Leordeni – Argeş (a nu se confunda cu Popeşti-Leordeni, localitate de la marginea Bucureştiului considerată sat cam pe nedrept, dat fiind că în Popeşti-Leordeni trăiesc mai puţini ţărani decât în primele două blocuri din Berceni) era să fie, duminică dimineaţa, scena unei oribile tragedii (a nu se confunda tragediile oribile cu cele simpatice, drăguţele).

Bătrânul Marin C. ieşise din casă să-şi ia o pâine. Vorba vine, o pâine, că duminică dimineaţa nu găseşti pâine nici în centrul Capitalei, până şi Ţiriac mănâncă pâine veche. De fapt, după cum bănuiţi, bătrânul avea în minte o răchie – băutură cunoscută şi ca “pâine lichidă” deoarece are cam aceleaşi proprietăţi ca şi pâinea, afară că nu prosteşte.

Iată-l aşadar pe săteanul nostru de ispravă croindu-şi drum spre cârciuma din sat, unde trebuia să se întâlnească cu frizerul satului, căruia, ca să-i protejăm identitatea, o să-i spunem X, cu toate că pe el îl cheamă Vasile Popescu. Înainte să-i condamnaţi pe eroii noştri că n-au mers mai degrabă la bibliotecă, spuneţi-mi şi mie când aţi văzut ultima oară o bibliotecă unde să servească răchie duminică dimineaţa?

Tragedia era să izbucnească chiar în cadrul îmbietor al crâşmei, şi iată şi de ce. Cu o zi înainte, X. îl tunsese pe Marin în schimbul unui leu (se pare că Leordeni-Argeş a căzut victimă unui puternic puseu deflaţionist). Setea de aur, poate şi de răchie, l-a biruit însă pe frizer, care, după câteva pahare, i-a mai cerut lui Marin încă un leu, pretinzând că nicăieri în lume un tuns nu costă doar 20 de cenţi. Marin, la curent cu preţurile pe pieţele internaţionale, l-a contrazis imediat: într-o frizerie din periferia Dekkăi (Bangladesh), un tuns costă tot atât cât în Leordeni. Înfuriat de refuzul bătrânului, ghiciţi ce a făcut X? Nu, nu a pus mâna pe un par, doar suntem în Leordeni – Argeş, nu în Leordeni – Botoşani . Frizerul a înşfăcat o piatră şi i-a dat una în faţă lui Marin. Şi apoi încă una. Şi încă una. Şi tot aşa de vreo şase ori, nu neapărat din răutate, ci fiindcă răchia nu are tocmai un efect benefic asupra memoriei de scurtă durată.

Marin n-a mai apucat decât să scuipe în răchia rămasă în pahar, ca să nu i-o ia nimeni cât e el leşinat, apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Frizerul a fost transportat la postul de poliţie (poate ar fi mers pe picioarele lui, dar un alt efect al răchiei e că limitează un pic mobilitatea şi orientarea în spaţiu). Marin a fost şi el transportat, dar la spital. Imediat ce s-a trezit i s-a comunicat că a rămas uşor desfigurat. Doctorii pun acest lucru pe seama faptului că a amestecat răchia cu bătaia, combinaţie extrem de periculoasă din punct de vedere medical, şi afirmă că bătrânul că a avut mare noroc că n-a amestecat răchia cu topor, fiindcă de la mahmureala de răchie cu topor chiar ţi-e rău de mori.

În ultima săptămână m-a preocupat o problemă aparent fără mare însemnătate (spre deosebire de chestiile la care mă gândesc de obicei, cum ar fi rezolvarea Marii Teoreme a lui Fermat sau de unde să iau cartofi nedegeraţi). Să nu uităm totuşi că marile progrese ale omenirii au fost legate de chestiuni cât se poate de minore. De pildă, descoperirea focului şi inventarea roţii sau a motorului cu abur – nici una nu are legătură cu sexul sau băuturica, şi totuşi cineva şi-a bătut capul cu ele. Ei bine, problema care mă frământă pe mine este judeţul Teleorman.

