Ceai si cafea de dimineata

Lumina noua

2014-03-15T22:48:00.000+02:00

Lumina noua, de nou inceput...

Incet, inceeet, usuuuurel, cu pasi mici, ca de copil nou invatand sa mearga...
Drumul prin usor, prin lin, prin luminat,prin luminis, e ca un mers pe puf de papadii.
Incet, usor, sa nu se-mprastie, sa nu...
Si pas cu pas se-asterne linistea, ca strat mai gros, tinand mai bine firele moi de puf, de noua viata.
Linistea, pacea, asternute gros, din ce in ce mai gros, in si pe suflet...
Din cand in cand, in marea interioara, marea senina, insorita, strabate cate-un pescarus...
Tipete lungi mai sparg prin cer inalta albastra oglindire, ca linii drepte, ca sageti in liniste.
Curat, limpede, pur, drept, linear, soarele -raza, soarele-cristal...
Si-apoi iar valuri, peste si prin liniste. Se umfla, creste-nmugurit, se urca si coboara, respirul cel nou:

Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
si iara:
Haaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
lasand incet, pe josul cel mai jos, departe, in nisipuri nesfarsite si fierbinti, orice umbra, orice indoiala.

A venit vremea linistii celei bune.
Pace rotunda, mare, uriasa, cat toata lumea, cat toate lumile.

Zambesc, respir, ma-ndragostesc, iubesc.

Clocot de viata noua, iaca, "Matsuri".
Kitaro a venit tocmai pe pacea asta, aruncand Raiul pe Pamant, stergand toate lacrimile lumii si inflorind-o in primavara.

In Primavara asta, s-a asezat Pacea, lasandu-mi timpul tot ca sa respir.
Si iubesc!

Vocile. La naiba. (V). Dincolo de in-chipuire

2013-12-30T00:30:00.002+02:00

sursa imagine

... si-n intuneric, ceru. Fara sa stie catre cine sau catre ce. Doar cerere:
- Eu vreau sa vad!
Si-atunci vazu.
Cu huruit, uriasa poarta se deschise. Si dinauntru iesi spre el mai intai intunericul. Apoi, o sfoara de lumina, care il trasa inauntru. Cu Pazitorul langa el, pasi.
Incet, privirea se desprinse, si, lunecand pe margini, pipai. Se valureau in pestera tot felul de umbre, jucand intr-o lumina miscatoare. Vazu apoi spre mijloc locul de unde izvora lumina. Un foc. Unul nu prea mare, dar zdravan, trosnitor si cu scantei. Si-n spatele lui, pe un tron de piatra, era el. Cel pe care il simtise suflandu-i in ceafa, umbland langa el, uneori intepandu-l in coaste sau chiar dinauntru, in lexul solar...
Mare, urias, zidit din lumini rosiatice si umbre. Negru cu rosu pe trup si pe bratele ca de fiara... Parea ca-i din flacari, iar ochii... ochii - doua tepuse de foc. Si cu fruntea in colturi...
Calatorul ramase o clipa, sufland si privind. Cauta cu privirea pe Pazitor. Acesta, cu bratele incrucisate pe piept, ramasese cumva mai in umbra. Dar omul se agata de ochii lui, de apele negre dar lucii, ca marea in noapte cu luna... Simti o putere, simti ca-i un rost in ajunsul aici, asa ca privi din nou catre Diavol, asteptand.
Si intre ei, focul trosnea si urca inspre bolta de piatra fuioare de rosu, albastru si alb-auriu...
Printre flacari, omul tinea privirea spre cel de pe tron, asteptand, intr-o intrebare muta.
Atunci, uriasa faptura facu ceea ce omul n-ar fi crezut ca ar vedea, daca i-ar fi fost sa-ntalneasca pe Diavol: zambi. Ei, da, nu chiar zambet, un ranjet mai mult, dar era chiar acolo, c-un soi de-ascutire in ochii de foc...
Si miscand incet mana aceea de fiara, cu-n deget prelung si-ascutit, arata catre unul din peretii pesterii. Luminata, partea aceea lasa sa se vada o scobitura sub bolta, un soi de culcus. Si-acolo, pe un pat de piatra, era un soi de o umbra alburie.
Omul se apropie si vru sa puna mana, dar se opri. Din jos, cumva, acea faptura se intoarse, miscand sub fuioare alb-cenusii - un fel de plete lungi, ca sforile-ncalcite - si o vazu.
Era o aratare (ca nu i-ar fi fost alt nume potrivit) slaba, desirata, lunga, cu chip zbarcit si incruntat, cu ochii seci, fara lucire. Parea a nu vedea si incerca sa-ntinda mainile si ea, sa pipaie.
Calatorul se trase inapoi, tragand si mainile, sa nu atinga.
Dar nu se opri din incercat:
- Cine esti tu?
Faptura tresari, ridicand capul inspre glas si intorcand urechea. Facu incet un pas spre Calator.
Acesta se lasa spre spate, gata sa dea inapoi.
- Cine esti? te-am intrebat.
Tremurul aratarii se opri. Incet, intoarse mana catre foc, aratand flacarile si scanteile.
Si atunci lumina se mari, crescand pana la bolta. Si totul in jur prinse culori, peretii se facura parca stravezii, si prin ei puteai vedea colturi de lume, munti indepartati, gradini, campii si lacuri... Puteai vedea oriunde, ca si cum priveai printr-un ochean urias...
Si chiar mai mult, in locurile acelea se vedeau oameni traindu-si felii de viata...
Omul privi o vreme, gustand jocul si umplandu-se de povesti.
Se-ntoarse insa dupa o vreme spre aratare, intreband din nou:
- Cine esti tu?
Si-atunci faptura arata catre peretii vii. Omul vazu acum crampeie din propria-i viata. Cum e copil, cum creste, cum iubeste, cum... i se ia, apoi primeste, apoi iarasi i se ia... cum cauta, gaseste, pierde, face si desface, creste si scade, urca si cade... in toate, el se vede asa cum se stia, dar... mai era acolo inca ceva. Un fel de umbra, insotindu-l crescand si scazand, ridicandu-se si incovoindu-se, uneori latindu-se pe pamant, sub el, atunci cand se mai prabusea...

O rasuflare se-auzi, un soi de marait.
In spate, langa foc, pe tronul sau de piatra, Diavolul se lasase mai in fata, asteptand.

Omul privi din nou spre aratare. Vru sa intrebe iar, dar, undeva, adanc, simti asa, ca o pornire, si facu un pas. Si inca unul. Si intinse mana. Si atinse. Mana fapturii, slaba si osoasa... Atinse insa si ramase. Vru mai mult.
- Am zis ca vreau sa vad. Dupa ce-am coborat aici si am trecut stramtoarea, nu imi mai este frica. Vreau sa vad.
Si-atunci... Si-atunci faptura se apropie in clipa, obraza langa obraz, suflandu-i chiar in fata.
Omul privi. Obraz zbarcit, ochi nepatrunsi, chipul sculptat in piatra cenusie. Urat, hidos de-a dreptul, cenusiu...

Iar, maraitul, dinspre tron, iar sfredelul de foc al ochilor uriasului cu coarne...

Omul privi mai mult, fara clipire. Faptura il privea si ea, desi pareau de sticla, fara viata, acei ochi...
Si totusi, sub atingerea aceea rece, era viata. Pielea mainii se incalzea, tinuta in palma Calatorului.
Ramasera asa nenumarate clipe. Si deodata, iar dintr-o pornire, omul ridica cealalta mana si intinse palma pe pieptul osos al acelei aratari.
Si-atunci... ochii de sticla tremurara. Faptura clipi si incet, ca si cum o ceata s-ar ridica de pe o apa, cu fiecare clipire, ceva se zari in ei.
Intai, o limpezire, ca un strop de apa curata, apoi o luminita. Si apoi...
- Ah!
Omul inchise ochii. Vazuse. Vazuse si nu doar, intelesese. Ca si cum vederea si intelegerea impreuna, unite, ii sagetasera inima.
Vazuse. Chipul cel urat si colturos si rece, aratarea cea fara de suflet, care nu avea nimic in ochi, recele, ne-sufletul, era... el insusi. Partea din el ascunsa, ingropata, necunoscuta, nerecunoscuta.

Simti pe-obraz, aproape, rasuflare fierbinte. Apoi o umbra rasucindu-se in jurul lui. Pe urma, foc, si iar un vartej, ca de fum, cu miros greu, inecacios...
Deschise ochii. Privi iara.
In tronul de piatra erau doar fuioare de fum, risipindu-se catre bolti...

In fata lui, ochii fapturii - acum cu viata - erau plini de ape. Si adunate mult, curgeau pe obrajii aratarii. Umbra cea gri, faptura cenusie, plangea...
In ochii Calatorului, la fel o apa. Si, printre lacrimi, zambet stramb si slab, dar zambet.
Desprinse palma, lasand mana fapturii, si o ridica pana cuprinse umarul osos. Apoi atinse obrazul cenusiu, mangaind. Pe urma, pletele de sfoara. Si apoi, ridicand amandoua mainile imbratisa incet acea faptura rece.
Si stand asa, chip langa chip, lasa sa iasa lacrimile si oftatul, pana se linisti.

Incet, simtea acolo, langa pieptul sau, bataia slaba mai intai, apoi din ce in ce mai tare, a inimii celuilalt. Mai statu, asteptand sa creasca acea inima, acea viata.
Si iar se trase inapoi, privind. Si-n fata lui, chipul de piatra incepu sa crape. Linii putine mai intai, apoi mai dese si prelungi, sparsera recele de piatra. De dedesubt, prin crapaturi, ieseau mici raze de lumina. Incet, fiece particica din chip se limpezi, dand la iveala alta aratare.
Si se lumina in celalat, bucata cu bucata, tot ce fusese adunat o viata si ingropat in pestera-din-sub: nerabdarea, asprimea, curiozitatea cu obraznicie, nepasarea, patima, furia, amaraciunea si toate cele care se cer a nu fi aratate vreodata, ca nefiind ingaduite, caci nu sunt omenesti...
Si ramase chipul celuilalt intreg, cu toate, asa cum fusesera ele dintotdeauna. Si trupul fapturii se intremase, capatand culoare si putere, aproape ca al unui om.
Iar Calatorul, dupa ce privi, intinse iara mana, atinse, stranse palma si apoi trase usurel.
- Acuma haidem... ne asteapta lumea...
.
La marginea portii, Pazitorul primi pe amandoi si le facu semn sa treaca inainte. Si-n fata lui, pasind incet, inaintara Calatorul si tovarasul sau de drum. Mergand, pareau sa se apropie din ce in ce mai mult unul de altul...
Iar in privirea Pazitorului se oglindi cumva o clipa din ce avea sa fie mai departe: la gura pesterii avea sa iasa-n lume un singur om, purtand in el si umbra si lumina, intreg si viu, traind de la inceput...

Vocile. La naiba (IV). Poarta din sub.

2013-03-26T02:41:00.001+02:00

foto

Si au mers mai departe. Omul si Pazitorul...

In intru, abia vazut, locul se ingusta, se facea mic si se rasucea. Iar omul se cobora tot mai mult, mergand aplecat... Pana cand n-a mai fost de mers in picioare, ci in patru labe. Si pe urma, tarat pe burta si impins din coate, umeri, genunchi, varful degetelor. In fata lui, pazitorul curgea, ca o apa, ca un abur, usor... Omul abia mai putea gasi loc... Si inapoi nu putea sa dea, era deja prea tarziu sa se poata rasuci. Doar sa se tarasca inapoi, cumva...

In cele din urma, s-a gasit prins intre pietrele pesterii, ca intr-o burta lacoma si tare. Din Pazitor se mai vazu doar o umbra, furisata ca un sarpe, sub pietre, apoi nici miscare nici sunet, nici soapta. Nimic.

Si omul simti cum se strange intr-insul si cum, ca o gheara, il prinde de gat si ii intra pe gura, cumva, catre inima, ca o mana uriasa, spaima. Tamplele ii bubuiau sa plesneasca, ochii nu mai vedeau decat micile luminite ale mult-prea-ntrunericului, trupul se zbatea din ce in ce in mai slab. Nici sa strige nu putea, ca nu mai era loc pentru asta, nici rasuflare.

- Doamne, cum am ajuns aici? Cum am putut? Ce sa fac?

Gandurile se zbateau, dand sa scape si ele, intepand cu ciocul de fier in oasele capului.

Intr-o ultima zabatere, se incorda cu ultimul fir de putere, apoi dadu drumul stransorii launtrice, sfarsit. Ametit, fara aer, se lasa sa cada intr-insul, ca un aluat moale, scapat din framantat...

Si cumva isi vazu, prin launtru, ca o mica si firava libelula albastrie, aiurind prin intuneric, o frantura de gand. Intrebare:

- De ce?

Si atunci, ca o spargere de lumini colorate, lumea se prabusi peste el, facandu-se, ca si dansul, mica de tot, stransa-ntr-o coaja de nuca. Si rotindu-se, lumea dadu la iveala, in bob de nisip, o picatura de apa. Una singura. Omul, ca intr-un vis, desfacu buzele ca sa soarba. Nu mai avea nimic nicio noima. Doar apa aceea, picatura, era, vie, usor sarata, pe buzele lui. Poate... lacrima? O simti intrand in gura, lunecand, intreaga, pe gat, apoi mai departe, tropindu-se imprastiat prin tot trupul, ca si cum ar fi baut o cofa intreaga cu apa de izvor. Tot izvorul de ape al lumii...

Iar apa curgea cu putere prin el, ca prin munte, ca prin deal, ca prin ses... Inspre mare. Il lovi dinauntru - un rau curgand si izbind marginile stancilor... iar asta facu sa il doara.

- Doamne, inca simt...

Si atunci, ca dintr-un miez adanc si tare, un vartej incepu sa roteasca intr-insul, acolo, in pantec, invartindu-l usor, rasucindu-l, facand sa se lase miscat, unduit, pana ce se trezi lunecand, ca un sarpe. Si lunecand in miscare, ca printr-o piele noua si umeda, se lasa in bratele pietrelor care strangeau, mladiindu-se fara a se sti mladia, rasucindu-se fara a se sti rasuci, lasandu-se fara a fi stiut sa se lase, pana atunci...

Si cumva, din fata lui, acolo unde parea ca se termina totul, veni adiere usoara. O gura de aer... Il trase incet, spre mai departe, ca o mana care il prinde si-l tine si nu il mai lasa. Iar el luneca inainte, cu gura deschisa, respirand... Si simtind tot, lunecarea prin piatra, rasucirea venita dintr-insul, lasarea cea moale si inaintarea, neasteptata si totusi facuta. Facuta fara sa o fi stiut face, dintr-un viu nestiut pana atunci...

