• Vă imaginați o petrecere cu Petreanu? Hai că nu e greu – cum i-ar scoate el toți afară să fumeze, dacă s-ar putea… Altfel, nu e rău ce zice el aici.

• Ce mișto e viața de metalistă pe net: înveți pe toată lumea ce-i aia muzică, ameninți cu bocancii tăi cu bot metalic, faci aroganțe… E mai greu pe stradă: acolo te aleargă câinii, te claxonează taximetriștii și te ia orice cocalar peste picior…

• M-am uitat minute bune la poza asta cu bărbați nefericiți așteptându-și iubitele să iasă din cabina de probă, m-am gândit, am întors-o pe toate fețele. Într-un final, am citit comentariile și am aflat că e făcută în Londra. Deci, de-aia nu reușeam să identific magazinul…

După ce s-a propus în parlament legea ca nicio damă să nu mai comită avort fără acordul scris al psihologului, tagma asta a luat avânt maxim. E o modă să fii psiholog cu complexe de superioritate și cu ideea că poți fi un Dumnezeu interimar, dacă El e bolnav în vreo zi și nu-Și poate juca rolul.

Dacă intrați pe site-ul sinucidere.ro (ați auzit vreodată de ceva mai înduioșător?), nu veți găsi niciun element care ar putea ajuta un om căzut în depresie. În schimb, domeniul a fost înhățat de cineva care înșiră zeci de site-uri ale unor psihologi. (Continuarea în Blitz Magazine… )

Am studiat cu atenție, în ultima vreme, cele zece porunci. De unele dintre ele am auzit pentru prima oară, dar nu despre asta vreau să vorbim acum. Ceva mi se pare în neregulă cu ele – și, mai ales, cu proveniența lor.

Haideți să luăm, de pildă, porunca a noua: „să nu mărturisești strâmb împotriva semenului tău”. De ce ar fi dat Dumnezeu o asemenea poruncă? Cu ce-l deranjează pe El că eu, atunci când semenul meu îmi cere bani cu împrumut și n-am chef să-i dau, pretind că n-am? Dimpotrivă, interesul Lui ar fi să dau bani la biserici, nu să-i împart în stânga și-n dreapta unor cunoscuți care-i aruncă pe băutură.

Un exemplu și mai elocvent e a opta poruncă – „să nu furi”. E un lucru știut că cele mai frumoase catedrale ale lumii au fost ridicate cu bani proveniți din jafuri, extorcări și spolieri nerușinate. Imediat ce fură o sumă mare de bani, oare nu simte orice hoțoman nevoia să dea bani la biserică pentru a-și cumpăra un loc în Rai? Și atunci, de ce ar fi dat Dumnezeu o asemenea poruncă, câtă vreme are asigurată partea Lui din orice prăduială?

De fapt, dintre toate cele zece porunci, singura pe care Dumnezeu ar fi avut vreun interes să ne-o dea e a șasea, „să nu ucizi”. Își protejează opera, are logică. Chiar admițând că cel pe care vrei să-l ucizi nu e cea mai bună lucrare a Sa și tot ar fi o lipsă de respect – în definitiv, toți avem zile mai proaste.

Bun, o să întrebați, și dacă nu Dumnezeu ni le-a dat, atunci de unde le avem? Pentru a răspunde la asta, haideți să trecem puțin în revistă restul poruncilor: „să nu ai alți Dumnezei în afară de Mine”, „să nu-ți faci chip cioplit căci eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos”, „să nu iei în deșert numele Meu”, „ziua a șaptea este închinată Mie”, „să nu preacurvești”, „să nu râvnești la femeia aproapelui tău”.

Vă gândiți și voi la același lucru?

De fapt, cred că Moise a primit cele zece porunci de la nevastă-sa, dar i-a fost jenă să recunoască și, când l-au întrebat evreii de unde le are, a răspuns: „De la Dumnezeu, mă, de unde căcat să le am?”

Când am citit pe biletul examenului la literatura română oral „Demonstraţi că Ilie Moromete reprezintă prototipul ţăranului filosof” am ştiut că voi face senzaţie. Cu o sumă minimă de lecturi filosofice eram gata să sparg tiparele şi să demonstrez cu argumente că Ilie Moromete este un ţăran simplu, cu o oarecare aplecare către meditaţie şi introspecţie – dar sub nici o formă vreun filosof în sensul clasic al cuvântului. Ideea încolţise în mintea mea şi nu o comunicasem nimănui, era una din primele idei proprii şi abia aşteptam să declanşez o revoluţie în critica literară. Într-adevăr, am făcut senzaţie. Comisia de examinare m-a lăsat să delirez vreme de zece minute până în momentul în care cu un ton veninos şefa de la catedră mi-a aruncat o întrebare capcană: „Măi băiatule, tu ai citit cartea?”

Abia atunci am văzut cum mă priveau cele trei examinatoare. Preşedinta comisiei avea o lucire ucigaşă sub ochelarii cu multe dioptrii, profesoarea din stânga ei mă privea cu dispreţul destinat unei libărci băloase, iar cea din dreapta avea o privire încărcată de milă, aproape că începuse să i se formeze o lacrimă în colţul ochiului.

Hotărât să lupt, am aruncat pe masă câteva detalii obscure din roman, printre care şi cel că fratele lui Ţugurlan fusese comunist şi murise în timpul grevelor de la atelierele Griviţa. Profesoara dispreţuitoare mi-a comunicat din vârful buzelor că inventez, iar inconştienţa delirului de grandoare m-a făcut să pronunţ o erezie care nu putea trece nepedepsită: „Probabil dumneavoastră aţi citit cartea pe sărite…”

Decizia a fost luată imediat: am fost invitat să părăsesc sala de examinare. Când am solicitat să mi se permită să abordez şi al doilea subiect, dispreţuitoarea a spus că au auzit destule de la mine, nu au de gând să asculte ce prostii am de gând să spun despre Mihai Eminescu.

