Totem și tabu este rezultatul dorinței lui Freud de a se îmbogăți. După repetate eșecuri în a convinge posibili investitori că reveriile sale pot duce la rezultate lucrative, tânărul Freud decide să se autofinanțeze. Își construiește iluzia că cea mai ușoară cale către scopul visat este scrierea unei cărți de succes și se apucă de treabă.

În primă instanță, cartea trebuia să fie un roman de aventuri pentru adolescenți și tineri adulți; tânărul Sigmund preconiza că va copia fără rușine rețeta de succes a ficțiunilor lui Livingstone (descoperitorul Tanzaniei), iar îmbogățirea avea să fie o simplă formalitate.

Cadrul romanului visat de Freud urma să fie Africa colonială (regiunea Congo). O tânără valonă își vizitează logodnicul, ofițer încartiruit în Léopoldville. Ca să se grozăvească, ofițerul își scoate prietena la plimbare prin junglă. Îndrăgostiții dau nas în nas cu un personaj ce seamănă cu Hercule Poirot. Apoi cu niște băștinași. Răpiți de frumusețea tinerei valone, băștinașii îl iau la bătaie pe ofițer.

Capitolul al doilea al romanului ar fi trebuit să urmărească planul de răzbunare al ofițerului, supărat că și-a pierdut onoarea și-a fost părăsit de iubită. Dar Freud s-a oprit din scris în punctul acesta, pentru că între timp o cunoscuse pe regina Greciei, care s-a arătat dispusă să-i finanțeze reveriile. Din fericire pentru curiozitatea cititorilor, micul Siggy n-a absolvit cu brio stadiul anal al dezvoltării sale intelectuale și nu putea suporta risipa de timp și energie prilejuită de cercetările în vederea scrierii romanului; s-a gândit așadar să recicleze materialul acumulat în câteva eseuri, menite să-i susțină teoriile. Așa s-a născut Totem și tabu în forma în care o cunoaștem astăzi.

Cartea se compune din patru eseuri distincte, unite de ideea că primitivismul este o boală mintală.

Primul eseu, „Incestul în Auvergne”, descrie viața sexuală a locuitorilor din jurul orașului Clermont-Ferrand, o regiune profundă, unde cursul vieții nu s-a schimbat prea mult din Evul Mediu. La finalul descrierii, Freud pune în balanță practica incestului și practica oferirii fetelor spre măritiș în vederea stabilirii de alianțe, și conchide că ambele sunt la fel de barbare.

Al doilea eseu, „De la interdicție la tabu”, pleacă de la constatarea unui fenomen curios: în 7 cazuri din 9, cineva fumează în apropierea unui semn „Fumatul interzis”. În societățile primitive, unde oamenii-și dau în cap din te miri ce, această aplecare a omului către ironie a trebuit combătută prin formalizarea interdicției în tabu. Încălcarea tabu-ului atrage după sine impuritatea, a cărei expiere este atât de complicată că mai bine stai în banca ta și te abții, chiar cu riscul de a dezvolta obsesii și fetișuri curioase.

În al treilea eseu al cărții, Freud își îndreaptă atenția asupra animismului. În epoca redactării cărții, oamenii serioși credeau că există o ordine foarte clară în evoluția omului religios: primitivii sunt animiști și-ajung la cultul strămoșilor și la totemuri; apoi, oamenii religioși mai civilizați personifică forțele naturale și-ncep să creadă în zei și să guste tragediile din ciclul teban; în fine, când sunt foarte civilizați și reușesc să abstractizeze puterea divină într-o singură divinitate, oamenii religioși ajung să creadă în Gavagai. Dar, după cum știu toți oamenii serioși din zilele noastre, nu se poate vorbi despre o evoluție de la spirit la ideea de Gavagai; acest eseu este depășit și nu merită atenția cititorului modern.

Ultima parte a cărții lui Freud se referă la primitivii lumii civilizate, anume la copii („Întoarcerea infantilă a totemismului”). Enervat că toți părinții pe care-i cunoaște se plâng de dorința bizară a copiilor lor de a avea un câine pe care să-l tragă de coadă, Freud analizează totemul vârcolacului (identificabil cu tatăl) și conchide că maturizarea (recte civilizarea) se poate realiza doar prin castrare.

Printr-o nefericită potrivire a mersului lucrurilor, cartea aici recenzată a fost ignorată vreme de mai multe decenii și s-a bucurat de atenție abia atunci când viață își schimbase deja sensul.