Lunecarea crescu, se facu iar taratul in umeri, coate, genunchi si degete, si simti dintr-o data o margine sub palme. Iar dincolo nu era nimic, doar un larg nestiut... Se prinse de margine si se trase cat putu, lasandu-se sa iasa, oriunde-ar fi fost sa fie asta.

Si luneca, intocmai ca un peste, intr-un caus de piatra, larg si umed, ca intr-o scoica uriasa. Si privind, isi vazu mainile, luminate slab. Inaintea sa, ridicat in picioare, Pazitorul il privea, asteptand...

Incet, cu blandete, omul se culese, asezandu-se iar, parte cu parte, pe picioare. Pe masura ce se ridica, se simtea pe sine, asezandu-se bucata cu bucata, pe talpi, pe picioare, pe solduri si pantec, apoi pieptul si spinarea si umerii, pe urma gatul si capul. Ochii se asezara ultimii, privind inainte, dincolo de Pazitor, spre ceea ce era o uriasa poarta in piatra pesterii. Poarta de lemn cu drugi uriasi de fier, poarta ca de cetate, cu faclii in dreapta si-n stanga.

Nici nu mai era nevoie sa intrebe.

Doar isi aminti ca trebuia sa ceara, inainte de a incerca sa intre.

Vocile. La naiba (III)

2013-03-19T07:12:00.002+02:00

... Acolo, in prag, e Pazitorul. Fiecare il vede asa cum il poate vedea.

Pentru Calatorul asta a venit intr-un fel... Intai, ochii. Alungiti, cu ape albastrii-viorii. Cu trupul tot cu luciri stinse, ca aurul vechi, desprinzandu-se usor din intunericul intrarii in pestera. Calatorul stiu de unde il stia. Il vazuse demult, intr-un vis, o vedenie, o inchipurie de trezie. Undeva, in murmur adanc, ii aflase si numele: Ka.

Cu o mana intinsa, Pazitorul astepta. Atunci Calatorul stiu ca mai intai se cerea sa ceara. Si ceru sa intre, sa vada, sa inteleaga si sa primeasca. Pasind peste prag, mai facu ceva, ascultand - ca-ntr-o ultima suflare ce ar mai fi putut sa fie - glasul acela adanc, dinauntru. Si se ruga – cui, Doamne, oare cui? – sa poata sa duca ceea ce ar fi fost sa vada, sa inteleaga si sa primeasca.

Intrand, peste prag, doar un pas putu face. In fata, dreapta, deasa si grea, o perdea. Ca o intreaga noapte, doar fara de stele. Si ceru sa vada. Si atunci Pazitorul trase de mantia grea. Nu misca nici un fir, nici macar nu clinti, greutatea aceea intunecata si deasa. Si iara ceru. Iara tragere. Nici...

Atunci intreba:

- Ce sa fac? ce sa dau? ce sa iau?

-Chiar vrei? zise Vocea.

-Vreau!

-Orice ar fi sa fie?

-Ori.

-Bine. Atunci fie. Dar stii ca acum nu vei mai putea da inapoi. Nu vei mai putea inchide ochii. Daca ai cerut sa vezi, vei vedea!

Si perdeaua se lasa trasa cu usurinta. Iar dintre fasiile de lumina, in prima incapere a pesterii, era aia. Partea de lume de care fugise candva. Locul ascuns, dedesubtul, sub-pamantul atat de-ngropat de sa nu fie vreodata luminat... In lumea aceea erau toate adunate: calutul de lemn, cu prima steluta de Craciun ninsa-n palma. Si prima poezie spusa pe o scena, neasteptat, undeva, intr-un sat... si gustul de prune dulci si bune de la buncii povestilor, din casa din margini de lume. Si printre straturi cu bunatati, ascunse ca intre desimi de plapumi de vata, durerile mici si mari, pumnii mici stransi pe gura si pe urechi, palmele peste fata, ghemotocirea si aruncatul la cos, ca pe carpa. Erau toate acolo, cu inca multe altele, venite mai pe urma, odata cu prima tinerete.

Cu rasuflarea stransa pe buze, in fir abia simtit, se intoarse spre Pazitor. Acesta pasi mai departe, spre incaperea aflata si mai in umbra. Acolo, pe strat de lumina presarata pe podea, un cufar. Calatorul se apropie, ridica marginea grea si privi. Incet, una dupa alta, scoase mastile. Mai intai, cele mici, din primii sai ani. Uite, prima! Aia cand i s-a spus ca baietii nu plang niciodata. Si isi desenase un zambet, cu buze rosii si obraji trandafirii. "Baietel balai, vesel, frumos, destept si cuminte. Ia spune tu poezia cu... si aia, si aia..." Pe urma chipurile cu pot, stiu, vreau, si mai ales unul cu cum-se-cade. Si inca altele... Undeva, pe fundul cufarului, iaca si sulul infasurat, cu sapte noduri innodat.

- Desfa-te, hai, hai odata!

Ha! Ia uite ce era: "Nu poti sa nu poti. TREBUIE." Ha!

Intre peretii pesterii, un ras dogit, scartait, marait...

Calatorul scrasni si el, a raspuns, si porni mai departe. Pazitorul se intoarse cumva, cu chipul intr-o parte. Privind ca si pasarile, un pic inclinat, cu ochiul sclipind in ape adanci, albastrii-viorii...

Vocea se auzi iar:

- Aici e marginea. Pana aici e povestea. Mai incolo e ce-ar putea fi, daca ar fi sa vezi, sa intelegi si sa primesti. E sfarsit si inceput. S-ar putea sa dai gres. Si sa-ti pierzi nu doar mintile, ci si sufletul.

- Chiar daca.

- Cu orice pret?

- Cu. Nu mai am ce pierde.

Rasul dogit se mari, se inmii, iar peretii pesterii se cutremurara. Undeva, dinspre adancul intunecat, se porni vant rece si umed.

-Mai mergem? intreba Pazitorul.

Era intaia oara cand ii auzea glasul. Un glas cunoscut, tare cunoscut... Bun. Bun si cald si puternic.

- Mai mergem...

Din nou, in ape magice

2013-01-26T21:59:00.000+02:00

.
Luna plina a acestei nopti imi urca iar in cer un vis:

Candva, s-ajung la Font Màgica.

Acolo unde poti lasa curcubeul sa te inunde...

Reasez aici o poveste inspirata de un Calator:

Impreuna cu cantecul de-atunci, ce s-a intors in amintire...

"Imi amintesc de cateva randuri, scrise mai demult, unui calator, ca vis de raspuns la visul sau... Le astern aici, gandindu-ma ca o sa vad candva La Font Màgica. Si voi fi acolo, in apele ei.

In ape, regasirea...

“În ”Font Màgica” noi suntem- incognito,

Deşi în jur, stau cu sutele - gură-cască

În amintirile tale, iubito,

Ochii-mi vor rămâne sub mască!”

(Tristan)

Gustand inca placerea surprizei si a jocului puterii, strangeai usor degetele ei lungi, simtind pulsul coborat in miezul palmei... te urmase atat de repede, si ochii plini de mirare cautau acum sa patrunda parca prin masca...

I-ai dat drumul usor, si i-ai coborat mana intre stropi. Atingerea a facut ca intreaga ei fiinta sa tresara.... Si-a plecat capul, si a sorbit din argintul viu al apei, apoi, cu buzele ude, si-a ridicat fata spre tine, zambind ciudat... Privirea ochilor se retrasese undeva, adanc inauntru, si un zambet plin de mister inflorea trandafiriul buzelor... Cu mana uda, ti-a atins usor obrazul, chiar langa masca... si-a plimbat incet degetele de-a lugul marginii satinate, si atingerea a fost de gheata si foc, in acelasi timp... Cand a ajuns la buze, ai tresarit, caci din varful degetelor parca ar fi curs spre tot trupul tau fiori, tot foc si gheata...

Ametit, nu stiai ce se intampla...

"Din jocul celui de intinde cursa, te regasesti vanat, dar nu invins..."

Ai lunecat mainile pe spatele ei, tragand-o si lipind-o de tine, cu totul... Un murmur sau un geamat slab te-a facut sa-i dai capul pe spate, sa o poti privi... Din nou privirea aceea, ca din adanc, si zambetul ciudat, misterios... Cu inima batand la portile pieptului tau, ea s-a ridicat usor, abia perceptibil, si cu buze fierbinti ti-a atins buzele, chiar pe marginea de satin a mastii... Apoi s-a mai inaltat un pic, si iara a fulgerat cu o atingere usoara pleoapa dreapta, apoi stanga... Un foc s-a aprins in miezul tau, si ai simtit cum palmele ti se aprind, apoi caldura urca spre umeri si se desface-n piept, dureros... Aproape te-ai clatinat pe picioare, atat de repede si de puternic a fost socul. Ai vrut sa-i tragi mana in jos, dar ea deja era cu palma deschisa pe pieptul tau, strecurata hoteste prin deschizatura camasii. Palma deschisa pulsa fierbinte pe mijlocul pieptului, si foc curgea prin ea, inauntrul tau, imprastiindu-se cu fiece bataie a inimii prin toate fibrele, intorcandu-se infiorat pe toata pielea...

Dorinta de mai-nainte se topise in focul acesta viu, se facuse flacara, mistuind intregul trup.

Petale dulci si parfumate, buzele ei au inceput sa urmareasca marginile mastii, cu mici atingeri fierbinti si prelungi... Au ajuns peste buzele tale si ti-au sorbit dulceata, usor, apoi mai apasat... Ai preluat jocul, facand din clipa ceas prelung, pecetluind recunoasterea, regasirea.

Mana ei a alunecat iar, furis, si ti-a cuprins umarul... apoi celalalta, celalalt umar... si deodata si-a desfacut buzele si a inceput, usor, un cantec... Cu placuta surpindere, l-ai recunoscut... Dansasesi pe muzica lui de atatea ori... Atat de drag, insotitor al atator clipe de dragoste... Trupurile va erau inca infasurate unul in jurul altuia... Ai simit talpa ei uda atingandu-te, imbiindu-te, si coapsele i s-au unduit, impingandu-te usor spre o parte... Pe murmurul ei, ati inceput sa dansati, sub argintul curgator al Mágicei... Din cand in cand va loveati usor de marginile de marmora, si parca aceasta, vie si calda, va impingea inapoi in mijloc, intre sirurile perlate de apa vie... Cantecul ei, cantec de sirena, era ametitor, si dansul din ce in ce mai invartejit... Cateva clipe, a parut ca plutiti undeva, suspendati, deasupra micii insule, ca totul se invarte in jur, si trupurile voastre s-au topit unul in altul.... Privindu-va in ochi, va roteati si pluteati usor, un singur respir, un singur falfait al inimii... Si va iubeati...

Cantecul ei s-a ridicat apoi intr-un sir de armonii din ce in ce mai ample, pana cand a vibrat intr-un strigat si chiar atunci ea ti-a atins din nou pieptul, in dreptul inimii.

De data asta, buzele ei au fost cele care au pecetluit darul iubirii. Trandafiri de foc...

Focul a urcat dinspre inima spre gat, unde ea te-a sarutat iar, apoi spre buze - iar sarut- si a tasnit – lumina orbitoare- prin ochi, pe care i-ai inchis, invins de straluciri...

Culori de curcubeu, lumini si raze de aur cald se revarsau din cer, sub ploaia argintie a fantanii... Cateva clipe, muzicile cerurilor s-au auzit, si imbatat, respirai aerul plin de parfum ciudat, cu o usoara aroma de iasomie si portocal...

Ai deschis ochii si ai privit in albastrul ochilor ei... Doua lacuri, din care picurau usor lacrimi...

- Nu mi-ai cerut sa-mi scot masca, ai zis intr-un tarziu.

Ea a zambit, si ti-a mangaiat din nou obrazul, pe sub conturul matasos al mastii.

- Asa este. Dar eu mi-am scos-o...

Mirat, ai privit-o, asa cum statea zambind sub picurii Mágicei, si deodata ai inteles: Era Ea, insasi Zeita, cu care te iubisesi de atatea ori, pe cand tu, maestrul, plasmuisesi fantana..."

Cantec de dupa mana

2013-01-21T23:17:00.000+02:00

- Degete mici, licurici, lasati-va aici

Semnele gemene, de bine sa semene...

Puneti incet, aici, langa piept,

Calda floare de alinare,

Si langa geana,

Langa spranceana,

Cotita usor, arcuind spre nor,

Atingere aromita de dor.

Eu am ascultat si am incercat...

Si am lasat mana, asta, nebuna,

Sa puna incet,

Aici, langa piept,

Calda floare de alinare...

Dar langa geana, chiar langa spranceana,

Era lac de munte

Cu scantei marunte,

Cu cer instelat si miez luminat,

Si din el venea,

Si mi se turna

Ploaie daurita, ploaie nesfarsita...

Si nu am putut, orisicat am vrut,

Ca sa pun doar mana,

Asta, nebuna...

Ca sa las usor

Urma cea de dor.

Eu am ascultat si am incercat...

Si am atins ochii

Cu sarutat.

Vocile (II). Tot la naiba. Ba chiar la naiba cu carti...

2013-01-20T01:13:00.000+02:00

Cum spuneam, Calatorii de noapte, cei mai adanci si adancibili, sunt cei care nu mai au nimic de pierdut. Nici macar iluzia marginilor nu-i mai tine... Intr-un fel, se arunca acolo unde cred ei c-ar fi locul de care s-au ferit tot timpul. Locul lor, pe care nu vor sau nu pot sa il stie si pe care nu vor ca altii sa il stie.

Cautarea se face cu curaj, desi multi Calatori poate ca s-au ascuns fricosi toata viata, dincolo de multe masti. C-asa fusesera invatati ca ar fi mai bine, mai sigur, mai...

Unii Calatori insa – putini, ce-i drept, dar din aia putini da' buni - fac scufundarea pentru ca de fapt ei vor sa mearga in sus. Vor sa zboare. Si tot cauta sa depaseasca legea gravitatiei - aia care face ca lucrurile grave din viata noastra sa ne tina lipiti de pamant, demontand repejor, inca din adolescenta (ori chiar mai devreme) starea de om, si trecandu-ne in categoria taratoare sau cel mult fiinte patrulabice.

Acestia putini da' buni, scotocind dupa locul prin care sa iasa in sus, au descoperit, dupa destula sau mai putina munca – chestie de sansa si de relatia cu Cine-Face - ca deh, modelul e tot ala vechi, ala de acum mii de ani: ca sa o iei in stanga, mai intai pornesti spre dreapta, ca sa o iei in sus trebuie mai intai sa cobori. Si legea echilibrului spune si mai mult: cu cat vrei sa urci, sa scapi, poate chiar sa zbori, cu atat se cere sa fie mai jos coborarea.

