Cârtiţoiu's Blog

Fără chef

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Fri, 13 Nov 2009 06:31:00 PST

Astăzi în mod clar n-a fost o zi propice pentru muncă. Sau, mai exact, de la ora 10 începând, când am terminat parte din deadline. Aşa se întâmplă când lucri 4 zile cât pentru 6. La un moment dat clachezi şi, dacă ai o oră liberă, se transformă în şapte.

Acuma spre exemplu, în loc să-mi văd de treabă, stau cu echofonu' pornit şi numa aştept să mai scrie careva ceva pe twitter (că da, Tomato, m-o prins rău di tăt!). Noah, nu-i bai că şi mâne-i o zi, cel puţin aşa până pe la vreo 15, când o să încep şedinţa de machiaj să mă transform iar în ..."Noaptea", pentru Spielhaus.

Dar e bine. Uneori momentele astea de pauză se simt delicios de bine.

Şi că tot m-am plimbat azi un pic pe-afară şi e o zi minunată de toamnă, aşteptând troleu' în 700, am stat să admir puţin locul. Biserica aia mică şi drăguţă, pe care o cheamă Biserica Mizericordienilor, tot timpul mi-a inspirat o linişte adâncă. De fapt, tot colţul e minunat şi poa' să sune ca nuca'n perete, dar mie îmi place la nebunie pomul ăla imens din colţ de la piaţă. Păcat că n-am poză. Las' că trec eu odată cu aparatu' pe-acolo.

Foto: Andrei Pfeiffer

Design: Lia Rădoi

Cârtiţoiu tehnic strikes again!

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Fri, 13 Nov 2009 00:50:00 PST

Da. Am mai spus că nu mă am cu tehnicile prea bine şi nu că n-aş ştii să citesc şi să pricep, ci numa' că mi se pare atâta de plictisitor... Ideea din ultima vreme era de ce mama naibii nu mi se vede poza când comentez pe blogurile de pe wordpress. Noah! Toate bune şi frumoase, am investigat puţină vreme şi am ajuns eu la concluzia că nu merge şi pace. Bun, dar atunci de ce lu' Richie (ceeeau! te dau doar ca exemplu) i se vede?!

N-am aflat, că n-am întrebat, dar continuând research-ul am dat eu peste un răspuns de genul: "Fraiere, tre' să ai cont pe Wordpress". Acuma, eu aveam un cont pe WP, dar ce mama naibii că doar nu am şi blog acolo? Deci?? Asta se întâmpla acuma câteva săptămâni.

Aseară, când îmi picau ochii'n gură de la atâta benoclat la monitor, mi-am adus aminte de mica mea dilemă. Şi-mi zic: "Bă! Hai să văd ce-i şi cu contu' ăla." Na, şi-am intrat pe cont, mi-am pus linkul de la blog, nume de scenă şi poză. Şi ta-na-na-naaaam!!! Cui îi apare poza în dreptul comentariilor de pe WP? Eh? Eh? :D

Acuma sincer nu ştiu dacă există şi vreo altă variantă, iar dacă ea există, vă rog să-mi spuneţi. Aştept recomandări, că parcă văd că era vreo metodă mai simplă.

Spielhaus în Bierhaus

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Wed, 11 Nov 2009 00:00:00 PST

Camarila Culturală ne invită la un exerciţiu de inteligenţă şi îndemânare, sâmbătă, de la ora 17, la Bierhaus. Statui albe şi negre vor prinde viaţă şi ne provoacă la şah, dame, scrabble, maroco, moară şi altele.

"Noi punem la dispoziţie statuile şi jocurile, iar pe voi vă aşteptăm cu drag şi mult chef de joacă."

P.S. Ghiciţi cine o să fie "Noaptea"?? :D

Matrix - varianta film mut

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Tue, 10 Nov 2009 12:07:00 PST

Via Izismile.

Sux

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Tue, 10 Nov 2009 09:37:00 PST

Completely sux. Dacă săptămâna trecută mă plângeam de dureri de stomac, săptămâna asta nu mă mai plâng de nimic, doar că n-am timp să gândesc un post din cauză de mult de lucru. N-am timp nici să respir prea mult şi deadline-ul atârnă şi nu vreau să-mi împart munca pe la alţii, că asta înseamnă că-mi împart şi banii.

N-am auzit nimic interesant, nici n-am văzut nimic, pentru că n-am avut când. Ieri seară, m-am întâlnit cu nişte prieteni să "talk business" şi i-am disperat. Mi-au zis că vor să li se facă dor de mine că prea mult vorbesc. Că aşa păţesc dacă stau prea mult în casă.

Gata distracţia. 'Napoi la muncă.

Luni

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Mon, 09 Nov 2009 00:31:00 PST

Luni nici iarba nu creşte şi asta-i o vorbă săptămânal recurentă în viaţa fiecăruia dintre noi. Ce-am de făcut azi? Păi, în afară de lucru, se pare o să merg mai încolo la dentist. Am o plombă picată de ceva vreme pe care n-am apucat s-o fac. Trebe să spun că nu-mi plac dentiştii, dar, de fapt, cui îi plac?! Norocul meu e că am fost înzestrată cu o dantură puternică ce m-a dus până acum de vreo 5 ori la dentist şi atunci doar pentru câte o carie.

În rest, mi-am început săptămâna prin ştergerea unor conturi complet inutile: hi5 şi myspace. Nici să nu mă întrebaţi de ce mi le-am făcut, că mi le-am făcut demult şi nu le-am folosit realmente niciodată. Aşa că le-am şters că ce sens are. A durat ceva şi, da, ştiu că odată ce eşti online nu mai scapi, dar pe moment îmi ajunge blogul şi twitterul. N-am de gând să-mi fac prea curând un cont de facebook că nu-i văd sensul.

