc cum se cuvine şi cu ceea ce-i place (vezi mai jos).

– Să-i deschid uşa de-afară deîndată ce-şi exprimă dorinţa de-a pleca să-şi marcheze teritoriul. Marcarea teritoriului e o treabă importantă pentru Pisicu. E una din principalele lui responsabilităţi. Când vrea să iasă, Pisicu începe să miaune şi se duce lângă uşă. Dacă nu mă duc imediat, mai miaună o dată. Dacă întârzii, vine să vadă ce naiba fac. Mă atenţionează să fiu mai prompt, îşi ridică coada, se mângâie de picioarele mele şi mă trage spre uşă. M-aplec să-l mângâi, dar el îmi reaminteşte pentru ce m-a chemat ridicându-se către clanţă şi ascuţindu-şi ghearele. După ce-i deschid, iese vesel şi-şi începe treaba. Spre deosebire de alţi motani, Pisicu nu-şi marcheaz niciodată teritoriul în casă. Are atâta minte încât să ştie că nu primim pisici străine. Dar are şigrijă s-arate cine-i stăpânul casei, stropind tocul uşii cu testosteron.

Lu Pisicu-i place să mănânce

Io ştiam că pe lume există şi persoane care manifestă plăcerea asta, da nu mă gândisem niciodată să le observ. Şi rău făceam, că-i interesant.

Dintre mâncăruri, lu Pisicu-i plac cel mai tare pulpele lu Puişoru, şi în mod deosebit zgârciurile de la capătul copanului. Îi mai plac şi şniţelele din pieptu lu Puişoru. Puişoru e o mâncare gustoasă şi sănătoasă. Şi se găteşte uşor.

Îi mai plac: muşchiu filé sau ţigănesc, şunca de pui, carnea lu Viţeluşu (fiartă) şi bulionul sau gelatina de la suspomenita carne, sosul din mâncarea de mazăre, pateul de gâscă, limba (tot fiartă). Uneori îi place şi brânză topită. Ouşoru îi place mai mult ca idee. Când aude că-l sparg, vine în fugă şi abia de mă lasă să-l curăţ; când vine vorba să-l mănânce, entuziasmul îi păleşte. Am motive să cred că de fapt îi place să vadă cum iese ceva din altceva, deşi nu te-ai fi aşteptat la asta. Lu Pisicu-i mai place şi laptele, în speţă ăla ceva mai gras. Când era mic, nu prea se dădea-n vânt după el; acuma a ajuns să nu mai bea apă aproape deloc. În lista de mâncăruri favorite mai trebuie inclus şi peştele, mai ales ăla cu carne albă. Şi, chiar dacă e bizar şi sărat, peştele afumat.

Printre lucrurile care nu-i plac sub nici un chip, se remarcă: mâncarea cu sos pentru pisici, orice mâncare uscată ce nu provine de la Royal Canin, carnea crudă (crecă nu-i place, da nu pot băga mâna-n foc, că nu i-am dat niciodată), şi cea mai mare parte dintre mezeluri, despre care crede că nu sunt bune de mâncat, şi probabil că are dreptate).

În general, Pisicu preferă mâncarea gătită anume pentru el, deoarece îi arată că este iubit.

Lu Pisicu-i plac foarte tare anumite mirosuri

Mirosul de coji de portocale sau mandarine, demorcov curăţat, de iarbă (numai anumite sortimente), de popcorn cu unt, de piele de peşte afumat şi de bomboane cu mentă şi eucalipt. Când simte un atare miros, începe să toarcă şi să se mângâie de obiectul odorat. După aia se spală.

