Acum, din fericire, mi-am găsit chemarea şi ştiu ce vreau să fac în această viaţă, şi sunt deja pregătit şi echipat cu o serie de lucruri bune pe care le pot oferi, şi anume coaching-ul, Qigong-ul şi minunatele tehnici de NLP care reprezintă unul din cele mai respectuoase şi mai holistice moduri de a-i fi alături cuiva într-un proces de auto-descoperire şi rezolvare de probleme şi de dileme.

Sunt de asemena din ce în ce mai atras de vindeacarea cu energie (de Reiki, de Reconectare, de Şamanism şi de multe altele).

Toate astea sunt clare, dar totuşi simt că nu e încă momentul ca eu să fac acest lucru full-time şi cu un număr uriaş de oameni, aşa că trebuie să găsesc răbdarea şi bucuria de a trăi fiecare zi fără a forţa lucrurile şi chiar dacă simt uneori că nu sunt util nimănui şi că mai bine m-aş duce şi aş săpa grădina cuiva decât să stau acasă şi să fac lucruri numai pentru mine, e bine să-mi amintesc că fiecare din noi are un rol şi poate fi de folos altora prin toate acţiunile sale, mari şi mici şi cred că putem pune tot ceea ce avem de dăruit chiar şi într-un lucru obişnuit cum ar fi să-i facem cuiva un ceai sau să stăm lângă el pe o bancă şi să fim cu el.

Toate acestea sunt vorbe. Auzite poate prea des, pentru unii devin clisee.

Pentru altii, poate mai inseamna ceva.

Iar eu vreau sa fiu dintre acei care vad in aceste vorbe o poveste. O poveste frumoasa despre noi, in care copilul intalneste adultul in spirit si in bucurie. Pentru ca a fi copil nu inseamna doar naivitate sau superficialitate, asa cum ar parea la o prima vedere. Copilul inseamna nuante. El surprinde mereu ca si o culoare indrazneata pe paleta. Se leaga de oameni si de obiecte din nevoia sporita de protectie. Copilul simte totul la scara marita si isi ofera sufletul mereu, se daruieste si daruieste doar din bucuria de a fi de folos. Si nu in ultimul rand, copilul se joaca.

Mi-am dat seama de curand ca eu apreciez copiii. Si ca totodata, simt nevoia tot mai pregnanta de a cauta in fiecare cotlon al sufletului meu, sa scotocesc cu grija pana scot la iveala copilul din mine. Si tot cautand, dau peste fragmente din el. Pentru ca seamana cu fericirea. Se compune si se des-compune din experiente si din trairi, pare ca iti sare in fata, insa in momentul in care ii simti consistenta, se scurge printre degete.

Mi-am dat seama ca eu gasesc copilul ascuns in momentele mele de entuziasm nebun, cand imi vine sa alerg si sa strig doar din nevoia de a da si altora din bucuria mea. Il gasesc in curiozitate. Imi place sa ma intreb si sa caut raspunsuri, imi plac provocarile. Il gasesc in momentele mele de libertate, cand scap de frica de ridicol, dar si atunci cand privesc in jur pentru un semn de aprobare. Copilul din mine isi scoate capul atunci cand ma atasez de oameni si de atmosfere, cand cred in oameni, chiar daca e uneori gratuit. Eu sunt joc si joaca, pentru ca ma iau la tranta cu viata doar de dragul competitiei.

Si pentru ca toate acestea trebuie sa poarte un nume, le numesc copilul launtric.Spre el imi intorc sufletul cand rutina si oboseala ma coplesesc. Din el imi trag radacinile sperantei ca totul trebuie sa se termine cu bine. Si cand ma intorc spre lumina, ochii incep sa-mi straluceasca. Imi mut atunci privirea din mine spre cei din jur, si, ca prin oglinda fermecata a lui C. Andersen, lumea apare altfel.E o lume incarcata creativ, spre care imi propun sa privesc atunci cand cad.

