Generaţii de bărbaţi, unii misogini din start, alţii deveniţi misogini pe parcurs (cam după ce barza le-a adus şi a treia oară tot fată), au visat la această mare inginerie: cum să i-o pui nevestei astfel încât plodul rezultat să aibă exact sexul pe care ai tu chef să-l aibă. Probabil că vă gândiţi că aşa ceva e imposibil. Vă înşelaţi! Există o metodă şi nu e foarte complicată.

E deja de notorietate faptul că bebeluşul se formează atunci când spermatozoidul unui domn se întâlneşte cu ovulul unei doamne. Întâlnirea are loc de obicei în trompa doamnei (trompa uterină). Spermatozoizii sunt (ca şi oamenii) de două feluri: unii poartă bagajul genetic al unui viitor băieţel (conţin cromozomul Y), iar ceilalţi bagajul genetic al viitoarei fetiţe (conţin cromozomul X).

Spermatozoizii Y (să le zicem băieţeii) sunt mai uşori şi se mişcă mai repede. La scurt timp după ce domnul ejaculează, spermatozoizii Y se desprind din pluton ca nişte ciclişti în Turul Franţei şi ajung primii în trompa doamnei. Dacă aici dau peste un ovul fecundabil, conducătorul plutonului (la ei competiţia este foarte dură) intră în ovul şi, peste nouă luni, doamna va lansa un băieţel. Dacă în trompă nu există la momentul respectiv nici un ovul disponibil, ”băieţeii” se pun pe aşteptat. Problema este că ei nu pot să aştepte prea mult. Rezervele lor de energie sunt relativ scăzute şi în consecinţă încep încet, încet să moară.

Între timp, ajung în trompă şi spermatozoizii X – fetiţele. Acestea se mişcă mai încet, dar sunt mai rezistente şi mai insistente. Dacă ovulul doamnei catadicseşte să-şi facă apariţia în acest moment în trompă, va fi fecundat de un spermatozoid X şi rezultatul final va fi o fetiţă.

În general, ovulul îşi face apariţia în trompa uterină aproximativ la mijlocul ciclului menstrual. De pildă, dacă doamna are un ciclu de 28 de zile, fenomenul (ovulaţia) are loc în a paişpea zi. Prin urmare, dacă asta este ziua în care i-aţi pus-o fără prezervativ, aveţi şanse serioase să aflaţi mai târziu că aveţi un băieţel. Dacă acţiunea are loc însă mai devreme (în a doişpea zi, de exemplu) veţi fi tată de fată.

Trebuie menţionat şi faptul că ovulul rezistă în trompa uterină cam 72 de ore, timp în care este, la o adică, fecundabil.
În concluzie, dacă partida de amor decisivă are loc fix în ziua ovulaţiei, sau in primele 48-72 de ore după, rezultatul final va fi de sex masculin. Dacă are loc înainte, va trebui să cumpăraţi scutece roz.

P.S. Nu este bătut în cuie că ovulaţia are loc matematic, la mijlocul ciclului menstrual. Dacă vă preocupă foarte tare să aflaţi exact în ce zi se produce, trebuie măsurată zilnic temperatura intra vaginală (cu un termometru introdus în fiecare dimineaţă la locul faptei). În fiecare zi, termometrul va arăta aceeaşi temperatură, cu excepţia zilei Z, când va arăta cu 0,5°C mai mult.

Dacă v-a plăcut acest articol , votaţi-ne la RoBlogFest 2010, secţiunile “Cel mai popular blog” (pozitia 198) si “Blog colectiv” (pozitia 48).

La cererea publicului, îmi voi reîncălzi si azi opera de tinerete. În episodul trecut, tocmai eram transferat la întreprinderea directorului Ciubotaru în urma unui accident erotico-profesional; în episodul de azi, dau piept cu Trâmbitasu si decid să mă apuc de muncă.

Ma ia Ciubotaru asta, se uita lung la mine – reputatia ma precedase si nu in fiecare zi avea omu’ ocazia sa contemple asa o proba de smecheras! – si ma intreaba:

- Unde vrei sa lucrezi?
- Pai, cateva luni la import, cateva luni la export…
- Bine, esti repartizat la import.