Alfred Adler este cunoscut publicului cititor pentru două lucruri: a făcut parte din triumviratul psihanalitic fondator (împreună cu Freud, Jung și Marie Bonaparte) și a scris o capodoperă a genului comic întitulată Psihologia școlarului greu educabil. Incongruența dintre caracterul ușuratic trădat de aceste două lucruri și seriozitatea presupusă de încercarea de a găsi sensul vieții a fost, neîndoielnic, cauza ignorării cărții care ne preocupă aici.

M-am apropiat de Sensul vieții cu sfială și curiozitate; am meditat temeinic la așteptările pe care-ar fi trebuit să le am înaintea lecturii; mi-am făcut un ceai (Earl Grey) și am plonjat în tenebrele minții lui Adler.

La capătul primei treimi a cărții am gândit că Sensul vieții a fost ignorată pe bună dreptate. Grija cu care-mi construisem așteptările era răsplătită cu niște platitudini demne de o cauză mai bună, e.g. un seminar de dezvoltare personală. Am fost pe punctul de a abandona lectura, dar, subit, a venit gândul salvator: „Dar dacă e o lucrare comică, la fel ca Psihologia școlarului greu educabil?”. Am râs puțin și-am pus din nou de ceai, construindu-mi alte așteptări.

Un drăcușor hermeneut care mă antrenează uneori în lungi dispute sofistice îmi șoptește că e de părerea personală că Sensul vieții poate fi una din sursele de inspirație pentru ideologia Hitlerjugend, ori pentru Omul nou^*, ori măcar pentru călătoriile spirituale întreprinse în India de către oamenii deceniilor trecute. Dar el uită cât a fost cartea de ignorată; în plus, oamenii din trecut mergeau în India să se caute pe ei înșiși dintr-o eroare cartografică (de fapt căutau să ajungă în Nepal, în căutarea lui Gavagai).

Adevărul revelat de cartea lui Adler este că sensul vieții se găsește în cultivarea sinelui. Autorul se arată convins că există un „sine” care poate fi crescut ca o grădină; poate fi împodobit cu obiecte, în societatea de consum, poate fi dăruit cu experiențe semnificative (în cazul persoanelor care se disting prin ura pentru societatea de consum), poate fi abandonat într-un pod prăfuit (în cazul pacienților lui Adler). Astăzi însă, când știm că sensul vieții este să ne jucăm cât mai bine rolul de actori sociali deprimați (și când suntem conștienți că nu există un „sine”), demersul lui Adler ne pare înduioșător.

La capătul lecturii, după câteva cești de ceai și reprize de râs, am conchis că emblema Sensului vieții ar trebui să fie o recenzie subiectivă.

^* Drăcușorul făcea o analogie cu influența pe care a avut-o Psihologia școlarului greu educabil asupra altor capodopere comice precum Vitea Maleev la școală și acasă, Cine-i Niță-Peniță ori Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi.

Cartea lui A. Labarre relatează propria sa scriere. Avem în față un exemplu foarte rar de reflexivitate nutrită de un narcisism asumat.

La fel ca noi toți, adolescentul Labarre a visat să scrie Cartea, opera ce avea să zguduie cultura din temelii, să-i dea jos tencuiala și să-i împrospăteze finisajele, sau, de ce nu, s-o demoleze și să clădească altă cultură, pe fundația unei noi estetici.

Această dorință, firească, după cum spuneam, este produsul unui fenomen psihic studiat în amănunt: după ce trece peste șocul că lumea nu se reconfigurează întotdeauna după bunul său plac, adolescentul cade într-o depresie tenebroasă și capătă convingerea că acțiunile sale rămân fără niciun ecou și că, în general, e neputincios; singura lumină ce se întrevede în acest orizont maniacal este dorința de a schimba lumea (sau măcar o parte a acesteia), de a adapta universul la propria sa inadecvare; treptat însă, majoritatea adolescenților învață ce trebuie să facă pentru a obține reacții (foarte rar cele așteptate, dar totuși reacții) din partea celor din jur, iar dorința de a demola lumea și a o recompune după asemănarea chipului lor acneic se estompează.

Spre marea bucurie a cititorului, Albert Labarre n-a fost deloc adolescentul tipic. Dimpotrivă, a trecut pragul tinereții conservând întreaga prospețime a inadecvării și s-a dedicat operei monumentale de a schimba cultura.