Sau: n-aş spune chiar că reţelele sociale sunt inutile ... doar alea pe care nu le foloseşti. Şi realmente n-am nevoie de şi mai mult timp pierdut.

În altă ordine de idei, mai 2 zile de regim şi-am terminat. Iu-huuu! Nu înţeleg de ce cremwurştii sunt recomandaţi ca mâncare pentru bolnavi din moment ce-s făcuţi din toate resturile animaliere posibile, blenduite bine şi transformate într-un burete roz...

O mică defulare

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Sat, 07 Nov 2009 00:26:00 PST

Zice-se că n-are sens să dezgropi morţii (a se vedea postarea mea şi postarea lui Nuzzu, despre care, cu părere de rău, spun că n-am urmărit-o şi rău am făcut). Nici n-o să-i dezgrop, dar trebuie să vin cu o explicaţie asupra existenţei acestui blog.

Acest blog a fost creat de mine dintr-o curiozitate ("Mamă! Ce-i asta? Pare interesant."). Adică mi se părea interesant că poţi avea un loc (pe-atunci credeam) pierdut în marele Web, în care să mai dai afară câte una sau alta. Apoi am aflat că poţi fi pierdut în marele Web, dar, în acelaşi timp, poţi fi cunoscut la un anumit nivel, care iniţial s-a concretizat în prietenii apropiaţi, după care în cei de la Schimb de cărţi şi, mai târziu, în comunitatea blogerilor din Timişoara. (Mai mult de atât nu cred că am pătruns sau, în orice caz, această cunoaştere nu s-a transpus şi pe offline).

Pe măsură ce toate astea se petreceau, am constatat că îmi face plăcere ca să-mi dau cu părerea despre diverse, că-mi place să anunţ evenimente care mie mi se par interesante, că-mi place să spun ce-am citit, că-mi place să povestesc mai despre câte un film etc.

Ei, din această ultimă frază, vă rog luaţi la analizat pronumele. Toate fac referire la persoana I. Eu. Mie. Pe mine şi toate celelalte forme. Iar, pentru cine nu înţelege ce vreau să spun, citez din Nebuloasa, că tare mi-a plăcut exprimarea: "blogul meu e singurul loc în care pot să tai şi să spânzur după bunul meu plac". De ce?? Pentru că e al meu!

Pentru că la mine pe blog eu pot :

- să scriu cum vrea muşchiu' meu d.p.d.v. ortografic, ortoepic, morfologic sau semantic sau ce mai vreţi voi;

- să-mi dau cu părerea despre ce vreau eu şi cum vreau eu, pentru că e dreptul meu şi e doar părerea mea strict proprie şi personală, pe care mi-o asum şi pe care, dacă-o fut, îmi recunosc vina (dacă eu consider că am vreuna);

- să fiu politically correct, ca apoi să-mi treacă şi iar să revin într-o perpetuă stare de disociere;

- să nu-mai-ştiu-ce-că-oricum-nu-contează-că-aici-pot-fi-dumnezeu.

Acestea fiind spuse, mai trebuie să adaug că astfel de gânduri, într-o formă sau alta, le-am văzut şi în alte locuri. Nu am simţit de prea multe ori nevoia să subliniez evidentul, dar uneori trebuie, căci ne prea pierdem în subînţelesuri: fiecare scrie cum îl taie capu' şi despre ce îl taie capu' pe blog, pentru că poate. Sunt păreri personale, ~~chiar dacă uneori de moment~~, care trebuie luate ca atare.

Zile minunate

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Wed, 04 Nov 2009 22:53:00 PST

Absenţa mea bloggeristică trebuia să se justifice, iniţial, prin muncă, muncă şi iar muncă. Dar nu e tocmai aşa, pentru că marţi, şi-anume, pe la prânz, m-a luat o mirifică durere de stomac. Noah! Bun! Am mâncat ceva ce nu trebuia. Dar ce?? Nimic din meniul meu de pe ultimele zile nu justifica sus şi tare înfiorătoarea durere.

Pe principiul "las' că trece", m-am zvârcolit în pat o juma' de zi, o noapte şi încă o zi (adică de marţi de pe la prânz până miercuri seara ... şi oh...cum am mai simţit fiecare minuţel), când am mers la medicul de familie, care nu ştiu dacă am mai zis, dar nu contează că mai zic o dată: are cabinetu'-n China...faţă de unde stau eu.

Bun. Mi-au mai zis unii şi alţii că de ce nu-l schimb pe unul mai aproape. Păi că pe lângă faptul că e un medic bun, adică e un diagnostician bun, ştie unde să te trimită dacă-i cazul de ceva mai nasol, dă reţete cu medicamente eftine şi altele, şi altele. În plus, are un ceas electronic, care, de când îl ştiu, niciodată nu merge. :) E funny.

Rezultatul vizitei sună cam aşa: enterocolită. Dacă nu se ameliorează până vineri, încă o vizită şi probabil alte investigaţii. Ar trebui să adaug că, pe lângă faptul că mă doare stomacul de crăp, mai şi tuşesc aşa din când în când, fapt absolut de vis...

Tot ce-mi vine să zic e "why me????". Asta-i ca şi atunci când eram în clasa 12-a şi am făcut Zona Zoster (care da!, e o boală). Măcar atunci o fost mişto că am stat acas' 3 săptămâni. Acuma oricum stau acasă, deci n-are nici un farmec.

În altă ordine de idei: I love them pills. Nu-mi place să iau pastile neapărat, dar când trebe...oh...sunt o plăcere.

