excepţionalul din cotidian

Ceva pe veselie

2009-11-05T07:57:00.000+02:00

O melodie superbă. Folkist Romeo Ifrim ăsta, bagă de toate, dar "La marginea satului'' e melodie de "scandal". Ştiu că nu pare cine ştie ce, poate nu-ţi fi ascultat-o cînd trebuie. Nu e vina mea.

Lîngă sat e-o gîrlă mare

Crîşma sus pe mal apare

Ferestruie, lemn, lumină,

Se-oglindesc în unda lină

Dar în crîşmă-i vuiet mare

De ţambal şi de vioare

Geamurile ţiuie

Şi flăcăii chiuie

Crîşmăriţă, dragă-hăi

Adă vin bun la flăcăi

Vechi ca moşu-meu colea

Zvăpăiat ca mîndra mea

Zi, măi cioară, din vioară

Că mă-îmbat în astă seară

Zi, măi, că-ţi plătesc să-mi zici

Voi să crăp jucînd aici

Bate cineva-n fereastră

N-aveţi somn dumneavoastră

Mai destul cu-atîta larmă,

Că boieru` vrea să doarmă

Ei, al dracu, n-am ce face

Tu, femeie, dă-ne pace

Zi mă, iaca, numa-n ciudă

Zi încalte să ne-audă.

(O să vă lămuriţi curînd ce vrusăi să spui cu muzichia asta acilea)

Din provincie II - Valea Oltului/Brezoi/Lunca Calului

2009-11-04T16:40:00.000+02:00

1. Căciulata, privită de pe centură. Da, cică Valea Oltului este cel mai mare bordel mobil din Europa de Est.

2. Oltul, la Turnu. Mînăstirea Turnu.

3. Culorile m-au băgat în boale..

4. Încă îmi place verdele.

5. Păi să mai şi murim, ce dumnezei..

6. Cănuţă, om sucit.

Maidanul cu cişmele

2009-11-02T18:32:00.002+02:00

Pe Drumul Naţional 64, cum vii dinspre Craiova-Slatina spre Drăgăşani, dai la un moment dat de un sat. Grădinari se cheamă, şi este într-adevăr un sat de grădinari. În mare parte, că poate s-or ocupa şi cu altele oamenii ăia, dar eu ştiu doar de sere, de gogoşari şi de roşii: pentru că oamenii de-aici sunt principalii zarzavagii ai Sibiului şi ai altor oraşe din centrul ţării. Umblă vorba că juma' din sat, dacă nu chiar mai mult, este minoritar, dar nu e treaba mea să aprofundez această idee.

De fapt, despre ce e vorba? Despre o treabă perfect românească, vasăzică. Oamenii din Grădinari s-au trezit peste noapte cu cîteva sute de cişmele în faţa curţilor. Cişmele, tată, nu jucărie. Masive, solide, cu ţuţuroaie din inox. Ce e cu cişmelele? Păi potrivit unui proiect găsit pe net, ''Consiliul Local Grãdinari implementeazã în perioada 30.11.2007 - 30.11.2009, proiectul „Alimentare cu apã în comuna Grãdinari, satele Grãdinari si Petculesti, judetul Olt” finantat în cadrul Programului PHARE 2005''. Suma totală: 635.137,84 EUR, fără TVA. Ai dracului olteni, fuduli, nene, nu aşa! La ei, ideea de alimentare cu apă se reduce la amplasarea de cişmele. Care cişmele nu au robinete suficient de mari cît să poţi umple şi tu o găleată, să dai la vaci, la porci. Care cişmele, de fapt, nici nu au robinete, că oamenii intreprinzători din zonă le-au găsit repede întrebuinţări.

Sutele de cişmele sunt amplasate alandala, unele în faţa unor terenuri virane, altele în faţa unor fîntîni (?!) care nu mai funcţionează. cele mai multe sunt în faţa unor case, dar sunt curios.. Ce pile trebuie să fi avut oamenii ăia să poată să se aleagă cu cişmeaua în faţa căşii? Cîte găini or fi dat fiecare în parte? Oricum, cişmelele nu funcţionează, că nu au robinete. Singura sursă de apă rămîne, ca întotdeauna, balta din faţa casei. Că pentru mocirlă nu s-au găsit fonduri europene. Nu poţi avea şi cişmele, şi trotuare, ce dracu.

O seară la teatru

2009-10-29T20:21:00.000+02:00

Oameni buni, dragilor, bă băeţ, daţi-mi voie să vă fac o confidenţă (Caragiu dixit), am o nouă dragoste, iubesc teatrul. Aceia dintre dumneavoastră care-s familiarizaţi cu acest sport vor spune, pe bună dreptate poate, ''bine că te-ai trezit şi tu acum, bre, pînă şi Moni ţi-a luat-o înainte''. E drept, se putea întîmpla mai demult.

Teatrul ar fi trebuit să-mi intre pe sub piele încă de la cămin, grupa mijlocie, cînd ne-a încolonat tovarăşa educatoare să mergem la Harap Alb cu păpuşi. Nu m-a prins atunci. Putea să mă captiveze într-a doişpea. Cînd, dintr-o clasă de golani, am fost singurul care s-a oferit voluntar (aveam nevoie de medie mărită) să joace rolul lui Socrate în piesa de largă inspiraţiune platonică ''Apărarea lui Socrate'', prestată la majoratul pe liceu. Mi-am cules atunci coroana de lauri nu pentru că am avut cel mai potrivit costum (un kimono de taekwando, comparativ cu 'soldaţii' îmbrăcaţi în unforme de la pompieri şi judecătorii îmbrăcaţi în robe de la tribunal) ci pentru că am uitat cele mai puţine strofe dintre toţi ceilalţi. Dar nu a fost suficient să mă facă să iubesc teatrul. Chiar viţăvercea, aş zice.

Nici măcar ''Hamlet în sos picant'', văzut la Sibiu într-o frumoasă lună de numaiştiuceeraafară a anului 2005 nu m-a convins că Thalia (nu, amice, nu cîntăreaţa) ar merita să mă îndrăgostesc de ea. Hai totuşi să nu mai prelungesc suspansul.

Aseară am fost la teatru. Am văzut două reprezentaţii, una la teatrul de revistă Constantin Tănase, alta la TNB, la Centrul Naţional al Dansului. O să le iau pe rînd. La ''Tănase'' presta compania lui Puric, Passe Partout DP. O combinaţie de muzică, dans, pantomimă despre care pliantul pe care l-am citit spunea că-i intitulată ''Made in Romania''. Inspirat nume, nu am ce spune. Am văzut un prea frumos ghiveci de scheciuri muzical-artistice din care nu am înţeles mare lucru. Exceptînd cîteva scurte, restul m-au lăsat în ceaţă. Nu pentru că n-aş fi înţeles de ce unele semănau cu nişte poante de-ale lui Mr. Bean, iar altele erau bucăţele rupte din ceva manga-uri cu origine incertă, japonezo-coreeano-americane, ci pentru că nu înţelegeam ce se întîmplă.

Am citit pe undeva pe net o cronică legată de spectacolul ăsta, unde autorul preamărea superbitatea costumelor create de... o cucoană al cărei nume îmi scapă. Dacă nişte pantaloni de stofă cu bretele şi o cămaşă se cheamă costum, şi dacă asemenea costum trebuie ''creat'' de cineva anume, eu aş putea deveni garderobier-şef la Naţional. Costumele fetelor mi s-au părut, însă, mai complexe: şi fuste, şi tricouri, şi pantaloni scurţi. Era normal să fie numit un supervizor care să decidă în privinţa pantalonilor scurţi, cel puţin.

Pe scurt, la ''Made in Romania'' am rîs un piculeţ, dar în mare parte a timpului eram preocupat să discern ce se întîmpla pe scenă. Întreaga piesă, per ansamblu, mi-a adus aminte de o întîmplare din ''Aventurile lui Huckleberry Finn'' a lui Twain. Care aţi citit-o sigur mai ştiţi ''piesele de teatru'' ale lui alde Regele şi Ducele - de enormă referinţă în cazul aici povestit.

A doua reprezentaţie: la TNB, uşă-n uşă cu Lăptăria, la Centrul Naţional al Dansului, făcea parte din evenimentul cu noaptea teatrelor bucureştene. Iniţial, trebuia să mergem la Act, unde se juca o piesă cu nişte capre şi cu Marcel Iureş, dar cum coada era infinit prea lungă pentru răbdarea oricărui om, ne-am luat picioarele la spinare spre TNB, la sugestia Iarinei, care mai fusese în urmă cu ceva vreme la un spectacol de dans al Centrului mai sus pomenit. Se jucau trei piese, am ajuns la a doua. Aici, titlul spunea multe. ''Stage Psychosis''. Aş fi verbalizat dubiile-mi dacă apucam să-l aflu dinainte, dar cum am nimerit brusc, nu m-am interesat că nu aveam de ce. M-am luat după vorba dragei mele şi, oh! Doamne, ce-am mai pătimit!