Care-i treaba cu judeţul Teleorman? Cunoaşteţi voi pe cineva de-acolo? Puteţi indica vreun loc anume cunoscut pentru concentraţia mare de teleormăneni, aşa cum e, de pildă, Braşovul pentru moldoveni sau Jurnalul Naţional pentru caracaleni? Aţi auzit pe undeva: “Lasă-l, mă, că e teleormănean de-al nostru?”. Eu abia după ce am întrebat în stânga şi-n dreapta am reuşit să aflu numele unei persoane din judeţul Teleorman. Şi chiar şi aia e Liviu Dragnea, ceea ce, de fapt, nu face decât să-mi confirme bănuiala că judeţul Teleorman e complet nelocuit. Nu cunosc pe nimeni care să fi trecut cu maşina pe acolo şi care la întrebarea “Cum e?” să fi putut răspunde şi altceva decât “Câmp, cum să fie?”. De fapt, poate că nu e nici câmp, doar nişte pânze enorme pictate, cum folosea Potemkin. Chiar şi numele reşedinţei de judeţ e copiat după cel al unei alte localităţi mult mai celebre. De fapt, s-ar putea ca Alexandru Macedon să fi ieşit într-o seară cu băieţii şi când l-a întrebat una dintre cele 365 de neveste unde a fost, a zis “Ei, unde, am fondat un oraş, unde să fiu?”. “Unde ai fondat tu un oraş la ora asta?”. “În Teleorman, dragă, în Teleorman. Eşti mulţumită?”. Aşadar, e posibil ca localitatea Alexandria – Teleorman să fie doar o invenţie scornită de Alexandru acasă şi, în realitate, să nu existe nici o capitală a acestui judeţ.

De fapt, eu cred că judeţul Teleorman este o uriaşă escrocherie a guvernului, un paravan pentru tot soiul de afaceri dubioase. Ca dovadă: acum câţiva ani, m-a lovit o Dacie carosată cu număr de Teleorman, mi-a spart un far şi a dispărut la fel de subit precum apăruse, fără să oprească. M-am dus la poliţie, le-am dat numărul şi i-am rugat să-l găsească pe vinovat, ca să-mi achite costul reparaţiei. Poliţia nu m-a mai căutat niciodată, de unde nu pot deduce decât că numerele de Teleorman sunt toate false şi folosite doar de către infractori, ca să nu poată fi identificaţi de poliţie şi să se sustragă astfel rigorilor legii.

A, şi a doua şi ultima oară când am auzit de judeţul Teleorman a fost într-o seară, la Etno, când programul de dedicaţii muzicale a inclus şi o piesă de muzică populară din zona Teleormanului. Tot nu m-au convins că există teleormăneni, fiindcă muzica aia, cum să vă spun, era de o frumuseţe nepământeană.

Eu n-am găsit decât două posibile explicaţii pentru judeţul Teleorman. Prima ar fi că Big Foot, Yeti şi monstrul din Loch Less sunt de loc din Teleorman – de-asta nu-i găseşte nimeni. Iar a doua ar fi aceea că Guvernul şi Armata au efectuat acolo un experiment secret şi ulterior au închis zona pentru a ascunde teribilele urmări. Aşa s-ar explica poate şi existenţa, chiar în apropiere, a oraşului Caracal.

Sunt multe lucruri la care bărbaţii, oricât s-ar lăuda, nu se pricep absolut deloc. De pildă, schimbatul unui robinet, reparatul unei maşini, fotbalul (dacă se pricep, de ce nu-s toţi milionari la Pronosport şi, mai ales, de ce ţin cu Universitatea Craiova?), dar mai ales, împăcările.

Cam tot ce-au reţinut bărbaţii din ideea de împăcare este că sexul de împăcare e grozav. Cu siguranţă că Antoniu i-a făcut lui Cleopatra toate fazele alea cum că el se sinucide doar în speranţa c-o să aibă şi el parte de sex de împăcare din ăla bun. De unde a apărut această idee, cum că bărbatul dispus să se împace merită o partidă grozavă de sex, nu se ştie încă. Probabil ea datează din preistorie, când dacă se certa australopitecul cu iubita lui şi de draci pleca din peşteră până la colţ, să-şi ia un pachet de silexuri, era mare lucru dacă se mai întorcea înapoi ca să se împace şi nu-l halea pe drum tiranozaurul.