La import dau peste un sef incuiat, sa-i spunem Trambitasu, Dumnezeu sa-l ierte, ca a murit acum cativa ani. Dupa un timp oarecare, imi da sa fac o lucrare. O fac, cat ma duce si pe mine capul, si i-o prezint. Important, omul incepe sa-mi dea indicatii:

- Aicea schimbi, aicea pui asa, aicea modifici in felul urmator…
- Pai nu se poate – zic eu.
- Daca iti spun eu ca se poate, se poate – zice sefu’.
- Bine, to’arasu Trambitasu, dar stiti foarte bine ca lucrurile nu stau asa, iata documentatia, iata calculele. Totul e corect: cum pot sa modific?
- Ba, aicea eu sunt sefu’, daca-ti spun sa stai in cap, stai in cap!
- Stii ceva, eu te mai bag si in… – ii raspund elegant, descriindu-i cu toate cuvintele destinatia, cum as fi facut-o cu un adversar vinovat de un bodycheck neregulamentar sau de o crosa la patina.

Drept care, hai la director:

- Tovarasu’ director, sa vedeti ca m-a-njurat!
- Cum, ma, ai facut tu asa ceva?!

Ii spun toata tarasenia, concluzionand:

- Daca-i spun ca 2 si cu 2 fac 4 si el ma pune sa scriu ca fac 3, ce pot sa fac?
- Da, ma, lucrarea-ncoa!

O studiaza cu atentie:

- Asa-i cum spune baiatu’, l-ai pus sa modifice?
- Pai, sa vedeti, eu, ca sef, si autoritatea mea…
- Mai, Trambitasule, n-am ce-ti face, baiatu’ are dreptate!

Ei, si sa vezi mizerii de la Trambitasu dupa intamplarea aceasta! Parca nu mai avea alt scop in viata decat sa ma pandeasca, sa ma vaneze, sa-mi taie din pontaj, sa ma penalizeze, sa-mi faca zile fripte.

Fapt este ca, dupa o vreme, ma cheama directorul Ciubotaru la el si-mi zice:

- Mai baiete, ai 2 variante. Prima: te dau afara. Uite, iti explic si cum procedez, ca sa n-ai nelamuriri. Mai intai, te chem la ora 2 si-ti dau in scris o sarcina de serviciu – s-o rezolvi pana la 4. Nu poti – si n-o sa poti! – te penalizez conform codului muncii. Iti mai dau drumul prin curte si dupa un timp oarecare iti mai dau o sarcina de serviciu, la care iti dau termen 1 saptamana. N-o s-o poti rezolva nici de data asta – iti dau atentionare, conform codului muncii. Si la a treia, iti desfac contractul de munca conform articolului cutare, aliniatul cutare. Si de acolo incolo, poti sa faci ce vrei in viata!

Pesemne s-o fi citit ceva in ochii mei, ca a continuat:

- Tu s-ar putea sa te duci la partid sa ma reclami. Da’ pe cine crezi ca o sa creada partidul: pe tine, cu toate tinichelele pe care le-ai adunat in nici 2 ani de activitate, sau pe mine, cu atatia si-atatia ani de munca exemplara?
- Si alternativa? – am intrebat cu glas timid.
- Alternativa? Te apuci de treaba! – a cazut ghilotina directoriala. Nu trebuie sa-mi raspunzi acum: gandeste-te si-mi spui!

A fost al doilea moment de cotitura din viata mea.

Daca intrarea in echipa de hochei a marcat incetarea sihastriei mele intre flori, discutia cu directorul Ciubotaru a marcat transformarea mea dintr-un sportiv cam cu capul in nori, intr-un profesionist responsabil. Fireste, nu aceasta intamplare a determinat transformarea: probabil ca eram copt pentru ea si s-ar fi produs oricum, mai devreme sau mai tarziu. Dar interventia brutala a lui Cojocaru a declansat-o, sau poate a grabit-o – lucru pentru care nu pot decat sa-i fiu recunoscator.