Calatorul nostru din povestea de mai 'nainte era, fara sa stie, unul de-astia. Unul care, ca oricare dintre cei putini da' buni, habar n-avea ca el e asa. Ah, asta e tot farmecul la ei. "Habar -nam"-ul...

Si pricepand el, in nestiinta lui, ca treaba nu mai merge asa si ca eh, da, doar la naiba se mai poate, s-a pornit intr-acolo. Ca asta parea a fi singura cale...

Vedeti voi, in habarnicia lui, nu stia ca pe acolo fusesera si altii. Si inca nu chiar asa putini. Si ca da, drumul fusese intai in jos, dar pe urma...

Nu stia el, dragutul, cartea asta:

foto

Cartea Tarotului, acea poveste straveche in care se vede fiece pas al Calatoriei Eroului.

Asa ca a pornit in jos, pe firul apei, acolo, in subteran, in adancurile propriei amintiri, acolo unde e el, numai el si nu se mai poate ascunde.

Mai inainte insa, ia sa privim un pic drumul:

La inceput, coborarea e lina, apoi se face mai tare, odata ce strabati invelisurile de stanca, roca dura. Pe urma vine iar pietris – da, poti sa te zgarii si chiar se face asta, doar nu e usor sa umbli prin tine, nu e asa, ca in unt... Suntem tari, ne-am intarit cu trecerea anilor, moliciunea si dulceata copilului e doar acolo, departe, in jos, in campiile verzi din adanc...
Trecem de pietre si vine apa, aia care ne ia si ne duce in jos... Incet, incet...
Incet... spala-te, primeneste-te, nu te du asa, cu noroaie si zoaie, acolo, in locul curat, alb-asternut, verde rasarit, al inceputurilor tale.
Primeneste-te inainte de a te reintalni cu tine, frumosul si bunul si curatul din inceput...

Apa sapa si curata si limpezeste si te duce ca pe un peste, iute si lunecat, bun si curat, pana te scoate pe mal, pe uscat.

Malul din sub, din dedesubt...
Locul bun, locul curat, locul gradinii din care niciodata nu ai fost aruncat.

Ti se curata ochii, ti se varsa privirea in nesfarsit, e lumina alba, curata, si curcubee si soare si miros de... de... tu stii de ce... Fiecare isi are miresmele lui de inceput.

Si apoi, piatra mare si lata si lunga si calda, pe care stai, te lipesti, sa te odinhesti. Si privesti cerul gradinii de minuni, aia in care ar fi fost firesc sa traiesti toata viata, daca nu ar fi venit, la primele tale zambete si manute intinse spre lumea in care te nascusesi, cate o retezare, cate un harrrst! Incet, ai ascuns-o aici, sa nu fie ucisa, sa nu fii ucis...
Fara stii, chiar asta faceai, murind cate putin de cate ori incet, te ingropai.

Si dupa ce ai privit, incet, te-ai re-obisnuit cu locul tau, al inimii tale, cauti mai departe drumul.

Si drumul merge tot intr-un adanc, dar in unul si mai ascuns. Acolo unde s-au zavorat trecerile, sa nu intre dusmani, sa nu iasa... ceea ce e inauntru.

Poate chiar naiba, care poate chiar acolo sta.

Aici se cere curaj (si poate nu-l ai, ca de multe ori chiar dupa el ai venit), blandete multa cu tine, asteptare si dorinta sa iei ce-o veni si mai ales, mai ales, mai ales multa dragoste.
Cu astea in maini, in picioare si in inima, te apropii de intrarea in pestera.

Iar acolo...

Vocile (I). La naiba

2013-01-16T22:28:00.001+02:00

Calatorii de seara au alt pas decat cei de ziua.

Pasul mai lung, mai lin, mai lunecat...

Pentru ei Luna e calauza, duhul din cer, pastratorul luminii...

Uneori despletesc din lumina asta, sa vada mai bine acolo, in drumul de vis, inauntru, in sub, in adanc...

Calatorii de seara, si mai mult – cei de noapte, - sunt cei ce-ndraznesc sa coboare-n adanc, acolo, in ei, unde zace candva-parasitul-taram, acela al dorurilor zadarnice, al desertului sufletesc, al intrebarilor mute si rasincercate pana la sangerarea pumnilor si a buzelor, al durerilor astupate sa nu tipe, sa nu destrame cumva iluzia, sa nu crape chipul ce se priveste in oglinda dimineata.

Intr-una din zile, un Calator de noapte s-a trezit ca nu mai vrea sa se trezeasca pana nu se trezeste cu adevarat. Nu mai vrea jocul asta si pace.

S-a sucit pe toate partile, s-a intors in cap si-n fund, a stat mult sub patura si pe urma s-a hotarat: La naiba!

Din cate se vede, asta e singura directie in care o poate lua. Inapoi, inspre drumul de-acolo, de jos. Poate chiar la naiba. ...

Chiar daca ziua tipa dupa el. Chiar daca voci or sa-l strige, chemandu-l care mai de care la treaba, la datorie, acum!

- La naiba! La naiba cu voi! zise el rasucindu-se mai mult sub patura.

- Va sta timpul, fara tine! Se vor usca toti copacii, ca n-are cine sa-i ploua! ziceau vocile alea.
Ah, da, erau vocile celor de zi, care nu stiau niciun pic din viata de noapte.

- Cine sunteti voi, sa ma mintiti, sa va mintiti asa?

- La naiba! iti zicem si noi acum... Chiar nu stii? Suntem cei fara de care lumea nu se mai misca, nu se mai roteste. Noi suntem Trebuie, Datorie, Obligat, Corect, Determinat, si mai ales Work-hard-under-stress. Fara noi nimic nu se face.

- Foarte bine. Inseamna ca daca sunteti voi totul se face.

- Chiar asa.

- Corect, ca sa zic una din astea, de-ale voastre. Atunci n-aveti nevoie de mine.

- Oh, ba da! Vezi, de fapt niciuna din noi nu e fara tine.

- Adica?

- Adica cineva trebuie, cineva e obligat, cineva isi face datoria, e corect si determinat si mai ales cineva works-hard-under-stress.

- Aha. Cineva. Foarte bine. Aici va dau dreptate. Dar si eu am dreptate, fiindca ati gresit adresa. Vedeti voi, eu nu sunt cineva.

- La naiba! (ca tot iti place). Dar atunci cine esti?

-Eh, aici v-ati pus singure foc sub... "stabiliment", ca sa zic asa. Ia ziceti voi, ca tot sunteti buricul pamantului, fara de care nimic nu se face. Ia ziceti, dragutelor:

Cine sunt eu?

Eh?

Auzind MAREA INTREBARE, toate acelea, sfioase, tacura. Si mai mult, se destramara precum zorii...

Nu mai ramase decat...

... un nou rasarit. Inca...

2013-01-10T21:50:00.001+02:00

Azi am revazut, in noapte, povestea asta de rasarit. Un rasarit de mai demult, venit dupa o luna plina.

Si tot ea a fost poveste vie, in noaptea trecerii dintre ani. Acolo unde, impreuna cu alti Calatori, am dansat pentru Pamant si Cer, Foc si Apa, Haos si Creatie...

Inainte sa mai merg o data la foc, si apoi iar o data in Luna, revad rasaritul...

" Incet-incet soarele imi re-apare.
Mmmmmmm! Soareeeeee!

... foto

...ma asteapta si... un nou rasarit.

Am ajuns!

Uf, cam repede am tras azi drumul sub picioare... Dupa luna plina, ma misc mai incet, am stat mai mult noptile sub cer, privind in sus, sa vad cat mai mult lumina aia.

Azi rasaritul e mai altfel. Il primesc in alt fel.

Sunt intre pietre, in mijlocul cercului. Aveam deja pregatite, puse bine sub crengi, ramurele adunate pentru foc. Stiu, focuri se fac mai mult sub luna si stele, dar azi imi pusesem in minte sa primesc deschiderea zilei cu foc. Imi era dor de strabuni, asa dintr-o data... lasasem o poarta deschisa, si focul unei nopti nu il facusem. Acum in a treia "zi de luna plina", incep ziua altfel.

La rasarit, soarele pare ca vine de dupa marginea lumii, de undeva, ridicandu-se pe o linie curba, nevazuta...
De fapt, dintre pamanturile udate de ape, soarele sta sa iasa, ca aruncat dintr-un pantece urias...

Ma gandesc la Mehet, zeita egipteana, desenata ca o femeie frumoasa ori ca o vaca, nascatoarea lui Ra. Din apele ei, din adancurile apelor lumii celeste, nascatoarea da apa, da viata lumii pamantene. Apa da viul, hraneste si creste, si zilnic il naste pe soare, aducandu-l in lume din calatoria lui nocturna din subpamant, tragandu-l in sus, pe apa Nilului...

Am facut focul, sa lumineze cercul pentru strabuni si pentru cei ce sunt pe drum, catre ei. Nu stiu de ce, am vrut sa lumineze, azi, mai ales azi...
M-am asezat pe pietrele din mijlocul cercului, sa privesc. In vale, deja trandafiriul se lasa peste verde si brun. Se aseaza aburii de dimineata, ca o perdea, apoi se unduiesc, purtati de adierile zorilor.

Privesc inauntru.

In mijlocul vaii se deschide, larga, taietura adanca. Precum un pantece larg cascat, la nastere. Musteste viata, acolo, sub pamant. Se vad, ca printr-un ochean oval, in miezul pamantului, rauri de lava subterane, cu scanteieri luminoase rosii-portocalii-galbene. Magma se misca incoace si-ncolo, ca sangele cald care hraneste tesuturile.
Mai spre suprafata, din frunzele moarte, din resturile trupurilor de oameni si animale, se face un compost, care se incalzeste acolo, sub pamant... Se hraneste cu apa. Privesc mai adanc.
Umbrele strabunilor, in jurul focului, tremura intre frunze... Ei stiu de mult de toate prefacerile. Trupurile lor de mult s-au facut flori si copaci, broaste si pesti, caprioare si lupi, femei si barbati, libelule si pescarusi, si atatea altele...

Din pantecele deschis, ca dintr-o burta enorma a lumii, tasneste coloana de lumina, si pret de o clipa totul explodeaza in jur, maturat de razele de curcubeu, alergand uluitor de repede, pe orizontala, facand cruce cu coloana din miez, ridicata pana la cer. Pret de o clipa, lumanarea lumii arde pentru cei ce nu mai trec astazi ziua cu noi, ci sunt acolo, dincolo de cerc, intre strabuni, intre umbre.

Pe de o parte, din miezul pamantului, intunecat si mustind de viata, se naste lumina unei noi zile.
Pe de alta, din apele celeste, Mehet, ca o vaca mereu nascatoare, l-a aruncat pe Soare pe cer...
Din pamant si din cer, ca dintr-un pantece dublu reflectat, lumina este azvarlita in lume... Din pamant si apele cerului...

Ingenunchez si imi lipesc fruntea de pamant. Apoi pieptul si pantecele, pe urma tot trupul. Prind cu bratele in cruce cat pot. Cu obrazul lipit de fata pamantului, stau asa, rasufland, ascultand bataia inimii Mamei. Aici, sub mine, ca si in trupul meu, ca peste tot, pulseaza Viata.

De sus, soarele ma mangaie pe ceafa, pe spate. Inca crude, razele lui mangaie domol, bland.
Imi oftez o clipa dorul de cei de dincolo de cerc, si imi soptesc binevenirea catre cei care azi incep prima zi de viata.

Ma ridic si privesc soarele, urcat pe cer, mandru de fata lui de astazi. Lumea, in jur, neteda, curata, sufla aburii zilei. Nu se mai vede Pantecele, mi-am schimbat vederea si privesc la orizont. Drumul asta l-au facut si-l vor face atatia. Ma uit si in tremurul funzelor. Umbrele strabunilor amesteca nuante de curcubeu.
M-am bucurat de intalnirea de azi. Oricum, intr-un timp, voi fi intre ei...
Alte femei, alti barbati vor urca pe deal, intre pietre. Intr-unul ori intr-una, un fir nisip ce se va fi facut din trupul meu, coborat sub covorul de frunze, va privi din nou rasaritul.

Imi veghez focul, lasand sa se stinga si ultima zvacnire. Multumind vazutelor si nevazutelor locului, pornesc spre vale incet, cantandu-mi bucuria de a fi vazut, inca o data, nasterea unei zile. Bucuria de a simti Viul. Mare dar, dat noua in fiece clipa.

Si imi culeg din iarba o frunza. Poate voi invata sa cant din ea..."
.
Acum, peste un timp de la scrierea asta pot spune:

Da. Asa a fost si asa este. Doar ca frunza canta ea in mine, cand ma las...
.

Cea mai frumoasa parte a anului trecut: Nebunia Iubirii...

2013-01-02T23:34:00.000+02:00

La inceput de an, in chiar primele ceasuri, mi-am amintit si am vorbit de ASTA:

Nebunia Iubirii
si
Dulcea Blasfemie...

Ma intorc iar la poveste, ca la acea parte a anului trecut care m-a adus iar in lumea mea.
Dupa acel miracol, mi s-au schimbat multe, si am luat-o de la capat, altfel. Si magicul mi-a fost din nou firesc...

I drank that wine of which the soul is its vessel...

Iata povestea-mi, cea adevarata...

.

Cand a venit, am recunoscut-o. Mai venise de cateva ori, ma atinsese doar usor si se retrasese putin. Imi vazuse frica si se trasese putin inapoi, ca sa ma lase sa ma obisnuiesc.

Doamne, se trasese Ea inapoi... Dar nu se putea risipi, nu avea cum, pentru ca nu avea unde. Pentru ca Ea este peste tot. Nesfarsita Iubire...

Am trait cateva luni intr-o nuca. Ma micsorasem, eram prinsa acolo inauntru, in propria micime, in plangerea de mila. Ma sufocam. Incercasem sa ies si zbaterea a avut ceva roade. Cat sa pot sa imi umflu plamanii si sa tip iar: „Scoate-ma de aici!” Am primit atunci visul, care mi-a aratat cum, dar nu facea in locul meu.

M-am pus si-am facut... In cele invatate mai incoace, se poate face ceea ce doar visam candva: bagi mana in viata si o rasucesti... Asta ziceam eu mai demult, mandra de „metafora”. Habar n-aveam ca asta e chiar „chestie concreta”. Cand te izbesti de blocaje, cand se inchid usile, cand nimic nu mai merge dar si ceea ce sta e chinuitor, se face Vartejul. Forta vine si spulbera ceea ce e de spulberat, asaza ce e de asezat, astfel incat sa se restabileasca armonia. Echilibrul. Sa fie din nou inspir si expir, curgere... Vartejul creste si se hraneste 28 de zile. Apoi se dizolva, plecand de unde a venit.

