Ecranul care transmitea Chelsea-CFR Cluj era plasat pe peretele din dreapta, pe calea de acces spre budă. Pe singura cale de acces, spre singura budă. Toate mesele din jumătatea asta de cârciumă erau înţesate cu băieţi în tricouri albastre, care aveau aerul că beau acolo de ieri. Cu toate că era deja 1-0 pentru Chelsea, niciunul dintre ei nu avea o mutră prietenoasă.

Am decis că nu e prea înţelept să încep să beau bere şi am comandat un shot de whiskey. Jarek şi-a luat un lager.

Pe televizorul din stânga, Liverpool masacra pe nu-ştiu-cine. Era 3-0 pentru britanici, aşa că fanii erau relaxaţi. Doi dintre ei s-au aşezat lângă mine, înghesuind o mulatră foarte beată, care îşi unduia provocator şoldurile pe lângă şuncile lor. Evident, englezii erau de cel puţin trei ori mai beţi ca ea, astfel încât, încercând să o pipăie în acelaşi timp, se mângâiau reciproc, fără să-şi dea seama.

Atmosfera a început să se tensioneze în momentul când Jarek, ajuns între timp la a treia bere, s-a gândit că ar fi o idee deşteaptă să o fotografieze pe gagică. Folosind bliţul. Mulatra s-a simţit imediat vedetă. A sărit de pe scaun şi a început sa danseze lasciv în faţa lui Jarek, ridicându-şi tricoul cu o mână şi coborându-şi talia pantalonilor cu cealaltă.

Englezilor nu le-a plăcut deloc faza. Probabil îi deranjau flash-urile, Jarek făcând poză după poză. Au coborât de pe scaune aproape în acelaşi timp, pornind spre Jarek. Ăsta a fost momentul în care a dat CFR-ul gol.

- Goooooooooool!!! am strigat, sărind de pe scaun, cu mâinile sus.

Vocea mea a sunat cam ca dracu’, eram singurul care se bucura la golul ăla, în toata cârciuma. Tricourile albastre s-au întors brusc spre mine. Numai mecle încruntate, gen boxer, buldog, bull-terrier.

- O să ţi-o tragem, vărzare! mi-au promis câţiva dintre ei, cel mai convingător fiind unul căruia îi lipseau trei dinţi din faţa. Apelativul “vărzar” în gura unui suporter englez e de foarte rău augur. Ei îi numesc “varzari” pe nemţi, pe care îi urăsc în mod natural, cam aşa cum dinamoviştii îi urăsc pe stelişti.

Cei doi fani ai lui Liverpool au uitat instantaneu de Jarek.

- Ce faceţi, labagiilor, v-o trag vărzarii, nu?!

Să iei la mişto microbiştii echipei concurente era, pesemne, mult mai distractiv pentru ei decât sa baţi un fraier care face poze. Tot atunci a picat al patrulea gol pentru Liverpool. După urletele de rigoare, caterinca celor de la Liverpool la adresa suporterilor lui Chelsea s-a înteţit.

- Noi avem 4-0, fetelor! era cam cea mai blândă replică.

Băieţii în albastru erau acum cu nasul în pământ şi nu m-am putut abţine să-mi iau o bere mare, pentru a fi nevoit mai târziu să trec ţanţoşi printre ei spre budă. Am început să-i explic lui Jarek cam cât de la ţanc a putut să pice golul ăsta pentru aspectul lui fizic. Jarek nu părea că realizează, dar se străduia.

Văzând că nu mai este în lumina flash-urilor, mulatra s-a întors între cei doi băieţi de la Liverpool, să le spunem Liverpool-işti. Abia începusem să mă simt şi eu bine, tocmai îmi luasem a doua bere, când Chelsea a înscris din nou: 2-1. Durii în albastru au explodat. S-au întors spre noi urlând şi făcând semne cu degetul mijlociu. Câţiva s-au apropiat de mine, agitând pumnii.

- Ne vedem dupa meci, vărzarule!

O ţineau una şi bună cu “vărzarule”, deşi nu sunt blond şi nu am nici ochi albaştri! Cine dracu’ le bagase în cap că CFR Cluj e o echipă germană, nu pot să înţeleg.

Liverpool-iştii au încetat miştourile la adresa compatrioţilor lor şi au reînceput să se ocupe de sânii mulatrei. Alte două fete au apărut lânga ei, de nu ştiu unde.

Partea tristă era că mă prostisem cu berea aia, iar acum mă trecea destul de tare. Să mă duc la budă, printre suporterii lui Chelsea, presupunea însă cam mult tupeu şi o condiţie fizică pe care nu o mai aveam de mult. Cam din clasa a patra, când eram campion judeţean la judo şi făceam o sută de flotari pe zi. M-am decis ca cel mai sănătos ar fi să mă duc la buda din cârciuma vecina, Ferryman’s. Asta era un tot un pub, cu o terasă ceva mai generoasă. La o masă afară, şapte marinari cu feţe de ruşi tăceau cu cîte o sticlă de vodka in faţă. Am trecut pe lânga ei şi am intrat la toaletă.

