Și era emisiunea ”Vedere cu olteni”, o știți, că toți vă uitați la TVR.

Undeva, în Balcani

Și un nene reporter intervieva cetățenii dintr-o comună oltenească, măi vericule, despre misterele căsniciei: da’ cum făcurăți, bre, de vă însurarăți?

Și erau acolo povești de viață la greu, pline de happening-uri rural-erotice.

Și o prinde pe o doamnă cu un juvete pe stradă și îi ia la întrebări:
– Și dvs. cum v-ați cunoscut, doamnă? Cum v-ați căsătorit?
– Păi, zice doamna, doream să-mi cumpăr mașină; că aveam 26 de ani și aveam ceva bănuți puși deoparte; și mă dusei la trenul dă București, să văd care-i piața; da’-n gară îl văzui pe el, și știam că are-o mașină de vânzare, așa c-am strigat la el: MAI VINZI, MĂ, MAȘINA AIA???
– Și dumnealui ce-a zis?
– Păi zisă hai să o vezi! Și mă dusăi. Și la el acasă era maică-sa, a’ bătrână… care zisă: măi fată, tu ai pe cineva? Și-i zisăi: nu… Păi și atunci, zice maică-sa a’ bătrână… păi nu mai bine rămâi tălică acia? Și ai și mașină, și soț, și-ți ții și banii???
– Așa a zis?
– Așa zisă! Și… rămăsei acolo, ce să fac, și ne luarăm!
– Hahahaha… face reporterul, buuuună asta!!!

Apoi, către domnul juvete, cu microfonul:
– Chiar așa s-a-ntâmplat?
La care domnul juvete răspunsă verbatim:
– Din păcate… chiar așa!

Și-apoi Dumnezeu să te ferească
De dragostea oltenească
Te usucă, te faci iască
Te bagă-n boala câinească
Te scoate la primăvară
Galben ca turta de ceară

– Trei camere?
– Da.

Se uită în jur cu mare atenție. Privește gresia:
– De unde e gresia?
– Dedeman. Dedeman și Sawa.
– Și parchetul?
– Dedeman.
– Dedeman, șoptește ca pentru sine.

Apoi:
– Din ce an e blocul?
– Anii ’60-’70, zic.
– Cărămidă?
– Cărămidă.
– Neizolat?
– Neizolat, dar avem termopane. Cu două camere.
– Termopane cu două camere, mormăie. Zugrăveala?
– Lavabilă pe bază de apă, îi zic.

Se mai uită:
– Loc de parcare?
– Nu. Doar pe stradă.
– Am înțeles.

Se întoarce către tovarășii lui:
– Sunteți gata?
– Gata, dom’ părinte!
– Bun, atunci haideți să-i dăm drumul!

Își ia crucea și busuiocul, își drege glasul și-ncepe:
– IORDAN BOTEZÂNDU-TE, TU, DOAAAMNEEEEE…

Și avea un pachet de țigări în rucsac, undeva la exterior; doamnă veritabilă, nu umbli cu earba dracului în buzunare, să-ți miroasă hainele ca-ntr-o discotecă din anii ’80, hashtag #discoinferno.

Și n-am aflat la ce se gândea în timpul deplasării, căci nu acesta este scopul mârșav al postării; ce știu este că, deodată, vede un cetățean care iese triumfător din autobuz cu un pachet de țigări atât similar, cât și identic cu cel aflat în buzunarul exterior al rucsacului său.

– O, nu! și-a zis amica Mona. Poate am pierdut șansa de a-mi face un prieten pe viață, doară bem același tutun! și-a mai zis amica Mona. De ce este viața atâta de crudă și nu aduce oamenii cu preferințe identice laolaltă? și-a mai zis, din nou, amica Mona.

Dar apoi, când a coborât din autobuz, a lovit-o realitatea (nu TV) direct în plex: și atunci n-a mai zis nimic altceva decât:

– O, nu! De ce mi-a furat omul ăla proba de coprocultură pe care-o pusesem în buzunarul exterior al rucsacului, ca să nu-mi miroasă hainele a discotecă din anii ’80, #discoinferno???

Omule care furi pachete cu probe de kk în autobuzele din Cluj… pune la Loto, frate.

Și i-am dus la mall, la Dedeman. Să luăm brad.

Când s-au prins de țapă, a trebuit să-mi calc pe buget și să intrăm și-n magazin; măcar de acolo n-au cum să-și cumpere mâncare cu E-uri malefice, doar se știe că produsele de bricolaj sunt teribil de indigeste. Și-am intrat cu ditamai arborele după noi, că în magazinele românești de bricolaj trebuie să plătești brazii, altfel cheamă ăștia poliția.

Cumva-cumva, totuși, am reușit și m-am fofilat și am lăsat-o pe nievastă cu pruncii în raionul cu produsele de Crăciun, pentru că ”cineva trebuie să stea de pază la brad, să nu ni-l fure cineva” – bullshit cât casa, dar ce să mai zică, orice aș fi motivat nu se mai auzea de rugămințile fierbinți ale copiilor. Oricum, i-am instruit blând:
– SĂ NU CUMPĂRAȚI PROSTII!!! PROSTIILE COSTĂ BANI!!!

S-au dus, totuși, să cumpere prostii, iar eu m-am pus să mă uit la poze cu tancuri pe telefon.

Și, cum stăteam eu așa de pază la brad fericit că nu mă chirăie copiii că-și doresc încă 4 saci de decorațiuni de Crăciun, am văzut în depărtare un ceaun bălăngănindu-se prin magazin.

Ceaunul era de fontă, emailat, probabil 11 sau 13 litri; și pendula în mâinile unei doamne tinere.

În spatele ei, la nici un metru, o urma obedient și plin de respect – probabil – domnul soț. Foarte ocupat cu niște pirostrii de ceaun de un metru și încă o jumătate de metru.

Și, când au ajuns în dreptul meu, am prins cu urechea involuntar cum doamna tocmai termina de zis ceva; și domnul soț i-a răspuns cu cele mai tandre inflexiuni de voce pe care nici măcar un francez înamorat de secol XIX nu le-ar fi reușit:
– Facem cum vrei tu, draga mea.

Un ceaun, atât i-a trebuit, doar un ceaun și-a devenit domnul soț cel mai placid și mai ascultător mascul de pe planetă. Cel puțin până în vară, când poate-i trebuie mulineta aia de știucă de la Shimano, și, iubi, parcă mi-aș mai lua un set de tubulare de la Parkside, că n-am din ăstea cu ambalaj nou.

Așadar, Gropărica! Că numai despre ea mai am subiecte, când mă-ntreabă lumea ce mai fac le zic așa: slugă la copii.

Aici e ceva Barbie din aia de câteva zeci de euro luată din ceva aeroport anul ăsta, pe care a mea a machiat-o numaidecât cu markere Stabilo, nu o pot da cu spirt de frică să nu-i șterg ochiul și s-o fac pirat dintr-un film după Stephen King.