Dar, eu făcând parte din prima categorie de oameni, constat că de cele mai multe ori nu sunt acolo unde sunt, ci mă pierd în gânduri, îngrijorări, fac planuri şi rulez scenarii în capul meu, mă cert cu diverşi oameni în gând, ţin teorii sau încerc să rezolv probleme existenţiale.

Cred că din cauză că nu prea sunt în interiorul meu (cu mintea) întâmpin foarte multe din problemele mele în mod nejustificat, adică ele nu ar fi probleme pentru mine dacă aş fi prezent, ci ar fi floare la ureche. Dar motivul pentru care rămân blocat este că nu sunt aici, ca să le pot rezolva, iar în absenţa mea, numai prostii se întâmplă cu mine.

Un alt lucru care mă tem că mă tulbură sunt filmele şi serialele multe la care mă uit, cât şi jocurile pe care le joc (Counter Strike uneori, şi Starcraft mai nou – apropos, apare pe 27 iulie! ), şi mereu după ce mă joc constat că mintea mea este foarte agitată, adică este într-o stare diametral opusă meditaţiei, ca să zic aşa. Deşi până la urmă cred că îngrijorarea este şi mai “opusă” meditaţiei decât agitaţia asta… educativă, într-un fel.

Provocarea mea nu are legătură cu trăitul în prezent, pentru că la asta lucrez oricum, ci are legătură cu dorinţa de a face “raport” cu cât mai mulţi oameni, mai ales cei care mă enervează, poate astfel vom fi pe aceeaşi lungime de undă.

Am ajuns deja la concluzia că nu caut să fiu convins de către nimeni şi nu vreau să fiu un credincios, un om care crede în ceva fără a fi conectat cu realitatea. Vreau să experimentez, să cunosc, să simt, dar nici atunci când voi experimenta nu vreau să cred, şi nu vreau nici să mă îndoiesc. Vreau să las mintea să se ocupe de scris, de explicat şi de catalogat, iar partea ne-mentală să se ocupe cu trăirea. Viaţa se trăieşte cu simţurile, nu cu mintea.

Nu vreau şi nu aş putea să fiu nici un sceptic în sensul negativ, adică cineva care exclude din start orice fenomen aparent supranatural, pentru că abilităţile mele de analiză şi pătrundere nu mă mai lasă să exclud nimic ca fiind imposibil. Pot să înţeleg şi să accept teoretic orice model alternativ de realitate viabil, fie că este vorba de ideea realităţii subiective propusă de Steve Pavlina, fie că e vorba de concepţiile mai tradiţionale cum sunt cea din Budism, din Advaita Vedanta sau filozofia Zen. Oamenii de ştiinţă înşişi aduc deja în discuţie probleme tulburătoare precum natura timpului sau faptul că universul ar putea conţine nu 3, nu 4, ci – wait for it – 11 dimensiuni, aceasta fiind singura paradigmă care poate justifica teoria actuală acceptată de fizica modernă.

Prin urmare, cum fac, lăsând mintea să se ocupe de partea teoretică, cum fac să experimentez mai mult din ceea ce este nevăzut? Lucrul care mă apropie cel mai mult de această stare este meditaţia pasivă. După ce meditez întotdeauna simt lucrurile altfel, sunt mai puţin afectat de emoţii, uneori timp de zile în şir, şi mă simt mult mai bine în interior.

Apoi am început să aud la foarte mulţi vorbitori de pe HayHouseRadio faptul că suntem mereu călăuziţi şi păziţi de către forţe care ne vor binele – unii le numesc îngeri. O tipa coach spunea azi că motivul pentru care nu simţim graţia divină acţionând în viaţa noastră este că nu suntem destul de prezenţi. Deşi am început acum să dau mai multă atenţie lucrurilor cotidiene, sunt sigur că cea mai mare parte din viaţa mea am fost de-a dreptul absent. Nu aş fi putut să spun ce culoare avea uşa apartamentului meu sau cum arăta o persoană pe care de abia o întâlnisem.

Cand am cerut să mi se arate un semn, acesta a venit, printr-un text mov care spunea “Love is the answer”. Si trebuie sa recunosc ca iubirea este ceva de care m-am ascuns de cam multa vreme si poate a venit vremea sa o dau dar si sa o primesc.