Tocmai mă spălam pe mâini când am auzit că s-a terminat meciul.

Germana nu-i ca rusa
Evident, să mă întorc în momentul ăsta în Mitchell’s nu era deloc inspirat. O variantă ar fi fost să rămân in Ferryman’s până când suporterii lui Chelsea se plictisesc să mă caute şi se cară în alt bar. Daca însă, vreunuia dintre ei îi vine ideea să intre in Ferryman’s, am o problemă. Destul de gravă.

Cel mai înţelept ar fi să-mi iau o vodkă şi să intru în vorbă cu ruşii. Dacă până acum, englezii au crezut că sunt neamţ, de acum încolo vor crede ca sunt rus, logic. Mi s-a părut un plan inteligent, la ora aia.

Am ieşit hotărât din budă şi m-am îndreptat spre bar. Aici, toţi cei trei barmani se uitau spre terasă, cu gurile căscate. M-am uitat si eu. Suporterii lui Chelsea se băteau deja cu ruşii. Rău!

Câţiva englezi, la o masa din apropiere, se ridicasera în picioare. Nu prea le venea să se bage, dar parcă îi mâncau totuşi palmele. Un fan al lui Chelsea, cu buza sângerândă, a venit de afară să-i convingă.

- Băieţi, sunt nişte vărzari pe terasă, haideţi şi voi să le-o tragem!

- Da’ care-i faza?

- Am avut meci cu ei.

- Pai, şi … ?! N-aţi câştigat?!?

- Ba da, da’ au dat şi ei un gol. Şi oricum, sunt vărzari, plm!

Ultima replică a fost convingatoare. Şi-au lăsat băuturile pe masă şi au ieşit toţi pe terasă.
Uff, bine că nu am apucat să-mi comand vodka aia, că iar aş fi părut neamţ.

M-am întors în Mitchell’s şi mi-am luat o bere.

Faptul că săptămâna trecută CFR Cluj a câştigat campionatul lui Mitică, iar Chelsea finala de la München, m-a întors în timp cu 4 ani, pe vremea cînd cele două cluburi au avut meci direct în grupele Ligii Campionilor, iar nava pe care lucram zăcea ancorata în Şantierul Naval din Cape Town.

Partida urma să fie transmisă de un canal de sport sud-african. Planul meu era să văd meciul într-un bar din port şi să beau nişte beri. Mi s-a părut un plan bun.

Lecţia de bulgară
Am coborât pe chei împreună cu secundul, Jarek, un polonez din Gdansk, căruia i se cam rupea de fotbal, dar voia să ajungă în Mitchell’s Pub, unde i se pusese pata pe o barmaniţă bulgăroaică. Mitchell’s era genul de pub cu televizoare plasate pe fiecare perete, date mereu pe fotbal, box sau rugby, aşa că mi s-a părut un loc perfect în care să văd meciul. Era situat între mall-ul de pe chei, Victoria Warf, şi staţia de autobuz. Acest amplasament conferea cârciumii o grămadă de avantaje, care o făcea să fie mereu plină.

Nu doar cu vaporenii care năvăleau însetaţi din port, dar şi cu vânzătoarele din mall, care, după program, treceau pe aici să bea o ciocolată şi să-şi clătească ochiul cu câte un fund de marinar… clătind în acelaşi timp ochii marinarilor cu fundurile lor…

Barmaniţele din Mitchell’s erau şi ele alese pe sprânceană: fete foarte drăguţe, care nu se sfiau să înjure birjăreşte atunci când situaţia o cerea. Proveneau în general din Europa de Est şi din ţări africane vecine. Astfel, gama de limbi în care puteau pune la punct un client care sărea calul creştea corespunzător.

Am intrat şi ne-am aşezat la bar. Văzându-l pe Jarek, Nelly a apărut în faţa noastră, numai zâmbet.

- Salut, Nelly, a zis Jarek. Ţi-l prezint pe doctorul nostru, care e vecinul tău din România. Zice că ştie câteva cuvinte în bulgăreşte.

- Ştiu doar “draghizlitiri”, “naruşenia” şi “dobri den”, am răspuns eu, modest.

- Eu ştiu în româneşte doar “muie”, “sugipula” şi “pizdamătata”, a recitat Nelly, cu candoare.