Sper din suflet să nu aveți coșmare cu ea nopțile astea de decembrie, dar imaginați-vă că eu dorm cu păpușa asta în cameră, tot aștept să mă sugrume în somn

1. O scot într-o zi din scaunul de copii din mașină taman când trecea pe stradă un hipsteraș rocker (uscățiv, barbișon tip Iisus din Nazaret și păr lung, mătăsos și dat cu balsam). Fie-mea se uită la el fix cum venea și fix, da’ fix când era în dreptul nostru se exprimă nevinovat:
– HAHAHAHAHAAA, ARE PĂR DE FETIȚĂ!!! TATI!!! TATI!!!!! (mă scutură și mi-l arată cu degetul, zbierând) UITE, ARE PĂR DE FETIȚĂ!!!!!

M-o pălit o jenă direct în moalele capului, am scos-o repede și am fugit de-a dreptul acasă, înainte să invoce Iisus Hipsterul Rocker ceva belzebuți cu pentagrame satanice.

2. Ne întâlnim pe drum cu o prietenă. Prietena nu se rabdă și-o ia în brațe:
– Ce mai faci, tu Gropărico?
– Ce să fac… nu bine.
– Păi de ce?
– Păi am avut un coșmar.
– Ce coșmar, Doamne ferește?
– Păi… păi… am visat că era un monstru… și.. și… (se uită foarte atent în gura prietenei) și avea dinții ca și tine!!!

Râdeți voi, ăia care aveți dinții perfecți. Hai, râdeți!

3. În weekend-ul prelungit am făcut o excursie până-n târgul de Crăciun din Cluj, ăla cu 100 de lei pifteaua.

Ne-am dat pe patine, ne-am distrat, ne-am accidentat și am râs.

Apoi am dat fata pe tiribomba aia unde a vrut musai să se pună în caleașcă lângă o altă fetiță deja existentă, cu care a cuplat imediat.
– Cu cine ești aici? zice fetița.
– Cu tati! zice a mea. Tu cu cine ești aici?
– Cu mami și cu tati! Uite, el e tati meu! ĂLA CU BURTĂ!!!

Tăticul era un nene mai solid, cu barbă atent cioplită și un abdomen mai pronunțat. Ceea ce englezii numesc dad bod.

Atât i-a trebuit Gropăricii! S-o uitat la fetița și deodată au început amândouă, râzând de bietul tătic:
– Gras!!!
– Grasone!!!
– Grăsălău!!!
– Burticoi!!!
– Bărbos și burtos!!!

De exasperare, am început să cânt în gura mare imnul național doar ca s-o acopăr, să nu mă mai facă de mândra minune; și imediat după tura pe tiribombe familia aia a și plecat undeva, și le voi fi profund recunoscător, altfel cine știe ce ne-am mai fi auzit de la fetițe.

Și ori miercuri joi, la crâșma Negative din Cluj, ori sâmbătă, la restaurantul Roata din Făget, o o duc pe fetiță la degustare de miere, că vine Doru Panaitescu la Cluj să ne dea tot felul de soiuri de miere care mai de care mai fistichie și mai de albine, miere de cactus cu baobab grecesc și aloe vera submarină și margarete de Pol Nord cu pinguini, treburi rarissime. Dacă doriți ceva mai altfel, poate ne vedem p-acolo.

Aduc și păpușa aia strangulatoare cu mine, poate o mai îmbunez, vă rog să vă purtați frumos cu ea.

– Auzi! Cine din Sibiu mai știe că… tu bei, așa, beri fără număr?

Mama tocmai se operase de genunchi vara trecută.
– Cum adică, fără număr?
– Păi am întrebat-o pe doamna D. dacă nu-mi poate recomanda pe cineva cu care să fac recuperarea după operație; și ea l-a întrebat pe terapeutul ei, care-a zis că nu cumva mama Groparului are nevoie de kinetoterapeut? Că dacă da, sunteți prieteni și amici, că la câte beri a beut el cu Groparu…

Și stau și mă gândesc, cine-a fi? Cine putea fi???

Și apoi mi-a picat fisa: era Doc.

Pe Doc îl știam de dinainte de a ști el că-l știu: era din generația soru-mii; și, cum pe vremea aia fetele nu agățau pe Facebook, cumva a ajuns la mine-n casă poza lui (că fusese ficior fain în tinerețile lui) adusă soru-mii de ceva vecină, pe sistemul ”hai să-ți arăt ce gagic e-n clasa a XI-a B!!!”

Și mi-a rămas numele în memorie: Adiluci. Adilă, Dilă, Dilău, Adiluci, m-am gândit eu, variațiuni de Adrian, că generațiile alea erau creative cu poreclele, fiecare gașcă avea câte un Popică, Nelu Chelu/Nechezolu’ sau un ‘Dilă, aia era lege; dar aveam să-l întâlnesc după ani de zile în gașca lui văr’mio de la festivalul medieval de la Sighișoara și să aflu că Adiluci era, de fapt, Adi Lutsch. Pe scurt: Doc, că lucra în sistemul medical.

Și cum eram într-o perioadă în care încă nu mă însurasem, nu o dată ne-am oprit la el în apartament la o berică de noapte bună. Burlac tomnatic, când te revedeai cu el te lua direct: ce faci, motane? Asta era expresia lui. Gazdă bună și om blând, dacă te contraziceai cu el niciodată nu reușeai să-l scoți din pepeni, că masculii, la bere, disecă subiecte grele și le place să se contreze degeaba doar de dragul contrelor; dar cu Doc nu era chip, maxim mustăcea calm și cam acolo rămânea discuția, te lăsa să perorezi. Și mai și ținea la tăvăleală, că asta mai fac masculii la bere, râd și fac mișto unii de alții, și Doc nu se supăra veci.

Și-apoi, după vreo mulți ani, mi-a zis văr-miu odată că Doc nu mai e bine, că e ieșit în pensie de boală de nebine ce-i este, și am tot zis că-l sun, și l-am sunat abia vara trecută, după ce i-a făcut rost mamei de kinetoterapeut; și l-am sunat să-i mulțumesc, și a rămas că vin în Sibiu și-l sun să ne vedem la bere, dar când promit din astea știu din prima că e greu să se și adeverească ușor și repede, că la Sibiu am părinți și verișori și nași și fini, și nici la ei nu reușesc să trec mereu; dar de zis că ne vedem la bere tot zicem, că doară ce-om și face.

Și joia asta m-a sunat vărul să-mi zică că Doc s-a dus.

Și apoi mi-a zis că, înainte să meargă la priveghi, văru’ a sunat-o pe verișoara cea mai apropiată și a-ntrebat-o – că știa că nu toți au:
– Da’ un rachiu pentru priveghi, de sufletul mortului… aveți? Vă aduc?
– Nu avem! Adu!