Pentru că, dacă m-aş asculta aş reuşi să-mi amintesc faptul că mi-am propus acum ceva timp să fiu o persoană senină.  Si eram mai senină şi păşeam mai uşor şi vedeam vântul şi ascultam ploaia şi zâmbeam norilor şi acceptam gâdilatul soarelui, chicotind de bucurie

Acum îmi dau seama cât de fain era … aproape am uitat!

Şi acum m-am oprit …să ascult melodia Enyei … cât e de faină (merci Miri).  Aşa ar trebui să fac.

Dar nuuuu … eu o iau la galop şi mă grăbesc de parcă m-ar aştepta o linie de finish … şi chiar nu vreau să mă grăbesc spre  acel ” finish” :p

Şi în mersul ăsta alert rezolv unele lucruri, pe fugă şi nu mă bucur întotdeauna de ceea ce mi se oferă. Aş vrea să mă strig “dar opreşte-te măi fată o clipă şi ascultă:  auzi ce frumos şoptesc copacii de venirea primăverii? Şi ce dacă ninge puţin, dacă te uiţi în zare ai să-i zăreşti pletele bălaie – nu vrei să-i faci cu mâna Primăverii?”

Dacă m-aş asculta aş reuşi să port o discuţie cu Viaţa.  O văd că-mi zâmbeşte, dar nu reuşesc să o aud pentru că ma tot grăbesc.

Dar cel mai frumos gest al ei a fost  şi … chiar m-a surprins puţin, că a început să alerge dupa mine .  Foarte determinată şi tot alergând eu şi ea după mine, din când în când mă ajungea şi-mi strecura în mâini câte un lucru minunat. “Cât de drăguţ din partea ei” şi am început să-i zâmbesc larg şi să mă bucur ca un copil. Şi ştiţi ce? Ieri m-am oprit să-i multumesc şi astăzi iarăşi.

Dacă m-aş asculta … ar trebui să mă aşez,  să o ascult …  şi să-i spun cu braţele deschise ” SURPRINDE-MĂ PLĂCUT  ”

Asta ar trebui să fac:  să mă opresc mai des şi să merg cu braţele deschise, să mă bucur de tot.

Dar nu doar cu agresiunea fizică vreau să mă descurc mai bine, ci şi cu cea verbală şi de alte feluri. Am fost de multe ori într-o conversaţie cu un grup de oameni de treabă între care era şi unul a-tot-ştiutor care monopoliza discuţia sau decidea, în mod tacit, ce opinii sunt acceptate, contrazicând rapid pe oricine spunea ceva ce nu-i convenea sau i se părea lui naiv. Astfel de oameni întotdeauna m-au făcut să renunţ la a mai participa la discuţie.

Iar o altă categorie de oameni sunt cei care sunt foarte inteligenţi, ştiu foarte multe şi sunt foarte capabili ca oameni şi au dezvoltat o autoritate care cam închide gura tuturor celor din jur. Ei vorbesc de obicei tare, hotărât, emană putere şi ţin la respect pe toată lumea. Aşa era un profesor de dans cu care am făcut la un moment dat, care ne lua la mişto şi uneori chiar te făcea de râs, şi deşi îmi plăcea foarte mult cum încerca să ne transmită spiritul dansului, hotărârea, iniţiativa, totuşi am sfârşit prin a renunţa pentru că nu mă mai simţeam bine acolo şi mă stresa idea de a mai merge. Îi apreciez pe aceşti oameni pentru ceea ce ne arată şi încerc să iau de la ei ceea ce pot lua, dar în acelaşi timp vreau să mă pot descurca mai bine cu ei şi să nu mai fiu eclipsat de prezenţa lor.

Ceea ce am constatat este că oamenii agresivi nu au totdeauna o forţă aşa mare cum dau impresia, dar au învăţat cum să se poarte aşa fel încât să inspire celorlalţi respect şi să-i facă pe ceilalţi să se dea înapoi dinaintea lor. Cu alte cuvinte, ceilalţi oameni le dau lor puterea asupra lor, renunţând la propria putere.

