Trebuia sa vina si vremea mea.

Vremea aceea cand toate lacrimile care-au curs din vina necugetarilor mele (nu de mult apuse) isi cer tributul.

Am stiut intotdeauna ca soarta-mi va fi asa… Ma asteptam sa doara pana-n maduva oaselor, pana-n crestetul capului, pana-n adancul sufletului… Dar nu!

E mai mult sacaiala… O stare nevrotica. Poate ciuda? Cine stie?

Am avut un moment cand am crezut ca simt durere, dar ratiunea mi-a atras atentia ca ceea ce primesc inapoi acum e doar o mica parte din tot ce am distrus candva…

So, the worse is yet to come???

E ciudat cum primesc tradarea ca pe un oaspete, nepoftit ce-i drept, caruia ii deschizi usa si ii razi sarcastic pe la spate: n-ai idee cati ca tine am ruinat.

Deci, n-ar trebui sa fie asa o mare chestie…

Si toate, toate vor fi candva trimise inapoi.

Fiindca-i venin pe dulcele buzelor mele si otrava in rosul sangelui meu…

Si razbunarea e calda… lenta… minunat de dureroasa, dragul meu barbat – mereu al altei femei.

Am sa ma prefac ca am uitat intregul ritual entuziast; ca am uitat sa scot din dosul sertarului portjartiere dantelate; ca am uitat sa cobor de pe raftul cel mai de sus potiunile cele mai frumos mirositoare; ca am uitat cum e sa adormi coafata, fara sa te zvarcolesti desi fierb in tine legiuni de draci care au grija sa te faca sa verifici ceasul din ora in ora.

Candva, cand se va face tarziu, am sa uit poate, toate noptile cand imi puneam obrajii atent blush-uiti pe fata alba de perna si toate noptile cand as fi vrut sa-mi plang singuratatea si sa plang ptr locul rece si gol de langa mine, dar mi-era mila de ochii rimelati cu grija.

Am sa-mi smulg din inima si minte, imaginea mea desfrunzindu-ma ca un salcam batran intr-o toamna rece, din fiecare dimineata in care ma trezeam constienta ca iar ma  multumisem cu o jumatate de iubire, cu un sfert dintr-o relatie, cu niste resturi de gesturi tandre si cu cateva firimituri de bucurie in doi …

Dar, desigur … Atunci va fi de mult tarziu…

Daca as putea … dar timpul nu se opreste. Il auzi plecand la ceas de noapte, cocotat pe aripi de inger, si-l simti cand se intoarce-n amintiri  la ceas de adevar, scuipand venin. Si nu se-ntoarce niciodata singur, aduce navala un intreg trecut. Si vin amandoi sa ceara socoteala…

Vin din prezentul frumos si clar si trec punti peste ape involburate – punti pe care tu nu ai fi vrut sa le mai cobori niciodata!!! si trec prin obloane trase peste vremuri de altadata – obloane pe care tu nu ai fi vrut sa le mai ridici niciodata!!! si trec prin usi ale sufletelor, zavorate cu lacate care au ruginit si ale caror chei nu le mai ai – usi pe care tu nu ai fi vrut sa le mai deschizi niciodata!!!

Dar socoteala ramane si trebuie sa platesti tribut anilor necopti, anilor nestiutori, anilor trecuti… pierduti.

Se ridicase intr-un tarziu, frumoasa fortareata in care-au fost aruncate amarurile si-ai indraznit sa crezi ca reusesti sa uiti de ele, ca judecata s-a supus cuminte in fata inimii si ca esti liber … sa vrei, sa speri, sa visezi, sa iubesti, sa ai.
De fapt, nu ai nimic in afara de drumul pe care te intorci umil sa cobori puntea peste amintiri – punte pe care tu n-ai fi vrut s-o mai cobori niciodata!!! ca sa descui usa suferintelor – usa pe care tu n-ai fi vrut s-o mai descui niciodata!!! si sa ridici obloanele imbatranite – obloane pe care tu n-ai fi vrut sa le mai ridici niciodata!!! – ca sa se vada inauntrul tau: doar cioburi si praf.
Fortareata a fost cucerita, de armata de argumente si fapte si gesturi pe care cavalerul le-a aruncat in lupta, si tu ai pierdut: ai deschis ferestre si zavoare si apa e linistita, trecutul ti-e limpede, peste cerul prezentului sunt nori.

Dar am gasit intre atatea locuri cu nori arzatori, un loc linistit in mijlocul sufletului.  Un loc linistit in mijlocului sufletului lui. Si tot acolo mi-am regasit propriul suflet…

Iubesc prezentul asta!
Si peste ani de zile, cand se va transforma-n trecut si eu va trebui sa dau iar socoteala, am sa platesc cu drag cel mai frumos tribut…