Dupa 2 zile, ma infiintez la director si-i spun solemn:

- Domnule director, m-am hotarat! Ma apuc de treaba! Dar sa plec de la seful pe care il am acum!

El mi-a schimbat seful si eu m-am tinut de cuvant: m-am apucat de treaba.

În mica băcănie libaneză din scara blocului vecin, Ali are un nou interlocutor. E la fel de măsliniu ca şi el, doar că ceva mai reprezentativ pentru naţionalitatea lui, în sens fizionomic, şi nu cred că ştie vreo boabă de română, pentru că nu mi-a răspuns la salutul meu românesc, aşa cum face Ali de fiecare data când îi calc pragul.

Fac o paranteză pentru putorile din Drumul Taberei – angajaţi ai băncilor, supermarketurilor, APV-işti de pe la unităţile militare din zonă sau simpli riverani; Ali e cel care – în loc să marcheze potecile ca pe un traseu de munte (dar cu rahat de câine) iarna asta s-a dovedit campion la datul zăpezii. Nu mă întrebaţi cum aşa, probabil vine dintr-o zonă mai nordică a Libanului şi d-aia e foarte experimentat, asta ar fi singura explicaţie logică.

Revenind la magazin, cei doi mujahedini stăteau la un ceai, cu urechile ciulite la un fel de aparat de radio din care se auzea printre bruiaje un discurs pătimaş în arabă, pe un post radio îndepărtat de pe frecvenţele cele mai lungi.

Ali se ridică şi se apucă de râşnit trei sute de grame de cafea pentru mine, dintr-o arabică de excepţie, marfă pentru care îmi garantează de fiecare dată când ştie sigur că e de primă mână.

– Am adus marfă brosbăta, zice. Şi uite ce frumosa gutra de bus la tine la gât, tot gulorile – şi cu verde şi cu roz. Şi cu abroabe negru (se referea, evident, la gri).

În magazin are tot ce nu vrei, dar cu excepţia a ce se poate bea sau fuma, m-a păcălit doar o singură dată, atunci când m-a convins să cumpăr o narghilea. “Asta frumos narghilea, cu gămila mică şi cadână, sau cu versur de la Coran”.
Am ales-o pe cea mai simplă, fără zorzoane sau alte acareturi, un model conceput probabil pentru cei mai conservatori, aşa ca mine.

- Nu ştiu ce să zic, Ali, îi spun uitându-mă pe raftul pe care aranjase pe culori modelele de basmale tradiţionale. Nu ştiu cum mi-ar sta cu asta la gât.
- Dar e frumos, mei. Şi ţine gald la gât. Tot tiner boarta. Trebuie bort şi tu. Şi trebuie bort şi vara, be cap, că la voi e mai cald ca la Beirut.
- Nu ştiu… Am senzaţia că m-ar face să par aşa gay, zic.

Ali era acum roşu la faţă – mă rog, cât putea fi el de roşu – şi îmi ţinea o prelegere despre cât de mult greşesc şi ce înseamnă pentru el portul tradiţional islamic. Prietenul lui se ridicase în picioare şi îl interoga scurt, pe limba lor. După un schimb de replici îl calmase, iar acesta din fericire se aşeza cuminte la loc şi nu scotea vreun iatagan. Aşa cum ar fi fost totuşi foarte puţin probabil.

O reparasem, eram iertat. Îmi luam cafeaua şi dădeam să plec, dar nu înainte s-o comit din nou.
- Sănătate, îi zic, după ce îl aud că strănutase. Ai grijă să nu fie d-aia porcină.
- NUUUU BORCINA!!! MAI BINE SIDA!
Atât am mai auzit, pentru că apoi, mai în glumă, mai în serios, am luat-o la fugă, ca un copil care vrea să scape de curea.

Mă gândesc acum la o soluţie să repar treaba. Poate că ar trebui să-i duc în dar o maramă sau o fotă, să-mi arăt şi eu ospitalitatea. Pentru că nu intenţionez să-mi pârjolesc pădurile, nici nu mă gândesc să otrăvesc fântânile, dar mai cu seamă nu vreau să-mi potolesc viciul în altă parte cu cine ştie ce mizerie de cafea aseptică preambalată şi plină de aditivi, cultivată prin ţări cu tradiţie precum Filipine sau China, de vreo companie evreiască de renume.