Prima regulă a mersului pe nevăzute la evenimente culturale ar trebui să fie: ''Aşează-te cît mai aproape de uşă, ca să poţi pleca oricînd fără să deranjezi pe nimeni''. Piesa avea un singur protagonist. Nu tu muzică, nu tu dans. Domnişoara care-a pus-o în scenă, îmbrăcată fiind în ceva chestii negre şi cu o mare mască albă pe faţă (nu mi-am dat seama compoziţia) a interpretat un număr de tăvăleală pe scenă, plus pantomină în slow-motion, cu strigături. Strigături, da. Urlete, în fapt, că la un moment dat, după ce a vărsat ceva ce s-ar fi putut considera a fi sînge, actriţa a început să urle lupeşte, ca la torturi medievale, şi a ţinut-o aşa vreo 3 minute. Oamenii din sală.. ce să mai zic. Unii căutau din ochi o cale de scăpare spre lumea de-afară, mai banală dar mai primitoare, alţii se jucau pe telefon, alţii rîdeau gîtuit, înnodat şi sughiţat. Şi cum să nu rîdă, cînd ce spunea fata aia acolo nu avea niciun sens? Ceva cu lumina neplătită, angoase, dansez pentru tine, sacrificiu und so weiter. Cea mai simpatică fază în toată piesa a fost comentariul unui mucalit din spatele meu, care după o înşiruire de cuvinte ale performerei, a completat involuntar, cred, cu ''xanax''.

Supliciul a durat vreo 20 de minute. Lungi, acele 20 de minute, mulţi dintre cei prezenţi nevenindu-le să creadă că au scăpat cu bine,pesemne sub vraja clipelor de magie ale spectacolului. În lumina psihozei de scenă de la TNB, prestaţia ţopăitorilor lui Puric a fost demenţială. De ce spuneam că m-am îndrăgostit de teatru? Pentru că acum mor de nerăbdare să văd, nene, o piesă de teatru cu cap şi coadă, cu o poveste - eventual una pe care s-o recunosc din lecturile obligatorii din liceu, cu nişte superbe costume de epocă, cu multă lume pe scenă care vorbeşte sau declamă conform cu reglementările în vigoare.. Aşa că dacă aveţi sugestii, aştept cu nerăbdare.

Ce piesă de teatru sănătoasă la text văzut-aţi în ultima perioadă?

Nervi tehnologici

2009-10-22T09:47:00.001+03:00

Nu mă pricep eu la tehnologie, dar credeţi-mă, ştiu cînd ceva, vreo sculă mă urăşte. Iar calculatorul meu nu numai că mă urăşte, probabil că face deja planuri cum să mă stranguleze-n somn cu cablul de la maus. Păi la cîte înjurături, şuturi şi alte diverse măgării şi-a luat din partea mea, cred şi eu că ar putea să se transforme în Thing din Familia Addams.

Mda, bat cîmpii, dar ştiu ce spun: calculatorul meu a ajuns să funcţioneze cum şi cînd i se scoală. Dacă e să mă iau după vîrsta lui, e cam la pensie şi asta înseamnă că i se scoală din ce în ce mai rar. Pentru asta oi fi fiind şi eu de vină (l-am umplut cu tot felul de drăcovenii, de la playere, la filmuleţe, muzici, vreo două messengeruri, softuri de tăiat filme, softuri de lipit filme, softuri de convertit filme, jocuri şi multe-multe media împrăştiate pe temiriunde, că pentru asta e bun, dă-l dracului cu tot cu ce plăci video o fi avînd). Şi ce calculator a fost la vremea lui.. Mîndria desktopurilor, prin 2001.

Nu mă plîng, dar vreau să ştie şi lumea cu ce-mi bat capul. Nu-mi ajungea că mă enervam mai deunăzi din cauze de muncă sau din cauza imbecilităţii clasei politice cu totul care este el tot şi întreg, acum am evoluat şi mă enervez cu un calculator care merge de parcă s-ar duce şi pe care am dat un morman de bani (dacă mă citeşte amicul Dan, am belit belengherul, că de la el l-am luat).

Dar lucrurile nu au stat întotdeauna aşa.. Am avut, cîndva, un prea frumos laptop, primit cadou de la tata (care nu m-a întrebat înainte ce să-mi ia), laptop care nu era deloc prea strălucit, dar era totuşi cu vreo 2-3 generaţii mai nou ca ăsta de-l posed acum cu mii de draci pe mine. Fain laptop, avea Vista pe el şi nişte culori de te băgau în boală, dar nu puteai să instalezi nimic mai de doamne-ajută pe el că şi dădea ochii peste cap. Sau nu funcţiona. Puţini rami, placă video ioc, ce să fac cu el? Îl frecam online şi îi mai instalam cîte un joc de pe vremea lui Pazvante, ca să-mi mai treacă timpul. Joc de dinainte de 2001, da. Wolfenstein mai trebuia să pun pe laptopul ăla, că-n rest le aveam pe toate din aceeaşi generaţie.

Respectiva sculă şi-a dat pixelii peste cap după o noapte crîncenă cu vin şi cola. Şi un pahar buclucaş pe care mi l-a vărsat un amic pe tastatura laptopului (sau notebook, ce-o fi fost) i-a fost cîntec de lebădă. Nu am mai avut ce să-i fac, s-a ars ceva înăuntru, cică placa de bază. Şoc şi groază! Reparaţia mă costa o căciulă de bani, şi uite-aşa am ajuns să iau.. rîsul de desktop pe care-l chinui acum. Chiar şi aşa, uneori mă oftic că nu l-am reparat pe laptop, care acum stă prăpădit în dulap şi bîntuieşte probabil pe veşnicele plaiuri de vînătoare ale laptopurilor, înconjurat de 77 de plăci de bază virgine, numai una şi una..

Dragii moşului, mai ales ăştia care-mi sunteţi apropiaţi, ţineţi minte: ziua mea de naştere e pe 7 mai. Bine, dacă e careva de părere că un computer, mare sau mic, m-ar legumi şi mai rău decît sunt, puteţi oricînd să-mi luaţi vreo două-trei televizoare LCD, să am să pun şi-n locul ăla unde-mi place să stau cel mai mult.. În bucătărie, mă, ce dracu!

Să ne amintim: Lawrence al Arabiei, O'Toole şi Quinn

2009-10-08T22:32:00.000+03:00

Coloana sonoră: Bok Van Blerk - De la Rey

Montajul: eu, că nu am avut somn..

Să ne trăiască amintirile despre un film epopeic şi nişte actori uriaşi..

Veteranii o dau mai bine

2009-10-04T08:33:00.001+03:00

Aş fi vrut să fie no comment. Dar deja am comentat, nu? Am găsit piesa asta umblînd lelea pe youtube - drept e, o ştiam dinainte; dar cu greu găseşti o variantă întreagă şi cîdecît plăcută la piesa asta. Alea noi sînt mic copil spus cam nepegustul meu. Bob Dylan, acum vreo juma' de secol, To Ramona. Mor de drag. Oţ vedea şi voi de ce, în cazul în care uita-vă-veţi la cea muzichie.

Şi să nu-l las să fac singur faţă... Îl ştiţi pe Chris de Burgh. E ăla cu gagica aia în roşu de făcea şi dregea cîte-n lună şi-n stele pe temirice ringuri de dans. Recte, Lady in Red (melodia aia.. o ştie toată lumea, mai ales damele). Ei bine, să ştiţi că alde Cristache al nostru n-a cîntat numai despre femei bine în roşu. De data asta ne întîmpină.. Patricia the Stripper. Că nu toţi suntem născuţi şi crescuţi buni de trecut în rîndul sfinţilor.

12, să fie cu noroc!

2009-10-04T01:10:00.001+03:00

Din ciclul ''Ce mai face Dimulescu atunci cînd nu are ce face'', vă prezint astăzi o scurtă istorie a chinurilor tantalice prin care-am trecut în tentativa mea de a mă lăsa de ţigări.

Prima zi a trecut lesne. Rămăsesem fără ţigări - este imperial necesar ca atunci cînd te laşi de fumat să fi terminat toate ţigările din ultimul pachet. Legenda cu pachetul nedesfăcut care te poate motiva să nu mai fumezi este o.. legendă (eu n-aş putea răbda, pur şi simplu e prea mare tentaţia). M-am lăudat la toată lumea în acea primă zi, deşi nu aveam cu ce, afară de decizia de-a mă lăsa de ţigări.

