Sunt cuprinsă de răscolire.

M-ai umplut natural de respirațiile tale, de transpirație și am căzut ca o cascadă.

Cascadă ești tu când mă trezești în toiul nopții din visare.

Dormi?

Dă-mi paharul cu apă și vino să mă șterg de umezeală pe umărul tău, pe pielea ta, pe tine.

Și în timp ce te gust, tu îmi șoptești amețeala la ureche și îmi produci sunete lungi care se preling metalic în tot corpul.

Nu mă pot ține… sunt necontrolată.

Ce senzație ciudată. M-ai cuprins.

M…ok. Suntem…în…

Aprinde o idee, las-o să fie intensă , să curgă ca o cascadă, să se ducă la vale și nimic să nu o oprească…

Aprinde o emoție, fă în așa fel încât să te caut pe stradă, să îți formez numărul în telefonul fix, chiar dacă tu nu ești fix…

Aprinde mâinile, plimbă- le pe șira spinării, pe umeri, prin părul în aer …din cauza vântului…

Arinde pașii, fugi după mine, urcă scările, obosește, transpiră, simte circulația, evaporă, căldură…

Aprinde prosopul, lasă să ardă toate urmele pe care le-a adunat în el de pe corp, arde trecutul, atingerile, săruturile, linia rimelului și rujul…

Aprinde o stare de bine, roșește emoțiile, umple-te de pasiune, las-o să dea peste, să îți ajungă până peste cap…

Aprinde, declanșează, izbucnește viața în tine…simți tot?

Vin, dar ești sigură?

Da. Cât a trecut de când …?

S=au adunat ceva luni de când tot încerc să… vin.

Deci e vechi.

E…

Deci, vin?

Da

Ești sigură?

Da. Au fermentat emoțiile, a fiert sângele, au dospit gândurile și acum sunt gata să mă îmbeți.

Îmbată-mă. Pune-mi vin pe buze, plimbă-ți degetele pe ele, dă-mi să beau, să îl simt în toată lentoarea. Intensitate.

Amețește-mă, amorțește-mă, învârte-mi privirile, pașii, sprijină- mă pe pereți, pune-mi tălpile pe podeaua rece și adu-mă cu picioarele pe pământ. Sau nu… Și tu îmi zâmbești acum…

Ok… vin.

Vino…te aștept la nouă la mine.

Câteodată îmi vine să plâng. Dar numai când mă gândesc, plâng. Plâng că stau într-o cameră goală care e plină cu mine. Vărs totul pe mine, scurg totul și marginile se evaporă, e căldură. Ventilator.

Câteodată imi vine sa râd că ai vrut să îmi cumperi ventilator. Râd de mine că nu am vrut să îmi cumperi ventilator. Râd de amintirile din dimineața în care tu te trezești speriat că am fugit iar. Și eu râd de pe marginea saltelei pentru mine. Apoi râd pentru tine și tu te calmezi că sunt acolo și râd pentru tine.

Câteodată îmi vine să fug. Mă deplasez, plasez, cu pași repezi ca să nu-mi iei urma. Da tu vii după miros, mi-ai identificat esența, recunoști repede ascunderea mea.

Câteodată e egal cu din timp în timp sau cu când și când.

Când și când mă gândesc și îmi vine să…

Doar din când în când.

Deschide usa universului ei.

E prea mare?

Zambeste. Sta in prag cu o privire lunga. Stie probabil in subconstient ca nu o sa poata cuprinde toate departarile. Clipeste, ii sugereaza.

Da, clipeste!

Deschide camera cu camera. Se plimba singur pe holuri, cu lumina stinsa, incercand un baba oarba matur. Pe pipaitelea cu constiinta. Se plimba si le priveste pe toate din prag.

Da, au fost istorii, sunt si multe amintiri, si trecute si prezente.

Nu am ce sa le fac. Eu ce sa mai zic de ale tale!

Nu, nu am tatuaje, amintirile le port din cand in cand si nu se vad. Bine…poate doar atunci cand cad pe ganduri. Zambeste. Zambeste si ea clipind.

Si ce ziceai cu deschiderea asta, intreba ea.

Deschidere de noi ipostaze. De dimineata, de jumatati de ora, de apus, de ora trei dimineata. Radem cu fereastra deschisa. Latra si cainii in departare. Si ei fac parte din univers. Al nostru daca ne punem de acord cu aceeasi parere. 1, 2, 3…START.

Deschidere inseamna a acorda cuiva libera trecere, spune el. Dar ma deschid, ma deschid cu totul, ma deschid pur si simplu. Intrebarea e…exista curaj sa facem fata reciproc la trecere, la departari, la fiecare camera prin care trecem.

Trecem deschisi atunci. In timp. Cum e deschiderea la urmatoarea persoana?

De atunci aerul s-a transformat in ceata, au inceput frisoanele, apoi febra, apoi starile de rece si de cald, delirarea in cercul de prietene, reteta de calmare de la oameni mai maturi. Stii tu,  toate cele atunci cand vine vorba de indragosteala. Ca in orice cuplu pana la urma, doar ca noi am ramas pana la sfarsit, fata de multi, atatia care doar au mimat sincronizarea.
Desigur ca au fost si la noi anotimpuri, usi inchise, zile pe intuneric ca la Polul Nord, tacerile cimitirelor.

Ce simteam atunci? Ca ma transform intr-un om fara adapost, ca am ramas pe drumuri, ca nu mai am casa, pereti, fotoliul de pe care il priveam cocotata, fix, obsesiv, ca o pisica. Cautam aglomerari, intindeam palma cu DA-MI SI MIE  afectiune, liniste, calm, iubire, intelegere, dar chiar daca ceream in jur oamenilor necunoascuti si cunoscuti, nu cautam de fapt decat cererea lui. CERE-MA INAPOI !

Ce ne-a tinut impreuna? Multi apeleaza la conceptul de suflet pereche, eu zic ca nu stiu exact. E ca atunci cand…

Cunoasterea noastra a fost o fereasta catre lume. Am deschis-o ca sa ma descopar si nu descoperirea pe care o simti asupra ta  cand iubesti pe cineva. Descoperirea de sine pe care o ai atunci cand el iti sustine toate ipostazele fiintei tale, descoperirea pe care o simti atunci cand el te vede goala, descoperirea pe care o lasi sa cada atunci cand vine si vulnerabilitatea, vin si defectele, vin si nepotrivirile de caracter.

45 de ani de daruire e ceva, au curs, noi am urcat, spre un varf de munte unde acum stam si contemplam prezenta noastra, trecutul nostru, viata asa cum e. Viată.

Daca nu ne-am sincronizat mereu pasii, cu siguranta ne-am sincronizat sa ne tinem mereu  de mana in viata, si iata am ajuns sa mergem acum incet, cu parul carunt, cu calmul unei istorii complice ce numai mainile noastre a atins-o. Poate nu destin, dar cu siguranta sincronizare intr-o situatie de viata. Noi doi si mainile noastre s-au strans. Au strans. Anii si pe noi.