Avea un accent bun …

Continuarea, la ora 11:30

Dintre toate stilurile noi de metal cu care v-am oripilat la această rubrică, cel mai aproape de ceea ce știți voi despre muzica rock se cheamă power metal (v-am mai spus că am impresia că ultimele voastre cunoștințe despre muzica rock datează de cel puțin 15 ani?). Descinde pe linie directă din heavy metal-ul anilor ’80 (da, Iron Maiden și Helloween, bună seara și cititorilor din Drumul Taberei!) și, alături de toate genurile de metal care încep cu „melodic”, n-au growlinguri și, dacă se poate, o ard și puțin gothic (adică sună mai bălădos, să nu ne ascundem după deget), e unul dintre cele mai accesibile metale pentru publicul larg (public larg: ăia care ascultau Metallica în facultate, au auzit de Nirvana după ce-a crăpat Kurt Cobain și cred că Bon Jovi e rocker).

Ați înțeles, deci, ce era mai important: power-metal-ul e în general melodic și nu conține growlinguri. Chitara e mai puțin ritmică și e folosită mai mult ca element de melodicitate (ritmul e ținut de regulă de vocalist, care bate din picior în timp ce stă proțăpit în celălalt și cu capul dat pe spate). Trupele nemțești de power-metal sunt nițel mai energice și chitariștii tind s-o dea în speed, dar simt că deja devine cam complicat pentru voi, haideți să rămânem cu e bun din toată treaba.

Blind Guardian – The Bard’s Song

Saint Deamon – My Heart

Demons And Wizards – Fiddler On The Green

Pâna dată viitoare,

Nu știu câți își mai amintesc vremurile de glorie ale IRC-ului, însă prima mea lipeală pe net a mers ca unsă. A trecut pe la mine la muncă, băiatul era frumușel, simpatic, bine crescut, o partidă bună. În viața de zi cu zi sigur că nu l-aș fi întâlnit. Ne vedeam la 2-3 zile, mai discutam pe net. După vreo câteva săptămâni – vreo două, trei – pac!, omul dispare. Trece o săptămână, nu vine să mă vadă, nu intră pe net, nici măcar un mail. Trist, îmi spun. Îmi dau seama că habar n-am unde stă și nu-i știu nici măcar numărul de telefon. Evident nici el pe al meu.

Între timp, un alt amic de chat îmi cam dădea târcoale. Ce să fac? Până unde să întind coarda? Zic hai să ne vedem, prospectez piața, măcar vedem dacă merită efortul de clarificare. O tărăgănăm noi vreo câteva zile și-odată apare omul meu, înfipt, cu un simț al umorului sănătos, blond, dar nu spălăcit, ci spre șaten, înalt ca bradul, cu niște ochi incredibil de albaștri, încât instantaneu am împrumutat privirea languroasă de „vreau să-ți port copiii într-o bună zi”. Și sclipitor de inteligent. Și cu întrebarea: ai pe cineva? Că eu nu… Fir-ar!

Trecuse deja o săptămână și jumătate de când prietenul meu era dat dispărut în misiune. Cât doliu s-ar cuveni în cazul de față? Ca să am conștiința împăcată, mă așez frumos la tastatură, plină de elan, și redactez următoarele într-un mail drăgăstos și plin de compasiune: „Salut, a trecut mai mult de o săptămână de când n-ai mai dat nici un semn și sper că nu s-a întâmplat nimic rău. Nu ne-am văzut, nu mi-ai scris, nu știe nimeni nimic de tine. Mi s-ar părea că merit și eu o explicație, oricare ar fi situația. Cinci minute din timpul tău. În orice caz, dacă până la sfârșitul săptămânii nu am nici un răspuns de la tine, voi considera că nu mai suntem împreună și fiecare își vede de viața lui.”

Send.

S-a terminat săptămâna cu succes, eram liberă să-mi văd de treburi. Și mi-am văzut.

După încă vreo săptămână, când mă chatuiam mai cu spor cu simpaticul Ochi Albaștri, surpriză! Apare proaspătul fost prieten: ce faci, cum o mai duci, mi-a fost dor de tine. ”Poftim? Cum vine asta?” ”Păi, ție nu?” Zic: ”Serios? Dar ce te-a oprit până acum să vii să mă vezi?” ”Știi, că am avut multă treabă, am fost foarte ocupat, chiar n-am putut să-mi fac timp, îmi pare rău, sper că nu te-ai supărat din atâta lucru.” Nu-și verificase mailul.

A aflat cu stupefacție că fusese părăsit prin mail, dar o merita. Nici măcar nu venise cu o scuză credibilă sau ce spun eu? Cu o scuză, oricare ar fi fost ea. Sau măcar cu o buruiană și o mutră spășită.

Asta a fost prima mea aventură ”pe net”. Și prima despărțire, tot online.