A doua zi... a început distracţia. Ca la circ a fost: gîndurile necuviincioase îmi dădeau tîrcoale iar eu mă simţeam ca martirii cei creştini în arenele lui Nero, puşi faţă-n faţă cu lei, tigri, pantere şi-alte pisicuţe. Îmi venea să pip, Iisuse-Marie!, dar am rezistat şi cu un pic de ajutor de la amicul snuff.

A treia zi a fost poate climaxul tentativelor de a mă lăsa de fumat: nu a mai fost vorba de nevoia de a mai fuma, cît a fost vorba de lipsa ocupaţiei!! Nu vă gîndiţi că nu aveam ce face. Că aveam. Dar.. nu se potrivea nimic! Nu-mi plăcea nimic, nu aveam stare.. şi vroiam să-mi aprind o ţigară numai ca să fac ceva cu mînuţele. Mi le-aş fi băgat oriunde, numai să ştiu că se potolesc.

Asta a fost tot. Momentele culminante au trecut, eu intru acum în cea de-a 12-a zi de cînd am renunţat la ţigări (am mai fumat una joi noapte, după meciul pierdut de Dinamo cu Panathinaikos, dar a fost o ţigară fumată.. la oha, să-mi sîcîi un pic plămînii). Aşadar, eu spun că de 12 zile sunt nefumător. Mă aşteptam să îmi fie mult, mult mai greu.

Acum sunt mai vesel, mai liniştit, mai plin de viaţă, tenul meu este mai proaspăt, hainele nu-mi mai miros a tabac.. Nu mai spun ce a însemnat pentru circulaţia mea să renunţ la ţigări.. nu dintr-alt motiv, doar că nu-mi place să mă laud.

Alo, Marcel? Mişu la telefon

2009-09-29T09:20:00.002+03:00

Acum cinci minute m-a sunat o femeie să mă întrebe de Costică. Fireşte, nu am ştiut ce să-i spun, iar ea n-a ştiut să explice..

Ea (năvalnic - după voce, 45 de ani pe puţin/corpolentă/permanent(ă)): ''Alo, Costică!?''
Eu (mut, cu umerii-n aer): ''?!''
Ea (contrariată): ''Costică?!''
Eu (lămurit): ''Nu e Costică, doamnă..''
Ea (enervată!?): ''Da' unde e Costică?''
Eu (sastisit): ''Cucoană, nu e Costică, e greşeală.''
Ea (oripilată): ''Greşeală?!?''

Şi a închis. Ce-o fi fost în sufletul ei, biata femeie...

N-am mai avut parte de telefoane-greşeală de pe vremea fixului cu disc de la casa părintească. Mai ales în epoca mobilului, să greşească cineva numărul de telefon mi se pare un mit urban, o poveste coborîtă din evul mediu al comunicării. Cum ar fi să găseşti o epidemie de ciumă în mijlocul Ferentariului? Mă rog, ferească sfîntu', nu vreau să cobesc. Zic şi eu aşa, ca un paregzanpl.

Madama care m-a sunat la ora asta infectă (8.30 dimineaţa!) a avut soartă. Putea să nimerească într-o dimineaţă în care, proaspăt întors de la lucru, să dorm buştean. Atunci nu aş mai fi fost aşa calm şi a doua oară cînd ar fi greşit numărul probabil aş fi trimis-o prin Bărăgan, după deşeuri de piele, cu tot cu Costică, Mitică, Georgică şi restul găştii. Pentru că da, a sunat şi a doua oară. Fiind în toane bune, n-am înjurat. Doar i-am închis în nas, încă de la primul ''Costică?!''. Să se înveţe minte...

Mi-e dor de Armata Roşie

2009-09-25T19:09:00.001+03:00

Iată, dragi prieteni, ce minunăţii s-au pierdut odată cu prăbuşirea URSS. Băieţii ăştia puteau să ajungă mari, puteau să devină chiar dansatorii lui Britney Spears dacă n-ar fi căzut Uniunea în '91. Ce băieţi faini erau.. Şi cum ştiau să se distreze! Cu femei, cu vodkă, alea. Rămînea toată lumea cu ochii-n lacrimi pe-acolo pe unde treceau ei. Şi-n urma lacrimilor, puzderie de plozi. Cazacioc să fie, deci! Prezintă: trupa de breakdance a Armatei Roşii, împreună cu Run DMC.

Snuff iz enuff

2009-09-23T16:42:00.002+03:00

De ieri sunt veselul proprietar al unei cutiuţe magice, cu un praf.. pe care nici mai mult, nici mai puţin, îl tragi pe nas. Da, este vorba despre tutunul de prizat. Am făcut rost de frumuşeţa asta prin contrabandă, de la ''băieţi''. Schimbul s-a făcut pe sub mînă, evident, într-un loc aglomerat, să nu ne ia la ochi poteraşii. Iar eu sunt mulţumit de ceea ce am primit. Drăcia asta, pe numele ei Poschl's Gletscher Prise Snuff Menthol mit Columbia-Ol (toate o-urile din denumire au punctulete deasupra, deci se citesc mai rotunjit decît de obicei), este evident mentolată şi cu adevărat ţi se urcă la cap. Dacă presari în spaţiul dintre degetul mare şi restul mîinii suficient cît să nu te faci de rîs, dar nu prea mult, să nu te-apuce bîţîiala, mai trebuie doar să ştii cum să-l tragi pe nas. Dintr-o dată, cu o bancnotă de 1 leu, rulată :)

Prima dată îl simţi în ochi, nu în nas sau pe trahee. Iute, înţepător, aromat, pînă încep să-ţi dea lacrimile ca la curăţat de ceapă. Abia de mai poţi să rabzi milioanele de ace care-ţi străbat jumătatea de faţă cu a cărei nară ai tras cele cîteva firicele de tutun de prizat. După ce trece senzaţia de ţepi, simţi cum ţi se desfundă nasul... minunat. Aerul devine mentolat.. totul prinde o altă culoare. Poţi face abstracţie de gestul celebru, văzut în filmele cu drogaţi, cînd începe să te mănînce nasul şi tu-ncerci cu ambele mîini să scapi de furnicături. Sau de praful ăla alb-pudră care rămîne în jurul nării după prima liniuţă. Se întîmplă şi aici, dar este cu totul altceva. Totul este natural. Şi legal. Sper. Pe mine mă scuzaţi acum, mă duc să-mi desfund nasul, că a rămas încleiat de la.. Fir-ar să fie.

Partea bună e că de aseară încoace nu am mai fumat nicio ţigară.

Iată-l! Tatăl şi mama sosurilor pentru fripturi

2009-09-21T18:10:00.002+03:00

Săptămîna asta mi-am testat veleităţile culinare. Din nou. Se întîmplă mai rar în ultima vreme, dar asta-i pentru că sincer să fiu am îmbătrînit. Şi a venit toamna şi vremea de-afară mi-a înfipt în oase o anume leneveală care nu mă caracterizează tot timpul. Ce-am gătit? Ceva simplu, dar ne-ce-sar. Că românul nu poate trăi, dom'le, fără cartofi prăjiţi c-un copan de pui pîrpălit olecuţă în tigaie, pînă face crustă. Hai, că toată lumea (chiar şi femeile) se pricepe la minunea asta. Dar.. că întotdeauna există un ''dar''.. eu am găsit o cale de-a tuna felul ăsta de mîncare. Cu un sos demenţial, învăţat în Deltă, la Sulina, de la un amic. Pentru că nu l-a botezat, iaca eu am furatără reţeta şi-i dau eu nume. Sosul sulinez. I-aş fi zis ''dimulescian'', dar nu cred că vrea să fie asociat cu numele meu.

Să vă explic, gen. Se iau vreo 5-6 cartofi vechi sau noi, se curăţă, se taie ca pentru prăjeală. Pînă aici e simplu. Se iau cîteva pulpe de pui, se crestează ca în imaginea alăturată, se ung cu (puţin!) ulei şi se presară pe ele sare şi piper. Atît. Nu tu busuioc, ghimbir sau alte drăcovenii de condimente şi miroase. Nu, dom'le, nu e voie. Apoi se lasă o vreme deoparte, cît să intre bine sarea şi piperul în carne, şi se trece la cea mai importantă parte a dezmăţului gastronomic: sosul.