A 28-a zi a fost pe 14 februarie. De ziua indragostitilor...
Eram intr-o librarie si voiam si eu o „carte dulce”. Si prietena mea cea mai buna mi-a aratat-o.

Elif Shafak - Cele patruzeci de legi ale iubirii

Am tresarit cand am vazut-o. Am simtit iar vantul ala, aripa care venise si se retrasese.
Am promis ca o citesc abia a doua zi.

Au fost trei zile si trei nopti. Trei nopti in care nu am prea dormit. Eu, care pot sa dorm si facuta pachet, intr-o sacosa...

Trei zile si trei nopti am delirat. De data asta, aripa nu s-a mai retras. Macinarea aia din ultimele luni pregatise terenul. Eram praf, cu inima deschisa, sub cer, plutind pe ape. Asa ca s-a revarsat cerul si a umplut cupa, atat cat a fost ea de larga atunci.

Prima zi, am crezut ca mor. Intalnirea dintre Shams si Rumi... Traita de cateva ori, stiuta pana la durere. Daca pana acum ma infioram la poemele mistice, ajungand sa ma las doar putin in betia Iubirii, cam atat cat te pleci pe ghizdurile unei fantani, acum n-am mai putut. M-am tinut strans, cu mainile amandoua, acolo, pe margine... Mi-era frica. Mi-era frica de Nebunie. Nebunia Iubirii. Cea care face ca tot sa se schimbe, fara putinta de control. Fara sa mai stii de tine. Doar de Iubitul.
Stiam insa ca o sa alunec. In carte era si fantana...
Aia, intalnirea dintre Shams si Rumi... Am mai vazut-o. Am trait-o, si nu o data. Povestile cartii curg si de fapt sunt scoase din mine. Ele vin de departe, din adanc, stiute fir cu fir, picatura cu picatura, respir cu respir...

Mi-a fost rau, prima zi. Sfasiere intre doua lumi. Una cu cifre care nu ma interesau catusi de putin, alta in care ascultand despre cifre, scriam pe caiet si tipam: SHAMS! SHAMS!SHAMS!
Am umplut o pagina, cu ochii stransi. Lacrimile ar fi curs incontinuu, dar invatasem demult cum sa plang inauntru.

Iubirea atinge si sparge pe dinauntru, face loc si te scoate din nuca.
Oricat de mizerabil te-ai simti si ai fi, cand Ea vine in curgerea aia groasa si involburata, nu O poti opri.

Am plans tot drumul pana acasa, nu conta ce vedeau oamenii din metrou, din autobuz, de pe strada.Ma regaseam iar cu Iubitul, asa cum n-a mai fost in viata asta, dar cum stiam din altele...
M-am perpelit toata noaptea, vorbind cu Iubitul. Si soaptele Lui au fost mai vrajite ca niciodata, si lumea s- a invartit in nebunia aia tot timpl, si am fost iubita ca niciodata in viata asta.
A doua zi, iar, in carte. Shams si Rumi, lumea din jurul lor, legile Iubirii, asa cum le povestea Shams. Lumea s-a colorat in nesfarsit aur si miere, zapada plina de curcubeu... Cifrele erau albastre, aerul zbura, il vedeam in fasii, oamenii pe care nu-i intelegeam nu mai contau, cei pe care ii intelegeam erau din ce in ce mai multi.
M-am umplut de blandete.
Mi s-au rupt zidurile inimii, coaja de nuca se topise demult...
Am stat acolo unde urasem sa stau, ascultand ce urasem sa ascult, si totul era un cantec...
SHAMS! SHAMS! Imi canta inima. Ma umpleam de bucuria regasirii cu aripa Iubirii, ma scufundam si ma inaltam de cateva ori pe secunda... De fapt timpul a disparut atunci, a ramas un fosnet dulce, o adiere, un sarut...

I-am scris lui Elif Shafak, autoarea cartii. Nu stiam ce sa-i spun, a fost doar o multumire, asa cum facuse Ella catre Aziz... Nu conteaza daca vreodata va citi sau nu. Trebuia sa ii spun. Stiam ca oricum ea stie ce face asta, ce a pus ea acolo, in poveste. Nici ea nu e in afara Nebuniei Iubirii.N-are cum.

A doua noapte de cantec si poezie...

Toata noaptea m-ai tinut in brate, Iubite...
Nesfarsita iti e Iubirea si multa mi-ar fi si mie, de-as putea s-o cuprind...
Mi-e inca prea stramta cupa, sunt inca putina in fata Oceanului nesfarsit al Iubirii Tale...
Mi-e plina rasuflarea de dulceata Ta, mierea Ta curge prin cuvintele mele,
Desi sunt mai mult in tacere...
N-as mai vorbi, n-as mai rasufla, de teama sa nu Te risipesc...
Dar Tu esti peste tot si nu este loc in care sa nu curgi Tu...

A treia zi, deja mai bine. Nu mai era nevoie sa incerc nimic. Blandetea se misca prin mine, eram ca si Tine, dulce...

Am alunecat in fantana Iubirii, am alunecat...
Si m-am scufundat aolo, ajungand in cer, fiind in ceruri...
Valul Lunii m-a inconjurat, stelele-surioare au cantat ca si mine, argintiu si auriu, cantece de Iubire...
Nebunesc este totul, pierdere si rapire, nu mai e jos si nici sus, doar Rasuflarea calda si dulce...

Dulce blasfemie. Asa se numeste cartea dinauntrul cartii.

Duminica de ieri am indraznit si am mers intre oameni, acolo unde cativa se intalneau sa impartaseasca din ceea ce au adunat in calatoriile lor. Urma sa povestesc si eu. Despre ce? Despre cine? Ce vorbe sa tina Asta? Ceea ce ma facuse sa plang tot drumul pana acolo, nevazand decat Soare? Ceea ce canta in mine?
Si peste toate acele lururi serioase si grave si adevarate, m-am trezit ca as vrea sa le povestesc despre Nesfarsita Iubire.
Care, asa cum se zice in carte, nu poate fi lamurita, poate fi doar traita. Dar care le lamureste pe toate.
Si am spus cat am putut. Putin, adica. Mai mult au fost povestile si Cantecul. Ala care vine din launtrul in care nu mai salasluieste nimeni, doar sufla Iubirea.
Cineva s-a incruntat. „- Nesfarsita Iubire?” Adica poti sa iubesti si un purice?
- Si.
As fi raspuns „si un paduche, si un vierme... si pe cel mai nenorocit crim...” Dar m-am oprit. Inca nu era timpul. Intram in Dulcea Blasfemie...

Cineva m-a luat sa vorbim. Era o intepenire, o durere, o secatuire.
- Ce sa fac?
- Ce vrei? am zis
- Nu stiu. Asta e, nu mai stiu ce vreau.
- Stiu ca asta e cea mai grea intrebare. Bine. Ce nu mai vrei?
- Asta si asta si asta...
- Bine. Ce vrei in schimb?
- Libertate.
- Si cand ai avea-o, cum te-ai simti?
- As fi eu. As fi cum vreau eu sa fiu.
- Si cum ai vrea sa fii?
- Iubita.
- Asta e. Lasa pe ce nu mai vrei. Cufunda-te in schimb in Nesfarsita Iubire. O sa vezi... O sa vezi. Cand vine Ea..
Ochii i s-au topit in lacrimi. Fata i s-a schimbat, s-a indulcit, s-a aerisit...
- Stiu. Cand vine Ea nu mai conteaza nimic.

Deja simtise aripa.

Nu i-am zis de frica de dinantea lasarii in fantana. Asta e pentru fiecare de trait. Nici de betie, nici de nebunie...
Oricum, acestea nu se mai pot decat primi...

Acum imi petrec vremea clipind des, ca sa ma obisnuiesc cu starea asta, si mi-e mai bine. Oricum, mult mai bine decat in prima zi.
Cu exceptia faptului ca imi vine sa cant tot timpul – si chiar o fac, acasa si pe strada, mai putin la birou – si am luat la recitit cartea – ceea ce nu stiu ce va mai aduce - in rest, cam asaaaaaa...
.

Abriendo puertas

2013-01-01T23:27:00.001+02:00

.
Dupa o celebrare a vietii facuta intr-un cerc magic, cu oameni vii si frumosi, mi-e asa drag de anul asta! Stiam ca o sa fie tare, dar nu ma asteptam sa fie asa din primele ceasuri!
O minune de inceput!
Ca prima "actiune" am facut, mai inainte, pe 30 decembrie anul "alalalt", semanatura de Noul An. O sa o scriu, cand ma mai trezesc... :)
Pana atunci, inca mai sunt in petrecere, asa ca...
Sa ne bucuram!
.
Abriendo puertas...
Deschizand portile catre un nou an, noi zile, nopti, clipe de viata.
Sa ne bucuram, caci suntem vii!
Sa ne bucuram, caci suntem!

Gracias, Glorita!

Pentru prieteni, iata cuvintele:

Como después de la noche brilla una nueva mañana
así también en tu llanto hay una luz de esperanza.

Como después de la lluvia llega de nuevo la calma
el año nuevo te espera con alegrías en el alma.

Y vamos abriendo puertas y vamos cerrando heridas
porque en el año que llega vamos a vivir la vida
Y vamos abriendo puertas y vamos cerrando heridas
Pasito a paso en la senda vamos a hallar la salida.

Como al salir de la tierra vuelve a cantar la cigarra
así es el canto que llevan las notas de mi guitarra

Como a través de la selva se van abriendo caminos
así también en la vida se va labrando el destino

Y vamos abriendo puertas y vamos cerrando heridas
porque en el año que llega vamos a vivir la vida
Y vamos abriendo puertas y vamos cerrando heridas
Pasito a paso en la senda vamos a hallar la salida.

Abriendo puertas, cerrando heridas
Que en la vida hay tanto por hacer,
deja tu llanto y echa pa’lante con fe
Abriendo puertas, cerrando heridas
Yo te lo digo de corazón, que año nuevo será mucho mejor

Abriendo puertas, cerrando heridas
Abriendo puertas, cerrando heridas
No existen barreras para ti. Si te propones serás feliz, muy feliz.
Abriendo puertas, cerrando heridas
Que el fracaso es puro invento.
Ya no me vengas con ese cuento, no, no

O incercare de traducere, pe textul care apare si in video:

Cum dupa noapte o nouă dimineaţa straluceste
La fel, dupa plans vine o licarire de sperantă.
Cum dupa ploaie vine din nou linistea,
Noul an te asteapta cu bucurii in suflet.
Şi vom deschide usile, si vom inchide ranile,
Pentru ca in anul ce incepe vom trai viata
Şi vom deschide usile, si vom inchide ranile,
Pas cu pas, pe cale, vom gasi iesirea.

Asa cum iesind din pamant, greierele incepe a canta,
Asa este si cantecul pe care il poarta sunetele chitarei mele
Asa cum drumuri se deschid prin padure,
Asa si in viata se modeleaza destinul

Deschizand usile, inchizand ranile,
In viata avem atatea de facut
Lasa-ti plansul si mergi inainte cu credinta
Deschizand usile, inchizand ranile,
Iti spun din toata inima ca noul an va fi mult mai bun...

Deschizand usile, inchizand ranile,
Deschizand usile, inchizand ranile,
Nu exista oprelisti pentru tine.
Daca iti propui, vei fi fericit, foarte fericit,
Deschizand usile, inchizand ranile,
Esecul este pura inventie.
Eu nu mai cred in povestea asta, nu, nu

CELUI CARE CREDE, TOTUL II ESTE CU PUTINTA!
CERUL ESTE HOTARUL TAU!
.
PS Si nici macar cerul nu-i hotar...
.

Immanuel

2012-12-25T23:04:00.000+02:00

foto

-->

Dupa o noapte si o zi intre cer si pamant, am venit iar Acasa.

Am intrat- n-a fost niciodata o usa aici - si m-am pus iar acolo, culcus, in bratele Celui care mi-a auzit intotdeauna tipatul, chiar si cand nu stiam sa mai tip.

Mangaierea a fost dulce si nesfarsita, fara putinta de spus, si s-a facut iara linistea aia, pacea adanca si alba si usoara ca zapada proaspat cazuta peste gene.

Si am plans. Si ca in povestea lui Andersen, Craiasa Zapezii, lacrimile au facut minune in ochi si in inima, si au iesit de acolo cioburile de sticla, rostogolindu-se undeva, in neant. Pulbere si nimic sa se faca, sa nu mai vatame pe nimeni!

Si pe urma am deschis ochii si i-am ridicat. Si acolo erau, din nou, apele argintii-albastriu-viorii ale ochilor Ingerului, alea in care se vad Lumile.

Si El m-a lasat sa ma uit si sa vad... Nu m-au mai durut ochii de lumina.

In timp ce priveam, mi-a suflat inapoi pe gura duhul pe care il pierdusem... Partea pierduta de duh, de dusha... de suflet.

Apoi a ridicat mana mare, calda si transparenta, prin care vezi desenate apele pamantului si muntii cei sfinti, si padurile pline de cerbi si lupi si brazi, si a intins degetul aeratic, aratandu-mi.

Si atunci am vazut, ca raspuns la povestea mea de ieri, ceea ce asternusem tot aici, acum trei ani.

Si vazand, am plans iarasi acolo, in bratele Lui...

Emmanuel

.
...lung drum... desculti, dezbracati, obositi... drumul... doar atata mai e... drumul...
Se face in genunchi. Nu ca am sti, ca am putea sau am vrea...
Ci fiindca nu mai putem... decat asa.
Si vine o clipa, aceea a caderii... a uneia mari. Poate o credem caderea-de-tot... uneori asta e aia, uneori se poate si mai si...
Si vine ea si ne tine la pamant. Nici in genunchi nu mai putem sta. Si ultima scanteie din noi se ridica si tipa: DE CE?
De ce asa? de ce eu? de ce acum? de-ce tipa de peste tot dinauntru, tasneste afara, cu forta ultimelor lacrimi.
E plina lumea de tipete. E plina... Si credem, in adancul acela, ca nu suntem auziti.
Si totusi...