Pentru început și-a cumpărat un caiet studențesc (de matematică) și s-a apucat să redecteze Prolegomenele cărții (la fel ca toți tinerii inadecvați și cu pretenția de a schimba cultura, Labarre spune că l-a citit pe Kant și că i-a plăcut). În acest context, a încercat să schițeze o nouă estetică și să picteze o frescă a culturii pe care voia s-o demoleze. Apoi, ezitant, și-a dat seama că trebuie să determine condițiile de posibilitate ale cărții și să stabilească dacă lumea (în general) și cultura (în special) pot fi demolate și reclădite. Și-a cumpărat alte caiete și-a început să scrie Critica cărții, Critica culturii și Critica lumii. A capătat conștiința dureroasă că toate criticile sale sunt scrise „din interior”, captive în lumea și cultura pe care voia să le reconfigureze. A fost tentat să inventeze un nou limbaj, mai clar și mai poetic.

Descrierea acestei rătăciri, care ni-l arată pe Labarre țopăind printre curente filosofice, ocupă partea centrală a Istoriei cărții și este delicioasă - cu atât mai mult cu cât autorul pare să nu înțeleagă nimic din ce citește.

Către finalul cărții, Labarre ajunge la serenitatea maturității, având convingerea că este un neînțeles. Ajunge să creadă că materializarea cărții visate în adolescență înseamnă de fapt propria ei estompare (și viceversa), la fel cum o clădire apare în toată majestatea ei după demolarea schelelor care au ajutat la construcție. Cititorului îi este indusă așteptarea resimțirii unei zguduiri lăuntrice la finalul lecturiiIstoriei cărții, iar textul de pe coperta a patra îl informează că, dacă n-a dobândit o nouă idee de cultură și de lume, înseamnă că n-a înțeles nimic din demersul lui Labarre.

O carte extrem de amuzantă, de un comic neasumat dar stenic.

Părinții săi, Statulat și Leofora, munceau cu ziua la livezi, în Isauria. Când s-au terminat poamele, și-au zis să ia calea Iraidei, unde-auziseră că se caută muncitori. Și-au încarcat agoniseala într-o teleguță trasă de măgar și, când să plece, pe Leofora au apucat-o durerile facerii, iar capul sfântului Conon a ieșit în lume; dar, fiind el un prunc lat în umeri, n-a putut să iasă pe de-a-ntregul.

Leofora se tânguia, iar Stratulat își rodea unghiile de ciudă că n-are bani de doctori și că riscă să piardă munca din Iraida. În cele din urmă, punându-și nădejdea in Dumnezeu, au plecat la drum. Și nădejdea nu le-a fost înșelată, căci, intrând ei în Iraida, au dat peste-un hop (sau, după alții, peste pragul cetății ori peste un bețivan), iar teleguța s-a hurducat și sfântul Conon a fost aruncat în lume.

Vestea nașterii neobișnuite s-a răspândit cu repeziciune în cetatea Iraizii, și lumea venea ca la vasilisc să vadă umerii lați ai nou-născutului și să spună glume proaste și răutăcioase despre cum a călătorit Leofora cu un cap omenesc ițindu-i-se din părțile rușinoase.

Amărât de ce-auzea, Stratulat s-a lepădat de credință, a apucat pruncul de-un picior și l-a zdrobit de zidul cetății. Iar în locul crimei a apărut ca prin minune un izvor de mied, iar episcopul Iraizii, după ce-a gustat din mied, a mărturisit minunea lui Dumnezeu și l-a sanctificat pe pruncul Conon.

Despre Stratulat s-a scris c-a fost omorât cu pietre de iraidioți beți, iar despre Leofora c-a intrat la mănăstire.

Fetița despre care vă povestesc știa multe despre vânt, că-i spusese bunica ei în timp ce-i înfășura fularul în jurul gâtului. Știa că este tăios și rece ca un ciob de gheață. Și că pișcă. Și că, dacă-l lași să-ți intre-n gură, îți inflamează amigdalele. Știind toate astea, făcea bucuroasă o piruetă suplimentară, ca să-i permită fularului să se-nfășoare mai bine și s-o apere de vânt.

Și într-o noapte din acea iarnă fetița avu un vis. Se făcea că toate lucrurile din viața ei se animează. Ghiozdanul se prefăcea într-un cangur țopăitor, peria cu care-și pieptăna părul într-un arici, penarul într-o țestoasă. Mai că-i venea să bată din palme în timp ce-și alerga botoșeii prefăcuți în doi șoricei poznași. Era un vis foarte frumos, ca o poveste pe care-o scrii numai pentru tine. Și fetița se-afunda-n povestea ei, uitând de orice precauție.