Se iau 10 căţei de usturoi şi o ceapă potrivită. Usturoiul se curăţă, ceapa se curăţă, usturoiul se taie rondele, ceapa se taie cubuleţe, apoi se zdrobesc împreună într-un castron. Cu zdrobitorul, da. Se pot şi pisa, dar e cam greu să obţii o pastă uniformă. După ce operaţiunea a fost dusă la capăt, intervine al treilea ingredient de bază: leuşteanul. Tăiat ca pentru a fi pus în ciorbă, leuşteanul se trînteşte peste ceapă şi usturoi şi se pisează împreună. Apoi se adaugă o picătură de ulei şi un vîrf de sare. Totul trebuie să arate cam aşa.

Observaţi în fotografie alte două elemente, în aşteptare. Da, se pune iaurt, nu apă. Şi se mai adaugă şi o jumătate de roşie, zdrobită la rîndul ei. Ideal ar fi ca roşia să fie lăsată un pic la copt, dar dacă nu sunteţi la grătar sau nu aveţi ustensile, merge şi necoaptă. Se adaugă iaurtul, se adaugă roşia, se freacă amestecul bine de tot şi.. asta-i.

După sos, se pun cartofii şi copanele la prăjit, mai trînteşti o salată de roşii cu brînză frămîntată şi e gata, să înceapă chermeza. A se da dovadă de cumpătare, nu mîncaţi mai mult de 3-4 porţii odată.

Primim din provincie - azi, Valea Hîrtibaciului

2009-09-07T16:32:00.001+03:00

Roşia, Ighişul Vechi, Chirpăr, Hosman, Alţâna, Vurpăr, Merghindeal, Şeica Mare, Ţichindeal, Alţîna, Brădeni, Marpod, Nocrich, Retiş. Sate de pe valea Hîrtibaciului. Faină vale. Sate săseşti, cică. Mă rog, acum mai găseşti pe-aici nemţi în reviste, doar. Că-n căşile lor s-au mutat de ceva vreme nişte unii, conlocuitori cică.

Despre Agnita (Agnetheln) se spune că este oraşul din inima ţării. Se mai spune că marchează centrul geografic al României. Nu zic nu, aşa o fi. E un oraş ca toate oraşele. Mici, de munte. Liniştit şi fără oameni, că majoritatea sunt plecaţi pe te miri unde ce străinătăţi. Aici am găsit strada Piaţa. Amuzantă denumire. Presupun că piaţa se numeşte a Străzii.

Agniţenii citesc Agniţeanul, săptămînalul de patru pagini care vorbeşte despre viaţa comunităţii. Agniţeanul are vreo trei sloganuri: ''Chiar Merită'', ''Un ziar clar într-o lume confuză'', ''Publicaţie ce promovează ideile societăţii deschise''. Spicuim din sumar: Apă mai scumpă, Controale la gaz, Agnita e pe cai mari, Salubritate cu forţe proaspete, Făină şi zahăr, cadou. Interese variate, precum se observă.

Hai să vă citez dintr-un articol de culoare, semnat de un preot. Să vă daţi cu seama despre nivelul cosmic al spiritualităţii agniţene.

Dictatura mediocrităţii

Nu au fost puţine verile grele care au trecut peste noi în ultimii 20 de ani. Nu. Nu-i vorba despre încălzirea globală ori de fenomenele meteorologice. Nici măcar de criza prin care lumea a ajuns, în sfîrşit, la preţul corect plătit pentru cifrologia în care şi-a îngropat credibilitatea. Resurse umane batjocorite. E vorba despre dicatatura mediocrităţii, care şi-a aruncat năvodul peste ţară. Despre modul în care resursele umane ale unei ţări sunt batjocorite, tensionate şi părăsite dinaintea flagelului financiar economic în care ne zbatem. Căci pe lîngă criza financiară avem o criză a integrării în UE, avem legalizarea minciunii şi manipulării mass-media, avem decăderea dinspre morală spre eticismul ateu. (...) uneori Biserica, prin discursurile sale paralele şi disjuncte, prin aroganţele extremiste sau pietismele lamentabile, încarcă de deznădejde ''folderele'' sufleteşti ale unei generaţii de bulversaţi. Şcoli mediocre, cu diplome soft... Tinerii acceptă servicii rezervate în Occidentul evoluat spre egoism acerb numai ''luzărilor'', pierduţilor, săracilor din lumea a treia, a patra, a cincea... Din care credeam că nu mai facem parte. Dictatura mediocrităţii a lovit aşadar tineretul, sufocîndu-l. A manelizat cultura, devenită un lux aproape nenecesar, la vremea în care maneliştii sunt mai prezenţi în cultura României decît oamenii crescuţi în duhul românismului şi al Ortodoxiei. (...) Trebuie să le acordăm mai multă încredere tinerilor, să credem că Hristos crede în harisma tinereţii lor.

Preot Constantin Necula - Agniţeanul, septembrie 2009

Profund, este? Ca strugurii ăştia, cei mai buni mîncaţi în astă vară.

Una scurtă, de răpciune

2009-09-05T08:36:00.001+03:00

Dragilor, nu ştiu alţii ce-or să facă dar iacătă că eu, în ăst weekend, îmi adun los compagneros veterani şi mă cărăbănescu pentru fro cîteva (două) zile tocmai unde-a înţărcat mutu iapa. Vorba aia sau cum era. La Rio de Retiş, în cel giudeţ al Sighiilor, la o petrecere cîmpenească marca Dan Melcu. Prilejuită de împlinirea frumoasei vîrste de 28 de anişori de cînd individul antepomenit ne-a făcut bucuria să respire pentru prima dată acelaşi aer cu-alde noi ăştia, tilicarii. Cum nu era să mergem doar pentru atîta lucru pînă-n buricul ţării, în programul vizitei de lucru am mai strecurat şi un botez: acelaşi Dan este, de cîteva luni, şi unchi. Asta ne face şi pe noi cam tot aia, că nu puteam să-l lăsăm a duce singur-singurel pe umeri ditamai povara. Ş-apoi, la ce buni mai sunt pretenii?

Astea fiind spuse, vă las cu bine pînă pe săptămîna aviatoare, cînd ne vom revedea cu poze de la zaiafet şi, să sperăm, cu bine. Urîtă perioadă, începutul de toamnă. Încep asteniile şi migrenele. Care de la musturi au turburel, care de la amintiri, care de la problemele cotidianului. Dar vorba aia: noi să fim sănătoşi, că belelele curge.

Leapşă lirică întîrziată

2009-09-02T12:32:00.002+03:00

M-am trezit cu cineva ajuns aici pe blog trimis de o postare a Irinei, o leapşă cu poezii. În care mă inclusese şi pe mine, dar cum subsemnatul aerian fiind n-aude n-a vede, n-a greu' pămîntului.. Habar n-am avut atunci c-am primit cea leapşă. Pentru că nu-mi place să las lucrurile neterminate, închei cercul aici şi acum: cele două poezii pe care le-am scris la viaţa mea urmează:

IERI am fost pentru prima dată
La şcoală... Speriat, timid, cu buzele
Pecetluite şi ochii, două mărgele vii.
Am învăţat să fac primii paşi în viaţă
Într-o dimineaţă ploioasă de septembrie.

AZI am ieşit cu prietenii la o bere prelungită..
Fertilă ca o mama ce naşte gemeni, berea s-a
Dublat, triplat, înzecit...
"Bă, ai văzut blonda aia..? Ce picioare avea.."
Şi ce sâni, şi ce ochi... Mai ales sânii.
Dorinţe nestăvilite, libertate şi alcool.

MÂINE... ce va fi mâine? O să stau
Undeva la soare şi-o să spun poveşti mincinoase
Nepoţilor.. Sau voi fi părăsit şi urât de toţi,
Dorindu-mi moartea, dar prea laş să cauzez.
Ce e timpul? Distanţa de la trăgaci la ţintă.

(scrisă prin 2002, eram şi eu student pe vremea aceea. Nu mai ştiu contextul, ceva deprimant oricum)

Întorcînd privirea,
Văd fotografii
Galbene de vreme.

Mă fluieră
Senzații scuturate
Din brazi uscați.

Atunci îmi arăt
Mînia, jucînd sîrbe
Închinate sărbătorii.

(altă tristeţe, dar la asta ştiu istoria: era fix înainte de Crăciun, în 2007. Un Crăciun trist, de altfel.)