11 martie
1981 Începe cel de-al doilea mandat de preşedinte al lui Augusto Pinochet. El este acuzat de mai mulţi ofiţeri de măsluirea alegerilor, principalul reproş fiind acela că nu a organizat, în mod democratic, o nouă lovitură de stat, la care să se poată înscrie şi alţi generali sau colonei cu experienţă în puciuri.

12 martie
1190 Cruciaţii englezi îi masacrează pe evreii din York. Dându-şi seama că au greşit şi că scopul cruciadei era, de fapt, să lupte împotriva necredincioşilor, cruciaţii se îmbarcă şi pleacă să-i masacreze pe ortodocşii din Constantinopol.

13 martie
1954 Începe bătălia de la Dien Bien Phu. Armata vietnameză, compusă din ţărani pe biciclete înarmaţi cu puşti cu cremene, atacă forţele franceze formate din paraşutişti de elită cu arme automate. În faţa superiorităţii evidente a inamicului, paraşutiştii capitulează, fiind ulterior decoraţi cu Legiunea de Onoare de către preşedintele Republicii pentru că nu au făcut de râs tradiţia militară franceză.

14 martie
1849 Generalul Iosif Bem, comandantul trupelor revoluţionare maghiare din Ardeal, face un apel către revoluţionarii români şi unguri, cerându-le să devină “fraţi de cruce”. Dând ascultare apelului, românii şi maghiarii încing o cruce în trenul de Abrud, dar sfârşesc prin a-şi tăia reciproc gâtul, după ce ungurii îl acuză pe un moţ că a ascuns în mânecă un doic cu care le-a spart douăzeciu’ la ghindă.

15 martie
493 Theodoric, regele ostrogoţilor, îl invită la o masă de împăcare pe duşmanul său de moarte, Odoacru, cuceritorul Romei. În timp ce Odoacru se dovedeşte a fi un barbar ordinar, îmbătându-se ca un porc şi făcând glume deocheate, Theodoric vrea să-i arate oaspetelui său că, de când se află în slujba împăratului de la Constantinopol, a devenit un tip civilizat, aşa că-i taie gâtul înainte să-i borască pe frumoasele covoare orientale.

16 martie
1839 Se naşte Sully Prudhomme. În 1901, Academia Suedeză i-a acordat primul premiu Nobel pentru literatură în dauna lui Lev Tolstoi, întrucât acesta din urmă nu îndeplinea principalele criterii ale Comitetului Nobel: să scrii mediocru şi să nu fi auzit nimeni de tine.

17 martie
1821 Tudor Vladimirescu ajunge cu oastea sa la Bolintin şi se gândeşte că n-ar strica să celebreze momentul dând o proclamaţie către bucureşteni prin care-i invită să se solidarizeze cu răscoala sa şi să-şi vandalizeze singuri oraşul. Bucureştenii i se alătură cu entuziasm, ei având încă de pe atunci obiceiul să-şi aleagă astfel de conducători de ispravă.

De ce ne-aţi vota la Roblogfest pe noi? Iată doar câteva motive:
- ca să avem bani să angajăm nişte oameni mai talentaţi care să scrie în locul nostru şi să puteţi râde şi voi, în sfârşit, şi de nişte poante reuşite.
- Ca să avem bani să-l răscumpărăm pe doctorul aventurier Şendroiu din ghearele piraţilor angolezi, care l-au răpit şi deja în aceste clipe se pregătesc să-i culeagă polenul fecioriei.
- ca să ne cumpărăm un pistol cu apă şi o săbiuţă de plastic pentru a ne putea apăra de soldaţii francezi, în caz că se supără din cauza glumelor făcute pe seama lor în Daily Cotcodac şi decid să ne atace.
- ca să avem bani de un preş nou, mai călduros, pe care să dormim după textele scrise în perioada 1-8 martie.
- dacă vom câştiga, vor avea şi nevestele/prietenele noastre impresia că facem ceva important când lucrăm pentru Daily Cotcodac şi vom auzi mai rar “iar scrii pentru prostia aia a lui Julius?”.
- ca să nu ajungem să dăm în cap la oameni pe stradă.
- vom putea, în fine, plăti despăgubiri oamenilor din Vaslui pe care i-am acuzat pe nedrept că ar fi violenţi din cauza consumului excesiv de alcool, când de fapt ei erau violenţi fără vreun motiv special.
- deoarece aşa Daily Cotcodac va deveni renumit şi o să vă puteţi lăuda după aceea “bă, eu citeam site-ul ăsta pe vremea când tu credeai că internetul e o chestie care se pune la intrarea în bloc ca să ştii cine sună”.
- ca să avem suficienţi bani să plătim nişte ucraineni ca să-i facă o vizită lui Buzdugan data viitoare când mai fură glume de pe bloguri.