Cu treisprezece ani in urma, am fost acolo. In acel adanc al ne-auzirii si ne-vederii.
Si am tipat.
DE CE?
Si nu mi s-a zis ca gresisem intrebarea. Nu... Cu mare drag, ca pe o pasare cazuta la pamant, am fost luata in brate.
Gresisem poate intrebarea, dar nu gresisem drumul...
Vreo zece zile am fost in alta parte. Nu stiu unde. Era oricum amestec de intuneric si lumina. Haos, cenusa, foc, adancuri nemaivazute... Toate, inauntru...
Si tot timpul am fost tinuta in brate. Ma tavaleam pe jos de durere ca nu puteam prinde aceste brate. Nu le puteam atinge. Erau cumva si in jur si inauntru, mi se tinea inima in niste palme, sa nu mor... mi se respira prin gat, sa respir...
N-am cum sa spun. E prostie curata sa incerc a spune, dar tot... tot incerc. In zilele Craciunului nu pot sa nu incerc...
Si-n alte zile...
Emmanuel...
N-am stiut pana atunci ce e ASTA.
Am zis ca am innebunit, dar era singurul mod de a trai, atunci. In nebunie. Asa am ramas.
Pe urma am mai gasit si pe altii. M-am linistit. Mai sunt si alti nebuni... E bine. Am cu cine "vorbi" in limba fara-cuvintelor, a cantecului, a versului, a dansului invartit pana la des-prindere. Pana la ekstasis...
Unul din ei, asa de drag, Rumi...
Nebuni, indragostitii de Iubitul...

Emmanuel...
O, come, o come, Emmanuel...

In noaptea aceea de acum treisprezece ani am stiut ca nu avea cum sa vina.
Este aici.

Ceai, asteptari si prisnite

2012-12-24T14:14:00.000+02:00

foto

In asteptarea zilei de Craciun, stau cateva ceasuri in casuta mea din deal.

Casuta mea din vis, care va fi candva si-n viata.

Beau ceai cu rom si-mi astern gandurile incet, inceeeet... cu grija pentru fragilitate maxima.

Ma pregatesc sa plec, sa fiu iar Mos Craciun. Dar pana atunci, acum eu sunt pentru mine.

Ultimele zile mi-au rascolit multe, dand la o parte invelisuri pe care nu le mai stiam. Atat de bine acoperisem tot, ca sa nu vad, incat atunci cand a crapat mestesugita alcatuire, a fost ca un fulger. Nou, cu totul nou, neasteptat si taios.

In aceste zile, cum am tot povestit prin jur, imi sarbatoresc renasterea. Aceea petrecuta acum patru ani, in timpul solstitiului din decembrie, pe Machu Picchu.

Adica eu acuma implinesc patru ani.

Si din sarbatorire face parte si-un bilant, ca-ntotdeauna...

De data asta, fara sa imi fi propus cumva, "bi-lantul" a venit ca o rupere de ... dublu lant. Acela al iluziei, al nevederii, si al unei lipse uriase ce se afla acolo, sub acea nevedere.

Ah, trebuie sa mai iau din ceai... ca sa imi limpezesc privirea.

In timpul sarbatoririi, inima mi-a inflorit mai mult. Am tot dansat, pe multe muzici ce mi le-am gasit, cand am incercat sa imi inlocuiesc playlist-ul. Dah, cum deja stiti, mixpod a pierit... sau s-a predat, dar tot aia este. Asa ca ascultand cate una, ma ridicam din scaun si dansam, cate putin sau mai mult din fiecare... Si acolo, in dans, este intotdeaua clipa de ruptura, cand iesi din piele, ca sa zbori... De data asta, am iesit si... am cazut. Rau. Rau de tot. Mi-am julit coatele, genunchii, barbia, apoi spatele, apoi gatul, apoi crestetul, apoi... tot. Am cazut in crapatura aia, care a spart invelisul atat de bine ticluit de mine. Si acolo, jos, am fost eu, copilul cazut, care se voia mangaiat, pentru ca se lovise. Tot eu, Cea- care- stie- si-poate-tot, a venit "automat", cu o mana puternica ("noi am facut candva karate, nu-i asa"?) ca sa ridice. Era undeva si Inteleapta, Cea-care-le-stie-pe-toate-fiindca-a-trecut-prin-ele, gata sa dea o mana de ajutor.

Dar copilul era acolo si voia altceva. Voia mangaiere. Si inca mai voia... voia sa... voia sa tipe. Sa tipe!

Si caderea aceasta emotionala mi-a aratat intr-o clipa ce tot tinusem ascuns: tipatul.

Si-am inteles de ce –uri multe. Si-ncet, incet, le-am lasat jos din spate, unul cate unul...

De ce nu tip. M-am invatat asa, de vreme nestiuta. Stiam cumva ca n-are rost sa tip. Oricum, nu-i nimeni sa auda. Ceilalti au pe-ale lor, abia se duc pe ei, cine te poate ajuta? "Ridica-te si mergi, trebuie sa mergi, sigur ca poti, intotdeauna ai putut!" Aia era si este Cea-care-poate-tot si se descurca fiindca n-are incotro. Asa am invatat ca pot. Si n-a fost rau, doar ca am sarit peste masura. Am invatat nu doar ca pot, dar pot si pentru altii. Si mereu aici, la capatul asta de fir, e cineva de garda, care poate tot. Care mereu e in picioare.

Nu-i rau, dar... auzeam tipatul altora, iar eu nu mai tipam pentru ca stiam ca nu-i nimeni sa ma auda. Nici macar – sau mai ales – eu. Nu eram "de garda" pentru mine. Si nu ma auzeam pe mine, fiindca nici nu mai tipam.

Incet-incet, mi-am intors spatele de la mine... Si nu am mai crezut ca cineva m-ar auzi. Nici macar eu...

Am inteles, aceste zile, cat m-am acoperit pe mine, ca sa nu ma aud nici macar eu.

Cat nu m-am mai asteptat, stiind ca nu e nimeni acolo, care sa auda si sa stie.

Cat am impiedicat minunile sa ajunga la mine, desi credeam si cred in ele, pentru ca undeva, acolo, inauntru, nu credeam cu adevarat ca ele sunt si pentru mine.

Habar n-am avut de toate astea pana acum.

Dar acum stiu. Si asta e bine.

Oh... inca niste ceai cu rom...

Desigur, doare. Dar imi pun prisnite. Tocmai asta voia acel copil, apoi acea adolescenta, apoi acea femeie, toate acele parti din mine care s-au vrut auzite si mangaiate.

Fiecare din ele primeste acum, din partea mea intai, vedere, recunoastere si mangaiere.

Si din recunoastere face parte mai intai NU.

Nu sunt intodeauna puternica, nu le stiu pe toate, nu sunt mereu in picioare. Nu vreau sa fiu mereu de garda.

Sunt om.

Imi permit sa simt si sa spun nu pot, nu stiu, nu vreau.

Si imi permit sa ma doara si sa imi pun prisnite.

Si sa spun uneori , cu toata dragostea, "Imi pare rau, inteleg ca iti e greu si te doare, dar stii, acum chiar nu pot sa te ajut. Pot doar sa fiu langa tine si sa te ascult. Dar s-ar putea sa ma doara si pe mine si atunci sa stii ca, incet, voi pleca sa-mi ling mai intai ranile mele."

S-ar putea sa spun "nu pot" , iar cei care nu se asteptau la asta or sa se mire, sa se supere si poate or sa-mi intoarca spatele. Dar n-o sa imi mai intorc eu mie spatele, trecandu-mi peste inima spre a juca un rol.

Ah, da, inca niste ceai...

Dintr-o ciudata asezare a lucrurilor, aud si simt adanc ranile oamenilor, copacilor, pasarilor, fluturilor, apelor, ursilor si lupilor, ale vanturilor si ale nisipurilor. Si iara, asta nu-i rau. Dar nu e usor sa invat sa traiesc cu asta. Si invat abia acum "basic"-ul pe care il stiam cumva doar in teorie: pune-ti intai tie masca de oxigen, apoi copilului!

Da, inca mai are mult de lucru acest vindecator ranit... Stiam eu... dar nu stiam cand mai vine un val... Iaca, a venit. Nu-i rau. (Sa mai pun niste ceai? hai ca... da...)

Asa ca acum beau ceai cu rom (am facut o oala de sase kile), imi pun prisnite si ma astept.

Daca eu ma aud acum, pot sa ma astept sa fiu auzita. Cum sa ma fi asteptat de la altcineva, cand eu nu ma auzeam?

Si asteptand, chiar cred cu adevarat.

Ma legan pe scaunul mei din fata calculatorului si ma astept...

Tot nebuneste, asa cum am facut pana acum, dar cu credinta intregita. Credinta, nu speranta. Si nu e nebunie fiindca eu-sper-desi-stiu-ca-n-o-sa-se-poata ci e nebunie pentru ca indranesc- sa- cred-ca-o-sa-se-poata.

Ah, deja ma simt mult mai bine si mai usoara.

Pentru ce-am scris aici – mult diferit de ce v-am invatat la mine, nu-i asa?- nu-mi cer iertare. E parte din procesul meu de ardere si stiu ca poate fi sters din ochi si din minte, deci nu-i rau... :) E pur si simplu pentru mine.

Ma voi intoarce maine si va fi iar cantec.

Va fi iar timpul de Craciun.

Ma duc acuma sa fiu Mos Craciun pentru fiintele mele dragi – deie-le Domnul sa aiba inca ani multi! – si apoi ma voi intoarce sa-mi cant povestile mai departe. Dar cu sacul golit de neguri si cu multe asteptari.

Ce astept?

Multe...

Dar din toate, mi-as dori o creanga de brad.

Desi mi-e drag bradul mai mult ca oricare alt copac si mi-l doresc viu, acolo , in padure.

Dar deja s-or taiat, vitejii...

Unii arbori sunt tot un fel de oameni, zicea un om frumos, acolo, in Anzi... Doar ca-s mai drepti si se tin in picioare.

Asa-i vad eu pe brazi. Si da, sunt si unii oameni ca brazii... Dar astia-s rari... Unul si unul, si tot cu plete...

Cea mai frumoasa poveste de Craciun

2012-12-22T11:30:00.001+02:00

Cea mai frumoasa poveste de Craciun
este
povestea citita azi la ROBERT MOSS:

Santa the reindeer shaman

Bucurati-va si aveti in voi pe Mos Craciun!

Pe ingeri ii dor aripile, cand cresc...

2012-12-18T23:51:00.001+02:00

foto

Pe ei, ingerii mei, ii dor aripile, cand cresc...

Le-as saruta fiecare fulg

dar mi-e ca le-as ingreuia firava alcatuire,

atat de diafana, atat de alba, atat de dulce...

Ingerilor din cer le este mai usor

Ei vin direct in zbor

Nu-i doare aripa, n-au acele mici noduri in umar, acele rasuciri si zbateri si tremurul

dus pana jos, in inima, in os,

pentru fiecare fulg nou si curat

atat de diafan, atat de alb, atat de luminat...

Ingerilor de pe pamanat insa,

nascuti, nu facuti,

Le e tare greu drumul

Ei trebuie sa coboare intai in dedesubt, sa umble mult si pe langa

pana sa ajunga

sa le creasca mugur de zbor,

acolo, pe umar,

in rasucire si tremur si dor...

Cand se intampla insa sfarsitul cresterii aripilor

Pana si ingerii ceresti se opresc si se minuneaza,

Atenti pana la ultimul lor fulg la prima fluturare de zbor a noilor veniti

Pentru ca ei, acestia, care au trecut prin durerile cresterii,

Sunt Purtatorii de Inima...

Nesfarsitul

2012-12-17T12:41:00.001+02:00

Iesind din ochii acelei femei, am ramas agatata in Nesfarsit...

Se ridicase incet, cu teama, tinand inca la piept un vartej. Teama sa nu-l piarda, daca se va misca.

I-am spus sa nu se teama. Frumusetea abia incepe.

Plecase dintr-un loc al lipsei. Lipsa veche de mai multe vieti. Lipsa iubirii.

Poti spune ca ti-e dor sau doar ca nu stii ce te doare. Sau nici macar. Dar mergi mai greu, esti apasat, iti trece viata prea repede, te uiti la degete si-o vezi cum se desira si nu stii, nu poti... Ori, cel mai rau, nu vrei sau nu mai vrei.

Poate- i ceva prea mult ori prea putin, poate ai vrea sa scapi sau dimpotriva, sa atingi...

Tot aia e. Pana la urma toti tanjim dupa acelasi "lucru".

Atingerea aia, asa cum a fost – sau cum ar fi fost firesc sa fie, dar n-a fost- cand am fost adusi pe lume.

Intr-un fel, fie ca am cunoscut-o sau nu, am aflat ca s-ar numi iubire.

Si toate, toate-toate, de la dureri de trup, pana la dureri de inima, sunt toate din aceeasi radacina. Asta: lipsa de iubire.

Durerea cea mai mare este insa mult mai sub, mai in adanc: lipsa iubirii nu exista. Nicicand n-am fost scosi din Ea. Pentru ca Ea e peste tot. Lipsa este in neputinta noastra de a O simti.

Cumva, e ca-n istoria cu insetatul ce sta in apa pana la barbie si tipa ca-i e sete. Doar ca aici noi suntem cu totul in Ea, ca-ntr-un ocean din care facem parte - picatura...

Eh, trecand de "traducerea" aceasta, ma intorc la ce-a fost ieri si este inca si azi.

Ochii, ochii femeii aceleia care s-a ridicat de pe podea, s-a uitat la mine si a imbratisat ceea ce si-a adus in inima. Era acolo, L-am vazut, era cu toate luminile Lui, acelea care-ti pot lua ochii... Si ti-i pot binecuvanta. Nesfarsitul.

L-am vazut prima data intr-o fotografie a unui Om pe care nu l-am intalnit. Un tanar reporter norocos, furase cumva o sansa si fotografiase acel Om. Desigur, cum a marturisit si reporterul ca si-a dat seama mai tarziu, nu fusese de fapt niciun furt. Omul stiuse, dar se lasase fotografiat.

Omul avea si avusese o viata anume, veneau multi sa il intrebe sau doar sa stea putin langa el.

Si in acea fotografie, trecuta cateva secunde pe ecranul televizorului, am vazut in ochii lui Nesfarsitul. M-a cutremurat, fara putinta de uitare... Era prima data cand vedeam asta. Si am vazut si cum vedea el lumea... dinlauntru. Din inauntrul Nesfarsitului!

Pe urma, in Egipt, la Al-Fayoum. Langa bisericuta de lemn, din desert, o micuta incapere cu trupul ramas intreg al unui calugar. Si mai incolo, o fotografie in alb si negru a acestui Om. Iar ochii... Asa cum era imaginea, destul de veche si poate nu prea fidela chipului adevarat, ochii erau deschisi spre Nesfarsit. Din ei venea spre mine, ca si la celalalt...

Pe urma au mai fost... Si ochi ai altora, si ochii mei, si nu doar ochii...