Titan, această Veneţie a Bucureştilor

2009-08-31T07:53:00.011+03:00

Cînd m-am mutat în cartierul Titan din Bucureşti, habar nu aveam că lumea îi spune - cu nostalgie - şi Balta Albă. În timp, m-am lămurit. Cu ajutorul unei bănci, pe frontispiciul căreia stătea scris ''sucursala Balta Albă'', cu ajutorul taximetriştilor (''acum am plecat din Baltă, două ore am stat aici pe sec, paştile şi lumînarea, crucea şi născătoarea..'' sau ''erau vreo două tute în faţă la cofetărie în Balta Albă, vezi dacă nu s-au ocupat; da, puştiule, arătau spălate'') sau pur şi simplu hăndrălăind alandala pe net. Da, cartierul Titan alături de Sălăjan se mai chema pe vremuri şi Balta Albă. De ce? Pasămite din cauza lacului omonim, aflat în mijlocul parcului omonim.

Mă rog, mai recent li s-a spus IOR, de la Întreprinderea Optică Română, care are sediul p-aproape. Iar acum, după ce Negoiţă a început să-i ~~felieze~~ concesioneze, li se zice ''Alexandru Ioan Cuza''.

Ce-i cu toată lecţia asta de istorie topografică? Ei bine, iacătă că eu am avut norocul să descopăr un alt motiv pentru care zona se numeşte, alternativ, Balta Albă. Motivul îl vedeţi în poze: o ditamai băltoaca, tronînd în locul străzii Cozla, sector 3. Fotografiată la şapte dimineaţa, acum o zi. Nu mi-aş fi permis să generalizez, dacă n-aş fi văzut cu ochii mei aceeaşi zonă, inundată în alte două dăţi. Prima dată în 12 august, tot într-o dimineaţă în care mă-ntorceam izădit de la lucru. A doua oară, vineri care-a trecut. Duminică dimineaţă, iarăşi am dat peste Maelstrom-ul titănesc.

De fiecare dată s-a-mplîntat aceeaşi poveste: băieţii de la Apa Nova au găurit asfaltul, au săpat doi metri, au cîrpăcit conducta şi-au astupat, ca să revină după cîteva zile la o altă avarie pe aceeaşi magistrală, dar doi metri mai la vale. Ieri dimineaţă, cînd făceam pozele, un blocatar apărut lîngă mine mi-a explicat tărăşenia. Cică alde conductă e veche de vreo 60 de ani şi e(ra) făcută din azbociment. Să dea ~~dracii~~ dracu dacă ştiu ce e ăla, dar nu sună tocmai cuşer. Omul mi-a mai spus că geniile de la Apa Nova nu au încercat niciodată să înlocuiască nenorocenia de conductă. Cică au înlocuit, în schimb, segmentele ~~belite~~ sparte cu nişte minuni ale tehnicii (tot un fel de ţeavă) scumpe fiecare cît juma' de tronson.

Nu mă îndoiesc că omul exagera. Dar.. Sunt convins că schimbarea întregii conducte ar fi mai ieftină (şi mai practică) decît cîrpăcelile periodice. Dar dacă s-ar repara tronsonul, ce s-ar mai face oamenii de la Apa Nova? Au şi ei nişte prieteni, care au la rîndul lor nişte prieteni, care nu m-aş mira să aibă o firmă de importat minunile tehnicii de mai sus. Alea scumpe. Unde mai pui.. Pierderile de la o conductă spartă din care sar metri cubi de apă la secundă nu pot fi contabilizate. Pierderi de pe reţea, transformate în bani, care pînă la urmă tot în cîrca ălora fără apometre cad. Orice-ar spune reprezentanţii Apa Nova. N-or fi proşti să lucreze în pierdere iar şi iar. Şi iar.

În fine. Amicul Bufnilă vrea să-şi ia caiac. Presupun că ştie el ceva. Ori a bănuit, ori e un puiuţ de mafaldă, cert e că o să mă gîndesc serios dacă să pun bani cu el la cea barcă. Zău că n-am chef să mă prindă veneţizarea Titanului c-un deşti în nas şi cu altul în fund, fără nimic flotabil la-ndemînă. Unde mai pui că singurul drum alternativ ar fi către cer, precum se vede. E totuşi bine că nu s-a spart o conductă cu rahat. Că atunci ar fi găurit toată strada pentru reparaţii şi închideau circulaţia pînă după revelion, gen. Revelionul din 2010-2012, zic.

Şi dacă doriţi să revedeţi... 12 august, aceeaşi stradă, aceeaşi conductă.

Viorel

2009-08-29T19:46:00.000+03:00

Unul dintre puţinele lucruri pe care le ştie despre el este că-l cheamă Viorel. Habar nu are cîţi ani numără sau cine sunt părinţii săi. Buletin, certificat de naştere sau alte acte nu are. Mă rog, s-a decis la un moment dat să spună lumii că are 22 de ani. Îi place lui cifra asta. Mai toată viaţa şi-a petrecut-o într-o mahala din Ferentari, la bunică-sa. Femeia, om de acţiune, a fost şi cea care l-a învăţat meserie. De dimineaţa pînă seara, băteau împreună străzile Bucureştiului, strigîndu-şi serviciile: ''fieeeer veeechi luăăăm''. Aşa a învăţat tonalităţile. Că într-un fel strigi după fier vechi la 7 dimineaţa, altfel strigi la 9 dimineaţa. Aşa cum tot diferit strigi între blocuri de 4 etaje sau între cele turn. Nu mai zic de case, sau zonele rezidenţiale, unde strigi în aşa fel încît oamenii să te audă doar dacă vor. Pe ultrasunete.

Şi uite-aşa, Viorel a crescut. Oamenii au început să-l recunoască pe stradă, unii îi mai dădeau bani, alţii îl alergau cu cîinii sau chemau vardistul de proxomitate să ia ''paţachina'' din bătătură. De multe ori a mîncat bătaie, ba de la beţivi, ba de la suporterii lui Dinamo dacă avea ghinionul să dea peste ei în zi de meci. Ar fi stat atunci acasă, să-i ocolească. Dar de, ~~ţigănuşul~~ rromuleţul mic ascuns în stomac cerea zilnic de mîncare.

Viorel a avut momentul său de glorie, la un moment dat. Acum cîţiva ani a fost observat în ''acţiune'', în timp ce colecta fier vechi, de un mare şmecher, la o agenţie de publicitate. Omul s-a dus la Viorel, şi după ce l-a înjurat de toţi dumnezeii că l-a trezit din somn, l-a chemat în aceeaşi zi la el la firmă, să îl testeze fotografic. Viorel s-a codit întreaga dimineaţă. Nu prea avea tragere de inimă să meargă, mai auzise pe la alţii din cartier poveşti despre indivizi cu bani care-ţi promit o ciocolată şi pe chestia asta îţi găuresc fundul. Şi-a luat totuşi inima în dinţi şi a mers la întîlnire. Bine a făcut, pentru că în scurtă vreme era celebru: devenise Defedeu, ăla din reclama de la Altex. Îl ştia tot cartierul, iar el se înfoia în pene oridecîte ori avea ocazia.

Pe lîngă bănuţii primiţi pentru reclamă, oamenii l-au lăsat să păstreze unul din calculatoarele de recuzită. Îşi dorea unul încă din perioada cînd dormea cu nopţile la internet-cafe-ul din cartier. A reparat calculatorul şi, deşi nu poate face mare lucru cu el, îşi face măcar treaba. Tot de colecţionat fier vechi se ocupă acum, dar a urcat afacerea la un alt nivel: cel electronic. A aflat ba de la unul, ba de la altul, cum stă treaba cu e-mailurile, iar acum nici nu mai pleacă de-acasă. A descoperit spam-ul şi aşteaptă să îl contacteze lumea.

Iată ce e-mail mi-a trimis mie.

Firma din Bucuresti, achizitionam fier vechi la pret foarte buna.
Oferim ret bun pentru: tabla, fier, cupru, aluminiu... si alte metale.
Puteti aduce metalele la centru nostru sau daca aveti peste 1000 Kg il putem ridica de la locatia dumneavoastra.
In cazul in care este necesar, avem echipe pentru taiere demontare... etc.
Ne deplasam la locatia dumneavoastra doar daca aveti minim 1000 Kg si va aflati in Bucuresti sau maxim 15km imprejur.
Daca aveti mai mult de 10 tone, ne deplasam pana la 100km in afara Bucurestiului.
Daca aveti peste 20 de tone ne deplasam oriunde in tara.

Pentru alte detalii va rugam sa ne contactati la telefon 0762xxxxxx.
Viorel

Aşa porneşte o afacere măreaţă. De la 1000 de kg de fier în Bucureşti, sau 20 de tone în ţară. Trebuie să ştii să te impui. Să nu accepţi compromisuri. Şi să fii pregătit pentru orice: tăiere, demontare în condiţii vitrege (de regulă noaptea), sau chiar transport cu zecile de tone.. totul cu atenţie. Că avioanele militare se pare că încă nu-s considerate ''fier vechi''. Nici rămăşiţele uzinei siderurgice de la Hunedoara, pe care nu înţeleg de ce-o mai păzesc, dom'ne.. Oricum, Viorel este pregătit pentru orice scenariu sau situaţie. Sau metal. E firea lui.