Și s-a dus văru’ cu rachiul într-o mână și coroana în ailantă, a intrat în biserică, unde i-au fost înșfăcate amândouă de cetățenii ocupați cu ingrata sarcină a organizării înmormântării… Dumnezău să-l ierte – Să-l ierte Dumnezău, apoi de văru’ se apropie un cetățean cu care are loc următorul dialog iredentist… ăăă, ăsta, irealist:
– Bună ziua și Dumnezău să-l ierte – cine sunteți?
– Eu sunt un prieten! Unde e verișoara? zice verișorul.
– Care verișoară?
– Verișoara! Că am adus rachiul!!!
– Ce rachiu, dom’ne!?!?!
– Mi-o zis verișoara că-i trebe rachiu!
– Ce să facă verișoara cu rachiul?!?!
– Dom’ne, pentru cetățeni!!!
– Păi ce, cetățenii beau rachiu?
– Păi nu se știe! Dacă unii nu pot bea vin?
– Păi cine să bea vin???
– Păi nu e priveghi? Saracustă din aia???
– Păi ba da, dar avem vin!
– Păi și rachiu aveți?
– Păi avem și rachiu!!!
– Păi și atunci de ce mi-a zis verișoara să aduc rachiu?
– Păi care verișoară?
– Verișoara cu rachiu’! Da’ dvs. cine sunteți?
– Io-s tatăl decedatului!!
– Nu se poate, tatăl decedatului e decedat!
– Nu se poate, fiul meu e decedat! La 38 de ani!
– Atunci se poate! Că decedatul meu are 50+!

Deci: greșise biserica! Că pe Doc îl duseseră la altă biserică! Și știu că pe blog sună altfel când citești, dar eu pun pariu că Doc a organizat totul de acolo, de sus, de unde e el acum, și tot el a cam râs la faza asta așa, cu poftă, de prin ceruri! Că tare drag i-a fost văru-meu, și ar fi fost păcat să nu-i facă o ultimă farsă așa, de rămas bun!

Nu, Doc? Așa-i că-i așa?

Duminică cu un pic de soare la Cluj. Zen.

Iau fetița și dau o fugă până-n Făget, zona Feleac, la dl. Ovidiu. Dintre toți pe care-i cunosc, dl. Ovidiu este cel mai zen.

Când urc Feleacul, îmi amintesc că un cauciuc pe față mai face fițe și mai scapă aer, uneori îmi mai și vorbește urât. Ia să intru, îmi zic eu, până-n benzinăria Mol de pe Calea Turzii, să-mi pun niște aer de la unguri!

Aerul de la unguri era ocupat de un pensionar cu Ford Mondeo. Care robotea pe la roți, opintindu-se din șale.

În spatele meu (așteptam cu acvariile puse) oprește un Suzuki Ignis.

Care Suzuki Ignis așteaptă un pic; apoi mă ocolește, se bagă-n față și parchează lângă domnul pensionar.

Din Ignis se dă jos un tinerel cu barbișon hipsteresc grăbit care dă atacul la domnul pensionar, îi desface în viteză ventilele, îi bagă aer, îi umflă roatele și-l trimite să-și urmeze destinul.

Apoi purcede să-și umfle roțile sieși.

Parchez lângă el pe locul de umflat roțile, îmi desfac ventilele și îl urmăresc atent cu privirea, așteptând să termine.

Pe față mi se lățea un zâmbet cât tot frontul din Donbas. Zen.

Situația era amuzantă, eram la 1 m de el și cam trecea prin fața mea la fiecare umflare de roată, făcând eforturi vizibile să nu dea ochii cu zâmbetul meu.

Într-un final termină, îmi oferă furtunul de umflare de roți și-mi zice:
– Scuze… ăăă… am mers să-l ajut pe omul ăla, că nu se descurca!!!!!

Nu credeam posibil să mi se lățească și mai tare zâmbetul pe față, dar s-a întâmplat: deja rânjeam până-n Crimeea, Prigojin cerea disperat întăriri de la Kremlin. I-am zis:
– Îhî.
– Și-apăi… mi-am umflat și mie roțile!

Nici n-am clipit:
– Sigur.

Apoi hipsterul s-a urcat în mașină și a demarat în trombă și eu mi-am umflat roțile și-am plecat în Feleac unde i-am pus tot felul de broaște și șopârle în mâna fetii și i-am făcut poze pe care nu le-am pus pe Internet decât crop-uite.

Zen, tată, zen.

…cu 1 Mai, iaca s-au făcut vreo 3 săptămâni în care n-am mai mers la sală! Aproape că eram din nou palatabil în societate, aproape am primit o invitație la bere în perioada asta.

Când am simțit că nu mai aveam deloc motiv să fiu agasant cu promovat sportul printre prieteni, i-am scris lui Emanuel de la Rekineto:
– Emanuel, doresc să mă reapuc de flotarea și genuflexiunea aia pe care o fac la voi la sală, îmi găsești un loc săptămâna asta?

Pauză, nimic.

Mno! Am încercat și eu; am mai stat vreo 3 zile, i-am scris din nou:
– Emanuel, hai să mai rupem niște pectorali – dacă mai ai ganterele alea de 3 kile!!!

Iară nimic: omul era ocupat cu mutarea, că acum au sediul prin Cipariu.

Acuma: Emanuel ăsta e un ficior tare cumsecade, v-am mai zis de el; și e și foarte pocăit, ceva penticost de advent, sau ceva; și atunci i-am scris pe WhatsApp și i-am dat fatala:
– Emanuel, Emanuel, lama sabachtani*! (unii zic că astea ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce ar fi fost rostite în limba română; sincer, nu știu, n-am fost acolo, poate știe Ion Iliescu)

Mno! Mă credeți, nu mă credeți, dar la vorbele astea Emanuel a reacționat imediat și în 20 de secunde deja aveam programarea făcută!!!!

De aia vă zic, învățați limbi străine și ebraica veche, fraților, că niciodată nu se știe când ai nevoie de ea!

PS: Poza e captură de aici. Toți ăia crucificați de lângă Brian sunt instructori care nu mi-au răspuns la mesaje.

* ”Eloi, Eloi, lama sabachtani” = ”Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?”

Soru-mea stă în nordul Germaniei din alt mileniu. E cetățeancă germancă nemțoaică, măritată cu un neamț de tip Bismarck 100% (firește, cumnatul vorbește românește!), au doi copii – unul tocmai a terminat facultatea, celălalt face 18 ani imediat și o să-l învăț cu palinca, să-și știe rădăcinile, ce mai! E de-a lor – dar tot se bucură când vine acasă și râde de noi că mâncăm ciorbă (când era mică a fost traumatizată cu ciorbele, așa că a jurat pe o pentagramă diavolească că ea nu va găti veci așa ceva, a fost zi de sărbătoare în iad în ziua aia, dadada!).