In bratele Nesfarsitului am fost nu doar o data.

M-au intrebat cativa, nu am stiut sa spun... Doar una, o femeie, dupa ce a intrebat cum este, "cum era", vazandu-mi fata , a inteles si si-a raspuns indata: "Stiu, nu poti sa spui ... fiindca nu-s cuvinte".

Asa e, cum sa spui? Cum sa masori intensitatea imbratisarii Nesfarsitului?

Cum sa dovedesti ca te topesti in atingerea impalpabilului? Ca intrezaresti ceva in Nevazut?

Femeia de ieri a zis:

- Nu pot sa neg ce traiesc acum. Nu pot sa neg ce am trait atunci ( o alta experienta). E prea puterinc curentul asta care imi trece prin tot trupul. Si starea asta. Liniste si bine.

Si pentru asta cred in ceea ce simt.

Ah, da! Cred in ceea ce simt... Mmmmmmm!

Posibil sa fim multi trecuti pe lista candidatilor la niste "locuri speciale". Unele cu personal in halate albe...

Si chiar daca vine un om cu un cancer vindecat, sau vin mai multi, cu volume intregi de "dovezi", chiar daca Nikola Tesla sau Neville Goddard arata cum sa luminezi viata si cum sa creezi prin puterea mintii si mai ales a simtirii (Feeling is The Secret, zice Neville), "dovezile" despre Nesfarsit vor fi sterse. Despre de ce se face asta... oh, o sa fac o alta pagina.

Dar nu aici vreau sa fiu acum, in dovedire, ci in ceea ce ramane inca agatat in ochii mei, dupa ce L-am vazut, ieri, iarasi, si mai este inca: Nesfarsitul.

Cu toata revarsarea aceea nesfarsita a Iubirii, care e suflarea Lui.

Fie si doar o clipa sa traiesti asta si merita sa faci efortul sa te nasti si sa incerci a mai trai o zi!
.

Bon cu valoare fixa: Zece mii... (rev)

2012-12-16T09:02:00.002+02:00

.
In dimineata asta am regasit ceva pastrat cu bucurie in amintirile despre mine. Am regasit bonul de zece mii.
Si regasit-am si povestea lui, cu tot ce mi-a adus, intr-o vreme de liniste in frutuna. Reamintesc aici povestea asta:

Eram intr-o alta (scurta, acum) perioada de jobless, cand voiam sa fac miscari intr-un sistem ingust, cautand sa dau la vasle spre unde vreau eu.
Figuri de ceara, multi strambau spre mine a NU, si argumentul lor era incadrarea intr-un tipar din care ei nu si-ar fi imaginat sa vrea sa iasa.

Veneam spre casa, seara, pe alee, privind verdele primaverii cum isi croieste loc in crengile copacilor. Pomii astia, perseverenti, in fiecare an, atat cat sunt in picioare (uneori si doborati, intr-o parte) nu se lasa... Chiar daca apa sau lumina nu le-au fost destule, ei tot dau verde catre lume, caci asta e unul din rosturile lor.
Privindu-i prin lumina felinarelor rozalii de langa drum, ma gandeam la ziua ce-a trecut si imi puneam o intrebare. Venise asa, chemata de evenimentele din zi, in care usi lumesti se inchisesera. Imi era liniste. Nu aveam nici un val pe apa linistilor mele, caci eu alesesem sa fac pluta. Oricand puteam sa ma urc iar in barca...

Dar ma-ntrebam, dupa asa o zi:
“Oare ce da valoare unui om? Care-i valoarea lui, pe care pot s-o vad in lume, pe ce criteriu o pot masura?”

In timp ce faceam asta, cautam in buzunar dupa cheile de la intrarea in bloc. Lipit de port-chei, un biletel alb mi-a cazut din buzunar, pe asfaltul de sub picioare. M-am aplecat sa il ridic. Era biletul de la maxi-taxi, cu care circulasem dimineata.
M-am uitat pe el si am citit.

S-a clatinat pamantul cu mine.

Doamne, ce raspuns la intrebare!! Doamne, cat de frumoasa iti este tesatura! Doamne, ce mare ti-e iubirea!

Pe biletel scria: Bon cu valoare fixa : 10.000
Bon cu valoare fixa: zece mii.
Valoare fixa...
Cele zece mii de lucruri...
De neschimbat, venind din insusi Tao, cel ce numit de este, nu e insusi el...
Privind spre el intrezarim de unde s-a facut, in om, valoarea...

In linste, am intrat in casa.
Si tot in Casa ma gasesc si astazi...

"Tao a dat nastere unei singure surse
Cea care a dat nastere la doua lucruri.
Apoi la trei lucruri,
Apoi la zece mii..."

("Tao Te Ching" - Cartea Caii si Virtutii)

Cand deschizi ochii...

2012-12-10T22:25:00.003+02:00

.
M-a intrebat azi cineva despre vedere. I-am zis ca sunt mai multe de-nsirat... Si apoi mi-am amintit ca am incercat candva a povesti. Iata povestea asta, inca o data...

foto

Cand deschizi ochii, VEZI...

Asta, deschiderea ochilor, ca si viata insasi, e un mare dar al Iubirii.

Am orbecait zeci de ani... Nestiind ce inseamna sa vezi. Voi povesti, candva, mai mult... Acum, doar scurta, cat mai scurta istorie despre deschiderea ochilor.

Cand s-a intamplat inchiderea ochilor, nu stiu. E undeva, in ceata, toata povestea asta. Inca nu mi-am rezervat timp sa o privesc. Dar o sa-i vina si ei ceasul. Poate deja e aici, langa mine...

Totul e ca m-am trezit - ei, m-am gasit, trezirea inca nu fusese - ca nu mai nimeresc drumul. Ca nu mai gust viata. Nu mai simteam vreun gust, darmite sa ii simt gustul cel bun... Incet-incet, ape tulburi si grele ma cuprindeau si ma trageau la fund, spre letargie. Si chiar daca in jur erau tot felul de minunatii, nu mai vedeam... Nici nu mai voiam. Aveam doar senzatia maaaare a unui soi de End...

Pe urma, dintr-o data, asa cum se mai intampla unui corp viu scufundat in apa, am avut o zabatere sa ma ridic la aer... Ca si cum trupul ar fi preluat comanda. De fapt, cam asa era... Pe urma inca o zbatere, si inca una... Dinauntru, ca dintr-o cutie cu zabrele scufundata in apa, ceva sa chinuia sa iasa...

Aceste zbateri au facut sa crape apele, sa se deschida si sa faca o poteca in sus. Am fost scoasa la suprafata, aproape impotriva vointei mele. Pe urma apele s-au retras si a trebuit sa invat sa merg. Parca eram pe Insula lui Robinson, dar eram pe o insula, nu sub ape.
Si asa, cu poticneli, am mers. Prin propria Vale a Plangerii. Am ajuns in cele din urma sa strabat desertul. Am ajuns si la oaze. Am invatat mersul prin furtuna. Si pe urma, ca si dar, a venit zborul...
Plutirea a fost mai intai, apoi revenirea in lume. Ciudat, si chiar pe dos. Dar asa a fost. Dupa zbor am invatat sa merg prin lumea asta, asa cum e. Si intr-o zi, am inceput sa vad...
Era vara si mergeam pe jos in fiecare zi. N-am sa uit acea vara, in care am fost purtata pe brate de inasi fata pamantului. Ele m-au invatat sa vad: Florile iesite din boboci, la inceputul verii, apoi iarba, gazele, firele de traista-ciobanulu, albastrelele, irisii de langa un bloc luuung pe langa care treceam zilnic, trandafirii, hortensiile. M-au invatat sa vad ce e acolo. Cata viata, cate culori, cate schimbari de stralucire. Irizarile se schimbau in fiecare zi, pe aceeasi petala, era atata nou!
Am inceput sa vad oamenii. Vedem curgerea luminii in ochii lor sau trecerea umbrelor peste ea. Si m-am uitat enorm de mult la cer. Uluitor, enorm, cu tot cu pasarile lui. Mereu altele, alte cercuri, alte povesti in drumurile trasate pe cer.
M-au invatat toate cum sa respir, gustand prezentul.

Dar cea mai mare intalnire a fost acolo, in Peru.

Desi in vis facusem drumul de copil, n-am putut imagina ce va fi fost sa fie...

In acele pamanturi am intrat cu toate poverile adunate si inca in semiintuneric. Vedeam asa, ca prin ceata, si nu stiam ce vad. Doar, uneori, mici flash-uri...

Multe s-au intamplat acolo. Raman in cupa lor, sa-si verse lumina, toate acele intamplari. Dar a fost asa: pamantul, acest dar al Mamei, mi-a dat cateva socuri puternice. Ca descarcari de milioane de volti, dar fara sa ma ucida, ba dimpotriva. Ca o resuscitare extrema, cu descarcare in timp...

In Poarta Soarelui. Pe Machu Picchu. Trecere cu inima goala, deschisa, golita de tot, sa primeasca... Instantanee lumina, in tot launtrul... merg printre ierburile verzi, prin acest Acasa al meu, visat cu foc, cu ardere, de copil... Inca nu pot sa respir, asa de fierbinte e lumina asta... Si buna, si arzatoare, incandescenta. Ma vad si dinauntru si din afara, parca sunt o torta umbland pe pamant. Ochii vad dinauntru in afara... In multe culori. Imi tasnesc din ochi, inspre lume, razele luminii din curcubeu... Imi vad lumea. O VAD...
Peste cararea de trepte, cobor si urc, ajungand la piatra altarului. Initirea solara. Pamanatul sageteaza lumina in sus. Soarele toarna prin ochi... Din nou, curgere de lumina.
Pe urma, drumuri in alte pamanturi andine. Asezarea pe iarba, in "Balconul Zeitei". Acolo, culcata pe fata Mamei, am primit iar in plin alt soc... Forta vietii, atat de puternica, intai m-a adormit, apoi a tras din mine si de pe mine toata neiubirea. Ca multe degete, mari si lungi, patrunzand pana in adancuri nestiute, Mama a cules din mine toate acele umbre. Neiubirile. In toate felurile lor. Facute de mine, mie insami... Crezute, crescute, hranite de mine ani de zile...
Neiubirile-s multe: acele asteptari neimplinite, pe care le-am fi fi vrut si nu le-am avut: iubiri de la iubit/de la iubita, de la mama/ de la tata, de la copii nascuti ori neavuti, de la tovarasii de drum, de la ce zicem noi ca-i lumea sau soarta... Si cea mai grea, neiubirea de sine... Toate asta mi le-a scos, ca pe fire cenusii si negre, infasurate in launtrurile mele.... Canalele luminii s-au destupat si am vazut... Oamenii frumosi care dormeau pe pamant, langa mine. In sus, in trupul lor, curgea din pamant dragostea Mamei, Viul. Din sus, de peste tot, dragostea Soarelui, a cerului, tot Viul. Din ape, din munti, din vanturi, din tot ce era in jur, rauri de lumina umpland oul de aur care este omul... Din om, spre lume, iar lumini... Totul , chiar totul, o lumina...

Aceasta curgere continua, atat de minunata incat te face doar sa stai si sa o sorbi, da o stare de nedescris.
Asa am simtit cum respir chiar Iubirea. Am vazut o fata a Ei, lumina asta, viata care curge in tot, peste tot...
Departe de a fi doar o poveste intre barbat si femeie, intre mama/tata si copil, intre "mine" si "ceilalti", ea este chiar in tot viul, clipa de clipa, peste tot... Care se vede, vibrand in tot...

Mi-am vazut ochii mari, plini de lumina asta care intra si iese din ei... Nu stiu unde incepe si unde se termina lumina. Nu mai e inauntru-in afara. Miscand prin viu, simt Iubirea. Tot este Ea si Ea e tot. Pamant, ape, copaci, flori, cer, nori, furtuni, ploi, soare - ooo! soarele e miez din Miez - nisipuri, paduri, oameni, pietre, vietuitoare, curucubeu... Tot. Forta asta care se invartejeste in fiecare respir. Facandu-ne sa-L simtim pe Cel Ce Ne Respira... In valurile Bucuriei...

Mai demult, o femeie frumoasa, care imi este calauza in arta vederii si in zburat, statea langa mine la masa si imi spunea acelasi lucru: Totul este Iubire. Ea e peste tot. Nimic altceva nu este, nu exista.
Doar mintea noastra ce se mai straduie si mai face umbre... Cand le privesti cu ochii deschisi, dispar...

Aici imi amintesc aceea: "Daca dragoste nu e, nimic nu e."

Adica nimic altceva nu este, decat Iubirea.

Cand deschizi ochii, poti vedea...

Nasterea... Calauza

2012-12-08T01:51:00.002+02:00

.
Povestea din aceasta noapte, de la Lola ,
m-a asezat incet, usor, in genunchi...
In linistea adanca dinlauntru, am plans...
Nici nu stiu sa spun...E asa mare bucuria, asa de intinsa, e cat lumea, e cat lumile vazute si nevazute.
Am vazut, astazi, Nasterea.
De Nastere vorbeste Lola, de felul cum s-a facut, in om, nasterea Dumnezeului.
Acea vedere si cunoastere, in om, a Dumnezeirii.

In aceasta binecuvantare mi s-a adunat toata viata si mi s-a pus in palma calda a Mainii Care A Scris.
Si tot ce s-a trait pana acum in acest trup al meu s-a binecuvantat cu intelegerea plina de minunare a rostului.
E ca si Nasterea si Inviere, impreuna.
Lumina asta o sa-mi fie vesnica, pe drum...

Multumesc Lolei si lui Claudio, acestor oameni binecuvantati care o imprastie asa frumos in lume, prin tot ce fac cu sine, dinspre Sine.
Iar Dumnezeului... cum sa-i multumesc? Intotdeauna nu-s cuvinte, e doar minunare. Umplerea de minune...
Si invelirea, cu umplere cu tot, in starea de iubit.

Si pun aici, a trei oara, povestea Calauzei, asa cum a venit ea mai intai si cum a revenit, in urma cu un an.

...

foto

Mi-a re-venit povestea asta, scrisa acum vreo doi ani...
A revenit mai vie ca atunci, mult mai vie.
Fiindca acum e o poveste adevarata. Si atunci era, dar acum e si mai si.
Acum, spre uimirea si minunarea mea, sunt chiar in povestea asta. Ce scriam atunci... nu stiam ce scriu. Ca intotdeauna, dupa ce scriu ma uit si aflu si eu ce-i acolo.
Acum, dupa aproape doi ani, incep sa vad.
Imi scrisesem propria poveste, aia in care aveam sa fiu Calauza.
Si aveam sa imi gasesc drumul printre pietre vii si oameni vii.
Acum imi scriu mai departe povestea. Si imi asez prima piatra, aia de inceput. Inceputul facut atunci, cand nu stiam ca despre mine scriu.
Si merg mai departe, Calauza, multumind Mainii Care A Scris toate cele ce sunt scrise.