Tot ce aveţi de făcut pentru a ne vota este să intraţi pe site-ul RoBlogFest şi să vă faceţi un cont. Haideţi, că nu e greu, şi cu ocazia asta faceţi şi ceva util umanităţii. Nu ştim exact ce, dar măcar îl veţi putea ajuta pe Pircă s-o înfrunte pe doamna P.: “E adevărat, dragă, că nu mă plăteşte Julius, dar de când am câştigat RoBlogFest-ul ţăranii din piaţa Berceni mă privesc cu respect şi-mi lasă la zece mii legătura de ceapă verde, nu cum a luat doamna Ionete de la 3 astăzi, cu cinşpe mii”.

Fiecare oraş are legenda lui. Despre Roma se spune că a fost fondată de Romulus şi Remus, Bucureştiul îl are pe ciobanul Bucur. Conform legendei, eroul întemeietor al oraşului Caracal a fost un car cu proşti.

Diferenţele culturale faţă de poporul român vecin şi prieten (ăsta s-a format prin răsturnarea unui car cu romani care s-au amestecat cu populaţia indigenă dacă) au fost vizibile din capul locului. Cu timpul, Caracalul a devenit un brand cultural consacrat, asemeni altor citadele ale culturii din întreaga lume, precum Oxford, Cambridge sau Heidelberg.

De-a lungul secolelor, poporul caracalean a dus o luptă dârză împotriva ocupantului român, care, nu de puţine ori, nu s-a sfiit să recurgă la mijloace barbare pentru a-l supune. Astfel, în mod diabolic, mii de profesori, doctori sau ingineri trimişi de la Bucureşti au încercat să dinamiteze cu perfidie identitatea culturală a municipiului Caracal. Copii nevinovaţi au fost azvârliţi fără milă în clasa I, în timpul dictaturii ceauşiste. S-au construit biblioteci, librării şi cinematografe, adevărate uzine ale morţii, ba chiar şi un teatru (se pare că locuitorii Caracalului erau introduşi în sală sub pretextul că vor face duş, după care plasatorii zăvorau uşile şi dădeau drumul la teatrul ucigaş). Ba s-au ridicat chiar şi blocuri prevăzute cu uşi la intrare şi scări pentru accesul la etaj (arhitecţi tâmpiţi; nu-i aşa de greu să rogi pe cineva, la o adică: “Vecine, aruncă-mi şi mie frânghia aia te rog, că mi-am uitat parapanta la serviciu”).

Spre cinstea lor, caracalenii n-au pactizat niciodată cu ocupantul român şi au continuat să-şi păstreze neîntinate tradiţiile. Au construit o închisoare pe strada Libertăţii şi un cimitir pe strada Învierii, au ridicat un bloc în jurul macaralei şi au pus în gară un ceas care are pe jumătate din cadran cifre romane, iar pe cealaltă jumătate cifre arabe (ceas aflat, se pare, pe lista monumentelor UNESCO).