În afară de chestia asta cu sexul, bărbaţii nu au nici cea mai vagă idee cum ar putea să se împace cu jumătatea lor. Probabil foarte mulţi devin gay doar pentru că se screm jumătate de zi, nu le vine nicio idee de împăcare şi renunţă, considerând că e o sarcină supraomenească. În cel mai bun caz (vorbim aici de potenţialii laureaţi Nobel), în mintea lor se înfiripă ceva confuz, implicând dusul la un restaurant scump, un buchet de flori şi căzutul în genunchi – nu fiindcă ar simţi ei că aşa trebuie să facă, ci fiindcă asta au văzut în filme (bine, tot în filme ar fi putut vedea şi cum unii bărbaţi, ca să-şi împace iubitele, scriu poezii superbe, cuceresc jumătate de lume sau inventează leacul împotriva cancerului – dar nu ştiu cum, fix când se difuzează filmele alea are şi Craiova meci). Ce e şi mai rău e că din chestia cu flori, restaurant scump şi căzut în genunchi ei înţeleg că trebuie să ducă fiinţa iubită (mă refer în continuare la iubită sau soţie, nu la maşină, ca să fie clar) la pizzeria din cartier, să-i cumpere un ghiocel din piaţă şi, în timp ce iau cina, să o pipăie pe genunchi.

De asemenea, bărbaţii nu-s niciodată dispuşi să facă primul pas într-o împăcare. Stau cu zilele lângă telefon sau pe messenger aşteptând ca ea să dea un mesaj, îşi scot din cinci în cinci minute mobilul din buzunar fiindcă li se pare că a sunat (ceea ce duce la uzura rapidă atât a mobilului, cât şi a buzunarelor de la pantaloni), dar n-ar face niciodată primul pas, deşi asta ar scuti o grămadă de eforturi. Arheologii din anul 5.000 vor descoperi necropole întregi pline de schelete de bărbaţi ce s-au stins stând ani de zile lângă telefon şi aşteptând ca ea să facă primul pas (o altă ipoteză ar putea fi că aşteptau să-i sune un prieten ca să le spună că joacă Craiova în cupele europene).

Un concept înrudit, pe care bărbaţii nu par capabili să şi-l însuşească, este cel de a da telefon ca să-ţi ceri scuze. Telefonul de scuze ar trebui să fie o chestie frumoasă, care să le facă pe femei să moară de dragul lor şi să-i primească înapoi cu braţele deschise. În realitate, telefonul de scuze este de obicei un SMS scurt, plin de greşeli şi din care ele nu-şi dau seama precis cam ce vor ei, poate şi din cauză că-n general e trimis pe la 3 noaptea, când a început să fie frig pe preş şi bărbaţilor li s-a făcut brusc dor. Dor de sex, normal.

În fine, mai e şi partea cu recunoscutul greşelilor. Din moment ce e nevoie de împăcare, e clar că cineva a greşit. Aici, bărbaţii au, în sfârşit, o abordare foarte clară şi pragmatică: dacă vrei sex, trebuie să fii dispus să te înjoseşti la maximum. Nu există greşeală atât de mare încât un bărbat să n-o recunoască dacă ştie că în joc e viaţa lui sexuală. În plus, dacă recunoaşte greşeala, are şi un bonus: o poate şi repeta, după care să invoce scuza “sunt prea bătrân ca să mă mai schimb”, scuză uzuală începând de la 17-18 ani. La un moment dat, orice femeie o să simtă că trebuie să-şi oprească prietenul sau soţul din a-şi recunoaşte greşelile, fiindcă tinde să devină penibil. Îndeobşte, asta se întrâmplă undeva între momentul în care el admite că s-a purtat oribil cu ea neluându-i un mantou de vizon în fiecare săptămână şi cel în care recunoaşte că Al Doilea Război Mondial, criza economică şi încălzirea globală sunt toate din vina lui, dar că pe toate le-a făcut doar de dragul ei.