Nu am plecat singuri, ci am luat cu noi și una bucată familie de văr, v-am mai zis că vărul meu e practic brother-ul meu, unul cu altul suntem la rang de văruți, ceea ce e net superior oricărui tratat de prietenie între popoare.

Am zburat cu Wizz-ul până în Dortmund, ne-am reunit cu familia soru-mii și în prima parcare am halit 60 de sanvișuri (români eram 7, nemți 2 și ne aștepta un drum de vreo 4 ore pe Autobahn-ul ăla nemțesc, deci au uns soru-mea cu cumnatu-meu la sanvișuri ca apucații, vreo două zile). Am urcat în microbuzul închiriat de cumnatu-meu (apropos, dacă aveți nevoie de inchirieri auto Cluj, acuma știți unde să apelați), ne-am tot dus, am mai ațipit pe drum, că eram în concediu, ne-am mai dezmorțit oleacă ciolanele… într-un final, seara, am ajuns la soru-mea la haciendă, în micul și cochetul orășel de munte care bate la fundic sinăile, predealele și e aproape la fel de furmos ca Păltinișul, cu inima pe mână vă spun asta.

A doua zi ne-am plimbat prin oraș, care e un soi de stațiune montană în munții Harz; și vara e plin de autocare pline ochi de pensionari nemți de 400 de ani, în plină vigoare și mai ales în deplină vervă sexuală de împerechere, că mi-o zis soru-mea că or fost cazuri de bătaie cu cârje între pensionare matusalemice geloase una pe ailantă, așa-s nemții de iubăreți, că nu-s numa’ arbeit, arbeit și somn, să știți!

Și: poze să știți că nu am infinite, că 98,6% din sejur am fost pe modul fugi după Gropărica să nu mănânce pisica/câinele/să nu spargă ceva în magazin/cumpără-i fetei unicorni roz de 15 euro, altfel face crize! Dar câteva poze tot am reușit pentru ca să fac, cum ar fi:

– poză cu iubita mea nemțoaică, nievastă-mea o zis că mă și lasă (acolo); am poză cu ea și în alți ani în aceeași ipostază indecentă de corupt minți tinere, țineți-vă copiii departe de blogul meu!

– poze cu peisaje din orășelul soru-mii: fântâna cu gnomi și cu țiți expuși!

– sanatoriul de nuș ce, dacă ajungi aici statul german îți dă patru lingouri de aur și 100 de bitcoinși;

– călăreții năzdrăvani, gardul ăsta viu tăiat așa și cu mușchi crescut în forma asta e aproape la fel de bătrân ca Ion Iliescu;

– altă clădire germană

Surpriza imensă a călătoriei a fost localitatea Wernigerode. Garantat cu mâna pe Coran vă jur că sigur 99.99% dintre noi nu am auzit de localitatea asta aflată în estul Germaniei. Pe mine mă interesa dintr-un interes meschin: prima dată am fost la castelul ăsta în 2001. Mai țineți minte cum arăta România în 2001? Ei bine, după ce am trecut, în 2001, granița cu fosta Germanie Democrată, am avut surpriza să descopăr o lume nu foarte diferită de România de atunci: mai vedeai drumuri sparte, garduri rupte, trotuare dezmembrate, curți și grădini neglijate, case dărăpănate.

În 2001, la vreo 20 de ani de la reunificare, Germania federală deja pompase câteva miliarde de miliarde de catraliarde de mărci germane în est, și orașele arătau la fel de sparte ca orașul Turda (să mă ierte colegii bloggeri turdeni); și atunci m-am gândit că trebuie să fie ceva legătură între banii pe care îi bagi într-o țară înmulțit cu un număr de ani de la căderea comunismului, și atunci formula lui Brucan, că e nevoie de 20 de ani să ne revenim ca țară după căderea comunismului, mi-a dat cu virgulă, pentru că în noi nu cred că a pompat cineva nici jumătate din suma alocată către Germania de Eest pentru dezvoltare, iar alipirea la Occident s-a petrecut, iată, abia în 2007; păstrând proporțiile, abia prin 2040 vom arăta și noi ca estul Germaniei.

Și știți cum arată partea de est pe care am vizitat-o? Iaca: totul renovat, cel puțin în zona turistică. Drumuri impecabile (mai bune ca-n vest, zicea cumnatul, pentru că-s mai noi), case îngrijite, alei, trotuare, tot ce vrei.

Deci: Wenigerode, fosta Germania de Est. Da, știu, tot ce vedeți a fost construit înainte de 1900, dar uitați și voi cu ce gust au fost renovate toate. Cunoașteți ulițe random din România care să arate la fel de frumos?

– castelul, la care se poate ajunge și cu calul. În căruțe colorate cu coviltir trec germanii/Și mai mulți nemțălăi cu bere își beau banii! Pentru că da, în căruțe, la 11 dimineața, turiștii beau bere și haleau ceva Wurst.

Când am văzut localitatea asta, am avut două flashback-uri de prin cărți:
– primul, cu o rusoaică ajunsă cu tancurile în Germania în ’45, și care le scria alor săi ”BĂI, TOATE FERESTRELE DE LA CASE AU PERDELE!!!! ȘI AU TOATE STRĂZILE PIETRUITE!!!! ACOPERIȘURI CU ȚIGLĂ!!! CE LE-A TREBUIT ĂSTORA SĂRĂCIA NOASTRĂ ȘI DRUMURILE NOASTRE DESFUNDATE??”
– al doilea, cu ceva refugiat politic ajuns prin anii ’80 în Germania, și care, în primul magazin plin cu absolut de toate ce-ți poți dori, a făcut o criză de nervi, a dat cu pălăria de pământ și a zbierat ”CREDEAM CĂ NOI AM CÂȘTIGAT RĂZBOIUL!!!”

Iar despre Paștile la nemți, ziua de naștere a cumnatului meu german de tip Bismarck, drumeția prin munții Harz și alt mare oraș-surpriză numită Quedlinburg, într-o postare ulterior de posterioară, sănătoși să fim și cu chef și timp de scris, că ambele au devenit mare raritate la mine.

Am o sursă exemplară de vin și coniac distilat de un pensionar extrem de abil care-mi parvine dintr-o zonă viticolă transilvană (vinul, nu pensionarul).

Nu mai stau pe gânduri, după vreo oră trimit mesaj că pornesc înspre lăptărie să ridic iaurtul, dar nu mai verific dacă mesajul a fost citit (!), și când ajung în zona de sud a Clujului, în fața casei omului, sun… dau mesaj… nimic.

Măi! îmi zic, s-o fi pus omul la un somnic! Că și eu m-aș fi întins oleacă.

Stau ce stau în fața casei, apoi îmi zic: Gropare, dacă tot ești aici și ai niște vreme de ucis, de ce nu mai mergi 3 kilometri? Că mai încolo e pădure, miroase a primăvară, mugurei, grătare și manele!