Der letzte Mann

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Mon, 02 Nov 2009 05:03:00 PST

E luni, m-am trezit de dimineaţă şi am muncit din greu...până acuma, pentru că de-acuma îmi iau pauză. N-am făcut mare lucru zilele astea în afară de a-mi stoarce creierii cu cele mai idioate cuvinte de pe planetă la capitolul de tradus şi faptul că am mers sâmbătă seara la Filarmonică, graţie Marelui Ecran, la film mut cu acompaniament de pian.

Trebuie să recunosc că mă aşteptam la unul din filmele alea pe care le vezi în alte filme sau desene animate, gen good guy - bad guy şi o don'şoară care invariabil ajunge legată pe liniile de tren, unde pianul cântă frenentic sau scoate sunete care implică râsul.

Nu a fost cazul, de unde dezamăgirea iniţială, pentru că "Der letzte Mann" (regia F.W. Murnau) e esenţialmente o dramă. Şi acompaniamentul pianistului Karol Beffa mi s-a părut, din nou, la început neinspirat, dar, pe măsură ce am intrat mai adânc în acţiunea filmului, totul s-a potrivit. Pe scurt, un portar al unui prestigios hotel, care-şi consideră "funcţia" drept una teribil de importantă, este "demis" la rangul de "nene care dă prosoape la baie" (habar n-am dacă are vreo denumire specifică). Umilit, devine batjocura societăţii, a vecinilor, prietenilor şi chiar şi a familiei, care îl alungă din casă. Nu mai rămâne decât să moară sau să se sinucidă.

Ce se întâmplă, însă, dă dovadă de un soi de postmodernism regizoral, căci scenaristul intervine şi spune ceva de genul: "Ne-a fost milă de destinul portarului, deci schimbăm placa: un miliardar îi lasă toată averea". Ultimele scene din film îl arată pe portarul nostru care se îmbuibă la restaurantul hotelului, lasă bacşişuri groase şi împarte bani în toate direcţiile. O lecţie de prietenie, poate - singurul care îl însoţeşte e un paznic de la hotel, căruia i s-a făcut milă de bătrânul portar şi l-a învelit cu propria-i haină, după ce acesta din urmă fusese dat afară din casă.

Am plecat de la film cu senzaţia că nu mai avem, datorită vitezei în care ne desfăşurăm existenţa, răbdarea să ne bucurăm de lentoarea de odinioară.

Doppelganger

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Thu, 29 Oct 2009 10:31:00 PDT

Povestea-i mai de demult, dar cum eu nu urmăresc mondenităţile naţionale, internaţionale şi de ce culoare mai vreţi, am rămas azi complet şocată de poza asta:

Deci ăştia-s Javier Bardem ("No Country for Old Men", de ex.) şi Jeffrey Dean Morgan ("Watchmen - The Comedian"). Nu vorbesc de cât de bine arată sau nu, da' ăştia-s gemeni, or fost separaţi la naştere sau ce dumniezo'?

Fenomenul doppelganger....Să vă fie frică. Mie mi s-a mai zis că ar fi cineva care seamănă pe mine....

De pe sate...

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Thu, 29 Oct 2009 07:51:00 PDT

Una din puţinele dăţi când pot spune cu mâna pe inimă că o fost mişto la cimitir e excursia de luni. De ce? Simplu. Am ajuns la sat pe la 14 şi ceva, iar la 15,30 trebuia să mă întâlnesc cu mătuşă-mea să mă ghideze în tainele Zilei morţilor. Când am plecat de la oraş vremea era complet mohorâtă, numai bună de-un "film" de-a lu' Edgar Allan Poe. La cimitir, în schimb, a ieşit soarele. Şi era cald. Ar trebui să subliniez faptul că, de obicei, bate-un vânt de te zburătăceşte peste tot şi te lasă cu migrene pentru 3 zile. Acum n-a fost cazul.

Apoi, la cimitir, înainte să mergi la mormânţi, trebuie să faci o vizită la nenea care se ocupă de pomelnice (a.k.a. lista cu numele morţilor) şi să laşi lista şi nişte bani (că aşa se cade...). Apoi - pus de lumânări şi aprins de lumânări. Nu vreau să vă zic ce m-am ars pe degete cu chibritele.... Şi aşteptat să-nceapă popa slujba - nu prea mult - că tura asta a venit chiar mai devreme....

A urmat o slujbă şi pomenirea celor care nu mai sunt printre noi. Eu eram geană după secvenţa "Ioan - Ioana - Alexandru", care a venit abia pe urmă, drept pentru care am fost foarte atentă la toate numele numite. Ce mi s-a părut intersant - recurenţa unor nume: Ion cu varianta Ioan, Gheorghe şi Maria sunt cele mai dese pe care le-am auzit. Apoi sunt numele alea vechi şi care ni se par azi ciudate, de genul Partenie, Nicodim, Anisia, Ghenadie şi altele de genul. Pe moment, am crezut că nu mai termină pomenirea, ca să-mi dau una peste bot şi să-mi dau seama că dacă i-ar citi chiar pe toţi cei morţi din sat am sta 3 zile şi 3 nopţi, că din 1380 de când e atestat Fibişul.......Da. Mă laud.

De pe autobuze

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Tue, 27 Oct 2009 13:17:00 PDT

Zice mama: "E ziua morţilor [mno, la noi îi de Sfântul Dumitru...don't ask why cuz I dono the details]. Hai mergi tu că eu nu-mi pot lua liber." Din motive care intră în categoria "de pe sate" e bine să fie cineva prezent, că altfel te porcăie lumea pân' la Paşti. Că ale dracu' de babe nu pricep că la oraş lumea mere la lucru lunea şi că a nu merge NU e o opţiune. Mă rog....grija mea. Ţinând cont de statutul de liber profesionist ce mă aflu, îmi permit. Lăsăm asta la o parte că ţine de cutume greu de înţeles pentru mintea urbană.