Ce face stresul din oameni

2009-08-27T05:41:00.002+03:00

Zilnic primesc, cred, cîte vreo 10-15 e-mail-uri din partea celor de la ''Banca Raiffeisen''. Mă anunţă că intră în renovare, sau se repară ceva la ei, sau se blochează bancomatele şi mă roagă din toată inima să clickuiesc pe cutare link iar în pagina ''oficială'' a băncii să-mi autentific datele personale, parolele, numărul de card, pinul, cifrul de la jurnalul ţinut în clasa a 6-a, cheia alfabetului secret dintr-a 8-a. Problema mea este că nu am cont la Raiffeisen, ca să am motiv să mă autentific pe site-ul respectiv.

Phishing-ul este ceva fascinant, într-adevăr. Mă gîndesc, cît de fraieri sunt unii oameni pe lumea asta, încît chiar să muşte o nadă cusută cu aţă albă, aşa cum sunt e-mailurile astea. Dar hai să vă arăt una şi mai drăguţă. La prima vedere. S-ar părea că Banca Transilvania a asimilat Raiffeisen, aşa-i?

Evident că nu. Singurul lucru care-mi vine în minte este faptul că băieţii hackeri sunt într-atît de suprasolicitaţi că habar nu mai au pe ce lume trăiesc. Sau care-i diferenţa între Transilvania şi Raiffeisen.

Jurnal de ecologizare, partea unu

2009-08-25T15:00:00.001+03:00

Pe lung, despre cum s-a întîmplat operaţiunea de curăţire a traseelor Cota 2000 (cabana Mioriţa) - Cota 1500, Bucegi 23 august 2009. Acţiunea a avut loc pe trei direcţii (pe sub telecabină, pe sub telescaun, pe drumul de vară). Asta este partea mea de poveste. Detalii tehnice, la sfîrşit.

Sîmbătă, 22 august
Pregătiri de plecare

00.00 - Mă învîrt prin casă ca o muscă fără cap. Am un somn african în mine, dar mi-e prea frică să dorm. N-ar fi pentru prima dată cînd aş băga cornu-n pernă pentru 30 de minute de soileală, şi să mă trezesc tocmai la paştele cailor. De data asta treaba e cotoibilă şi nu-mi permit să ratez momentul 06.13 dimineaţa: trenul personal de Sinaia, la care am luat deja bilet. Soluţia: să stau treaz pînă pe la patru, că dup-aia intru în priză. Oi dormi pe tren, că-s expert.
00.15 - Am aliniat pe căprării, în moţul patului, bagajele pentru expediţia asta în Bucegi. Trei tricouri (în prim-plan, celebrul CPLM), nişte izmene scurte, sosete, hanorac, pantaloni de scandal, aparat foto, pastile şi fiole contra durerilor de toată naţia plus mizilicurile tip baterii, bilete ş. cl. Mîncare nu iau, cică halim la cabana Mioriţa, aşa mi-a zis alde Dragoş. Nu-mi fac încă bagajul, mi-e să nu uit ceva. Aşa, dacă le tot număr din cinci în cinci minute, poate-mi dau seama ce-mi lipseşte.
00.30 - Mă termină nervos aşteptarea asta. Măcar dacă-mi mergea internetul, mă mai uitam pe temiriunde, mă mai hlizeam pe vreun blog, site etc. Nu merge, aşa că mă pun să văd celebrul film ''The Big Lebowski''. Mi l-a lăudat multă lume în ultima vreme, aşa că dacă nu eram pe jantă cu filmele, nu m-aş fi uitat la el.
01.00 - M-am prins: Lebowski ăsta e un individ care nu face nimic toată ziua, seara joacă bowling, bagă verdeaţă, are vreo doi prieteni cu capul şi o problemă cu un covor. De la care se alege cu alte încurcături, care mai de care mai tîmpite. Seamănă cu o poveste de Dîmboviţa, pentru că individul e român pînă-n fundul oaselor.
02.00 - Am terminat-o cu Lebowski, mă duc să-mi fac plinul: piure şi o pulpă de pui. Să mîncăm bine, zic, cine ştie ce se va mai întîmpla pe drumul spre Sinaia. Încă două ore, ce dracu fac pînă atunci?!
02.30 - Distracţie şi voie bună, pe ProTV cred, că nu văd sigla postului. Van Damme rupe ficaţii unor malaci cît fişetul şefului de post din Ciorîca. Ce dor mi-era de omul ăsta.
03.00 - Aranjasem în morman tricourile necălcate, aşa că acum sunt cu fieru-n mînă. Măcar am ocupaţie.
03.30 - Am îndesat totul în rucsac. Probabil o să le scot mai tîrziu din nou afară; cînd n-o să mă pot decide ce tricou iau pe mine. Zappări pe televizor, nimic interesant. Nu, nu am Spice Platinum în abonament.
04.45 - Să începem distracţia, zic. Duş, bărbiereală, primeneală, fîţîială prin casă. Făcut bugetul, bagajul, încălţat, descălţat, tras palme să gonesc somnul.
05.15 - Ies pe uşă, cap-compas Gara de Nord. La intersecţie la Titan bag de seamă că s-a făcut deja şi jum'ate (am avut o ocolire în drum, din cauză de cîini maidanezi; cum n-o caut cu lumînarea, m-am întors din drum şi-am luat-o pe altă parte. Pe mijlocul şoselei, adică) şi nu risc să mă prindă a doua venire a lui Iisus pe peronul metroului. Iau taxiul, nimeresc un tip foarte informat. Îi explica unui coleg - pe mobil - unde poate să găsească la ora aceea nişte fetiţe. Cu ocazia asta m-am pus şi eu la curent cu mersul lucrurilor: ''dacă nu sunt acolo, lîngă chioşc, înseamnă că a trecut garda. Mai aşteaptă şi tu cinci minute, că ies ele. Sau mergi pe Pache, sigur găseşti''.
05.45 - Am ajuns în Gara de Nord. Puzderie de lume, ai mei ioc. Mă fîţîi de la ''Plecări'' la ''Sosiri'', ard o ţigară, mă chiorăsc după un crac, doi. Încerc să fac pe omul cu o misiune, vezi-doamne să pară că ştiu ce fac. De unde dracu.
05.55 - În faţă la Mec mă strigă Gabi, unul dintre ecologişti. Omul avea nişte ochi aşa mici, încît mi-a luat două minute doar să mă asigur că e treaz şi mă vede. ''Hai încoace, că ăştia se adună la Informaţii''. A. Deci acolo. Cu el, o tînără zburlită, cu părul scurteanu. Ioana. Îi studiez pe-amîndoi aşa, de la distanţă: bocanci, rucsaci adevăraţi, de munte. Eu, în teneşi, cu un rucsac de şcoler. Mickey Mouse îmi mai lipsea pictat pe spate. Halal om al muntelui, zic, şi-mi aduc aminte de-o escapadă din facultate, cînd am plecat un weekend cu cortul, pe valea Moaşei, cu angaralele înghesuite într-o ditamai plasă de la Leonardo.
06.02 - Mă liniştesc oarecum cînd dăm de ceilalţi: Muntele (în sandale) şi Papin. Mă, cam puţini, zic. Nu, că alţi cîţiva sunt deja în personalul de Sinaia, să stabilească nişte capete de pod în cîteva compartimente. Bun. Mai aveam de aşteptat încă zece minute pînă să plece trenul. Îmi ardeau tălpile să mă văd urcat, dar am şezut blînd, să plecăm cu toată lumea. Că mai veneau oameni. La 06.10 luăm în piept scările vagonului ultim. Împrăştiaţi în trei compartimente, vreo 15 oameni cucăind se pregăteau să ia în piept aventura vieţii lor (exagerez). Pe trei sferturi dintre ei nici nu-i cunoşteam, aşa că nu i-am salutat. Şi dacă i-am salutat, am făcut-o dubios. Sau cam aşa se uitau la mine.
06.13 - Am decolat spre Sinaia. Mecanicul personalului a avut milă de noi şi-a plecat lent, lent, de parcă venea. Să nu ni se facă rău, de.