Și mă duc, trec de centura de diamant, mă opresc pe marginea drumului către satul Gheorgheni (800 bitcoinși metrul pătrat de teren, firește!) și… mă relaxez gândindu-mă la contrasensul vieții – că la sensul vieții s-a gândit deja dl. Papahagi.

Și, cum stăteam eu așa și mă uitam ca groparu-n pădure, se pornește o ploicică, eu mă înfig înapoi în mașină…

…și atunci l-am văzut.

În fața mea, la 200 m, era parcată o mașină – o fi în scopuri romantice, mi-am zis eu la primul gând, că să știți că-n Cluj cetățenii se mai iubesc prin mașini prin păduri, nu-s toți însurați indignați.

Ei bine, nu: era un băștinaș înarmat cu un sac de gunoi și mănuși care înfrunta ploaia… culegând gunoaiele de pe marginea drumului.

Singur, doar el cu mașina lui.

Mă frec bine la ochi, dar privirea nu mă înșela.

Ies din mașină, mă duc la el și fac o observație foarte perspicace despre evidență:
– Iartă-mă, dar… CULEGI GUNOIUL?
– Da, zice cetățeanul.
– Incredibil! zic. Bravo! Felicitări!
– Păi da, zice el încurcat, că mai vin cu bicicleta pe aici și când văd cum arată mă iau cu mâinile de cască.

Pun și eu mânuța (eram îmbrăcat în hainele alea bune, că… deh, sărbătoare!), el zice lasă, nu te murdări… apoi îmi amintesc că am în mașină mănuși (dacă trebuie schimbat cauciucul), mai găsesc și un sac gol de gunoi… și vreo 10 minute mă alătur lui, adun și eu vreo 2-3 PET-uri și sticluțe de V33 (”astea-s cele mai frecvente”, îmi zice cetățeanul), derapez prin șanț cu pantofiorii, culeg pungi, ambalaje de la Mec, un scutec, tăt felu’.

Se pornește ploaia serios, cetățeanul era deja Morchella Esculenta (nu mai căutați, vă zic eu: ciuciulete), dar terminase de curățat rigola până la sensul giratoriu… ne-am luat rămas bun și m-am tirat în treaba mea. Oricum nu mai avea loc în mașină, strânsese deja singur 10 saci (!) de gunoaie.

10 saci. Singur.

Și de atunci am tot cugetat la asta și, uite, parcă nu toți ai noștri sunt românake din ăia care fac șușu pe țara noastră, se mai găsește câte unul care pune osul muțește, ca Sisif, și lucră-n zi de sărbătoare fără să facă paradă, fără postări grohăitoare pe FB la Let’s do it, Romania, și unde-i unul, mai apare și altul, și se adună oamenii, chiar dacă la spartul târgului, și parcă alt gust are coniacul și vinul de mic producător seara după o ispravă din asta, și mai că-mi vine să-l caut, să-i duc o bere la om. Nu ca să fac un selfie cu el, doar să-i mai strâng o dată mâna, așa cum am făcut-o la plecare, când s-a încrucișat mănușă jegoasă de resturi de bere, băutură energizantă ieftină murată de ploaie, scutece pline și câine mort aruncat într-un sac de stăpân iubitor (!) cu altă mănușă de schimbat cauciucuri sparte, murdărită și ea de 10 minute de umblat prin șanțuri după resturi de câte 20-30 de grame ambalajul – greu, mult prea greu pentru unii românake să le ducă încă 800 de metri, până-n satul Gheorgheni.

Unde terenul, poate v-am zis, se vinde cu 800 bitcoinși metrul pătrat.

Și în Germania, chiar în ultima seară, ce vedem noi pe stradă?

Păi, un cărucior.

Abandonat.

Stare excepțională, roșu, decapotabil și cu fix atâția cai putere cu câți ai tu chef să împingi la el.
– Uite! zice soru-mea. E al vecinului și nu-i mai trebuie. De ce nu-l luați voi? Că o să vă trebuiască când mai crește Gropărelul, adică la anu’.
– Da! De ce nu-l luați voi? întreabă și mama.
– Nu, cum să-l iau de pe stradă, ce suntem noi, români? zic eu, cu rușinica în suflet.
– Vezi că aici nu e ca-n România! Aici o ardem pe sustenabilitate, efecte de gaze de seră și viitor! Lumea scoate lucruri perfect funcționale pe stradă și, dacă ți le trebe, le iei! Salvezi planeta!!!!

Și… ce s-o mai lungim, că m-am după gura femeilor și-n puterea nopții m-am dus, l-am luat de pe stradă și în același an ni l-a adus soru-mea în România și ne-am pricopsit cu un cărucior de calitate germană perfect funcțional, condus doar de o bătrânică până la biserică. Ușor, ușor de manevrat, plin de buzunare și ascultător la comenzi, v-am mai zis că e și ușor? În ideea că oricum lucrurile și hainele de copii își schimbă proprietarii zeci de ani de zile la rând, că am primit și dat și noi mai departe haine și jucării cu sacii, ce mai conta de unde era căruciorul? Aia e, blogger de succes din Cluj aduc cărucioare din străinătate, rog seriozitate.

Au trecut ani, noi am folosit și răsfolosit căruciorul ăla fără milă cu Gropărelu’… într-un final și cu întârziere a apărut și asta mică Gropărică, și taman când ne gândeam noi dacă are rost să cumpărăm alt cărucior pentru ea, că ăsta roșu adus din Germania deja avea kilometraj serios, văzuse și vreo 5-6 concedii cu cale de avion dus-întors, a transportat cumpărături…

Îi mai trebuie cauciucuri de iarnă și e ca nou!

…a apărut pandemia, n-a mai ieșit nimeni nicăieri, și pentru un drum în parc, chiar n-avea rost să plătim 1000 de lei pentru un cărucior nou (aia e, mi-am luat bere de banii ăia, suck it, Iancu Guda!).

Și acum… chiar în dimineața asta plecăm în Germania, la soru-mea, în city break. Tuspatru (+familia vărului meu, care e și brother-ul meu), cu jucăriile copiilor și cu ponei în miniatură și… cu căruciorul pentru fată.

Căruciorul ăla adus din Germania acum 12 ani.

Cum ar veni, căruciorul revine acasă.

Și acum, am în minte o situație care nu-mi dă pace: cum ar fi dacă am lăsa căruciorul înapoi pe trotuar, chiar în fața casei de unde l-am luat acum 12 ani de zile??? Ce șoc nemăsurat ar avea părinții proprietari care au abandonat căruciorul ăla ca să-l ia un suflet de creștin din România, dacă vor revedea EXACT același cărucior revenit acasă după 12 ani de zile?

Ce ar crede ei despre univers, despre Dumnezeu și despre simțul de orientare al cărucioarelor de pe planetă?