Şi ieri (luni) mă îndrept spre autogară. Care? Unica şi singura autogară de dintotdeauna din Temeswar, anume groapa aia de gunoi de lângă Iosefin. Sunt nedreaptă puţin că [virgulă] clădirea autogării a fost renovată şi arată oarecum uman faţă de ce era înainte. Are sală de aşteptare. Curată. Că ce-i în curte....dumniezău cu mila! Mai multă mizerie umană şi mitocănie n-am văzut. Cred că bate Gara Mare...şi asta ar trebui să spună ceva.

Mi-am învăţat lecţia să-mi cumpăr belet de la casă şi nu din autobuz, că-s tare ciufuţi cu toţii, şi, după ce m-am întâlnit cu mătuşă-mea pe-acolo venită după acte la oraş şi-am mai atârnat o vreme, ne-am suit în mirificul autobuz. Din nou, nu vreau să fiu rea că faţă de ce autobuze defilau pe vremuri...când n-aveam blog să mă plâng...ăsta-i lux. (Adică o vreme s-a circulat şi cu un autobuz de oraş....o vreme bună...şi ruta e arhicirculată....mdeah! Amintirile mă chinuiesc.)

Dar unde vroiam să ajung? Pe curse circulă tot felul de oameni: de la elevi la muncitori la tanti care merg în piaţă la bătrânici care se plimbă pentru te miri ce motive. Eh, şi mai nou s-a instituit moda însoţitorilor de bord sau mai exact 2 tipi puşi de firma de transport ca să păzească şoferu' să nu facă bani pe lângă... Rolul lor, bănuiesc eu, că ar fi şi acela de a nu lăsa oamenii să stea în picioare (căci se ştie că circulatul în picioare în curse e interzis), dar de asta se ocupă fix un cur de mâţ. Eh, şi aceşti controlori n-au auzit că biletul plătit de călători le aduce salaru'n mână la sfârşitul lunii.

Aceşti vajnici indivizi, care ocupă, aş spune, inutil spaţiul (că ei trebuie să stea pe primele două banchete din faţă - stânga şi dreapta - de parcă autobuzu' e vreun club şi ei bouncerii de la intrare), n-au auzit că trebuie să fie extrem de politicoşi cu pasagerii (asta pentru că mai mult ca sigur că nu le-a făcut nimeni vreun training), să le vorbească frumos, pe un ton adecvat, şi nu să se uite după minorele care vin de la şcoală. E adevărat că-s mulţi "ţărani" (în sensul cel mai peiorativ cu puţinţă) şi printre călători, dar m-ar bucura să văd calmul, zâmbetul şi bunul simţ pe faţa controlorilor.

Pentru asta ... o să mai treacă multă apă pe Bega. Până atunci poate devine şi Cârtiţoiu' motorizat şi n-o să mai aibă parte de chinuri groaznice la nivelul indignării.

P.S: La cimitir o fost mişto, vreme faină, cald şi soare, popa nu ne-o chinuit prea tare deşi tre' s-o spun şi pe asta (mă gândeam şi la un post separat pe mâine aşa): în enumerare se auzea numai "Ion, Maria, Gheorghe, Ioan, Gheorghe..."

Mic anunţ

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Mon, 26 Oct 2009 00:44:00 PDT

Să nu vă impacientaţi că nu vine vreun anunţ cu Schimbul de cărţi că urmează să ne întâlnim pe 8 noiembrie. O să revin cu detalii la momentul potrivit.

XXII

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Sun, 25 Oct 2009 13:24:00 PDT

Mi-am înăbuşit răceala cu prafuri coldrecsciene şi, după o trecere în revistă a târgului V4Vintage de la Mall şi o excursie cu prima maşină evăr a lu' prietena mea a mai bună, am aterizat la Hotel Timişoara, unde cu atâta drag au fost invitaţi bloggerii timişoreni şi nu numai, că am avut goşti. Începutul a adus cu o conferinţă...nu ştiu de care...de ori de care, dar ne-am instalat ceva mai bine şi ne-am dat drumul.

Ce mi-a plăcut mie e că pe final (cel puţin pe când am plecat eu la braţ cu Tomata) s-a pus de-o şezătoare: grupuri mai mari sau mai mici - cu toţii am stat şi-am povestit.

Bonusurile extra ale întâlnirii:

- am povestit cu Richie şi cu Luci despre filme şi nu numai

- i-am împuiat capu' lu' Boghi cu toate poveştile de pe lume (mi se întâmplă)

- am cunoscut-o pe Bloo, ca să nu mai mă simt stingheră la conferinţele de presă

Îmi retrag cuvintele

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Thu, 22 Oct 2009 07:14:00 PDT

Nu-i nasol să ai urechile înfundate când eşti răcit, pentru că eşti cumva transpus într-o lume cu sunete difuze. În plus, sonorul se poate da mai tare. Vecinii poa' să sufere.

În schimb, e a dracu' de nasoală situaţia nasului înfundat. Nici nu ştiu de unde să încep...Vocea de snoabă nu mă deranjează, ba mi se pare simpatică, dar senzaţia unică de a avea parcă două suluri de pansament de-ăla de 10 ţenti înfipt până în creier....asta-i altă poveste. Nu am pic de feeling rămas în nas şi tre' să spun că asta-i o treabă complet neplăcută din mai multe motive:

- nu simţi ce mânci - limba noastră recunoaşte, după vechile canoane, 4 gusturi: sărat, dulce, amar şi acru. La astea se mai adaugă iutele, umami (gustosul) şi astringentul şi, dacă băgaţi nişte searchuri pe google, mai câteva de-astea extraterestre. Eh, când eşti răcit cu nasul înfundat, pe englezeşte, you're fucked! Toate lucrurile alea bune pe care le mânci cu plescăituri devin un fel de burete sărat sau dulce sau acru sau amar şi-atât.