Pohod na Sinaia

07.00 - Credeam c-o să pot dormi, dar e prea mare viermuiala ca să pot pune geană pe geană. Lîngă compartimentul unde m-am înfipt eu, Ghiote a scos din trolerul cel mov cu care vroia să escaladeze muntele Furnica o sticlă de Sangria. Nu orice fel de Sangria, cît Sangria la PET. O nebunie. Plimbă sticla, moşule. Eu n-am băut, eram cu o borţoasă de două kile de apă plată în braţe.
08.00 - Trece vremea, trece.. Pe la Cîmpina am văzut groapa de gunoi din localitate (în fapt un munte de porcării), aşezată fix pe marginea terasamentului de cale ferată. Nu vă mai zic ce miasme.. Nici ce spaime m-au trecut. ''Alunecări de gunoaie în zona Cîmpina. Autorităţile au început evacuarea satelor din apropiere. Sute de pompieri şi militari încearcă să stăvilească mînia peturilor''. Cum sună?
09.00 - Am luat şi eu o gură de Sangria chimică, o porcărie patentată. Made in Floreşti sau alt sat din Ilfov parcă. E dezastru, se doarme în tren ca după nuntă. Cu oameni ca ăştia să tot mergi la munte. Trist drumul, ce să mai. Într-un compartiment ce mai este agitaţie, că-s multe femei şi vă daţi seama.. Dar în rest, musca. Trei compartimente mai la vale îl observ pe un individ din gaşca noastră, care-mi părea cunoscut. După vorbă, după port.. M-am dus la el cam cu tupeu: ''amice, îmi pari cunoscut.. Eşti din Slatina?'' El zice da, eu zic ''Radu Greceanu?'', el zice da, eu zic ''şi eu''.. Daru nu ne-am lămurit care pe unde era, în ce clase. Era evident cam nelalocul lui cu întrebările mele, aşa că l-am lăsat în pace, poate nu avea chef să se deconspire. Mă simţeam şi un pic ruşinat.. dacă era vorba de o femeie, mai înţelegeam să mă bag în seamă.
09.45 - În sfîrşit, gara Sinaia. Pupa-i-aş eu peroanele şi băncuţele şi locul unde l-au împuşcat legionarii pe I. Ghe. Duca. Zece ani sunt de cînd n-am mai fost pe-aici. Atunci.. în '98, treceam pe-a 10a. Am venit cu un coleg de clasă pe-aici, făcut traseu cu cortul - Sinaia - cote - Padina - retur.. Dar din gara din Sinaia am cele mai puternice amintiri. În primul rînd că am dormit o noapte în sala de aşteptare clasa a II-a (pe vremea aia era biroul poliţiştilor de la TF, care pentru un PET de bere ne-au lăsat să dormim acolo), în al doilea rînd pentru că de peronul ăla se leagă un mare eşec sentimental. Dar asta-i o cu totul altă problemă.
09.50 - În gara Sinaia am făcut joncţiunea cu alţi vreo 10 oameni care sosiseră acolo pe diverse căi alternative. Scurt sfat şi se pleacă după provizii, la Penny Market, adică la dracu-n praznic. Încolona-rea!

(Urmează: Tot la deal, spre cota 2000, mai tîrziu, aşa)

Şou şi groază cu MC Hammer şi Vanilla Ice

2009-08-19T07:14:00.004+03:00

Nu dansez. Nu sunt genul care să iasă în oraş strict pentru a dansa. Nu mă lansez pe scenă ca americanii în spaţiu. Dar cînd mă apucă dezmăţul, bîţul picioarelor, apoi să te ţii, vericule. Mi-au spus alţii (eu n-am crezut din prima) că cică eu personal am nevoie de un cerc cu raza de cinci metri atunci cînd încep să mă produc pe ringul de dans. Iniţial am crezut că e nevoie de spaţiu pentru că beut fiind (treaz nu dansez, mi-e ruşine) dau peste ceilalţi dansatori. Mă înşelam, am nevoie de spaţiu pentru că dansez ca MC Hammer meets Vanilla Ice. Ţopăit. Stînga-dreapta, sus-jos. Nene, mă mişc, nu glumă. Cei din jurul meu nu o percep deloc ca fiind o glumă - nu o dată am fost la un pas să-mi iau neveu'-n foanfă pe motiv că l-am călcat pe x sau pe y pe bombeu. Sau că m-am proptit cu mînuţele-n plămînii vreunei domnişoare care numai cu mine nu venise acolo. Aţi prins ideea, dansez şturlubatic.

Cum am învăţat asta? Simplu: primele melodii care mi-au marcat adolescenţa au fost Ice, Ice, Baby şi Can't Touch This. Vanilla Ice şi MC Hammer. Şi aşa... pe ele am învăţat să dansez. La bunici, la ţară, ascultînd Radio 3 România Tineret. Ce distracţie. Cînd mă apucam să mă sparg în figuri, erau toate găinile din curte în limbă după mine. Pe urmă m-a luat un prieten la discoteca sătească.. şi acolo dansam ca MC Hammer pe Nicu Paleru şi pe Copilul Minune. Am rupt gura tîrgului.

Oricum... uitaţi ceva fain: Hammer şi Vanilla, în 2009, împreună pe-o scenă. Trăiască bătrîneii!!

Consternarea are chipul tău..

2009-08-11T19:18:00.002+03:00

La 6.30 dimineaţa, într-o staţie de autobuz din Titan, îmi cumpăram ţigări. Lîngă mine apare un moşulet capsat bine. Efluvii de alcool se răsfrîngeau din el ca miasmele dintr-o parfumerie franţuzească. Vorbea singur, lălăit. Ţinea în mînă vreo cinci lei în bancnote de 1, serii distincte. Se clătina serios pe mergătoare, s-a băgat în faţă, a dat peste lada de îngheţată proptită de magazin.

Vînzătoarea (o cucoană cu permanent şi un deget arătător gigantic care mă băga de fiecare dată în sperieţi) a găsit de cuviinţă să-l admonesteze. Părinteşte.
- Pe dumneata nu te mai servesc. Eşti obraznic.
N-am văzut în viaţa mea atîta consternare şi surprindere pe faţa cuiva. Dacă s-ar fi deschis cerurile, şi-n locul femeii ar fi apărut Iisus să-l tragă la răspundere pentru proferat injurii, omul meu n-ar fi arătat mai surprins.
- Io?! Io-s obraznic?! Pff...
Şi-a plecat, clătinîndu-se, spre celălalt non-stop din apropiere.

Unii oameni îşi păstrează inocenţa chiar şi-n cele mai grele momente ale vieţii.

Iarăşi Sulina.. 2009

2009-08-09T14:08:00.004+03:00

Un scurt filmuleţ mixt. Of, Doamne, ce viaţă..

Zîmbeşte, mîine îţi dau un cap în gură

2009-08-07T20:17:00.007+03:00

Nu am amici idioţi, nici de prăsilă măcar. Sunt foarte precaut şi exclusivist la capitolul ăsta. Nu mă laud cu un autobuz de prieteni, nici nu pot ameninţa că vin cu ''galeria'' dacă mă calcă vreunul sau altul pe bătături dincolo de limita suportabilului. Care la mine e destul de ridicată - care vrea să zică am toleranţă peste 0 în situaţii care s-ar rezolva mai simplu şi mai repede c-un pumn în foanfă (nas, bă). Am cîţiva prieteni de competiţie, alţii în antrenamente, dar ăla care aseară mi-a spus - în urma unui schimb de replici cît se poate de ortodoxe - ''zîmbeşte, mîine va fi mai rău'' nu intră în niciuna dintre categoriile mai sus amintite.

Păi bine, bă, ăsta, aşa încerci tu să mă mobilizezi? Zîmbeşte, mîine va fi mai rău! Cu alte cuvinte, fii prost pînă la capăt, fă-te că nu vezi că eventual o să-ţi spargi capul de pragu' de sus iar funia a ajuns la par. Ştii toate astea, şi mai ştii că ai putea măcar să-ţi reorganizezi strategia, calculele, unghiul de incidenţă. Dar mai bine zîmbeşti şi-o iei din nou în foanfă! Nu ştiu cine a inventat vorba asta, dar mi se pare cea mai tîmpită idee din toate timpurile, după aia cu ''te-ai tăiat? Îţi ies maţele pe-acolo!''.

Zîmbeşte, mîine va fi mai rău.. Sanchi. Păi ori ştii că mîine va fi mai rău şi acţionezi în consecinţă (sau dai în boceală) dacă n-ai ce face), ori zîmbeşti, pentru că NU ştii.

Hai să zic şi ceva constructiv: ce-şi face omul cu mîna lui se cheamă că a făcut-o de plăcere. Totuşi, dacă daţi de cineva care răspunde c-un hohot de rîs la ''zîmbeşte, mîine va fi mai rău'', înseamnă că individul ori nu ştie pe ce lume trăieşte, ori îi place să ştie şi să nu mişte un deget. Ceea ce e cam jalnic, între noi fie vorba. Masochismul e distractiv doar între aşternuturi.