Si spun Calatorilor care sunt gata de drum: Sunt aici...
Impreuna vom merge pe drumul spre Acasa.
Doar sa indraznim...

.
Despre femeia asta auzise multe. Toate se bateau cap in cap...
"E tanara si frumoasa. Supla, gratioasa, cu par negru si lung. O sa te priveasca asa, adanc, o sa te gaureasca pur si simplu cu ochii aia verzi ai ei."
"Ba sunt castanii, alunii as zice. Si parul e ca spicul copt. Maruntica si usoara, te duce pe orice carare de munte si merge de parca nu atinge pamantul".
"Da de unde! E destul de inalta, vanjoasa as zice, si pasul e apasat, dar si sprinten. Si are parul carunt si ochii-s ca cerul."

Nu mai statuse sa asculte povestile, ca nu mai intelegea nimic.
Don Manuel ii spusese doar sa caute o femeie. "De fapt, o sa te caute ea pe tine, o sa vina cand vei incepe sa o cauti. Ea stie unde esti si cand sa vina. Tu doar tine-te de drum."
Si uite ca era pe drum de mai mult de o saptamana. Nu prea mai avea de mancare in traista si frigul inconjurase muntele pana sus.
Drumul il purta singur, trecuse de vale si acum urca, destul de bland, dar peste multe curgeri de apa. Isi udase des incaltailre si cele de schimb se uscau din ce in ce mai greu. Frigul se lasa mai apasat in fiece dimineata si noptile se lungeau, cu cer senin si stele coborand pana aproape de umar.
Stia ca asta e ultima cabana, pana in varf. Profita de caldura incaperii in care se inghesuisera multi calatori. Cei mai multi strabateau muntele dinspre un sat spre altul. Satele erau de fapt risipiri de case, ascunse de palcurile de copaci inalti si de brazi. Multele fire de apa faceau pamantul darnic pana si aici, catre varf, si lumina soarelui mangaia multe gradini. Facute indraznet in terase, pe munte.

Calatorul ramase tacut la masa lui micuta, intr-un colt al odaii, sorbind din ceaiul fierbinte, in care strecurase cativa picuri de rom. "Cald peste cald", cum ii placea sa zica si sa guste. Trase de cana aceea o vreme, apoi se ridica incet, lasa pe masuta cativa banuti si iesi in drum.
Dimineata asta se arata blanda si parea mai fara vant. Stia ca pe stanci poate fi ceva vijelie. Pregati haina groasa peste tolba si porni cu pas hotarat. Oricum, stia ca in munte vreme se schimba cand vrea, si ca vointa ei e mai mare ca a lui...
Peste cateva trecerei de apa se opri. Cararea se ingustase si se facuse pietroasa, cu multe si colturoase bucati de stanca infipte ca niste trepte pe dupa ridicaturile mari, pline de muschi, asemeni unor cocoase iesite pe langa brazii inalti ai padurii.
Se scotoci in traista si cauta mica butelca, sa-si mai stinga setea. O ridica lipita de buze si, cu capul pe spate, bau, privind cerul albastru curat-curat... Clipi si culese sclipirile soarelui intre gene. Inghiti apa si inghiti si raza, asa cum il invatase Don Manuel.
"Soarele... prinde-l in ochi sau in lumina din crestetul capului si soarbe-l adanc, pana in pantece. Oamenii au uitat sa soarba lumina soarelui. Calca pe ea, se infasoara in ea, si de cele mai multe ori nu o vad. Umple-te in pantec, sa-ti dea tarie. In cap, sa-ti lumineze mintea. In inima, sa sporeasca simtirea."
- Mai ai un strop si pentru mine?
Glasul sunase limpede, ca o apa.
Se intoarse. Femeia era acolo si il privea. Era inalta, subtire, in haine cafenii din panza groasa brodata cu margele rosii, negre si albe. Fata arsa de soare. Ochii negri luceau, prinzand in plin si trimitand drept spre el lumina solara. Zambea si il privea, dreapta, respirand usor sub pieptarul incheiat in snururi si cu marginile taiate in multe fasii subtiri de tesatura.
Ii intinse butelca. Ea o lua, bau cu capul pe spate, cu ochii in soare, ca si el. Il privi apoi, in timp se isi stergea buzele cu palma.
- Mai e un sfert de ceas pana la varf. Mergi mai departe sau stam aici, pe piatra?
Intelese in clipa ca ea era femeia pe care o cauta, si care il gasise in munte.
- Mergem.
Ea se intoarse si puse piciorul pe stanca, saltandu-se in el, usoara. Pe urma celalalt, mai sus, strecurat iute printre doua pietre. Pasi pe urmele ei.
Mersera in tacere, cu pasi marunti, cautand calea printre tufele crescute in voia lor intre pietrele asezate de cei ce facusera si ei drumul, candva.
Nu era un sfert de ceas. Mult mai mult trecuse cat umbrele lor tot mangaiau cate o piatra, cate un trunchi. Crezu ca o sa fie iar o poveste lunga, si tocmai cand simtea oboseala taind dureros inspre glezne, ea se opri. Se opri si el, de parca un fir de nevazut papusar le legase miscarea. O vazu din spate, cum ridica bratele in cruce si apoi le apropie in fata. Ramasera asa, respirand si mirosind tacerea muntelui, in aerul rece, in lumina curgandu-le pe crestet. Apoi ea facu un pas si disparu. Surprins, omul se repezi pe urmele ei, pasind pe varf aproape fara sa vada unde calca. Si atunci vazu.
Varful era un platou mic, rotund, strajuit de pietre colturoase pe margini. Aproape de mijloc se inalta un brad, pierzandu-se in cer. Langa el, o piatra mare, alba. Asezata pe o margine a pietrei, femeia statea si privea in zare. Privi si el. De aici puteai vedea de jur imprejur ceilalti munti, celelalte creste, cu cararile micute, ca niste fire nisipii, printre varfuri de brazi asezate unul un altul, dese si spicate in nuante felurite de verde.
Ea se intoarse, isi dadu la o parte coada lunga, neagra, impletita frumos, si-l privi din umbra mareului brad. Se apropie si vazu cum femeia pusese palmele pe piatra. Atinse si el si simti caldura aceea, adunata de-a lungul primelor ceasuri ale diminetii. Femeia ii prinse cu blandete palmele si i le intoarse cu fata in sus, pe piatra alba. Il privi lung, si el lasa firul acela sa-i umble pana in inima. Venise sa afle si avea sa afle, fara a se ascunde. Simti cum ea il scotoceste adanc, alunecand in cutele inimii, si mai ... Ii venea sa inchida ochii si sa se lase cu obrazul pe piatra, dar ea il tinea acolo, agatat in privirea aceea blanda, cautand in ochiul lui stang.
Simti degetul femeii in palma. Se uita si lasa privirea sa urmeze miscarea aceea. Firul miscarii se continua pe zbarciturile pietrei, mergand, ocolind, facandu-se iara una cu rosaturile alea, ca niste rauri in mininatura. Privind degetul, vedea... Cum este el in lume, in feluri diferite, cum vorbeste, ce face... Cum trece iuresul anilor, si imbraca haine de orasean sau de satean... Cum face focul in noapte, cum conduce o masina albastra pe o sosea pe malul marii, cum are o casa, cum n-are si e doar pe drum, cum face, cum des-face... Isi vazu viitorul, in felurite ipostaze. Filme diferite, cu el drept personaj principal. Adulmeca putin doar, caci totul era prea repede ca sa poata patrunde gustul fiecaruia. Toate ajungeau in acelasi loc, in poarta aia pe care o stia deja.
Miscarea se opri si vazul iar albul pietrei. Nu era nimic acolo, doar palma lui si degetul femeii, pe piatra.
Soarele batu orbitor pe intinderea neteda si alba si deodata, in sclipirea aia, se facu brusc o scanteie si un fir de fum umbri fata pietrei, lasandu-si cenusa peste alb.
Femeia il privi. Apoi isi trecu palma peste stanca, facand sa se stearga urma arsurii solare.
- Acum stii. Stii ce ai putea fi. Dar asta-i doar o farama. Ce vrei? Doar atat?
El ramase privind albul curat, sters, ca si cum n-ar fi fost umbra.
Ridica mana calda a femeii si o apropie de buze. Ea se uita la el, oarecum mirata.
Sarutand mana aceea mirosind a foc si a piatra, alese sa stearga tot si sa iasa in lume, nou, ca si cum nu ar sti.
Ea zambi si lasa mana calda sa coboare pe umarul calatorului.
- Bine faci. Drumurile sunt multe si-i pacat sa stai doar intr-unul. Cauta cu inima si vei gasi cand sa sari dintr-unul in altul. Mergi linistit. Linistea ta va asterne cararea sub pasi, chiar si acolo unde pare a se pierde in vazduh.
Ramasera acolo, privind ridicarea soarelui in inaltime. Era miezul zilei si parea sa fi trecut o zi intreaga.

Oricum, drumul nu parea sa se grabeasca...
Nici calatorii.
.

Poveste de dans

2012-12-05T01:59:00.001+02:00

Povestea asta vine iar, acum. Asa ca iata iar un dans, langa cafea...

foto

Luminile slabe din mica incapere abia lasau sa se vada chipurile calatorilor ce-si gasisera adapost, pe ploaia aceea rece.

Micuta cafenea era ticsita de tot felul de oameni, ajunsi catre noapte in acea asezare din gura desertului. Lemnul lambriurilor stransese in el, iar acum dadea pe dinafara, mirosul de mosc si amestecul ciudat de mar, nard si cafea.
Cafele si ceaiuri cu arome misterioase incalzeau locul, dar si mai multa caldura se facuse din privirile aprinse ale mesenilor. Ochii tuturor se legasera de de trupurile dansatoarelor care se unduiau in mijlocul incaperii. Doua fete tinere, frumoase, umpleau intreg spatiul cu miscari serpuite si acum cei ce serveau la mese ar fi putut aduce si apa chioara in cestile de sticla, iar drumetii n-ar fi bagat de seama ce sorb din ele...

La una din mese, mai catre iesire, era o femeie in straie cafenii, gustand aroma cafelei si privind mai mult ploaia, in noapte. Prinse in pletele lungi straluceau mici boabe umede. Abia ce intrase, si inca i se aburea rasuflarea peste cafeaua fierbinte. Palmele prinsesera ceasca si o roteau, sub privirile ei cautatoare. Parca ar fi vrut sa vada ceva acolo, in intunecimea cafelei.
O umbra si o adiere rece trimisera aburii cafelei in dreapta si-n stanga. Mirosul de lana uda o facu pe femeie sa-si ridice privirea. Langa ea, pe scanul ingust, se lasase un barbat. Fara sa o intrebe nimic, se asezase si acum o privea, zambind. Zambetul incalzea neasteptat fata aceea maslinie, arsa de soare, cu ochii negri-noapte, nasul usor coroiat si plete lungi pana peste umeri.
Femeia se trase un pic inapoi, invartind ceasca spre marginea mesei si netezind lemnul cu palma, ca si cum ar fi alungat firimituri ratacite.
Un baiat din cei ce serveau la masa se apropie si se apleca spre noul venit, asteptand.
- Rece si uda, noaptea asta, zise barbatul. Baiatul astepta mai departe, fara sa clipeasca. Nu cu raceala noptii avea el treaba...
Dar omul nostru avea chef de vorba.
- Vin tocmai din Las Cadenas si mi s-a spart plosca, mi-am pierdut si ultimul fir de apa. O zi, aproape o zi... Multa sete...
Ochii baiatului se aprinsera.
- Avem o bunatate de vin...
- Stiu, vinul casei, nascut de mii de ori si botezat de tot atatea. O sa te te rog mai intai o tarie, mai cu foc, si niste apa rece si proaspata, intr-o carafa. Si doua pahare.
Baiatul mari ochii.
Omul privi spre femeie. Aceasta inca rotea ceasca pe marginea ei de masa.
Baiatul pricepu, caci aceasta era treaba lui, sa priceapa. Disparu ca vantul si se intoarse ca gandul, cu cele cerute. Apa, in sticla carafei, aburea...
Omul bau incet din tarie, gustand, mestecand sorbitura. Privi spre dansatoarele care luptau si cu gravitatia si cu fumul ce se ingrosa in incapere.
Femeia il simti si ridica si ea capul, indraznind sa-l priveasca. O simti si el, se intoarse si-i zambi iar, doar o adiere...
Ea lasa iar privirea in ceasca, masurand marginea de jur-imprejur.

Se tot mira de ce-i venise. Era o femeie in toata firea, trecuta prin multe. Prezenta strainului o tulburase. Omul cu ochii negri o facuse sa-si aminteasca si sa vada mai multe. Drumul ei pana aici. Nu drumul de acum, ci drumul de viata. Cu vaile seci, cu urcusuri anevoioase, cu multa saracie a vietii. Nu, nu saracia lipsurilor obisnuite, ci un fel de secatuire o facuse sa plece prin desert. Isi spusese ca daca il va strabate, atunci cand va iesi din desert se va termina si secatuirea. Si il trecuse, ajungand aici, in micuta asezare din marginea pustiului, unde, iata, de doua zile tot ploua.
I se arsese fata, i se asprisera palmele si talpile. Nu fusese niciodata o frumusete, iar acum nici albul chipului nu-l mai avea. Desi nu mai era foarte tanara, parul ii era tot negru si lung. Singura ei podoaba.
Drumul o facuse intr-un fel mai aspra, caci trebuise sa razbata mai mult singura.
Si acum omul din fata ei o facea sa se simta iar femeie, si nu mai stia. Nu mai stia cum. Si mai rau decat toate, simtea ca omul asta o simte, o stie...