Dr. Mona Lisa Schulz spunea într-o emisiune pe Hay House Radio că atunci când avem sentimentul că nu avem voie să existăm sau suntem ameninţaţi sau respinşi de un grup, acest lucru duce la probleme cu densitatea oaselor şi osteoporoză. Şi eu ştiam de la Tai Chi, o coloană vertebrală şi o structură osoasă puternică sunt strâns legate de abilitatea noastră de a rămâne fermi pe poziţie în toate situaţiile de viaţă.

Am de gând de acum înainte să fiu mult mai atent la partea asta şi să nu mai las oamenii să mă întrerupă ca şi cum nici nu aş exista, să nu mai las orice nebun să facă scandal în jurul meu dacă-l pot opri mai ales în mod paşnic şi vreau să vorbesc mai ferm şi mai clar atunci când există un partener la discuţie care vrea să monopolizeze discuţia cu tot dinadinsul.

Am descoperit cu surprindere că

• mulţi oameni resping ideea că poţi învăţa de la alţii cum să fii mai bun sau mai eficient
• unii oameni, deşi perfect raţionali şi de treabă în general, au o părăre foarte proastă şi chiar o atitudine agresivă faţă de tot ceea ce ţine de practici orientale, tehnici energetice sau meditative şi grupuri de dezvoltare personală
• mulţi nu te lasă nici măcar să termini o frază şi sar pe tine, imediat cum te aud vorbind despre ceva despre care ei au o vagă idee, de obicei paralelă, şi preferă să-ţi explice ei cum stă treaba de fapt sau să-ţi dea ca exemplu o persoană despre care au auzit ei că “şi-a distrus viaţa după ce a practicat X”
• unii oameni cred că meditaţia te face să atragi demoni şi forţe malefice care apoi te vor acapara

Dacă acestui fel de critici le pot răspunde uşor cu noile arme pe care le am la dispoziţie: cunoaşterea, toleranţa, logica şi încrederea, încep să descopăr eu însumi din ce în ce mai multe practici şi meserii noi, care până şi pe mine mă fac simt scepticismul punând stăpânire pe mine, înainte de a apleca o ureche mai atentă asupra lor. Nu ştiu cum aş putea apăra astfel de lucruri în faţa criticilor. Am aflat citindu-l pe Eliade care este filozofia multor tradiţii spirituale, şi pot să vorbesc dintr-un punct de vedere mai informat. Dar tot de la Eliade am aflat că nici un lucru supranatural, oricât de ciudat ar părea (ritualuri demonice, yoghini cu abilităţi ieşite din comun, şamani şi magicieni), nu sunt cu totul lipsite de adevăr şi am discutat cu oameni avizaţi care mi-au confirmat faptul că multe lucruri sunt cu adevărat posibilie. Am aflat apoi că mulţi experţi în dezvoltare personală au fenomene “psychic”, că mulţi experţi în NLP vorbesc despre lucruri spirituale în paralel cu tehnicile “mentale”, am aflat că există medici intuitivi cu studii aprofundate în neurologiei, că există terapii cu cristale, cu îngeri şi că Feng Shui-ul este o artă şi o ştiinţă tradiţională cu baze solide empirice. Cum fac să menţin contactul cu lumea asta atât de fascinantă a noilor terapii şi practici alternative în faţa scepticismului oamenilor care nu cred decât în ceea ce este “mainstream” şi recunoscut de comunitatea ştiinţifică dominantă?

Cred că şi dacă nu aş vrea să conving pe nimeni şi nu aş fi ataşat de rezultat, totuşi ar fi important să fac acest lucru, pentru că simt că aceasta este menirea mea şi poate, lucrul la care aş fi bun. Întotdeauna mi-am dorit să fiu o inspiraţie pentru alţii. Cel puţin, aş vrea să mai spulber un pic scepticismul accentuat şi dăunător.