A doua zi, în timp ce-și bea ceaiul, fetița i-a povestit bunicii visul. Iar bunica nu s-a priceput decât s-o mângâie și să-i pupe creștetul capului. Și fetița abia aștepta să se facă seară din nou, ca să se-ntoarcă la scăunelul ei transformat în iepure uriaș pe care-l putea călări.

Seara, ca-ntr-un făcut, și-a reluat visul. De obicei visele frumoase refuză să revină, dar în povești lucrurile pot sta la fel ca-ntr-un făcut. Și fetița s-a jucat cu iepurele și cu șoriceii și cu soldățeii din garda regală (care erau creioanele ei colorate din viața diurnă). Și-ar fi vrut să se joace și cu pisica, numai că visul o prefăcuse într-o pisică de pluș.

În ziua următoare, bunica iar nu s-a priceput ce să facă. S-a minunat puțin când a văzut că fetița le vorbește botoșeilor și mângâie scăunelul, dar s-a gândit în mintea ei bătrână că se joacă. Și-a sărutat-o pe creștet și și-a văzut de goblen.

Și visul apăru și-n cea de-a treia noapte. Fetița-l așteptase cu nerăbdare, pentru că primise o pereche de mănuși și era curioasă în ce-au să se prefacă. Și mănușile s-au prefăcut în două steluțe de mare. Numai că steluțele de mare sunt plicticoase. Stau nemișcate și-și văd de treabă și nu-s foarte diferite de niște mănuși. Iar fetița, dezamăgită, s-a gândit să plece la săniuș, călare pe elefănțelul ei. Și-a început să se-mbrace. Și, după ce s-a încălțat cu ursuleții, și-a căutat fularul. Iar fularul i s-a-ncolăcit în jurul gâtului și-a sâsâit. „Fularul s-a prefăcut într-un șarpe”, și-a zis fetița îngrozită. A încercat s-o strige pe buni, dar șarpele o sugruma și-i strivea coardele vocale. Și, când a fost sugrumată de tot, s-a trezit. Ochii-i luceau de groază și fruntea i se-acoperise de polei, iar plămânii pompau aer repede-repede, ca să-i oxigeneze creierul. Și-n cele din urmă creierul s-a oxigenat și s-a prefăcut în creier de fetiță trează. Și fetița a fugit la buni, să-și povestească spaima.

Ascultând povestea, bunicii i se făcu ciudă că nu se pricepe decât să coasă goblenuri și să-și sărute nepoțica pe creștet. Se gândea speriată c-are să vină momentul când va trebui s-o trimită pe fetiță la școală și că fetița o să refuze să mai facă piruete pentru ca fularul să i se-nfășoare mai bine-n jurul gâtului, iar vântul insidios are să-i intre pe sub guler și-o să i se umfle gâlcile și-o să facă febră. Și, după ce-a gândit astfel, a lovit patul cu pumnii a neputință. Și-a-nceput să se roage la Gavagai.

Gavagai stătea-n vârful Nepalului și privea scena fără să ia aminte la rugăciune. Știa prea bine ce-i cere bătrâna, însă nu prea-și găsea ghes s-o ajute. I-a șoptit totuși câteva vorbe cu care s-o îmbuneze pe fetiță și i-a sugerat s-arunce toate fularele din casă la ghenă, dar apoi a plecat să-și vadă de-ale lui, mai precis să se joace cu pisica. Și, după ce s-a jucat cu ea, a rugat-o ca, atunci când va fi să plece fetița la școală, să-i sară pe umăr și să-și înfășoare coada în jurul gâtului ei, ca să nu-i intre vântul insidios pe sub guler. Și pisica a făcut întocmai. Iar fetița a rămas cu gâlcile dezumflate și cu-nvățătura să se mulțumească cu lucrurile care sunt deja animate.

Omul ăsta de care vă povestesc avea o apucătură. Când spun „apucătură”, sugerez o judecată de valoare. Dar omul din povestea noastră nu credea nimic despre ea. O realiza și basta, la fel cum realizează brăduții fotosinteza. Găsesc că-i important să notez toate lucrurile-astea, nu atât în perspectiva grozăviilor care-au să urmeze, ci pentru că vă spun o poveste relativistă. Dar să trec peste pisălogeală și să revin la firul poveștii.