De fapt, e foarte probabil că torţionarii greşesc atunci când folosesc violenţa ca să facă bărbaţii să mărturisească. Ar trebui să le dea un preş pe care să doarmă şi să aştepte până pe la 2-3 noaptea.

Românii răspund la mobil când fac sex mai des ca nemţii, englezii şi italienii, este concluzia unui studiu realizat în mai multe ţări europene de către o companie de telefonie mobilă. Eu cred că este vorba despre o tentativă grosolană de manipulare.

Italienii nu răspund la mobil când fac sex, deoarece ei nu fac sex decît după ce li se descarcă bateria complet şi trebuie să îşi pună telefonul la încărcat. Chestie care se întîmplă destul de des, avînd în vedere că durata medie a unei convorbiri telefonice tipic italieneşti este de trei ore şi patruzeci de minute.

Nemţii fac sex doar odată pe săptămână, în aceeaşi zi şi la aceleaşi ore, cunoscute de toată lumea, inclusiv de operatorul de telefonie mobilă, care filtrează orice apel din intervalul respectiv.

Englezii nu pot răspunde la mobil cînd fac sex, deoarece ei termină de obicei înainte să se oprească telefonul din sunat, aşa că se poate spune că răspund la mobil doar după ce fac sex.
Cât despre români, situaţia este mult mai complexă. Cei mai mulţi dintre românii care răspund la mobil sunt pe cartelă, dar nu prea mai au credit. Din acest motiv, încearcă să profite de fiecare apel, în speranţa că vor pescui cei cîţiva de cenţi, acordaţi ca bonus pentru apelurile primite. Cei mai avizi sunt cei cu vechime în reţea, care au un bonus mai mare. Cu ăştia poţi considera partida de sex încheiată, deoarece, după terminarea apelului, încep să butoneze tastatura mobilului pentru a afla durata ultimului apel. După ce o află, o adună la durata apelurilor precedente, notată meticulos pe coală de hârtie păstrată în portofel. O altă categorie este reprezentată de românii care nu ştiu cum să-şi scoată mesageria şi răspund la toate apelurile, de teamă să nu-i înjure prietenii. Decât să mănînce robotul impulsul colegului, mai bine îl mănâncă ei.

Cea mai interesantă categorie este formată din cei care primesc doar un bip şi îşi roagă partenera să le împrumute mobilul, doar cât să dea un telefon. “Unul scurt, de un minut, dragă!”.

am baut bere si vodka de la ce ma doare rinichiul – după ce ai băut bere și vodkă, te-ai legat cumva de prietenele unor motocicliști?
ce sa mananc impotriva etilotestului? – puțin căcat la televizor după aia, dragă Andrei.
e normal sa iesi la o bere cu baietii – mie mi se pare normal, dar întreab-o și pe nevastă-ta dacă vrei mai multe păreri.
profa de romana e super buna – dă-ne nouă numărul ei și tu marș la lecții.
cum se pun babele – depinde de unde ești, fiecare zonă cu tradițiile ei. Dacă ești din județul Vaslui, mă tem că ar fi ilegal să-ți spun.
are ceva daca iti faci o laba cu 2 zile inainte de meci? – în principiu, n-are nimic; dacă ești handbalist, ai totuși grijă să nu te lovești la cot.
sunt fata si de fiecare data cumpar prezervative din banii mei – stai liniștită, nu mai ești fată.
sex pe rupte cu grase – WOT, sau vezi cum te așezi la 69.
explicatie la anii tai se par ca veacuri – căsnicie?
cine a inventat furculita – un chinez neîndemânatic.
ma vor femeile – sunt convins, se știe că statul la calculator ajută la modelarea unui trup de invidiat.
cum stau la masa chinezii – probabil în schimburi.
cum sa fac sex daca sunt gay – uită-te cu atenție, e imposibil să nu găsești o soluție.
iris barlad cum ar putea sa iasa din faliment – încă sper că nu tu ești cel chemat să scoată Iris Bârlad din faliment.