Și cum ar fi dacă l-am lăsa noaptea în fața porții și am pune la boxă la maxim un plânset isteric de copil, să-i trezească pe bunii germani din somn și să aibă șocul vieții lor?

N-ar fi asta ca-ntr-un film de groază?

Și cum ar fi dacă ăia ar chema poliția germană și ne-ar aresta și-am apărea la TV? Este că asta ar fi o schimbare de la știrile alea care-ți fac inima cât un purice, știrile alea care-ncep cu ”o familie de români aflată în Germania”, că știi că urmează o blestemăție de ce-or mai făcut românake ai noștri?

Și ar fi de râs pentru noi? Nu și pentru nemți?

Deci cum ar fi?

– De la cine-i zacusca? De la mama ta?

Îmi pregătisem un platou de post care ar fi lăsat gura apă oricărui naufragiat nemâncat de 4 săptămâni: măsline (de la Lidl); avocado (de la Mega); și zacuscă.

Inculpatul, seara asta, era zacusca.

– Nu, mamă soacră! zic eu, molfăind. Nu e de la mama, că mama s-a operat astă-vară și n-a mai putut pune conserve.
– Da’ de unde-i?
– Păi, uite, am prins un loc cu zacuscă bună în Cluj, îi zice Sere Florești, au și sere și produse agricole, fac și bulion, și zacuscă… nu știu cine le face zacusca, dar e foarte bună – pesemne o fi mama vreunuia din patroni, cred, că se vede de la o poștă că se pricepe și are experiență! Nu e chiar cea mai ieftină, că e 15 lei borcanul de 400 de grame, dar am zis că oricum vine postul, și dacă mama nu poate face zacuscă anul ăsta… mi-am luat din start 15 borcane, le-am dus și lor, mi-am păstrat și mie, și…

Și-n momentul ăla am văzut privirea. O știți, privirea? E privirea aia pe care mi-o trage fie-sa când îi spun că ies la o (O, una singură) bere, deși în toată istoria omenirii un bărbat a băut doar o singură bere în oraș, dar apoi și-a făcut operație de schimbare de sex, așa bărbat era. E privirea aia care-ți sugrumă vorba la jumate-n gât, privirea memento mori, privirea poate-ar-fi-mai-bine-să-mă-spânzur-direct-de-șina-de-tren, privirea de inculpat, ridică-te.

Privirea DECI TU NU MĂNÂNCI ZACUSCĂ DE LA MINE, CI CUMPERI DE LA ALȚII ZACUSCĂ ȘI-O MĂNÂNCI PE AIA?!?!?! ADICĂ EU STAU VARA-N CĂLDURILE ALEA TURBATE DE LA ETAJUL III CA SĂ-ȚI FAC ȚIE ZACUSCĂ, CU LEGUME CĂRATE LA ETAJUL III, ȘI TU DAI BANI ALTORA PENTRU ZACUSCĂ??????

Aracam de mine! Seara era deja iremediabil compromisă; așa că am zis că, dacă tot mă mănâncă focul Gheenei, măcar să fac să mă mistuie pentru că am prea mult stil:
– Mamă soacră, auzi, în altă ordine de idei… nu am putut să nu observ că atunci când vii la Cluj nu mergi niciodată la beserică. Oare e din cauză că atunci când vii și stai în preajma mea te simți mai aproape de Dumnezeu???

Deci, la invitația neobositului vecin Andrei, am pornit să probăm proaspăt achiziționatul motor electric de barcă Minn Cota 40 Lbs. Un motoraș tare cumsecade și eficient, îl găsiți la Decathlon (noi l-am luat din VIVO!) și-ntr-o mie de alte locuri; inclusiv pe lacul Tarnița, cu noi doi la cârmă.

Așa că duminică ne-am luat și-am pornit spre munți, că imediat vin căldurile de final de martie pe noi!

Și căldurile încă n-au venit la munte, că pe Beliș drumul spre lac era înghețat ca o inimă de soacră; și mai și bătea un vânt afurisit, de ne-am temut pentru propria siguranță. Vedeți din poză cum bate vântul?

Așa că am trecut la planul B pe care l-am pregătit din vreme, adică pe loc, și anume să mergem direct la coada lacului Tarnița, situat oleacă mai la vale. Era duminică, vremea superbă, cu soare și vânt, iar pădurea ne aștepta gata defrișată, că nimeni nu-i mai prost decât românul, votăm aceiași hoți, furăm din codru ca-n codru și apoi ne plângem că ne-am vândut țara străinilor.

Am parcat într-un loc convenabil și ne-am apucat, plini de entuziasm, să pregătim barca.

Ne-am sincronizat ca doi profesioniști cu umflatul bărcii (vecinul Andrei a făcut o treabă super bună cu bateriile, podina improvizată și cu întreg ansamblul) și în vreo 25 de minute deja eram în plin vânt, cu sânge de corsar clocotind prin vene!!!

Și – firește – cu bețele pregătite, că simțeam noi că nu le-ar strica clenilor un spectacol de comedie (se știe că unde aruncă Groparu nu se prinde nimic veci, iar peștii râd de se prăpădesc).

Peisajul este, după cum se vede, superb.

Pe lac nu este voie decât cu motoare electrice, spre marea disperare a bogotanilor care și-au tras căși de vis pe malul apei, cu pontoane cu motor și bărci cu mulți cai putere. În Cluj a avut loc o mega dezbatere acum câțiva ani pe tema asta, dezbatere care a dus la interzicerea motoarelor termice pe lac. Activistul de mediu (fost userist) Adrian Dohotaru, unul din inițiatorii legii, a primit chiar promisiuni sincere de belire a înseși pielii sale din partea unui cetățean din Orientul Mijlociu combinat cu o liberală rea de gură, cetățeanul din Orientul Mijlociu a pierdut afacerea cu sky jet-uri pe Tarnița în urma interdicției, ce mai, numai probleme.

Așa că… ce să și facă oamenii, au rămas să-și bea Moet-urile oftând pe terasele de la mal și să-și anuleze visele de navigatori pirați de apă dulce.

Pirați de apă dulce – ca noi.

Dar evenimentul cel mai șocant al duminicii a fost nimic altceva decât… acest caiac! Care se vede în spatele meu!!!

Acest caiac din plan îndepărtat, să știți și voi, era dublu! Și în el navigau doi cetățeni, un el și o ea!

EL PESCUIA!!!

Și EA VÂSLEA!!!

Și tot ea nu se plângea!!! Nici măcar nu crâcnea!!!

Și tare mult aș vrea să-l cunosc pe ficiorul ăla, să-mi zică și mie cum a făcut!!! Că așa cazuri severe de hipnoză nu am mai văzut decât pe Netflix!!!