Omul, vă spuneam, avea o apucătură urâtă, anume că vedea câte-un cod în spatele fiecărui lucru. Îi spusese lui cineva că-n spatele lucrurilor stau coduri, și de-atunci le căuta cu înverșunare. Dacă vorbeai cu el, își muncea mintea să-nțeleagă ce vrei să spui de fapt. Dacă vedea o frunză, încerca s-o reducă la niște coordonate dintr-un plan. Dacă mergea la un meci de volei, ajungea să se-ncurce într-un hățiș de propoziții de Newton și nu-l mai puteai scoate de-acolo cu nici o macetă ecriturală. Era, cum ați spune, un om esențialmente nefericit.

Nefericirea e o condiție a minții care nu e mulțumită cu ceea ce i se oferă ca prezență. [Ăsta-i un lucru bun de ținut minte în caz că-ntâlniți fete existențialiste sau băieți sartrieni.] Nefericirea e, altfel spus – mai metaforic, o pătură de alge năpădind o minte și-ajungând s-acopere tot orizontul. Și să miroasă. Și s-atragă muște, că tot ziceam de Sartre.

Nefericirea omului nostru, pe de altă parte, era doar un obiect descriptiv. El habar n-avea de existența ei. Când nu te gândești deloc la tine, n-ai cum să știi că ești nefericit. Nu știi nici măcar că ești ciufulit. Știi doar să-ți vezi de treaba și să cauți coduri.

Și într-o zi, când n-avea altă idee, omul nostru se-apucă să caute coduri în spatele codurilor. Dacă, s-a gândit el în mintea lui nefericită, codurile sunt lucruri, ceea ce și sunt, înseamnă că au în spatele lor alte coduri. Și din acel moment s-a prăbușit într-un abis.

Aceste prăbușiri în abis sunt asociate adesea cu nebunia. Sau cu anafoarele (entități hegeliene reprezentând fenomenal călătoria spiritului către cunoașterea de sine). Privite prin ochii noștri, din afară, prăbușirile și abisurile par niște lucruri întunecate, rele și amenințătoare. Dar, când ești în mijlocul lor, ai senzația că trăiești într-un caleidoscop. Și-ți treci vremea reconfigurând realitatea. În paragraful ăsta puteți să mă credeți pe cuvânt.

Captiv în ocheanul lui magic și reconfigurând codurile lumii, omul despre care vă povestesc era mai puțin nefericit; găsise un loc pe care putea să-l facă al lui și-l reconstituia fără încetare, afundându-se-n obiectele structurilor obiectelor structurilor care compun sintaxa lumii.

Lumea este o entitate ordonată. Cel puțin așa se vede ea din punctul meu de vedere, care este absolut. Este compusă dintr-o textură elastică de legi, de care se-agață evenimente și oameni ca niște fire de praf sau scame. În esența ei, lumea e ca o pereche de colanți lucioși. Realitatea elasticității structurilor fundamentale ale lumii a fost înțeleasă anevoie de mințile rigide ale oamenilor. Ei căutau ceva ideal și fix și static, cristalin, mineral, rece, pur și minimalist (vă descriu, desigur, universul newtonian), dar au găsit ceva mai complicat și haotic. Sau elastic, după cum și-a dat seama omul nostru captiv în caleidoscopul lui.

Ajuns aici, la ideea elasticității lumii-ca-o-pereche-de-colanți-negri-și-lucioși, omul s-a văzut nevoit să se oprească epuizat. Încercase de multe ori să găsească un cod în spatele colanților (s-ar fi mulțumit și cu o ființă suprema care să-i îmbrace), rotise caleidoscopul din toate segmentele, dar totul a fost în zadar: modelul elasticității lumii nu se putea reduce decât la el însuși, la fel ca 1 în mulțimea numerelor naturale. Lucrul ăsta era mai enervant decât un coleg răutăcios care trage cu scoabe din hârtie în timpul orei de geometrie, dar trebuia să se împace cu ideea. Și, împăcându-se cu ideea, s-a vindecat și de apucătura aia urâtă, numai că s-a ales cu dorința de-a se face dumnezeu și de-a trage lumea de capete, cum trăgeam noi bucățelele de elastic deșirate când eram ceva mai mici.

După ce a scris primul paragraf, Gavagai s-a scărpinat în barbă și-a început să deseneze cercuri concentrice. Încerca să reprezinte grafic locul în care se afla, anume un autor care se descrie în timp ce-și imaginează că este un personaj care-și închipuie că este autorul autorului inițial, dar să nu-i spuneți că v-am spus, c-ar fi în stare să mai deseneze un cerc (Gavagai e lipsit de talente-n general și în special de talentul de a desena cercuri).