Mai mult, acest popor mic, dar viteaz, a fost capabil să exporte revoluţie culturală în toată zona Balcanilor, cel mai cunoscut revoluţionar cultural caracalean fiind Dan Diaconescu. Plecat în tinereţe cu trenul la Bucureşti împreună cu un tovarăş de arme cu bretele, acest Che Guevara al Caracalului şi-a stabilit cartierul general într-o garsonieră, de unde a luptat cu bravură împotriva imperialismului cultural reprezentat de “Omul care aduce cartea”, “Teleenciclopedia” sau “De vorbă cu Mario Vargas Llosa”.
Din toate aceste motive, noi, un grup de simpatizanţi ai valorilor caracalene, cerem autorităţilor de la Bucureşti să înceteze orice presiune îndreptată împotriva Oraşului celor 7 minuni. Altfel, cultura caracaleană ar putea dispărea precum cultura aztecă sau culturile din Africa şi Polinezia – distrusă de civilizaţie.

Foto: gandul.info, cotidianul.ro

Dacă v-a plăcut acest articol (sau altele, nu ţinem in mod special la ăsta), votaţi-ne la RoBlogFest 2010, secţiunile “Cel mai popular blog” (pozitia 198) si “Blog colectiv” (pozitia 48). Durează maximum un minut să vă inscrieţi (dacă nu cumva intre timp vă uitati si la un pornuleţ, atunci s-ar putea să dureze un picuţ mai mult). Vom reveni in cursul zilei de astăzi asupra acestui subiect; până atunci, dacă nu aveţi altă motivaţie, gândiţi-vă că mai bine ne votaţi la RoblogFest decât să ajungem să dăm in cap la oameni.

Bănuiesc că preafericitul care a inventat postul Paştelui avea ceva cunoştinţe medicale şi nu era chiar rău intenţionat. Din punct de vedere medical, menirea iniţială a postului a fost aceea de a-i ajuta pe enoriaşi să-şi destupe arterele înfundate cu slănina ingurgitată în timpul iernii.

Analizînd foarte pragmatic, putem afirma că, de-a lungul secolelor, postul Paştelui i-a ajutat pe creştini să gândească mai bine (prin faptul ca le permitea să transporte ceva mai mult oxigen la creier, printre plăcile de aterom), să muncească mai eficient (se mişcau mai uşor, datorită reducerii cantităţii de osânză de pe burdihan şi a colesterolului din vene si artere) şi nu în ultimul rând să se înmulţească mai plăcut (prin ameliorarea erecţiei, funcţionarea sistemului erectil masculin fiind serios şifonată de grăsimile din sânge).

Discrepanţa semnificativă dintre speranţa de viaţă a călugărilor comparativ cu restul poporului acum 150-200 de ani ne arată importanţa slăninii de porc, precum şi a faptului că penicilina nu era încă inventată.

Inventarea penicilinei nu a dus totuşi la egalizarea speranţei de viaţă între asceţi şi laici, între timp apărând cola, margarina şi fast food-ul.

Slavă Domnului, Coca Cola e de post!
Pe vremea când era bunica fată, meniul de post presupunea urzici, ridichi, ştevie, păpădie, gulii, prune uscate, nuci, mere, linte, fasole, mămăligă, ceapă etc.

In prezent, coloana vertebrală a postului în fascinanta noastră patrie a ajuns să fie formată din margarină şi soia. Crenvurşti de soia, mici de soia, pateu de soia, cârnaţi de soia. Orice cetăţean cu frica lui Dumnezeu, ghiul pe inelar şi unghie lungă la degetul mic împinge mândru la supermarket un cărucior încărcat cu „mezeluri de post”, baxuri de margarină (d’aia cu omega, evident) şi bidoane de cola (că e păcat sa bei alcool in post). Toată această evlavioasă încărcătură este înghesuită în portbagajul SUV-ului si devorată săptămânal.

Despre margarina cu omega 69 am mai scris, nu vreau să vă mai plictisesc. Mezelurile din soia nu sunt deloc mai breze. Peste 90% din cantitatea de soia prelucrată în ţările est europene provine din plante modificate genetic. Ştiu că nu este genul de informaţie pe care să o primeşti cu zâmbetul pe buze, dar nu asta mi se pare cel mai grav. Ci faptul că există oameni dispuşi să ungă pe pâine o pastă de soia produsă în urmă cu 6 luni şi păstrată tot acest timp într-o cutie de metal, pe raftul unui supermarket. Faptul ca produsul are termen de garanţie un an şi aromă de „fois gras” cu măsline li se pare ceva mişto. Aceşti oameni sunt concetăţenii noştri, votează, fac copii şi au permis de conducere.