- curge zemică din nas. Mă rog, în primă fază curge o zemică apoasă care mai tot timpul te ia prin surprindere fără vreun şerveţel la-ndemână. Şi curge de parcă s-ar fi rupt baraju', nu alta...Asta până când se transformă într-un flubber care, atunci când se cere afară, iese de parcă s-ar desprinde de pe un creier de extraterestru verde.

- trebe "să tragi nasu'". Şi, dacă nu trebe, oricum o să-l tragi, că e o treabă umană. N-ai cum s-o opreşti. Şi de câte ori trag nasu', aud toate neamurile care-mi cântă în ureche: "Nu-i frumos să-ţi tragi nasul!"

- strănutul e inevitabil, ori eu nu-s o domnişoară la capitolul strănutat. Ca să nu mai vorbesc de strănutul în serie....la 2 noaptea.

- e de la sine înţeles: nu poţi să respiri! Motiv pentru care eu nu pot nici să dorm cum trebe. Pentru asta există picăturile de nas (mare om ăla care le-o inventat), dar - ce-au sau n-au picăturile în compoziţie - îmi lasă mucoasa mai aridă ca Sahara.

Cu alte cuvinte, mă macină frustrarea zilele astea. Mă duc să mai bag nişte picături şi să-mi oblojesc nasu' cu nişte cremă.

Biblioteca The Note?!?

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Wed, 21 Oct 2009 07:23:00 PDT

Am crezut că delirez de la paracetamol (că are şi efecte de-astea). Cică: "Sâmbătă, 24 octombrie, noul The Note Live vă invită la o petrecere între prieteni: BIBLIOTECA THE NOTE." Cine mere cu două cărţi, una de artă şi alta beletristică, (şi se pare că le lasă acolo), are băutura gratis tătă noaptea.

Deci, wtf?!? De unde şi până unde?!? Nu ţin să fiu acid sulfuric, dar pur şi simplu nu înţeleg. Iniţiativa nu are nici un sens pentru un club. Asta merge la de-alde Cărtureşti, Humanitas, Cartea de Nisip...sau în vreo cafenea. O întâlnire pe timp de zi, nu în club noaptea.

În plus, două cărţi bune costă mai mult decât alcoolul pe care-l oferă la schimb clubul (un pasionat ştie că nu mă refer strict la bani), ori nu văd să urmeze vreo donaţie de carte pentru nu ştiu ce bibilotecă de şcoală ca să mă convingă să fac o faptă bună în schimbul alcoolului. Ştiu că există posibilitatea achiziţionării exemplarelor nevândute de la Cotidianu', Adevăru' şi Jurnalu' de pe la standurile de ziare, dar care-i logica? Atragerea de "nerds" care citesc?? Nu mai există alţi clienţi pe lume??

Acuma, nu zic că nu există strict posesori de cărţi (adică, le posedă, dar nu le citesc), la fel cum nu zic că cititorii nu merg niciodată în cluburi, DAAAR: posesoare şi cititoare de cărţi tot n-aş merge în club ca să-mi dau cărţile pe băutură. Ce naiba? Îs ultimu' alcoolic? Adică, e o treabă principială aici. În plus, tot referitor la principii, mi se pare denigrantă asocierea cărţilor cu un club, fără nici o cauză umanitară.

Şi mai în plus: dacă merg în club, nu merg să citesc. N-o să mă duc niciodată în orice club noaptea şi, după ce-i zic la barman să-mi dea un cocktail şi-un Salman Rushdie, o să mă avânt pe ringu' de dans, trag vreo trei scheme şi mai dau o pagină.

Care-i sensu' la toată treaba asta??? Şi dacă ştie cineva, îl rog să-mi spună.

Răceală

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Wed, 21 Oct 2009 06:31:00 PDT

Nu mi se pare corect...Am încercat să evit pe cât posibil viruşii, dar văd că am o serie de prieteni generoşi care nu vor să şi-i ţină numai pentru ei. Azi dimineaţă m-am trezit cu un nas cât toată China. Cum ar zice Dănuţ: sunt snoabă! Adică vorbesc pe nas. Şi strănut că mă gâdilă ceva imperceptibil undeva în străfundurile nărilor.

Nu-mi vine să mă ridic din pat deloc, dar am făcut o excursie până în Papillon să-mi văd o prietenă la lucru. Poate ştiţi peştele ăla din acvariu... Cred că suferă de singurătate. Crunt. Mai cred că o să moară de depresie. Asta dacă n-o să devină emo şi-o să se taie pe vericală sau obez să moară de colesterol mărit. Când am ajuns, stătea săracu' pe fundul acvariului şi nu mişca deloc. Foarte trist. Posibil să fi avut o noapte lungă şi să doarmă...asta dacă peştii dorm...

Ce nu-mi place la răceală deloc (asta pe lângă nas înfundat, gât care ustură, stare de ameţeală şi somnolenţă, tuşit, muci etc.) e că mi se înfundă urechile. Dar, cum să zic eu, aşa...subtil, pe nesimţite, până când fac dintr-o dată poc! şi se desfundă. Şi-atunci încep să se audă zgomote de care am uitat că există.

Mă duc să bag un ceai şi-un somn.