Când a ajuns la ultimul paragraf, lui Gavagai i s-a făcut rușine de ce scrisese. A luat foaia cu cercuri concentrice și și-a pus-o pe piept, ca să reprezinte chipurile o țintă. Apoi a șters jumătate de frază despre un pluton comandat de el (însuși), a realizat că se chinuie degeaba și a închis stiloul.

Sfârșit.

• Adastă ca mortul colacul și ca uliul pitpalacul.
• Adevărul gol-goluț e c-ai fost un pic prostuț.
• L-a dovedit somnul și-a adormit întru Domnul.
• Din îndemn în îndemn, a ajuns la sapă de lemn.
• I-a ajuns cuțitul la os fără folos.
• Au ajuns la pepeni și-acuma sunt țepeni.
• De-atâtea minciunele a ajuns la belele.
• A-ncurcat borcanele și l-au apucat frisoanele.
• A pierdut colacii și l-au apucat dracii.
• A-nceput de la coadă și-a ajuns până la noadă.
• Apă de ploaie, futil în șiroaie.
• De-ndreptat se-ndreaptă, dar la sfântu-așteaptă.
• Amestecă vorba ca făcălețul ciorba.
• Aleargă după năluci și s-mpiedică-n uluci.
• Alege stamba de muselină și grâul de neghină.
• Te-apucă groaza de ce face loaza.
• Au apucat-o hachițele, răsfățul și fițele.
• După ce-a luat-o de soață și-a arătat adevărata față de cață și hoață.
• Dă din coate și-arată ce poate.
• Hai vino la moșu să te arză cu fieru roșu.
• Limba rea meteahnă grea.
• Aruncă la gunoi ziua de apoi.
• Suflă-n ciorbă și n-aruncă o vorbă.
• Cine-i mai mare ți-aruncă vina în spinare.
• Socotind băbește, asta-i altă mâncare de pește.
• Umblă cântecul că i-a crescut pântecul.
• Așa și-așa, pe-alăturea.
• Pe firoscos l-aștepți ca pe Cristos.
• Atârnă de-un fir de păr și-aruncă vorbe în răspăr.

Dacă vă dați seama că aparțin înțelepciunii populare generice și nu înțelepciunii populare a lui Gavagai, vă rog sa nu ezitați să-mi dați de știre.

Antonima ducea o viață cuvioasă și searbădă, plină de gânduri mici despre lucruri mari și încurcate ca un ghem de păr. Era adesea tentată să-și bage nasul unde nu-i fierbea mâncarea bulgărească, iar această apucătură îi pricinuia numai necazuri. Cel mai urât coșmar al său, cu sudori reci și crampe-n buzele care se strângeau („ca un sfincter”, cum îmi șoptește-un drăcușor narativ) ca-ntr-un spasm, era să nu treacă drept una dintr-alea. Alea, în mintea Antonimei, erau femeile dezmățate.

Oamenii-și construiesc adesea identitățile – personale sau ale altora – în jurul unor adjective. Mie mi se pare mirabil că oamenii-aleg astfel. Identitățile sunt pielea goală a unor subiecți, iar subiectele se exprimă, în cea mai naturală și gramaticală manieră cu putință, prin substantive. Atunci când, arar, subiectul se exprimă printr-un adjectiv substantivizat, enunțul este peiorativ. Oamenii, cum ar veni, își bat joc de propria lor identitate.

Antonima n-avea niciodată astfel de gânduri, deoarece gândurile oamenilor sunt cu precădere despre lucruri pe care le pot pricepe, dar, cum-necum, avea intuiția că o persoană este adesea o mulțime lacomă de adjective și verbe la participiu. Știa ea că alea așteaptă mereu complimente și ocazii de-a flirta. Știa și-și strângea buzele, într-o expresie întristătoare și încrâncenată. Și-apoi, printr-o alchimie sufletească, încrâncenarea-i înălța făptura, iar Antonima se scălda în mândria luminoasă de a fi înmățată ca o nimfă într-un ochi adânc și cald de apă.