Lu Pisicu-i place să fie ţinut în braţe

Îşi manifestă dorinţa zgomotos şi vindicativ, ca un tiran mai mic, şi-atunci trebuie să las totul baltă, să m întind şi să-l chem. El sare pe mine, îşi freacă nasul de nasul meu, toarce, îşi ţine coada pe sus, se-nvârte de vreo doo ori pe pieptul meu şi se-aşează. Răstimp de câteva minute îşi înfige ghearele-n mine. Apoi adoarme. Io-i sunt foarte recunoscător pentru această plăcere, pentru că-mi oferă un prilej nesperat de a relecta la cele mai osebite chestiuni. Multe dintre ideile mele memorabile s-au născut înastfel de mmente. Altele s-au şi pierdut astfel, pentru că n-aveam stilou sau hârtie la-ndemână.

Pisicu adoră să facă sex şi să se bată

Când dă peste vreo pisică bună de făcut sex, uită de tot şi de toate. Stă plecat câteva zile (cel mai mult a lipsit 5) şi revine mort de foame şi somn. Spre deosebire de noi, Pisicu e rău cu prietenele lui: le-aleargă, le muşcă de ceafă, le loveşte. Şi se-aşteaptă la reacţii prompte. Într-o zi îşi luase o pauză de masă, dar a auzit-o pe pisica albă mieunând. Mi-a cerut să-i deschid, s-a dus glonţ la ea, şi-a apucat-o de ceafă. După ce-a terminat, a venit să-şi continue masa. Nu trebuie să înţelegeţi totuşi că întotdeauna e la fel de brutal. Uneori e foarte sensibil şi manifestă comportamente de curtare (chemări puternice, repetate şi guturale).

Pisicu a fost atras de fete încă din copilărie, pe vremea când nu era motanul dominant al cartierului. A lipsit de mic de-acasă, câte o noapte, iar când se-ntorcea avea zgârieturi pe coapse (adică fugea de motanii care-l goneau). După o vreme a început să vină cu zgârieturi pe nas, iar io am început să-mi fac mai multe griji. Mă gândeam că, poate, antrenamentele cu mine nu i-au fost de nici un folos. Pisicu n-a avut fraţi şi surori cu care să exerseze, aşa că a trebuit să-l învăţ io cum să se bată. Problema era însă că io nu ripostam deloc, iar motanii aveau gheare la mâini şi te loveau în burtă cu picioarele. Multă vreme i-a fost frică să se implice în lupte. Se temea mai ales de motanu negru, care e rău şi nesimţit. Acuma nu se mai teme de nici o pisică. Am văzut acum trei zile cum l-a pus pe fugă pe motanu negru, şi-am simţit că inima mi se zbate ca ouşoru-n apa clocotită. Cu-o zi înainte văzusem cum trei motani (ăla negru, ăla galben şi ăla tânăr şi pătat) aşteptau politicos ca Pisicu să-şi facă de cap cu o fată. În puţine ocazii m-am simţit la fel de mândru ca atunci.

În calitate de mascul dominant, Pisicu se bate puţin şi numai când e nevoie. Atunci când îşi lansează atacul, se ridică în picioare şi îşi lasă capul în jos. Oponentul are două alternative: fie se culcă la pământ şi încearcă să riposteze de-acolo cu riscul de-a fi muşcat de nas, gât şi urechi, fie o rupe la fugă, caz în care se-alege doar cu nişte zgârieturi minore pe coapse (pentru că urmărirea e abandonată după doar câţiva metri). Oponenţii preferă să fugă, pentru că sunt mai slabi şi mai obosiţi (din nefericire,  mulţi dintre ei nu au oameni numai ai lor, iar cei care au nu se bucură de-aceeaşi atenţie şi expertiză).

Lu Pisicu-i place să fie iubit

A se simţ iubit e componenta esenţială a tuturor plăcerilor sale, oricât de diferite ar fi ele.

Texte asemanatoare:

1. Dupa-masa unui Saint-Bernard
2. Ce faci daca-ti gasesti masina busita
3. Scrisoare de la gavagai pentru io anca
4. Tinerii sunt primii purtători ai ultimelor tendinţe
5. Am gasit o comoara

Contribuţia mea, în calitate de reformator social, constă într-un model de management al numelui.

