|
|||||
|
Negativism la patrat, nu? Hai ne calmăm, nu-i vorba despre niciun accident. Ştiu că intuiţia ţi-a comandat evocarea unor imagini despre nişte copii gemeni călcaţi la un semafor. Continuând presupusa poveste, evident, culoarea semaforului trebuie să le fi dat dreptate gemenilor morţi, iar şoferul să fie un idiot irecuperabil. Nu, nu-i despre asta. Despre accidente vezi in alte articole. Aici, de exemplu. Ce înseamnă să răscoleşti prin hârtii vechi? Unu-mi zicea ca feedback în articolul precedent – că mă smiorcăi, că nu mi-a plăcut călătoria şi că mai degraba scriam despre ce impresii am avut de la faţa locului, ce am învăţat din experienţa-mi turcească etc. Zis şi făcut. Vorba aia: din dorinţa ştiucii, din porunca mea.. am uitat finalul. Cine-l ştie? Prima zi n-a fost un şoc. Muş e ca un sat din Moldova dar cu maşini mai bune, cu drumuri asfaltate şi cu supermarketuri decente. Mâncarea a mers, că mă pregătisem moral să fie pipărată aproape ca mâncarea mexicană gustată in SUA. A doua zi m-am deprins, iar după ce am ajuns acasa chiar imi lipseau condimentele care-mi făceau gura să ardă. Ca neutralizator, fiecare din noi primea la masă un pahar de AYRAN – un fel de chefir de-al nostru. AYRAN-ul de amiază era prea acru, în schimb cel de seară era perfect. Evident că avionul a intârziat decolarea. O oră de plimbat prin duty-free-ul gigantic din aeroportul patriei a trecut ca o muscă prin faţa ochiului. Avionul ne-a ”burduhăit” ca de obicei şi am aterizat în Istanbul după ce ne-am învârtit prin aer de vreo 2-3 ori ca să se elibereze vreo pistă pentru bieţii moldoveni. Acolo ziceau că ne aşteaptă. I-am gasit peste vreo trei ore, chiar dacă ei trebuiau să ne întâlnească pe noi. Doi turci care nu ştiau nici tu engleză, nici franceză şi nici macar română erau responsabili despre cum ajungem noi de la Istanbul la Muş. Distanţa între aceste 2 oraşe este de 1100 de kilometri, sau 24 de ore de mers cu maşina. Am aşteptat 6 ore în aeroport ca să apară fetele din Cehia, participante la acelaşi program, deşi era vorba că ele trebuiau să ajungă înaintea noastră în Istanbul. Foarte tare e cand un actor nu-şi poate stăpâni plânsul. Actorii plâng doar la comandă? De asemenea ei râd, chicotesc, ţipă. Tot la comandă? Aşa scrie scenariul, nu? – Nu întotdeauna. Mai râd şi pentru că e natural să râdă, dar dacă li se întâmplă să plângă atunci când nu vor, nu e pentru că sunt actori răi, ci pentru că sentimentul lor este prea puternic pentru a putea fi controlat. Ora 3 şi 22 noaptea, planuri pentru somn nu-s. Aurevoir somn, arrivederci vise, am privit un film. Recunosc, am ramas impresionat, de actori, de ACTRIŢĂ, de subiect, de toate. Daca ati observat, in acest an şi ceva de cand am deschis blogul, am fost rău. Am criticat, am negat, am strigat la nişte oameni. Gata. “Scusa ma ti chiamo amore”. Nu e tocmai ce ai aştepta de la un film romantic obişnuit. Iar de vreo juma’ de an e singurul film care intr-adevăr m-a facut să renunţ la somn. Oho, Paul e mulţumit? Oho, Paul nu are nimic de spus? Oho, oho, oho? Să recunoaştem, toată chestia asta cu revoluţii, cu twitteri, cu pietre, cu steaguri – a fost concepută de şefii de la twitter. Se gândeau ei: cum să facem noi PR siteului? Hai să facem o revoluţie intr-o ţară necunoscută – hai! Aşa au platit gopnicarii, au pregătit terenul si acum dau din umeri: cine? noi? – nuuuu! La început, Andrei este cel care ne apără. El ne păzeşte. Andrei nu lasă pe nimeni să ne deranjeze. Totuşi, Andrei cere bere. Andrei este un înger păzitor. El ne asigură că e responsabil de confortul nostru, inclusiv psihologic. Andrei ne aduce pături. Pentru Andrei este important ca oamenii să se comporte ca oamenii până la urmă. Andrei este insistent. El ne veghează în permanenţă, între timp iarăşi cere bere. Andrei crede că dacă vorbeşte cuvinte moderne îi stă bine. Acest lucru nu este adevărat. Andrei ne uimeşte că ştie germană. Am o nedumerire legată de paşte, pe care, dacă nu o spun, explodează in mine. 1. despre schimbarea adresei Ştii unde-i Nota Bene? E un fel de cantină, loc în care luam prânzul aproape în fiecare zi. De data asta era inchisă. Acolo urma sa pape Greceanîi, ca i-am văzut maşina, RM G 001. Pe