Și într-o zi, pe când se afla-ntr-o stare deosebită de grație, Antonima se înălță într-atât încât ajunse până la Gavagai. Gavagai era puțin pierdut într-o contemplație gramaticală și nu se-aștepta să fie surprins de-o femeie înmățată taman în postura asta. S-a uitat lung la Antonima, a pipăit-o, a înghiontit-o, i-a dat un bobârnac peste ureche, i-a pozat buzele strânse și, în fine, i-a spus ce credea el despre ea:
- Viața ta e un dezmăț de virtute.

În clipa următoare Antonima a dispărut.

De regulă, faptul că multe persoane diferite fac același lucru (în același fel) trădează o anumită conformitate de opinii, sau un acord în ce privește motivațiile. Constatarea asta m-a cam pus pe gânduri. Pot înțelege că oamenii taie pâinea transversal și nu longitudinal pentru că așa le vine, dar nu înțeleg cum de s-a brodit să fiu atât de părăsit. Pentru care temei?

Poate, m-am gândit, există o conspirație. Natura, ca să nu-i zic altfel, s-a gândit în mintea ei să facă să fiu părăsit. Poate că nu vrea să mă lase să mă reproduc (ar fi îngrozitor să mai apară un Gavagai pe lume, totul s-ar prăbuși în ruină); sau poate că vrea să-mi dea ocazia de a mă folosi din plin de resursele creative pe care le-a îngropat în mine și s-a simțit datoare să mă ferească de distracții.

În continuarea șirului de gânduri, am încercat să-mi amintesc care sunt motivele invocate de femeile care mă părăsesc; că poate motivele or ține de mine. Demersul poate părea firesc unei persoane care nu sunt eu. Persoanele care nu sunt eu au o modalitate bizară de-a fi. Sunt imperfecte, conștiente de lucrul ăsta, și dornice de a se îmbunătăți. Pentru ele e normal să creadă că poate a fost vina lor că au fost părăsite. Io, pe de altă parte, sunt făcut din altă făină. Am o modalitate foarte firească de-a fi. Sunt perfect, inconștient și lipsit de dorințe. Și-aici mi s-a oprit gândul, c-am început să mă contemplu.

După o vreme, când am simțit că mă umplu de mine, am avut o revelație: „Tiii, mi-am spus, să știi că de-asta mă părăsesc femeile. Pentru că sunt perfect, inconștient și lipsit de dorințe. Lucrurile-astea pot părea înspăimântătoare unei persoane care nu sunt eu. Ba încă mai rău, le poate interpreta greșit. Poate să creadă, așa cum au crezut toate femeile care m-au părăsit, că sunt nepăsător. Și insuportabil. Da, asta trebuie să fie.”

Persoanelor care nu sunt eu le par într-adevăr nepăsător. Ele nu fac distincția între „a nu-ți păsa” și „a nu arăta că-ți pasă”. Dar, între noi fie vorba, a nu face efortul de a arăta că-ți pasă tot nepăsare se cheamă. Și faptul că nu sunt conștient de asta e de-a dreptul insuportabil. Dacă n-aș fi eu însumi, n-aș vrea să am de-a face cu mine.

Trăim într-o lume în care „a lua notă” înseamnă o angajare semnificativă. 80% din viața mea internă însemnă să iau notă de lucruri. Cutremur în Haiti, foamete în Mozambic, refugiați… :(

Chiar și acum trei ani, când luarea de notă fusese însoțită de efortul redactării unei notițe pe Facebook, nu făcusem decât să încerc să explic și să deplâng starea precară a scrisului de mână. Nici măcar nu remarcam că ceva care primește o zi internațională este fie obiectul unei mari nedreptăți, fie un lucru demn de comemorat, deci mort sau pensionat.

Scrisul de mână este totuși o practică vie, cu o piață anuală ce însumează un număr de dolari, cu obiecte de dorință și cu satisfacții inestimabile. Dacă vă tentează să o explorați, să vă bucurați sistematic și temeinic de conducerea peniței pe hârtie și nu știți de unde să începeți, vă pot oferi două răspunsuri.

Răspunsul scurt este: de oriunde. Luați un pix, o foaie albă sau un caiet ori agendă și scrieți. Scrieți cel puțin zece minute, orice, oricum, oricât de nesemnificativ. Observați cum lucrurile pe care le scrieți capătă coerență, pe măsură ce calitatea caligrafică se estompează în încercarea condeiului de a ține pasul cu gândurile.

Răspunsul lung se referă la instrumentar, o listă de stilouri, cerneluri și hârtii care fac din scrisul de mână o bucurie pură.