TM09Base

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Mon, 19 Oct 2009 11:51:00 PDT

Trebuie să menţionez din start că sunt o profană în ceea ce priveşte genurile de muzică electronică. Asta pentru că n-am răbdare să stau şi să cataloghez mii de piese după genul din care fac parte şi nici să aflu despre viaţa unui DJ sau altul. Fac diferenţa între drum and bass, care îmi place cu cât e mai agresiv, şi housereală de 2 bani şi, dacă mă chinui, mai fac diferenţe între încă vreo câteva genuri, dar m-am oprit pentru că la mine e o chestie de gust: îmi place - ascult.

Dar, ca să revin la adevăratul subiect al acestei postări: am fost la TM09Base (~~interes de serviciu~~). N-am fost şi joi, că am mers la Stand Up Comedy şi eram prea ruptă ca să mai stau şi pe la Setup, dar am fost şi vineri şi sâmbătă.

Deşi alegerea unei hale industriale drept locaţie are minusurile evidente (gen frig, lipsă ventilaţie, praf plus picături de condens, toi-toi-uri - nah...erau curate, dar nu vedeai nimic înăuntru şi băieţii se descurcă că scot ustensila şi nu contează unde nimeresc, dar la fete îi mai naşpa: vezi să nu te atingi de aia, vezi să nu te stropeşti...cine mă-sa mişcă, aaa...eu eram .... de-astea), mi se pare în acelaşi timp de vis. Te ascunzi în mijlocul oraşului de tot restul lumii, eşti complet izolat, tu cu încă 2000 de oameni cărora le urlă decibelii-n creier şi poţi face ce vrei. E ca şi cum ai fi pe o insulă. O altă senzaţie indescriptibilă e când te apropii de locul cu pricina, timpul pare că se opreşte şi încep să se simtă vibraţiile, iar inima bate parcă pe ritm.

Vineri am ajuns pe la mijlocu' lu' Şuie Paparude. S-au schimbat când l-au cooptat pe Junkyard (în ceva ce mie îmi plăcea), dar acuma sunt seci. Tipul ăl nou nu-mi satisface urechile, iar dezamăgirea o am, ca şi Richie, de la un show din Setup. Palotai a făcut o varză aşa mare cât el, care a sunat şi bine, şi ciudat, şi rău. Ce nu mi-a plăcut deloc erau mash-urile alea când toată lumea se aştepta ca la următorul acord să înceapă o rupere de oase, şi de fapt era pe repeat. Foarte frustrant. Ed Solo mi-a plăcut că a fost constant, plus a băgat nişte huruieli de-alea cum am experimentat numai când am fost mică la aeroport şi-am stat la decolări de MIG-uri. Veri mişto! Mi-a plăcut până au urcat Ragga Twins cu răgitu' pe scenă, când am hotărât că e cazul să merg spre casă.

Sâmbătă am aşteptat să mă sune prietenii, până mai aproape să adorm. Eram aproape convinsă să nu mai merg, până am primit un telefon: "Hai că ne vedem în juma' de oră în Unirii". Am prins ultimul troleu', m-am întâlnit cu fetele şi dup-aia ne-am reunit grupul ăl mare la stâlpul din dreapta mijloc, unde am stat şi vineri. I-am prins pe True Ingrediants, ceva combinaţie cu hip-hopăreală, frumos, dar nu prea pe gustul meu. Favoritul meu personal din acest TMBase e Netik, some dude from France care n-a stat deloc locului şi nici pe mine nu m-a lăsat. Am apreciat High Contrast, dar n-am mai prins nimic după aia, că era cazul să merg acasă.

Foarte mişto. Am mai zis-o: după un weekend de TMBase, vreau să merg acasă să dorm non-stop şi weekendu' ălalalt s-o iau de la capăt.

Foto semnată de colegu' Pandi.

Pictură murală

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Thu, 15 Oct 2009 14:24:00 PDT

Luaţi de citiţi de-aici. Nu-mi fac mie reclamă, ci ei, căci e vorba de un om care îşi câştigă traiul din pasiunea pe care o are. Ori asta e de apreciat. Asta plus curajul de a renunţa la un job sigur pentru ... artă.

Mai multe pe: http://www.aquarelle-art.com/

Pozele din portofel

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Thu, 15 Oct 2009 00:47:00 PDT

Mic disclaimer: ideea pentru această postare mi-a dat-o Sharky, care a făcut o observaţie fină asupra evidentului.

Personal, am ţinut poze în portofel o perioadă foarte scurtă (şi nu mă refer aici la poza de pe buletinul propriu). N-am prea văzut rostul la această manifestare niciodată, dar ştiu persoane care poartă poze cu cei dragi peste tot. Eh, şi prietena mea Sharky zicea ieri: "Bă, tu vezi că nu ne mai ţinem pozele în portofele, ci pe mp4?". Mă rog, despre un mp4 era vorba ieri, dar da: nu ne mai ţinem pozele în portofele, că le-am mutat pe tot felul de alte suporturi (compuri, laptoape, telefoane, mp4-uri etc.).

Cât am fost micuţă de tot, mi-au fost făcute o groază de poze. Exista un aparat. Apoi, de la 3-4 ani până pe la 13-14, blank. Nimic. Nu mai era aparat. Dintr-o dată, a reapărut un aparat şi au reapărut pozele în viaţa mea. Poze din tot felul de excursii şi locaţii. Am ajuns la facultă, mi-am luat un digital şi de aici potopul: am sute şi mii de poze şi nici una nu e printată.

Asta e la fel ca şi cititul cărţilor pe comp: dacă nu simt cartea în mâini să mă enerveze dacă-i legată prea tare şi trebe s-o ţin sănătos, tot deageaba. Cel mai mult îmi plac pozele printate, pentru că devin cumva unice atunci când le ţii în mână. Plus, când aveam un film gata, trebuia să strâng bani sănătoşi să văd ce am produs. Astea digitale îs inabordabile, virtuale şi ireale, dar ieftine şi poţi da un delete la orice poză nedorită.