dânsa n-am văzut-o însă. Totuşi, povestea mea-i despre altceva: Când a auzit că NB e închisă, stomacul meu tocmai s-a întunecat la faţă. Cum? Azi nu mâncăm? Orice alt loc cu mâncare era la depărtare mare, iar eu n-aveam chef de plimări prea lungi, ori de mers cu troleul, mai ales în miezul zilei cu toţi moşnegeii care se duc la poştă. Unul dintre colegi a zis că există o cantină în magazinul Unic la etajul 5. Ooo, da? Da! O, hai, haidem! – şi ne-am dus acolo într-o veselie, cu mâinile înainte, aşa ca zombii. Am urcat scările rulante şi la etajul 5 n-am gasit nicio uşă pe care scrie cantină. Valentina a întrebat o vânzătoare care vindea costume sovietice pentru bărbaţi sovietici: E vreo cantină p’aici? Vânzătoarea i-a arătat cu mâna spre o uşă. Ne-am apropiat. Pe uşă era scris: intrare de serviciu. Opa! Nu-i înţeleg. Nu-i înţeleg pe cântăreţii ăştia mai mititei, care apar pentru prima dată în faţa unui public şi încep să strige piţigăiat: “Mai tare, mai taaareee!” Orice concert în aer liber are cam acelaşi scenariu. Pentru a aduna lume, pentru a crea zgomot aiurea, pe scenă apar necunoscuţii care se comportă ca nişte staruri. Nici macar n-au trecut prin fabrica de conserv.. de staruri, înţelegi ce vreau să spun, nu? Imaginea-i următoarea: Toată lumea tace sau linge îngheţată. Cei câţiva oamenii din faţă te privesc suspicios şi se întreabă: ce manelist l-a adus pe ăsta pe scenă că imi pierd timpul.. iar tu strigi MAI TARE? Întrebam odată: pe unde se vând pungi? pe unde se dau gratuit? de hârtie? de plastic? În acest articol găsiţi răspunsurile oamenilor si materialul radio, care a fost facut pe baza acestui sondaj. Aşa dar, Totul a inceput vineri, la premiera spectacolului Made in Moldova, scris de Constantin Cheianu. Chiar dacă unii dintre prietenii mei spun ca Satiricus e fleoşc în comparaţie cu felul cum era înainte – mi-a plăcut mult. Bine-jucat, emoţii, sentimente.. În Ialoveni există aşa o staţie. Ştie Doina, Roma, Lera ei toţi ştiu. Oamenii când vor să coboare din maxitaxi, treb’ să strige: Opriţi vă rog la răstignire! Ori pur şi simplu LA RĂSTIGNIRE! Asta pentru că unii oameni cred ca dacă dai bani şoferului, platind pentru serviciile ce ţi le oferă, asta îţi oferă dreptul să renunţi automat la politeţe, la “vă rog”. Anul ăsta nu protestez existenţial. Nu am de ce să protestez existenţial. În schimb, am de ce să ascult nişte piese frumoase. Navigând la întâmplare prin oceanul de posturi de radio de la noi, m-am întrebat: unde sunt piesele vechi? oare mai ascultă cineva Oameni de Zăpadă de Victor Socaciu? Ori colinde? De n-ai un Leu, nu mergi la Veceu Despre Statele Unite mi-aminesc şi acum, chiar daca au trecut peste doi ani de când n-am mai simţit pământ floridian sub picioare. Ţin minte cum fiecare magazin care se respectă, iar din astea erau majoritatea – avea WC public. Unele erau mai înflorite, mai luxoase, alte veceuri erau mai urâte dar totuşi îngrijite. Mă satisfăcea siguranţa că peste tot există un WC care nu te lasă la nevoie. Niciodată. Moldova. Aşa cum dimineaţa ies din casă, toată ziua sunt cu treburi până seara târziu. Mi-am făcut şi o listă: de sunt prin centru, trec pe la McDonalds, pe la Sun City sau eventual şi pe la Funny Bistro. Ei au WC-uri, la care ai intrarea (şi ieşirea, evident) gratuite, aşa cum ar fi normal. ..era ora 2 noaptea cand am vazut pentru prima dată lumina lunii. Ai mei îmi povestesc detalii halucinante, care îmi par desprinse parcă dintr-un film fantastic. Adevărul este că naşterea mea, această tragedie catastrofală pentru omenire, s-a întâmplat în luna noiembrie. Ploua zgomotos, iar primul meu strigat piţigăiat a fost insoţit de un fulger sălbatic şi de o lumină orbitoare. După asta a urlat lung un lup bătrân. Posibil că în acel moment murise cineva electrocutat de acel fulger, sau poate mâncat de lup, sau poate murise lupul. „E băiat” strigă medicul şi m-a aruncat în braţele asistentei lui, care s-a ocupat de restul procedurilor. Până la urmă am înţeles că asistenta a întâlnit dificultăţi la tăierea cordonului, că era de pe băncile şcolii, dar s-a descurcat. Bravo fată. |
|
|
|||
|
Copyright © ™ ® 2009 hodorogea.com - Toate drepturile rezervate |
|||||
ultimele comentarii