Stilouri

Stilourile copilăriei erau cumplite. Curgeau, scriau prea gros sau deloc, îți albăstreau degetele cu cerneală sau cu vânătăi, pentru petele de pe caietul de teme. Astăzi însă, ca urmare a transformării societății multilateral-dezvoltate în societate de consum, avem acces la stilouri minunate și ieftine. Lista următoare va cuprinde numai stilouri ieftine și bune, destinate scrisului, care nu au pretenția de a semnala statutul social sau reușita profesională.

Cel mai bun stilou ieftin de pe piața autohtonă este Faber-Castell Loom. Penița este din oțel, cu vârful lustruit până la perfecțiune. Alunecă bine pe orice tip de hârtie, cu ușurința unui patinator olandez. Folosesc un Loom cu peniță fină (F) și unul cu peniță extra fină (EF). Dacă scrieți mare, s-ar putea să preferați o peniță M (medium). Stiloul se găsește pe mai multe situri și costă între 100 și 150 de lei. Grip-ul (partea stiloului pe care o apucă degetele) este destul de alunecos, dar nu într-atât încât să facă instrumentul inconfortabil. V-aș sfătui să luați și un convertor pentru cerneală, tot de la Faber-Castell (sunt incompatibile cu cele universale).

Mențiunile onorabile de pe piața autohtonă sunt Lamy Safari (se găsește peste tot, online și offline, la cca. 100 de lei), Pilot Metropolitan (80-120 de lei, în funcție de magazin) și TWSBI Eco, un stilou taiwanez cu piston și rezervor uriaș (180 de lei meritați).

Dintre stilourile pe care le puteți comanda direct din China, vă recomand cu cea mai mare căldură Moonman M2, un stilou transparent, cu rezervor mare, care se umple cu pipeta. Costă puțin peste 20 de dolari și m-a entuziasmat așa de tare că am scris o recenzie pe situl de pe care l-am cumpărat. Sau orice alt stilou de la Moonman ori PENBBS, nu veți regreta. La fel de călduros vă recomand Wing Sung 698, un stilou cu piston, care costă tot vreo 20 de dolari.

Pe piața autohtonă ar trebui să evitați stilourile Parker (nu au reușit să producă nimic decent sub 150 de euro), iar dintre cele chinezești, feriți-vă de Hero (stilourile copilăriei, produse inițial sub licență Parker) și de Jinhao (au fost populare în urmă cu câțiva ani, dar acum există opțiuni mult mai bune).

Cerneală

Întâi de toate, cumpărați un convertor de cerneală! Cerneala din rezerve este oribilă, sau, în cazurile fericite, banală. Rezervele se termină tocmai când lumea ți-e cât de cât dragă, se rătăcesc prin sertare, pot ajunge în colții pisoiului sau în oceanul plantar… Un convertor, pe de altă parte, e rezervorul din tocul lui Petrache Poenaru, esența inventivității românești.

Dintre cerneluri, vă pot recomanda Pelikan, Lamy, Parker ori Faber-Castell. O călimară de cerneală decentă costă 25-60 de lei. Dintre cernelurile mai scumpe, cel mai mult îmi place gama Iroshizuku, produsă de Pilot. Se vinde la preț de parfum (100-150 de lei pentru 50 ml), dar nuanțele sunt deosebite.

Hârtie

Hârtia potrivită pentru stilou și cerneală este densă (80-90 g/m²). Hârtia poroasă (60-70g/m²) va aborbi prea multă cerneală, scrisul va fi vizibil pe verso, iar experiența scrierii neplăcută. Cele mai bune caiete sunt produse de Clairefontaine (90 g/m²) și Rhodia (80 g/m²). Prețurile pornesc de la 10 lei (caiete de 48 de file). Singura alternativă mai ieftină care merită pomenită este hârtia Oxford. Dacă preferați să scrieți pe foi albe, de xerox, căutați o hârtie de aceeași densitate, 80-90 g/m².

Feriți-vă de agendele și carnețelele scumpe. e.g. Moleskine, sunt făcute pentru creion sau cărbune, nu pentru cerneală și stilou.

Sper că recomandările de mai sus v-au fost fost de folos; mie, oricum, mi-a plăcut să le scriu.

PS Principala problemă a scrisului de mână este asocierea cu școala. Pentru cei mai mulți dintre noi, școala a fost o experiență neplăcută, iar când am reușit să o terminăm nu am mai vrut să auzim de cretă, clopoței și stilouri.

Caligrafia lui Zhang Xu. Imagine de pe Wikipedia.