Şi ca să revin: uite cum tehnologia ne acaparează viaţa pe căi subversive. Voi ce aveţi de spus?

Fenomenul Dan Brown

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Tue, 13 Oct 2009 02:08:00 PDT

Cumpăr cărţi de pe net, ceea ce înseamnă că sunt abonată la câteva newsletter-uri care uneori mă bâzâie, alteori mă fac să sar cu banu'. Când mi-am deschis mail-ul azi dimineaţă, mă aştepta frumos unul de la Humanitas, purtând titlul "Cea mai aşteptată carte a ultimilor ani". De obicei, superlativele nu anunţă nimic bun, iar cazul de faţă nu este vreo excepţie. Anunţul era pentru ultimul roman al lui Dan Brown, care se poate achiziţiona numai printr-o precomandă, chiar şi din librării - "comanzi acum, livrăm mai târziu!" etc.

Departe de mine să comentez strategia de marketing, care mi se pare, de altfel, destul de bună. Ceea ce mi se pare extrem de interesant e informaţia din newsletter: "Simbolul pierdut a fost publicat in 6,5 milioane de exemplare, 5 milioane pentru USA si un tiraj suplimentar de 1,5 milioane de exemplare pentru Marea Britanie, Australia, Noua Zeelanda si Africa de Sud. La o zi de la lansare, a sarit pe primul loc in topul vanzarilor din Statele Unite si Marea Britanie. Cartea a fost lansata in paralel si pe internet unde se bucura de milioane de accesari."

Trebuie să recunoaştem că Dan Brown ăsta e un fenomen: scrie extrem de prost (am citit şi eu Codul... şi ceva mai incredibil de prost n-am mai citit vreodată), dar în acelaşi timp abordează nişte subiecte extrem de controversate, care îi aduc un tiraj de 6,5 milioane numai la lansare! Tipul s-a îmbogăţit, la fel ca alţi autori de bestselleruri [pluralul l-am luat din dexonline; sună ca ceapa!], din romane fără prea multă substanţă stilistică sau de idei. Sau, mai exact, un Dan Brown sau o Stephenie Meyer (aia cu Twilight - I googled!) fac bani, nu fac artă.

De fapt, Dan Brown e un fenomen în sine, dar face parte dintr-un fenomen mai mare - al cărţilor de citit în tren, scoase pe bandă rulantă - fenomen care începe să se manifeste din plin şi la noi.

~~P.S. Nu mă înţelegeţi greşit, dar nu m-ar deranja foarte tare să fac o dată bani şi dup-aia să mă ocup numai de artă.~~

Gratis la Muzeu

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Mon, 12 Oct 2009 05:37:00 PDT

Muzeul de Artă găzduieşte până pe 1 noiembrie o expoziţie care reuneşte picturi semnate de marii maeştri ai picturii române moderne, adică Grigorescu, Luchian, Aman, Tonitza, Pallady sau Tuculescu. Lucrările sunt expuse în spaţiul de la Parterul Muzeului de Artă şi pot fi vizitate zilnic între orele 10 şi 18 (lunea închis).

Vestea cea mai bună din acest anunţ este că sâmbătă, 17 octombrie, accesul publicului la expoziţia de pictură românească modernă va fi gratuit. Eu am vrut oricum să merg cândva săptămâna asta, dar aşa o să merg sâmbătă.

Leapşă cu viaţă!

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Fri, 09 Oct 2009 00:37:00 PDT

Via Tomata şi merge la cine vrea.

1. Ce vârstă ţi-ai da dacă nu ai şti câţi ani ai?

Ahm! ~~După ce m-am uitat în oglindă~~, mi-aş da tot atât. Adică, come on, n-am experimentat încă amnezia să trebuiască să-mi ghicesc vârsta. Altfel, ştiţi voi, young at heart.

2. Ce e mai rău: să eşuezi sau să nu încerci?

Să nu încerci. Eşuatul e amar, dar e măcar o rezolvare.

3. Dacă viaţa e atât de scurtă, de ce facem multe lucruri care nu ne plac?

Din cauza unor constrângeri ale societăţii, din cauza conservatorismului inoculat de mici, pentru că aşa mi-e firea, pentru că trebuie să-mi schimb patul periodic, deşi nu-mi place acţiunea în sine, pentru că...pentru că.....

4. Când ţi se pare că s-a vorbit şi s-a făcut totul, ţi se pare că ai vorbit mai mult decât ai făcut?

De cele mai multe ori epuizez unele planuri prin vorbit, iar materializarea ori trebuie să aştepte, ori nu se mai întâmplă. Dar dacă s-a şi vorbit şi făcut totul, înseamnă că nu am vorbit mai mult decât am făcut.

5. Dacă moneda naţională ar fi fericirea, cât de bogat ai fi?

Poate nu la nivelul Bill Gates, dar măcar un Donald Trump.

6. Care este lucrul pe care ai vrea să îl vezi cel mai mult schimbat la oameni?

N-o copiez pe Tomata, dar aş vrea ca oamenii să înveţe să se respecte pe sine şi pe cei din jur. Probabil de aici ar veni şi mai multă fericire.

7. Faci ceea ce ai visat că faci, sau faci ceea ce faci pentru că împrejurările te-au adus aici?

Nu prea fac ce am visat, dar împrejurările m-au adus într-un loc, aş spune, mai bun.

8. Dacă media de viaţă ar fi de doar 40 de ani, ţi-ai trăi viaţa diferit?

Cine ştie? Probabil că nu, pentru că aş fi obişnuită cu gândul şi totul s-ar desfăşura normal. Dacă s-ar schimba dintr-o dată, probabil că da - în funcţie de împrejurări.