Nici n-a trecut așa multă vreme de când, în plină campanie electorală, făceam un anunț sincer. Citez din memorie: “urgent, caut mogul de bine dispus să mă cumpere. preț excepțional!”.

Evident, n-a sărit nici un mogul cu banu’ – și, credeți-mă, nici măcar nu era un preț prea mare. Sigur, din motive de strategie de business, prețul încă e confidențial, eu sper că până la urmă le vine mintea la cap. Dar să mă credeți, era o ofertă foarte bună.

Văzând eu că Patriciu și Vântu nu mă bagă în seamă, am statutat cu o claritate de cristal, public, că Voiculescu rămâne singura variantă.

Ei bine, ce credeți c-a făcut mogulu’ ? Ați ghicit – nimic. M-am gândit – mă, poate că n-a văzut omul ce-am scris. Când ai guverne și președinți de dat jos, mai sari blogu’ lu’ Crivăț câteodată. Și i-am lăsat comentariu pe propriul lui blog. Subtil, i-am reamintit că e pe cale să rateze, din neatenție, o afacere esențială – poate cea mai mare din cariera lui de mogul.

Mi-am dat seama că nu-și citește comentariile de pe blog, pentru că nu m-a sunat să-mi spună “iartă-mă, Crivățe, am avut o zi grea, vezi că ți-am pus banii în cont”. Deci e clar, nu ? N-a citit comentariul.

Ei bine, azi m-a agățat pe twitter. I-am zis iar, de data asta de la obraz – bă nene, deci cum facem cu oferta aia ? Ei bine, ce să vedeți ? NICI TWITTERUL nu și-l citește. Sunt deja 15 minute de când i-am scris, și banii tot nu sunt în cont.

Eu de-aici deduc ori că nu-și citește nici comentariile (poate nici posturile, cine știe) de pe blog, nici reply-urile de pe twitter, ori, Doamne ferește, nu el le scrie nici colo, nici colo.

Anyway… not cool, @CoolMogul, not cool. Părerea mea, zic.

Dar pentru că sunt de treabă, băiat sensibil și sufletist, aștept să mă suni și să mă împaci. Că Patriciu – mogul adevărat, zic – dacă s-ar fi bucurat de atenția mea, o rezolva până acum.

Eu sunt omul care are incredere ca romanii sunt mult mai destepti decat americanii. Toata viata mea mi-am bazat aceasta idee dupa ce am vazut filme cu cretinatatile pe care le fac americanii. Din nefericire am ajuns la concluzia ca, incet incet, romanul se apropie vertiginos de cretinatatea specifica americanului de rand.
Nu va voi lasa in ceata ci va voi explica pe ce imi bazez aceasta afirmatie.
Acum cateva saptamani am avut ocazia de a auzi in Kaufland urmatoarea discutie:

- Baaaa!
- Ce?
- Nu lua lamai din alea!
- De ce?
- Pentru ca sunt verzi!
- Si, daca sunt verzi, ce?
- Pai… Sunt acre!

Tinand cont ca eu n-am auzit niciodata de lamai dulci (mie mi se face gura punga doar cand aud cuvantul “lamaie” mi s-a parut cumva ciudata aceasta discutie…
Dar romanul continua sa ma uimeasca.

Ieri, in ciuda frigului de afara, am iesit in tricou sa mut masina dintr-o parte in alta. Nu ma intrebati de ce, sunt chestii care ma depasesc. Nici eu nu inteleg de ce masina TREBUIE sa fie parcata ACOLO si nu DINCOLO, atat timp cat nimeni nu plateste pentru locul de parcare.
Am coborat din bloc, am salutat vecinii care isi plimbau cainii, am parcat masina unde trebuie, am inchis-o, am pus alarma, si m-am intors acasa.
Atunci apare Costel, vecinul de la patru.