Practic, pentru îngrozitor de mulţi români, o masă de post în 2010 înseamnă să înece un amestec de soia, margarină si pâine albă într-un litru de băutură carbogazoasă gen cola.

Ce efect va avea combinaţia asta asupra unui sistem cardiovascular burduşit cu sarmale şi cârnaţi de-a lungul iernii, vom afla prin 2020, sau poate chiar mai devreme.

Leordeni – Argeş (a nu se confunda cu Popeşti-Leordeni, localitate de la marginea Bucureştiului considerată sat cam pe nedrept, dat fiind că în Popeşti-Leordeni trăiesc mai puţini ţărani decât în primele două blocuri din Berceni) era să fie, duminică dimineaţa, scena unei oribile tragedii (a nu se confunda tragediile oribile cu cele simpatice, drăguţele).

Bătrânul Marin C. ieşise din casă să-şi ia o pâine. Vorba vine, o pâine, că duminică dimineaţa nu găseşti pâine nici în centrul Capitalei, până şi Ţiriac mănâncă pâine veche. De fapt, după cum bănuiţi, bătrânul avea în minte o răchie – băutură cunoscută şi ca “pâine lichidă” deoarece are cam aceleaşi proprietăţi ca şi pâinea, afară că nu prosteşte.

Iată-l aşadar pe săteanul nostru de ispravă croindu-şi drum spre cârciuma din sat, unde trebuia să se întâlnească cu frizerul satului, căruia, ca să-i protejăm identitatea, o să-i spunem X, cu toate că pe el îl cheamă Vasile Popescu. Înainte să-i condamnaţi pe eroii noştri că n-au mers mai degrabă la bibliotecă, spuneţi-mi şi mie când aţi văzut ultima oară o bibliotecă unde să servească răchie duminică dimineaţa?

Tragedia era să izbucnească chiar în cadrul îmbietor al crâşmei, şi iată şi de ce. Cu o zi înainte, X. îl tunsese pe Marin în schimbul unui leu (se pare că Leordeni-Argeş a căzut victimă unui puternic puseu deflaţionist). Setea de aur, poate şi de răchie, l-a biruit însă pe frizer, care, după câteva pahare, i-a mai cerut lui Marin încă un leu, pretinzând că nicăieri în lume un tuns nu costă doar 20 de cenţi. Marin, la curent cu preţurile pe pieţele internaţionale, l-a contrazis imediat: într-o frizerie din periferia Dekkăi (Bangladesh), un tuns costă tot atât cât în Leordeni. Înfuriat de refuzul bătrânului, ghiciţi ce a făcut X? Nu, nu a pus mâna pe un par, doar suntem în Leordeni – Argeş, nu în Leordeni – Botoşani . Frizerul a înşfăcat o piatră şi i-a dat una în faţă lui Marin. Şi apoi încă una. Şi încă una. Şi tot aşa de vreo şase ori, nu neapărat din răutate, ci fiindcă răchia nu are tocmai un efect benefic asupra memoriei de scurtă durată.

Marin n-a mai apucat decât să scuipe în răchia rămasă în pahar, ca să nu i-o ia nimeni cât e el leşinat, apoi şi-a pierdut cunoştinţa. Frizerul a fost transportat la postul de poliţie (poate ar fi mers pe picioarele lui, dar un alt efect al răchiei e că limitează un pic mobilitatea şi orientarea în spaţiu). Marin a fost şi el transportat, dar la spital. Imediat ce s-a trezit i s-a comunicat că a rămas uşor desfigurat. Doctorii pun acest lucru pe seama faptului că a amestecat răchia cu bătaia, combinaţie extrem de periculoasă din punct de vedere medical, şi afirmă că bătrânul că a avut mare noroc că n-a amestecat răchia cu topor, fiindcă de la mahmureala de răchie cu topor chiar ţi-e rău de mori.