[Mamă! Ce întrebări!]

9. Eşti mai preocupat să faci lucrurile cum trebuie sau lucrurile care trebuie?

Lucrurile care trebuie cum trebuie. Dar în general lucrurile cum trebuie.

10. Dacă ar fi să oferi un singur sfat unui copil despre viaţă, care ar fi acela?

Să nu se lase influenţat, căci e unic şi special.

11. Ce ai prefera să fii: un geniu stresat sau un prost fericit?

Ambele variante au părţile lor bune şi proaste, dar tind spre un geniu stresat, că aşa ştii că trăieşti. Ori geniul stresat poate să fie şi fericit.

12. Ce-ai alege între amintirile pe care le ai până acum sau a fi incapabil să mai ai amintiri de acum înainte?

Toate amintirile sunt importante, chiar dacă pe unele le-aş şterge cu buretele definitiv din memorie. Ar fi mişto un buton de-ăla de delete.

13. Îţi mai aduci aminte de momentul acela de acum 5 ani când erai extrem de nervos şi nefericit? Mai are vreo importanţă acum?

Acum nu.

14. Care este cea mai frumoasă amintire de-a ta din copilărie? Ce o face atât de specială?

Majoritatea amintirilor mele din copilărie sunt frumoase. Dacă ar fi să aleg una ... probabil când m-am ţinut toată noaptea să nu sperii Iepuraşu', că mi-a zis mama că vine şi na! E mai degrabă comică. :D

15. Dacă ai câştiga un milion de dolari, ai renunţa la ceea ce faci acum?

Nu. Poate mi-aş lua un concediu şi m-aş plimba un pic prin lume, după care mi-aş deschide un birt pe gustul meu. Dar tot aş face ce fac şi acum.

16. Când a fost ultima oară când te-ai aruncat cu capul înainte în ceva în care credeai din tot sufletul, deşi toţi te sfătuiau să nu încerci?

Nu mă prea arunc cu capul înainte, deşi-s taur, deci nici nu există genul ăsta de sfaturi. La mine multe se bazează pe siguranţă şi, chiar dacă se întâmplă, nu mă lovesc rău.

17. Când a fost ultima oară când ţi-ai auzit sunetul propriei respiraţii?

Aş spune că acum, dacă n-ar da ăştia cu bormaşina-n ziduri. Cum zicea Tomata, e mai mişto când îţi auzi bătăile inimii. Mi se întâmplă uneori, dacă stau suficient de liniştită.

18. Care e lucrul pe care ţi l-ai dorit întotdeauna să îl faci şi încă nu l-ai făcut? Ce te opreşte?

Întotdeauna! Ce aiurea-i cuvântul ăsta. Sunt multe lucruri pe care mi-ar place să le fac şi, momentan, cam singura oprelişte e aia financiară, care e general valabilă pentru toată lumea.

19. Care e lucrul pe care îl faci mai bine decât toţi ceilalţi pe care îi cunoşti?

Cunosc prea multă lume. Râd cu poftă, mânc şi gătesc cu poftă şi îmi fac griji cu poftă.

And the Nobel prize goes to....Herta Muller!

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Thu, 08 Oct 2009 23:28:00 PDT

Recunosc că numele îmi este cunoscut, dar cam atât. Şi mi-e cunoscut, pentru că am avut nişte profesori buni la şcoală care s-au asigurat ca măcar asta să ştim. Şi că e bănăţeancă (născută la Niţchidorf) şi că a făcut şcoala la Vest, la germanistică.

M-am uitat un pic pe net de dimineaţă să văd ce zice presa, pentru că Herta Muller s-a născut la noi, dar, după cum îi zice şi numele, e de etnie germană, plus s-a format literar în Germania, unde a emigrat în '87. Ne putem înfoia cât vrem, dar Nobelul nu e al nostru, e al ei. Nobelul câştigat de Herta Muller ne aduce nouă probabil nişte reclamă pozitivă.

Fun fact: uitaţi-vă pe wikipedia în română şi dup-aia pe versiunea în engleză, la ţară şi limbă.

În altă ordine de idei, aş citi cartea ei de Nobel, dar am impresia că nu e tradusă. Aşa că, dacă mai apuc, o să iau din cele mai vechi ale ei.

Primul parc de picnic din Timişoara

andrajebelean@yahoo.co.uk (Cârtiţoiu`) — Thu, 08 Oct 2009 07:24:00 PDT

La mulţi ani! Să ne trăiască! Şi la mai multe! [Urările nu sunt gratuite, ele trebuind înţelese literalmente].

Am citit aici cum că s-a deschis primul parc din oraş destinat îmbuibării pe stil englezesc (anume sandwich-uri şi fructe). Nu pot decât să mă bucur de această minunată iniţiativă şi, în acelaşi timp, să întreb: pe când următorul? Sau, mai exact, când se plantează gazon pufos şi-n restul parcurilor să putem şede pe ele în voie, fără riscul unei amenzi sau a excrementelor animaliere?

E absolut grozav şi demeţial că aşa ceva există, în sfârşit, şi la noi în urbe, iar interzicerea aprinsului de grătare nu mă deranjează cât de puţin, căci, să fim serioşi, micu' poţi să-l iei şi la pachet. Se poate cârcoti cu "da...da' pe francezi îi lasă şi cu vinoase", la care răspund cu o melodie pe care o aud din ce în ce mai des: "chiar credeţi că suntem suficient de civilizaţi pentru aşa ceva?".

[Nu vreau să cad iar în plasa unei amăgiri de civilizaţie, dar trebuie să remarc că ceva se petrece. De la piste de bicilete până la parcuri frumoase...Sper să nu fie doar aerul alegerilor...]