Pe lângă Pinocchio, poveștile cu poneii și all time best seller-ul de improvizație și invenții AVENTURILE GROPARULUI ÎN DELTĂ, fie-mii îi place “Povestea babei și povestea moșului” combinată cu “Punguța cu doi bani”: în ambele este vorba despre babe bătârne.

Nfine.

O iau într-o zi de la grădiniță, parchez și dau să o scot din scăunelul de copii tocmai când pe drum trecea o doamnă, cum să zic, în foarte etate. Adică șansele să se fi născut în Pangeea de Sus și să fi avut un pretodactil ca animal de casă în copilărie erau ffff ridicate.

Biata mai și mergea adusă de spate ca un cârlig de pescuit, dar, băi, nici n-o stat cuminte! Că mi-o văzut fetița (toată împopoțonată în funde, voaluri și volănașe pe cap, o feerie roz-țiclam) și nu s-o răbdat să nu-i zică:
– Vai, ce fetiță frumoasă! Și prințesă! Ia uite la ea, ce prințesă frumoasă!
(și altele asemenea)

Fie-mea s-a uitat la ea ca pălită de copită; și apoi dintr-o dată a pufnit într-un râs homeric, de i se scuturau buclele și bucluțele buclucașe, și o zbiarat de s-o auzit până-n Feleac:
– BABA! HAHAHAHA!!!! BABA!!!! E BĂTÂRNĂ!!! BĂTÂRNĂ!!!!!!! HAHAHAHA!!!!! BABĂ BĂTÂRNĂ!!!!!!!

Instant mi-au luat foc obrajii de zici că erau secție de spital românesc (îmi cer scuze pentru această comparație fffffff nefericită); și am făcut fețe-fețe și am încercat să mă ascund ca un laș; dar deja era prea târziu, răul fusese deja făcut, buna doamnă matusalemică a tresărit la fiecare cuvânt primit direct în plexul solar, dar s-a gândit că e mai înțelepțește să-și vadă de drum, lăsându-mă pe mine în postura ingrată de a-i explica copilei, în hohotele ei complet neecumenice de râs, exact ce a greșit și sperând că nu se va mai repeta scena.

Și nu s-a mai repetat; până data viitoare.

Când am mers La Terenuri, în Mănăștur. Duminică. Să facem mișcare, dar mai ales să ne facem un selfie cum facem mișcare.

Și, pe tramvaiul de întoarcere, o doamnă maghiară destul de pensionară începe să vorbească la telefon. În mod excepțional în Ardeal, ridică glasul de se aude în tot mijlocul de transport în comun.

În maghiară. Știți voi, pentru urechile de român e-urile alea sună un pic ciudat și neobișnuit.

Fie-mea belește ochii la limba necunoscută și mă întreabă retoric – firește, răspicat și clar ca un clopot de catedrală:
– DE CE VORBEȘTE DOAMNA AȘA DE URÂT?!?!?!?!

Pufnesc într-un râs greu de înăbușit, posibil să fi scuipat și un pic de scuipat (îmi cer scuze că n-am omis acest detaliu), și încerc să o fac să tacă în timp ce-i explic cum stau lucrurile.

Ultima dată când o corectasem fusese la baba bătârnă de la episodul anterior; și aia mică imediat face legătura și protestează, servindu-mi fatala cu glas răspicat de s-o auzit în absolut tot mijlocul de transport în comun:
– DAR NU I-AM ZIS CĂ E BABĂ BĂTÂRNĂ!!!! CĂ NU E VOIE SĂ-I SPUI BABĂ BĂTÂRNĂ!!!!!

Mno, și deci am coborât cu o stație mai devreme.

Păi, încerci să te înconjori cu niște oameni care te inspiră. Oameni care creează, plămădesc, plăsmuiesc, inovează. Care-și iau destinul de guler.

Iată o listă cu asemenea oameni din bula mea:

1. După ce au ridicat o afacere care dăinuie cu succes de ani buni pe piața traducerilor, familia Bordaș s-a lansat în afaceri cu… cosmetice.
Dap. Cosmetice:
– Creme antirid
– Creme hidratante
– Creme antirid
– Lapte demachiant
– Ape micelare
– Nici nu mai știu ce alte produse.
Ca la carte – cu brand, produse omologate printr-o sumedenie de teste în laboratoare autorizate, create de o doamnă laborant chimist (sau cum se cheamă cei care creează creme, doamnă… cremistă?) senioară, plecată de la un producător național de cosmetice, deci cu experiență de o viață.

Produsele Allurene:
– nu conțin parabeni, silicon, gluten sau alergeni
– sunt pentru toate tipurile de ten
– nu au fost testate pe animale (pe soacre nu garantez!)
– sunt certificate Ecocert (oferă garanția trasabilității produsului pe întregul său ciclu de viață), ambalajele sunt din materiale reciclabile
– sunt eco-friendly
ȘIIIII…
– sunt 100% românești. Deci dacice. Din Tg. Mureș.
Mai dacice de așa nu se poate.

Le puteți încerca direct de pe site-ul lor sau de pe eMag. Vin Paștile! Poate oferiți colegelor de la firmă sau iubitelor ceva inedit (”vai, tu, să vezi ce cremă am primit de Paște de la Yuby! E dacică, din Tg Mureș!” = instant vă vor invidia toate prietenele).
Poate firma la care lucrați caută ceva altceva să vă dea cadou de Paște, să vi se ducă mirosul de miel. Încercați-le! Și apoi dați-le oamenilor feedback, chiar sunt pasionați de ceea ce fac și doresc să facă treabă bună!

2. Rămânem în zona de beauty, doamnelor și domnișoarelor!
Cu siguranță una dintre cele mai ascuțite minți pe care le-am avut în clasă (este foarte interesant cum îți dai seama de la clasa a șasea, când i-am fost diriginte, că unii copii își vor crea singuri corola de minuni proprie), Antoaneta Tulbure a devenit guru (…gură?) în… unghii.

Și-a tras un salon de nail healthcare and wellness, te duci acolo cu unghiile și vii cu ele fericite și zâmbitoare ca după concediu. În Cluj, pe str. Victor Babeș 29, etaj 1, telefon 0741 692 318.

Credeți-mă: cu Anto’ ai cele mai savuroase conversații, o să-ți dorești să ai mai mult de 20 de unghii doar ca să revii mai des la ea! Încercați și să-mi spuneți mie Groppyko dacă nu-i așa.

3. Tot pe frumusețuri: tovarășul Hoinaru s-a lansat în afaceri cu țoale. Tot de damă. Produsele sunt listate pe fashiondays.ro, le puteți vedea și pe site-ul propriu intitulat – firește – Aceeași Mărie. Sincer vă spun: HABAR NU AM CUM STAU CU PĂLĂRIILE, dar important este că Măria rămâne aceeași. Baftă, Alex Ciucă!
PS: Tot Alex Ciucă a lansat TopBlog, platforma unde se poate vedea, transparent, traficul pe blogurile care mai respiră din alea 40.000 care erau odată și-odată. Cum era de așteptat, bloggerul nepereche domină, urmat de Alpha Blogger. Sunt și eu p-acolo, prin beciul blogosferei, unde se ține vinișorul rece și pălincuța aproape! La cât de rar am ajuns să scriu, sunt uimit că mai ține minte browserul parola.