Mă gândeam la un copil cu două nume. Să zicem că-l cheamă Aleaxandra-Minodora (că s-au mai vazut cazuri). E un copil slăbuţ, cu umeri firavi şi picioare subţiri.  Pe umerii-aia firavi se lăţesc cele două nume, iar copilul pare strivit de greutatea lor. Ca şi cum toate astea nu erau de ajuns, părinţii copilului au cruzimea de a-l striga folosind ambele nume. Brrrrrr.

Copiii sunt slabi, şi nu pot căra greutăţi prea grele. Ştiu puţine cuvinte, nu pot să rostească unele literrhe, folosesc ceea ce ştiu în cele mai nefericite moduri – ca un ins neîndemânatic ce-ncearcă să ridice o cutie mare şi grea apucând-o de colţuri. Părinţii ar face deci mai bine să aibă grijă ca odraslele să nu capete cocoaşă. Sau cifoză, cum are Ana-Margareta.

În consecinţă, propun următoarele: copiii mai mititei vor avea un nume compus dintr-o singura literă. Pe măsură ce se măresc pot căpăta şi altele. Bătrânilor înţelepţi le va fi permis să aibă nume ca spaniolii; pe de altă parte, bătrânii senili se vor supune regimului numelor infantile.

Avantajele sistemului nu sunt deloc de ignorat. Pe lângă evitarea unor probleme psiho-somatice grave, precum stâlcirea coloanei vertebrale sau a personalităţii, Sistemul de Management al Numelor Dinamice (SMND) poste fi folosit cu succes în educaţie (modelul recompensă/sancţiune) sau în tratarea cazurilor grave de Sindrom al Stagnării Sedimentare a Personalităţii şi Identităţii (SSSPI), care în prezent atinge 93% din populaţia umană.

* Exprimarea asta nu există în limba română, însă ar trebui să existe. În pofida celor opt memorii detaliate pe care le-am înaintat Academiei, limba română este în continuare lipsită de gerunziu perfect. Situaţia mi se pare inadmisibilă şi s-ar putea să renunţ la a mai scrie în română. Vreau condiţii!!!

Nu exista texte asemanatoare.

Comoara consta într-un leu. Un leu d-ăla vechi, din vremea lu Ceauşescu. A fost pus acolo de meşterul tapiţer, ca să cumpere de la Pronie trăinicia lucrului pe care-l făcea. Mai bine punea o monedă de 3 lei, şi Pronia ar fi avut grijă să nu-l lase pe gnom să intre-acolo. Sau mai bine-şi băga nevasta printre arcuri, ca Meşteru Manole. Dacă şi-ar fi cusut nevasta, sunt sigur c-aş fi sfârşit prin a lăsa patul moştenire. Dar cui?

Nişte

O replică

- Ce cauţi, mă, aicea?

- Am venit şi io să casc gura.

O imagine

Un copil mic, care merge-n patru labe prin casă. De copil sunt ataşate nişte mopuri. Dacă tot se târăşte pe jos, mcar s-o facă cu folos.

O idee

E clar că suntem pe ducă. Şi, dacă tot ne sfârşim, măcar s-o facem cu stil. Cumar fi ca umanitatea să aibă o clipă de luciditate, să-şi dea sea,a c-o să dispară şi să-nceapă să distrugă lucrurile pe care le-a produs? Apocalipsa TV. Breaking. Distrugerea lumii în direct. Azi, Piramidele. Stay tunned, urmează Casa Poporului.

PS Pisicu e cam supărat pe mine, că n-am terminat nici în ziua de azi texte despre ce-i place. A fost vina gnomilor.

Texte asemanatoare:

1. Am gasit un iIsus
2. Cum am mai fost gasit
3. Ce faci dacă cineva scoate limba la tine şi-ţi oferă o lalea?
4. Ce faci daca vezi o batrana zburand pe o matura
5. Ce faci daca-ti intra fum in ochi