Omul privea spre dansatoare. Privi si ea. Si atunci se sparse toata vederea. Din toata acea adunare de oameni, in fumul odaii putin luminate, nu mai vazu nimic. Decat dansatoarele. Una blonda, cealalta bruna. Cea blonda, mai firava, se opri odata cu cantaretii, si ramase in centru doar bruna.
Si privind-o, femeia calatoare cazu in capcana asta, care prindea pe pe cate unii. Privea cu buzele intredeschie, sufland abia simtit, cu ochii lipiti de trupul dansatoarei. Palmele ii coborasera de pe marginea cestii si se miscau pe lemnul masutei, mangaind, zvacnind, batand ritmul odata cu tobele.Umerii ii tresareau, talpile loveau podeaua, in ritmul acela ciudat, nou, plin de vraja.
Barbatul o privea, culegandu-i tresaririle, cu luciri tot mai stranii in ochii intunecati.
Deodata o miscare mai brusca, nascuta din muzica aceea nebuneasca, o facu sa se vada si vru sa-si traga palma cu care batuse la "toba" masutei. Dar mai iute fu mana lui. De cealalata parte a mesei, barbatul isi arunca mana peste a ei si-i prinse palma sub a lui. Incepu sa bata usor ritmul, acolo.
Ea il privi cu ochii mariti. Barbatul lasa palma ei si incepu sa bata din palme, in ritmul acela aprins, privind-o. Intai mai incet, apoi din ce in ce mai tare, si mai tare. Fiecare bataie din palme o atingea adanc in trup... Apoi langa ei altii incepura sa bata. Tot mai tare, tot cu ochii la ea.
Indemnul era limpede.
Flacara aceea, care i se tot invartise intai in picioare, acum ii intrase in pantece si o arunca dintr-o data in sus. Tasni in picioare, cu manile ridicate, gata sa prinda bolta noptii. Totul se clatina: masa, omul cu ochii negri, mesenii, peretii cu lumini colorate. Si podeaua.
Isi dadu seama ca ea se misca. Fara sa stie cum, se misca in acea unduire vrajita, amestecata cu zvacniri de sold si fluturari de maini, tremurand umerii, pieptul si picioarele. Pantecele era un sarpe viu, de foc, care tragea dupa el ori impingea picioarele si bratele, aruncand din cand in cand focul in miscarile bruste ale soldurilor.
Focul ii cuprinse tot trupul, arzandu-i obrajii. Ochii i se aprinsesera si privea peste lume, undeva, departe, peste desert...
Dansa. Cum nu o facuse niciodata.
Dansa pentru copilaria ei, care mai mult nu fusese...
Pentru femeia care nu se stiuse frumoasa.
Pentru copiii nenascuti, iubirile neiubite, ori iubite si destramate in desert.
Pentru cer si pamant, pentru viata, pentru moarte.
Pentru fiecare suflare din ea, ce a fost si o sa fie.
Se simtea prima data vie, plina de viata. Se simtea pe ea, in trup, insa mare cat lumea. Se rotea si impingea cu bratele in sus, in jos si in laturi, pipaind marginile noi ale simtirii. Cu capul pe spate, cu bratele ridicate, se invarti, adunand toata lumea intr-un ghioc, acela al suflarii sale...
Cand muzica se opri, ramase cu mainile in aer, ca o pasare cu aripile deschise, cu pieptul tresaltand, cu obrajii arzand si cu ochi de foc.

Tacerea tinu incaperea in palma pret de cateva clipe, sub aburii salbatici inca rotind, nauci...
Barbatul cu ochii de noapte se ridica usor, pasi catre femeie, o lua usor pe dupa umeri si o aduse spre masa lor, ajutand-o sa se aseze.
Ii intinse apoi, zambind, paharul acela, ce o asteptase cu apa curata, rece si proaspata...
.

Ghicitoare

2012-11-19T23:31:00.002+02:00

Mmmmm... drum-drum-drum-druuuuuuummmm...

Soarele cetuie, cetuie bland, ceata deasa aurie, deasa-matasa...

Mi-e noua ziua, ca o camasa de nunta... ca o camasa de spic-borangic...

M-am facut din apa si foc, paine din raza, de liniste oaza....

Aroma mi-e dulce-aduce si spicui-spicuiesc, in faina dospesc,
De dragoste vrajesc, cu dragoste hranesc...

In sarut ma-nmultesc, in strans ma-ncalzesc, in obraji ma rumenesc...

Si pe urma umblu vant, intre cer si pamant!

Rio Negro

2012-11-18T11:32:00.000+02:00

Pe marginea apei, aici, vantul e rece si cetos. Nu misca mult, numai ultimele frunze de toamna.

In stanga mea, femeia tremura. Tremurul e micut, marunt, ca si ea. O intreb si-mi raspunde soptit, abia auzit, cu soapte mici si umede, ca si ochii ei. Ochi cu ape de ceata...

Incet, desfasoara aburii povestii ei si gasim un fir. Mainile noastre vorbesc acum impreuna, si prindem firul, tragand, pana cand iata, trei noduri. Gata. Am prins funia. Trag cu putere de ea , prind femeia de cap si, buf! sarim in apa.

Ne scufundam greu, apa e densa, ca un ulei. Cu fiecare respir, se face mai usoara trecerea si e mai usor de taiat intre ape.

Ea sufla cu greu, scoate, scoate, dar inca nu am ajuns la apa de dedesubt, aia curgatoare.

Mi se intepenesc mainile. Intai degetele mi se inclesteaza, apoi se intaresc muschii pana la cot... Fulgere mici imi trec prin sira spinarii, suntem inca in travaliu... Femeia lupta sa intre adanc, ca sa se nasca...

Cu mainile inclestate aprind focul. Da, si aici, in apele de dedesubt, facem foc. Mai ales aici. Reusesc sa pun flacara langa lemnul cel sfant. Palo Santo. Focul o prinde si incepe ca se hraneasca. Pun flacara peste trupul femeii, trupul ei o cere si o conduce, o trage acolo unde stie el ca se cere ars.

Respiram. Respirul femeii e geamat si uneori strigat. Si uneori plans de copil...

Focul cere lemn, si mai pun inca unul, si inca...

Incet, mi se inmoaie degetele si misc mai usor. Se imblanzeste si suflarea. Intram, ca aruncate din burta unei balene, in apele negre.

Rio Negro. Raul de dedesubt...

Acum este curgere si viteza, e des-fasurare, e trecere peste si printre pietre si stanci. Locurile din dedesubt sunt fulgerate brusc, scurt si putin, cat sa poata femeia sa vada ceva, sa-si aminteasca, sa retraiasca, sa sufle si sa dea afara. Repede-repede, Rio Negro o poarta prin tot ce poate ea sa vada si sa cuprinda acum din tot ce a trait... Rasuflarea se inteteste, se rupe, suiera, sparge, culege si iar sparge, tipa, strange si arunca... Ne izbim de cateva ori, dar apa e mai puternica decat noi, ne trage mai departe, nu ne lasa agatate de stanci. Ajungem la ultimul vartej. Inca o data, suflare cu toata puterea...

Si gata.

Suntem pe mal, acolo, in lumea de dedesubt. Ude si obosite, rasufland inca greu, ne tragem pe iarba de dedesubt, asta care e intotdeauna vie si verde. O las pe femeie sa se linisteasca si incep sa caut cu privirea. In dreapta, acolo trebuie sa fie... Da. Este.

Marea Piatra Rosie.

Langa ea va veni...

.

Dimineata, picuri de dragoste...

2012-09-16T13:20:00.000+03:00

.
Imi e drag mult cantecul asta...
Cautarea dintru inceput... ca o indraznire sfioasa, stransa inapoi, in atingerea obrazului... Apoi iar indraznire... Si, fara putinta de a se mai tine afara, adancirea inauntrul privirilor, coborarea prin ochi in "celalalt", cautand si gasind, cu uimirea dez-coperirii, adanc de tot, pana la topire, cu iesirea in navalnica bucurie, adusa inapoi, in varfurile degetelor, in atingere repede -repede, peste tot, peste tot...

Si apoi asezarea in picuri din ce in ce mai mici si mai rari in linistea dulce a tacerii impreuna.
.

.

Culegatoarea de pasari (amintire)

2012-09-09T09:20:00.002+03:00

.
Mi-am amintit azi, de asta. Si iaca, am asezat-o iar in lumina.
Am scris-o acum trei ani, cand ma renascusem si abia reinvatam sa merg. Eu nu stiam incotro, dar drumul stia.
Nu stiam nici de Povestea atat de asemanatoare, atat de din acelasi loc: La Loba. (iaca filmul, povestea cautati-o aici).

Nu stiam ca desenam deja povestea mea...

.

Se intampla sa cada cate o pasare. Au, asa, zborul rupt sau ascutit usor intr-o parte si coboara pe camp, intre flori, cautandu-si sprijinul pe pamant, unde nu-s obisnuite sa stea prea mult.
Daca au mai mult noroc decat altele, ori daca dau glas de acolo, din iarba, vine si le ia culegatoarea de pasari.
Am intrebat-o odata de ce face asta. Mi-a zis ca nu stie exact, dar asa s-a trezit intr-o zi ca vrea sa faca. Si pleaca din cand in cand sa vada ce mai e printre ierburi.
I se pare ciudat, dar se intampla sa gaseasca doar o pasare o data, mai rar doua sau trei...
O ia si o duce acasa. O tine in palme pe drum, sa-i dea odihna si caldul simtirii ca e iubita.
La inceput, pasarea tremura toata, nu stie ce i se intampla. Pentru unele, acea cadere e prima si deja le e prea mult.Tremura usor, cu inima prinsa in colivie, de multe ori fara glas.
- Unele pier acolo, nestiute, in iarba, nu stiu sa tipe, nu stie nimeni ca au cazut...
Uite, asta a avut noroc.
Avea intre palme o pasare mica, frumoasa, ca o randunica. Avea aripile ude.
- A cazut in ploaia de aseara. O sa o incalzesc putin.
A inchis-o intre palme si a suflat usor printre degete. A tinut-o privind intens catre ghiocul palmelor. Ma uitam si nu intelegeam. A inchis ochii. Si a inceput sa-i cante. Foarte incet, foarte bland, ca un cantec de leagan. Mai spunea si cuvinte neintelese, se oprea si mai sufla...
A tacut apoi si a pus cuibul palmelor in dreptul inimii.
A stat asa, fara respir.
Vedeam cum ramasese asa, nemiscata, fara tresarire, fara fir de par clintit de vantul care se tot foia primprejur. Lunga tacerea, lunga nemiscarea...
Pe urma a zambit. Intre gene s-au facut intai razele verzi, pe urma cele aurii. Zambetul i-a deschis toata fata.
A soptit incet catre palme:
- Du-te...
A rasfirat floarea mainilor. Mica, pasarea isi ridicase ciocul spre ea. Avea pe aripi un praf albastriu cu aur.
A tremurat un pic aripile, ca de proba, ca si cum nu-i venea sa le miste inca...
Dintr-o data, ca o sageata, a tasnit intre ramurile copacilor. De sus a mai privit o data si a zburat, nevazuta in straturile de lumina ale zilei.
- Asta e tare norocoasa. Am avut unele care au stat cateva zile, sa li se lege aripa. Asta era foarte tanara si a fost prima cadere. Cu cele care au mai cazut e mai greu. Nu toate stiu sa-si invete caderea. Am unele care o iau din nou pe pamant, sa invete mersul...
- E mai greu mersul?
- Orice e mai greu cand nu-ti mai gasesti punctul de sprijin. Ala pe care stai in picioare. Nici nu poti sta, sa te tii pe picioarele tale si sa vezi incotro sa te indrepti. Zborul e mai usor, vezi mai de sus si stii mai repede.
- Pai atunci n-ar fi mai simplu sa zbori?
- Ba da, chiar asa si este. Dar pentru asta trebuie sa lasi multe.
- Cum asa?
- Pai, simplu. Trebuie sa lasi pamantul de sub picioare. Sa nu te temi ca nu-l mai simti. Sa stii ca poti sa cazi oricand, si cu toate astea sa te lasi, cu toata greutatea ta, in seama aerului, cel fara de greutate, care nu-ti tine nimic sub tine, nici plasa, nici pe el insusi...
Nimic nu e sigur in zbor, decat zborul insusi. Cu toate senzatiile lui, alea tari, alea moi, alea pe care nu stii cum sa le numesti.
- Tu de unde stii?
S-a uitat la mine si a zambit usor, din coltul ochilor verzi-aurii.

Si aerul s-a facut auriu langa ea...
.

Zile de vacanta (2). Dimineata.

2012-09-08T08:51:00.001+03:00

sursa foto

Dor dinlauntru, dor mult...

Am cerut semn pentru azi. L-am cerut si apoi m-am lasat sa-l astept, respirand.

Lumea e mare, si totusi ce mica se face cand respiri, cand o tragi in piept...

Si apoi se mareste iar, cand sufli, cand o dai iar, pe ea, ei insasi...

Asta e una din tainele facerii.

Stau iar aici, intre ramurile pomilor mei de vis, pe bancuta de lemn de brad, langa casuta mea din vis.

Stau si sorb ceaiul din cana de lut. Privesc departarea, limpezita de luciul primelor luminari. Pe albastriul ce naste lumina zilei se scriu multe semne. Unul, iaca, e semn de liniste.

Curbele mari, peste linii, arata ca desenul unei litere japoneze. Desenul nascut din miscare continua, lina si fara tremur, fara ezitare, doar curgere...

Ma infasor intai in salul moale si alb si ies incet, in calea diminetii. E un pic de racoare, adierea de inceput... Pasii netezesc iarba, pielea aduna tremurat roua... E inca o zi, inca o lumina. Si semnul ce l-am cerut pentru azi a venit de cu zori. Este LINISTE.

Privesc desfacerea zilei si ma las sa simt cat mai mult, cat mai adanc...

Clipele sunt mari si puternice, se trag una pe alta si desfasoara firul timpului repede.

Adancimile zarii se scufunda si mai mult si iata, ridicat peste brazi, Soarele. Aruncat din pantecul pamantului, se rostogoleste in sus, cum numai el poate sa faca.

Ma agat de lumina si las rasuflarea sa o infasoare.

Si acum, cu lacomie, cu sete, cu placere, trag lumina Soarelui inauntru. Respir...

Si ma umplu de lumina. O las sa intre, sa umble, sa desfaca, sa limpezeasca, sa hraneasca.

Intr-una din calatoriile mele in timp, am vazut cum faceau asta oamenii de demult. Sorbitul Soarelui, dimineata. Intre brazi ori pe maluri de ape, pe campuri, pe mari, in desert... Si azi se mai face, stiu bine, si azi. Dar e mai putin, astazi, asta...

Eu imi iau cu nesat din lumina si las sa ma umple, sa faca ce are ea de facut. De cand face, mi-e bine si liniste si putere. Si focul launtric mai viu.
Asta, impreuna cu mersul si statul pe pamant, sunt hrana mea.Prima data cand am gustat amestecul asta, cand am simtit impreuna in mine Cerul si Pamantul, am ametit... Mi-a trebuit timp sa ma obisnuiesc iara cu obisnuitul dintru inceputuri. Eram uscata, imbacsita de praf si rugina, nu lasam, nu ma lasam... Acum e firesc, e in fire...

Si iata ca s-a facut ziua de tot. E vremea inceputului lui azi.

Sa incepem...