4. Dragi bunici, nași, părinți și fârtați! D-ra Cristina Clima și tovarășul gropăresc Tavi Căldărari, zis și Mimo (printre altele, este și mim!), au lansat o afacere inedită care vine ca o mănușă pe mânuța piticilor isteți: cărți cu povești ilustrate originale în care eroul sau eroina este chiar… copilul care primește cadoul! Alegi un nume de copil, alegi cum se desfășoară povestea, personalizezi cartea și o oferi copilului (finuțului/finuței, fiului/fiicei, nepoțelului/nepoțelelelei) – efectul ”gură ca la dentist” este garantat!
Mai multe detalii – pe site-ul lor. Da, se pot oferi alt tip de cadouri decât plușuri, mașinuțe și ponei făcuți din plastic și petrol!

”Noi spunem că “Plantăm dragostea pentru lectură prin povești personalizate”. Pe site-ul nostru sunt mai multe povești în care poți personaliza numele personajului principal, fetiță sau băiețel, avem povești în care poți adăuga un animăluț de companie cu nume și avatar, poți alege ziua de naștere, locul unde se desfășoară acțiunea și urmează lucruri fascinante. Ne-au scris părinți care ne-au mulțumit pentru că datorită cărticelelor de la noi copiii au început să iubească să citească. Deci sloganul nostru este mai mult decât ceva care sună bine. ”

5. Rămânem în sfera antreprenoriatului: când era student în ultimul an la UBB (Info-engleză), Sergiu Chiș a fost acceptat în Atelierul de Business și a primit un ajutor prin programul InnoTech ca să-și pornească propriul start-up. La 20 și ceva de ani (!). Recitiți: la 20 și ceva de anișori, da? Multă baftă, tinere domn!
Dacă vă interesează fonduri nerambursabile și nu sunteți cai bătrâni, ca bloggerul vostru preferat, aveți mai multe informații pe: mfe.gov.ro/programe/autoritati-de-management/am-pocu/, www.facebook.com/people/Grupul-de-Actiune-Locala-Bucovina-de-Munte/100071472796457/ și bestsmart.ro/.

6. Adam Mihai, 7 ani, este din Cluj și este campion național la șah și va reprezenta România la Campionatul Mondial Școlar din Rhodos! Felicitări, prunculaine! Zic asta ridicându-mi pălăria – nepoții mei din Germania au fost amândoi ceva campioni regionali la șah, le-am luat reginele ca apucatul când aveau 6, 7 și 8 ani, apoi când au început să câștige turnee prin landul lor unchiul din România a-nceput brusc să devină prea ocupat ca să le mai dea șah-mat, nu știu cum s-a întâmplat.

Cine are curaj să joace o partidă cu el? Eu m-aș băga, sincer, dar doar la Counter Strike (vă mărturisesc cu rușinică).

6. Cumva, pe la Crăciun, m-am rătăcit prin sala mare de la Radio Cluj, unde am dat peste atâtea fețe cunoscute care organizau gala Niște Oameni, că mi s-a făcut rușinică că nu auzisem decât pasager despre eveniment. Anul trecut, oamenii de la Asociația Niște Oameni s-au angajat:
– Să sprijine financiar construcția Centrului Comunitar Dezmir;
– Să alfabetizeze digital categorii de consumatori de media mai vulnerabili la mesajele toxice (fake news) – războiul de aproape de granițele noastre nu se duce numai în tranșee și cu drone;
– Să sprijine academia de elită Arcadia Chamber Music Classes, susținută de cel mai bun cvartet de coarde al României și unul din cele mai bune ale lumii.

Poate vă gândiți că, decât să ajungă la Ciolaci și Ciuci, banii voștri ar fi mai bine gospodăriți de niște voluntari inimoși, care fac din suflet lucruri palpabile, accesați nisteoameni.org.

7. Duminică seara am fost la cinema Florin Piersic din Cluj la primul și deocamdată singurul lung metraj turnat despre Experimentul Pitești. Victoria Baltag a făcut un one woman show (Doamne, cât de bine te înțeleg, Victoria!) și, după doar 11 ani de muncă (mie mi se părea că cei 6 ani cu Usturoiul au fost mult!), a reușit, în sfârșit, să aducă filmul pe marile ecrane.
Ce să vă zic? Buget zero, inimă infinită; este ultimul film cu Ion Caramitru în distribuție; iar subiectul nu prea are cum să te lase impasibil, mai ales că foștii torționari sunt bine-mersi, la adăpostul pensiilor lor speciale, la 30+ de ani de la căderea comunismului. Fain, nu?

Puteți și sprijini proiectul ăsta – le cunosc sacrificiile prea bine. Cine știe, poate ne mai vindecăm și noi, ca nație, traumele – să vedeți cum îți explică echipa cum aveau autorizație să filmeze la Jilava cadrele cu penitenciarul, și de pe o zi pe alta autorizația li s-a revocat, pentru că corb la corb nu-și scoate ochii. Fain, nu?

8. Vă recomand newsletter-ul lui Victor Kapra. Am mai făcut-o, o mai fac, o voi mai face.

9. PĂLINCĂ DE UNGUR DE VÂNZARE!!!
Am zis DE UNGUR, nu DIN UNGUR, da?
Prună curată, mi se zice că e parfumată, echilibrată și e exact ce trebe dacă vrei să duci un cadou cumsecade unui prieten/șef/doctor/socru. 50 de lei litrul, calitate garantată de însuși producătorul la pálinka. Nota bene: e din borhot fără sâmburi, deci nu ai parte și de cianidele de la Roșia Montana.

Aș testa-o eu personal, dar, alelei, suntem în plin post, deci sunt divorțat de cele lumești (mai puțin de clevetit, pizmuit, suduit și alte chestii la care e mult mai greu de renunțat decât la lapte, carne, ouă și rachiu).

~ Final! ~

În mod excepțional, pentru că e postare despre bijnițuri, vă încurajez să comentați cu linkuri către afacerile pe care le păstoriți sau doriți să le încurajați (doar să nu fie jocuri de noroc, OK?).

PS: Vin Paștile, iară plec din țară. Anul trecut am fost în Bari (da, voi încerca să scriu cum a fost), anul ăsta mă duc la soru-mea, în Germanica. Să vedeți ce le fac la nemți, o să duc cu mine un sac de șervețele să le șterg lacrimile plânse că de ce nu vrea actorașul pace și-l tot provoacă pe dl. Putin, lui nu-i pasă de țara lui? Pe bune amu!