Indignat, am cerut să mi se comunice nota obţinută. Veninoasa preşedintă a comisiei mi-a şuierat că voi avea ocazia să aflu nota spre seară. Teama de necunoscut îşi înfigea colţii reci în mintea mea tânără.

Am ieşit demn din sală, împreună cu profesoara cea miloasă care m-a escortat spre cancelarie. Protestele mele au fost întâmpinate de doi ochi albaştri adânci şi o voce blândă: „Măi omule, dacă vrei să treci bacalaureatul te rog să faci ce îţi zic!”. Am cedat şi am intrat în cancelarie. În câteva cuvinte li s-a comunicat profesorilor liceului cele întâmplate în sala de examinare. Am fost invitat să iau loc şi să aştept. Toată lumea se uita ciudat la mine, iar eu abia aşteptam să ies de-acolo şi să-mi aprind o ţigară. Mă simţeam apărat de platoşa adevărului, dincolo de orice pericol. Eram gata să îmi reproduc raţionamentul în faţa oricui şi să îmi clamez dreptatea până la Dumnezeu. Însă în spatele uşilor închise negocierile se purtau în lipsa mea.

Profesoara cea miloasă m-a extras din cancelarie după vreo jumătate de oră şi mi-a prezentat într-o clasă goală termenii armistiţiului. Mai degrabă era o capitulare necondiţionată la pachet cu o mărturisire a păcatului şi o pocăinţă publică. Pentru a continua examenul trebuia să intru în sala de examinare şi să îl proclam pe Ilie Moromete ţăran filosof. Abia apoi urma să îmi prezint opinia despre „Floarea albastră” a lui Mihai Eminescu, decizia finală urmând să fie luată în funcţie de comportamentul meu. „Şi ai grijă ce zici de Eminescu!” mi-au spus cei doi ochi albaştri încărcaţi de compasiune. Vroiam să fiu brav ca Giordano Bruno şi să mor arzând pe rugul adevărului. Cei doi ochi albaştri mi-au întâmpinat cu mult calm protestele violente: „Tu ai dreptate. Moromete nu e filosof, dar dacă vrei să treci bacalaureatul trebuie să spui că este!” Mă zbăteam ca o râmă în cârlig sub privirile unei femei care fără îndoială mai văzuse astfel de tragedii. Cu sufletul torturat de umilinţa cedării am acceptat termenii armistiţiului.

Deplin conştient de ticăloşia trădării adevărului, am recunoscut în faţa comisiei că Ilie Moromete a fost ţăranul filosof. Încercarea de a prezenta ceva argumente mincinoase mi-a fost retezată de vocea otrăvită a preşedintei de comisie, care m-a îndemnat să abordez cel de-al doilea subiect. Am recitat cu jumătate de gură canonul consacrat al manualului. „Trebuie apreciată şi originalitatea…”, au şoptit cei doi ochi albaştri. Răspunsul sâsâit al limbii bifurcate m-a înştiinţat că am trecut examenul, iar nota urma s-o aflu spre seară.

Înfrângerea a fost totală: nu am avut curajul să strig la ieşire „E pur si muove!”

Am luat 8.

• În încheiere, iată și șezlogul tip „Dorel”.

Între timp, am ascultat „A Lifetime Of War”, o piesă ușor diferită de ceea ce știam. Dacă dăm la o parte introducerea și ne prefacem că nu băgăm de seamă manierismele domnului vocalist, avem o piesă aproape nouă. Eu aș fi schimbat și versurile cu unele ușurele de dragoste, îi puneam pe băieți să-și prindă părul frumoas în coadă și rupeam la nunți, concerte în parcul IOR și petreceri de corporatiști.

Sabaton – A Lifetime Of War

La ora asta, cântăreața cea mai notorie din România este Inna, cică. Hiturile ei (vreo două – și v-aș recomanda să le ascultați în varianta înregistrată, în niciun caz live) au răzbit în zeci de țări, iar sex-appeal-ul ei a ajuns de referință pe mapamond. Buuuun.

Nurii ei faimoși și abilitatea cu care s-a făcut cunoscută pe planetă ne-a încurajat suficient, așa că am așezat-o pe coperta celui mai recent număr al revistei Tango. Deci nu mă puteți bănui că am ceva personal cu fata. (Continuarea în Blitz Magazine… )

În luptele pentru primăriile de sector nu se precupeţea nici un efort în perioada interbelică. Un oarecare candidat de mâna a treia a mers până într-acolo încât la o reuniune electorală din sectorul de Negru a răcnit de pe un butoi o povestire de natură să bage spaima în contracandidaţi şi mahalagioaice.

Se făcea că viteazul nostru se găsea la Roma, la un mare miting al fasciştilor. Iar el, în calitate de bucureştean, se afla chiar în primul rând, imediat lângă tribuna de unde Il Duce Benito Mussolini urma să îşi ţină discursul. Conform relatării trepăduşului de Dâmboviţa din 1938, Benito a trecut pe lângă el şi l-a salutat cu respect. Apoi Il Duce s-a suit la tribună şi s-a întors către micul nostru combinagiu, rostind, cu vocea lui tunătoare: „La voi la sectorul de Negru, tot pungaşul ăla de Matache Măcelaru’ e primar?”

JJ Grey & MOFRO – Lochloosa