Vă recomand un film: ''Kelly's Heroes''. Şi-o coloană sonoră. Cu tot cu versuri, să ştiţi despre ce vorbesc.

Notă: amicul despre care vorbesc mai sus nu există. Am inventat istoria ca să am motiv să-mi dau în petic: urăsc vorbele mobilizatoare care fac mai mult rău decît bine.

Scrisoare 'mobilizatoare'

2009-08-05T10:40:00.005+03:00

Băi, ăştia care sunteţi mai de vîrsta mea! Vă mai aduceţi aminte că prin anii '95 - '98 erau la foarte mare modă scrisorile înlănţuite? Le găseai în cutia poştală, conţineau cîte o pildă (''Cutărescu era un medic de succes.. blabla... într-o zi a păţit asta... blabla..''), apoi un dezastru (''i-a murit soţia...'') sau un noroc chior (''a cîştigat la loto'') şi la final ce nu a făcut sau ce a făcut: că trebuia să scrie de vreo 10-20 de ori scrisoarea respectivă şi apoi s-o pună în cutiile poştale ale unui număr egal de necunoscuţi. Da, erau un fel de mass-uri dubioase din ziua de azi.

Ei bine, o astfel de scrisoare (mda, mail) am primit eu aseară de la un individ pe care nu-l cunosc şi care o forwardase la toată lista de contacte. În mare, este vorba despre un protest pe care-l puteţi citi integral aici. Sau aici, că-s două variante, ambele cu copyright, cică. Protest anti-sistem şi guvernămînt, anti-Becali, Udrea şi EBA. Domnişoara care l-a semnat, o anume Carmen Camelia Ciubotă (mari şanse să fie un simplu nume de scenă) sau Alexandra Svet (la varianta a doua, mai puţin elaborată ca prima), manager de firmă, cică s-ar fi săturat de cum merg treburile în ţara asta şi ar fi găsit ''cea mai eficienta forma de lupta impotriva statului PARAZIT si LIPITOARE''. Sincer, mă îndoiesc. Treabă se mai face doar cu biciul, nu cu mailuri pline de inepţii.

Nu se mai poate asa! Enough is enough! Romania nu este doar o tara de hoti, de agramati, de curve, de parveniti, de oameni fara balls si fara coloana vertebrala. Trebuie sa luam atitudine, trebuie sa facem o schimbare, este nevoie de o Miscare a romanilor cu balls si cu coloana vertebrala!
Iarăşi balls.. Balls, domnilor, trebuie să aibă ăia 70% dintre românii cu drept de vot care la ultimele alegeri au zăcut acas'. Sau erau plecaţi la grătare. Sau în vacanţă la bulgari. Dar ce mă enervează mai tare e ideea asta cu românii care ar avea cojones. Cînd au avut românii aşa ceva, dacă exemplul standard al Mioriţei arată exact contrariul? Cică-s vreo 1500 de variante ale baladei populare împăştiate peste tot în ţară. Şi toate se termină la fel, cu ciobanul jecmănit de confraţi.

Nu va este rusine ca sunteti condusi de un om politic care nici macar nu poate sa pronunte Google?
Ce-aveţi, dom'le, cu Vanghelie? Nu-i vina lui că e sărăcuţ cu duhul. Nici eu nu pot să pronunţ cum trebuie, fonetic, ''mardelo cashtai barando mui'', de exemplu. Sau ''jalemande careşte ca dilimando bulibaşa''. Mi se pare că suntem chit, zic. Nu ştiu cine-a venit cu idioţenia asta cum că trebuie să ştii să pronunţi diverse cuvinte care numai neaoşe nu-s. Bunicu-meu habar n-avea să zică ''chewing gum'', dar era o minte mai luminată ca a multor actuali intelectuali de carton.

Nu credeti ca si marilor puteri le-ar face mai multa placere sa discute cu oameni educati decat cu agramatii parveniti ce reprezinta interesele Romaniei in momentul de fata?
Ba da, sunt convins că respectivele mari puteri ard de nerăbdare să ne ridicăm pe umerii unor giganţi intelectuali şi să le dăm peste bot. Eventual Rusia ne va retroceda tezaurul, plus coroana lui Ivan cel Groaznic, Bulgaria ne va da Cadrilaterul, maghiarii îl vor lua înapoi pe Tokes, americanii ne vor cere oficial scuze în faţa Naţiunilor Unite că n-au venit în anii 50, chinezii că ne-au vîndut mărfuri contrafăcute, turcii că l-au tăiat pe Ioan Vodă cel Cumplit etcaetera.

Propun infiintarea unei Miscari a Corporatilor - oameni din banci, industrie, finante, firme de avocati, experti PR, intreprinzatori privati- care au calitatile necesare sa scoata tara din criza. Presupun că autoarea scrisoricii a uitat că există o Constituţie. Mişcarea Corporaţilor ar avea succes doar dacă ar lucra în ilegalitate şi s-ar pregăti în tabere paramilitare. Ş-atunci nu de spilcuiţi la costum ai nevoie, ci de nişte gorile.

De azi refuz sa mai platesc impozite, refuz sa mai am carte de munca in acest stat guvernat de oameni incapabili, corupti, ne-educati, care nu au in vedere decat propriul interes.
Nu văd ce e aşa special în a renunţa la plata impozitelor: zeci de mii de oameni de ''afaceri'' fac asta de ceva ani buni. Cu succes. La fel şi cartea de muncă, în cazul altor zeci de mii de oameni care lucrează la negru. Cum ar veni, haideţi să inventăm apa caldă şi mersul pe jos. Orice stat are conducătorii pe care-i merită. Şi minorităţile nu au condus niciodată în democraţie, doar în dictatură. Şi în povestea lui Wells, aia cu Maşina Timpului, morlocii şi eloii.

De ce-i urăsc pe ţigani

2009-07-31T19:16:00.004+03:00

Mai rar, dar am şi revelaţii. Astăzi mi s-a deschis cerul într-o privinţă pe cît de delicată pe atît de interesantă. Mi-am dat seama de ce-i urăsc pe ţigani. Ce, bă, cum adică ''abia acum te-ai trezit şi tu?''. Păi da, acum m-am trezit. Mă bucur însă că am un motiv serios, nu cine ştie ce parascovenie de trei parale cum am mai auzit, de exemplu că s-a băgat un ţigan în faţă la coadă la pîine, sau a scăpat altul fără amendă în autobuz, în vreme ce alţii şi-au luat-o să le fie de saftea.

Nu, dom'le, nu-i urăsc pe ţigani pentru că

n-au habar de metode contraceptive şi prăsesc zeci de puradei pe bandă rulantă, pe care-i cresc în mizerie, îi uită la cerşit sau îi uită pur şi simplu.
mulţi sunt predispuşi spre dat ţepe sau spre dat cu jula.
la parterul blocului unde-am copilărit era un clan întreg de ţigani, ce-am văzut acolo m-a scîrbit şi faptul că furau curent direct de la panou m-a enervat.
sunt recalcitranţi la orice măsură de civilizare (aia cu ''nu-s toţi aşa'' nu mai ţine, ştiţi la care mă refer)
mă deranjează modul cum vorbesc româneşte (sau chiar ţigăneşte), un stil care-a făcut carieră laolaltă cu scheurile Vacanţei Mari, cu Crapu şi Menumorut.
ascultă o porcărie de muzică de prost gust (manelele din tinereţea mea nu erau chiar aşa rele) pe care au senzaţia c-o pot lălăi cu succes pe stradă, în magazine, sub duş sau aiurea, că vezi-doamne tot ţiganul s-a născut lăutar. Nu e aşa.
sunt ''tari în clanţă'' şi ''te fac din vorbe'', cel puţin pînă cînd vin mascaţii şi cu garda.
parazitează imaginea ţării peste hotare, prin nivelul de bună-creştere pe care-l afişează, şi-apoi se plîng că-s persecutaţi.
promovează o filozofie de viaţă într-atît de superficială încît animalele de companie din tabloide par aşchie ruptă din critica raţiunii lui Kant.
etc. etc.

Nu. Îi urăsc (o ură invidioasă, că la de-alde d-astea suntem şăfi) pentru că ştiu mult mai bine ca noi să-şi păstreze tradiţiile şi ţin la ele cu furie. Ăştia clar n-or să-şi piardă identitatea, pe cîtă vreme noi ne americanizăm şi ne occidentalizăm tot mai mult de la un Sf. Valentin la altul.