Poate această dorinţă se datorează şi faptului că eu am descoperit multe lucruri la sugestia binevenită a altcuiva, care a venit la mine şi mi-a spus “cartea asta te va ajuta să-ţi lărgeşti orizotul” sau cineva care a pus un videoclip pe un forum care m-a făcut să îmi schimb concepţia asupra întregii existenţe. Nu aş vrea ca nimeni să piardă ocazia de a afla ceva ce l-ar putea ajuta pe drumul său, doar pentru că eu am ezitat să vorbesc sau să “mă manifest” din cauza criticilor care m-au “asaltat” până acum.

Oare faptul că eu am descoperit lucrurile printr-o serie de coincidenţe sau întâlniri favorabile ce înseamnă? Că fiecare descoperă ceea ce are nevoie la momentul potrivit pentru el? Sau că eu ar trebui să încerc să creez momentul oportun şi pentru alţii, aşa cum alţii l-au creat pentru mine?

Am asteptat atat de mult aceasta calatorie, am simtit ca sunt atat de aproape si am ajuns sa fiu in sfarsit, eu. Sunt prezenta, acum si am renuntat sa mai detin controlul; sunt ceea ce simt si ma ascult. Imi iau timp si am rabdare sa privesc incotro mi se astern pasii.

A fost o calatorie frumoasa, iar cadoul oferit s-a dovedit a fi un pretext pentru ca eu sa ma pot cunoaste cu adevarat, sa ma pot linisti si sa ma gasesc pe mine. Sunt constienta acum de dansul meu, de viata asta in continua miscare si simt ca e OK… e ok ca dansez singura, e ok ca dansez cu ceilalti si printre ceilalti. Eu sunt aici si de aceea pot fi oriunde si pot dansa oricum. Am atata spatiu…in mine si in jur; este de ajuns sa il vad si sa il folosesc asa cum simt.

In aceasta caltorie mi-am pus semne de intrebare si am vazut cum anumite cuvinte au capatat un sens pentru mine, un sens pe care nu l-am interiorizat pana acum. Am vazut cum ma faceam mica atunci cand intalneam persoane care ma inspirau si preferam sa spun ‘lasa’. De ce? Pentru ca speram sa fiu si eu asa, erau lucruri care imi lipseau mie si pe care le cautam, nu era atunci timpul pentru ele. Ei bine, acum este timpul meu si aleg sa fiu prezenta si constienta.

M-am plimbat singura pe strazile frumoase din Viena si am zambit sincer si simplu pentru ca sunt libera. Folosesc prezentul pentru ca este ceva ce ma insoteste in continuare. Si calatoriile indepartate sau apropiate ma cheama din nou. Am rabdare si astept necunoscutul in  continuare pentru ca stiu ca momentele si clipele se vor asez perfect.

E liniste in mine si am nevoie inca de atata liniste si calm. Si nu le mai aman pentru un oarecare viitor, ci le las sa aiba loc acum, daca acum e timpul pentru ele.

E interesant cum inainte sa plec ma gandeam cum ar fi daca nu as mai fi, daca nu m-as mai intoarce de unde am plecat. Si intr-un mod ciudat, eu nu m-am intors, nu mai sunt cine am fost acum 10 zile, ci sunt in sfarsit, eu. Viata cu care eram obisnuita, nu o mai simt, ci aici, se intampla o noua viata cu mine.

Si in aceasta noua viata exista dans, muzica, sentimente, adiere, vant, liniste, acceptare. Inteleg ce nu am observat pana acum si ma inconjoara o magie care nu are logica, dar cine a spus ca ma mai intereseaza logica?

Poate una dintre lectiile cele mai frumoase constientizate, a fost faptul ca am cunoscut oameni noi, necunoscuti pana in acel moment. Oameni din toate colturile lumii, dar oameni de care nu pot spune ca m-am despartit cand am plecat. Pentru ca daca s-a intamplat sa ne intalnim o data, cu siguranta ne vom mai intalni… poate peste o zi, 6 luni, 10 ani sau peste o viata. Dar cu siguranta, ne vom mai intalni cumva, iar eu cred ca Viena ma va astepta din nou, in curand