- Auzi, da’ tu cum iesi pe vremea asta in tricou?
- Pai… Am coborat sa mut masina. Plus ca eu nu prea simt frigul…
- Cum asa? Tie nu-ti ingheata tatuajele?
- ?????? Cum sa-mi inghete tatuajele?
- Pai, uite (imi arata tatuajul lui de pe mana, ridicandu-si maneca la geaca)! Eu daca ies afara in tricou, imi ingheata tatuajul. Se face solid ca gheata. Si am mai auzit asta de la mai multi, ca si ei patesc la fel. Tie nu iti ingheata?
- Mai… Ce sa zic… Oi fi eu mai special… Mie nu-mi ingheata tatuajele.
- Cum asa?
- Sincer sa fiu, nu stiu. Poate ale tale au fost facute cu apa, nu cu vopsea.
- Sa stii ca s-ar putea sa ai dreptate…

Am plecat in casa aproape perplex. De fapt, am urcat intrebandu-ma de ce tatuajele mele nu ingheata. N-o fi folosit omul vopseaua care trebuie sau nu sunt destul de cretin incat sa imi simt tatuajele inghetand?

Sau oare sunt romani atat de prosti incat sa creada ca, la frig, tatuajele ingheata?

Nu cred să existe pe lume fiinţe mai entuziaste decât părinţii ale căror odrasle au reuşit să facă la oliţă. Nici nu poţi să te numeşti părinte dacă n-ai trecut de hopul ăsta.

Că ai luat examenul la liceu sau la facultate nu s-ar îngrămădi ai tăi să scrie undeva, dar prima căcuţă sau pipilică la oliţă vor fi negreşit consemnate pentru eternitate pe forumul părinţilor cu copii care fac la oliţă.

Ca părinte posesor de doi copii care execută operațiunea la perfecție, s-a considerat că am calificarea necesară să achiziţionez device-ul miraculos. Acesta urma să fie oferit cadou copilului unor părinţi mai puţin norocoşi decât noi. Oliţa cântătoare e dispozitivul către care îşi îndreaptă speranţele orice părinte care a eşuat lamentabil în acest demers.

Când am întrebat la magazin, vânzătoarea a făcut faţa aia care spunea “normal că avem, ce întrebare mai e şi asta” şi s-a grăbit să îmi arate minunăţia. Plasată undeva în stânga micului tron era muzicuţa ce transformă o oliţă obişnuită în echivalentul părintesc al unei icoane făcătoare de minuni.

Ideea e pe cât de simplă, pe atât de genială: o scoți din cutie, aşezi copilul, apeşi pe buton şi din muzicuţă se revarsă… un colind. Probabil şeful de echipă chinez care a avut ultimul cuvânt în alegerea melodiei a răcnit la subalterni: “Normal că e potrivită, nu ştiţi că în cântecul ăsta e vorba de un copil mic?”. În sfârșit, ideea unei olițe cântătoare mi-a sugerat o nișă neacoperită. Un investitor îndrăzneț ar putea produce varianta pentru adulți, foarte folositoare când mergi în vizită și te împinge nevoia să le folosești WC-ul. În loc să tragi apa permanent ca să nu se audă, te relaxezi pe ritmul unei melodii cunoscute și toată lumea are de câștigat.

Preţul a fost convenabil, date fiind circumstanţele, aşa că n-am văzut nici un motiv pentru care n-aş fi cumparat-o. Abia după ce am dat banii din mână m-a trăznit îngrijorarea. Dacă distrug viitorul copilului? Imediat am făcut un arc peste timp şi am văzut bietul copil la vârsta adolescenţei îngălbenindu-se la faţă şi dând explicaţii zadarnice anturajului: “Nu ştiu, frate, care e treaba, dar de fiecare dată când aud colindul ăsta, fac pe mine”.

Mi-am şters din minte imaginea şi am ajuns acasă cu trofeul exact la timp să recepționez replica: “Cum, trebuie să apeşi pe buton? Dar nu aveau din aia care cântă doar la contactul cu lichidul?”.