Gustul acru de după prima relație de net n-a ținut mai mult de 10 minute. Îl aveam pe Ochi Albaștri prin preajmă, lucra nu departe de locul meu de veci, unde munceam. Chatuiam cu fiecare ocazie și totul era minunat, dar la mai mult de jumătate de oră petrecută față în față ieșeau scântei. Pe viu ne certam, dar ne împăcam pe chat.

Vreo două luni ne-am dat așa în montagne-russe, cu senzații tari la fiecare pas, adrenalină și spectacol pentru cei din jur. La un moment dat, el reproșându-mi printre altele ca nu las pe nimeni să se apropie de mine, să mă cunoască cu adevărat, că sunt rece, m-am oprit puțin să mă gândesc totuși de ce continuăm o relație atât de zbuciumată și am realizat că eu chiar țin la el. Mă tot frământa gândul ăsta în timp ce ne plimbam aiurea pe străzi. M-am gândit că era necesară o declarație, dar cum? Îmi lipsea curajul. Bun, când ajungem la primul semafor și ne oprim, îi spun.

La primul semafor cuvintele nu ieșeau nicicum din gâtlej, fălcile erau încleștate de-a binelea. La al doilea semafor un cârd de motociclete îmi spulberă toate gândurile din minte și-mi umple plămânii cu fum. La al treilea semafor deja își adusese aminte de nu știu ce tâmpenie și începuse cearta. M-am gândit vitejește să mai amân, n-or fi intrat zilele în sac.

Vine ziua de vineri și îl întreb de dimineață ce planuri are in weekend. ”Încă nu știu, poate trec pe la tine pe la muncă mai târziu și mai vedem.”

Ne vedem fiecare de treburile lui în liniște, apoi îl apelez iar, îl întreb dacă s-a hotărât. Nimic. Mai trec câteva ore, deja terminasem programul, nu mai pricepeam nimic. Îi întreb unul din prieteni dacă știe ceva de el și îmi spune că da. Începe extracția cu cleștele de la el, cu răspunsuri fragmentate, la minute bune distanță.
- Păi, a plecat, nu ți-a zis?
- Unde? Acasă? ……
- Nu.
- Dar unde? ……
- Păi, nu ți-a zis?
- Nu, evident că nu. De-asta te întreb. ……
- E plecat din oraș, la prietena lui. A plecat de câteva ore, se întoarce luni.
- ?!!
- Credeam că știi, au o relație de mult timp și credeam că ți-a zis…

O experiență de neuitat, care m-a lecuit pentru un timp de relațiile online. Așa, vreo câteva zile.

Dacă e să citești legislația în vigoare (nu foarte revigorantă), motivele de divorț acceptate de instanță sunt vreo zece, nu mai multe. De exemplu (traduse pe înțelesul tuturor), adulterul, violența, neîncuviințarea la relații sexuale conjugale (fără justificări rezonabile), bolile incurabile ascunse partenerului, condamnarea la pușcărie a unuia dintre soți etc.

Totuși, dacă-ți rupi un pic din berea sau telenovela zilnică și dai o fugă prin tribunal, ai să vezi cele mai stupide motive de divorț, acceptate, culmea, de către instanță. De-a lungul timpului, multe site-uri au publicat cele mai tâmpite motive de scindare. Printre ele, se află (absolut autentic) sforăitul deșănțat. (Continuarea în Blitz Magazine… )

Ce film mimează Piticu în această poză cu pisici?

PS: Familia, rudele apropiate și cei care au mai făcut mișto de el și altădată nu pot participa la acest concurs.

FADADES

PS: Mi-a fost foarte greu să aleg un videoclip, toate sunt extraordinare. Le puteți urmări pe youtube. Nu-mi mulțumiți – de asta sunt aici, să găsesc ce e mai bun pentru voi.

O ploicică scurtă spălase şoseaua Berceni de praf. În aerul nopţii pluteau mirosuri de iarbă udă şi rahat jilav de câine. Luna spânzura deasupra blocurilor de beton ca o felie de lămâie.

Liniştea acestui idilic peisaj urban fu întreruptă de un biciclist, ce viră fulgerător dinspre piaţa Sudului, înscriindu-se pe şoseaua Berceni. Pedala cu energie şi asta îl ajuta să menţină un mic avans, absolut vital, în faţa celor doi dulăi aflaţi pe urmele sale. Din când în când, trăgea cu abilitate de ghidon, evitând pe rând colţii celor doi dulăi care se poziţionaseră strategic de o parte şi de cealaltă a bicicletei. Reuşi chiar să-şi ridice la un moment dat un crac, salvând astfel, cu un număr de acrobaţie pe două roţi, o situaţie dificilă.

Atacul evitat în ultima secundă îl motivă suplimentar şi biciclistul (Continuarea o puteti citi pe Pensionarul.ro… )