Cârtiţoiu's Blog

Benzinărie = bijuterie? Mă îndoiesc.

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Sun, 05 Feb 2012 22:59:00 PST

Da, da. Ştiu că n-am mai scris de mult şi că acu' mai vin şi cu material prost, da' am auzit o reclamă la radio cu Dragoş Bucur la nuş' ce benzinărie de unde poate să-i cumpere soţiei cadouri excelente - ceva gablonţuri cu Swarovski cică.

Io pricep că-i doar reclamă [d-le Bucur, sper că aţi primit bani serioşi pe ea], da' sincer mă îndoiesc că vreo femeie s-ar bucura să primească pseudo-bijuterii de la benzinărie. Sau: de când benzinăriile sunt locul de unde se cumpără bijuterii pentru ocazii "speciale"? Asta numa' dacă n-ai făcut vreo boacănă teribilă la 3 noaptea şi benzinăria e singura deschisă. Chiar şi aşa ... mai bine aştepţi până a doua zi, dacă ăsta e singurul mod prin care te poţi revanşa.

Să mergi cu tema făcută de altu'...

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Tue, 10 Jan 2012 23:12:00 PST

... îi mai rău decât ca să mergi cu tema nefăcută - o concluzie majestuoasă la care am ajuns după ani întregi de şcoală.

Pe scurt: din clasa întâi eşti învăţat că, pe lângă ce se face în clasă, mai ai de exersat acasă (să se fixeze "ştiinţa") şi, cum nime nu se gândeşte să exerseze din proprie iniţiativă (decât nişte ultra-conştiincioşi), s-a inventat tema de casă (dacă stau să mă gândesc bine, probabil că nu sunt foarte departe de adevăr).

În clasele primare, elevu' se confruntă cu un fel de teamă, prin urmare îşi face temele, uneori singur, alteori sub supravegherea atentă a vreunuia mai mare ca el (părinte, frate/soră mai mare, unchi/mătuşi, bunici etc.). În gimaziu, cred, intervine în viaţa elevului posibilitatea copierii temei de la colegi - poate şi pentru că, în anumite condiţii, e depăşit de situaţie. În liceu - all hell breaks loose. În ceea ce mă priveşte, raportul între teme făcute şi date la "inspirat" versus teme nefăcute şi preluate de la alţii la "inspirat" e echilibrat. Când se ajunge şi la vreo facultă... situaţia probabil continuă la fel ca-n liceu. În ceea ce mă priveşte, când am ajuns şi în stadiul ăsta al studiilor, mi s-a părut cam bătaie de joc la adresa mea să mă mai "inspir" la teme de la alţii.

Explicaţia e simplă: în liceu, aveam o tonă de materii şi nu toate-mi plăceau. Apoi, era matematica. Asta-mi plăcea mult, da' nu tot timpu' ştiam să rezolv ce primeam - de unde câte un moment de "mă-sa, de ce nu m-am gândit la asta", după aruncatu' unei priviri-trei în caietu' vreunui coleg. La facultă se presupune că făceam numai ce-mi plăcea, prin urmare m-aş fi furat singură. Plus, chiar dacă nu veneam cu tema de-acasă, de obicei aveam câte-o "fereastră" pe zi, când mă puteam aşeza în sala de lectură să-mi rezolv ce aveam de făcut.

Şi acum o poveste: se face că era un traducător. Într-o zi, vine un client şi-i aduce o traducere de făcut. "Neapărat să fie gata până la 12, că la 13 îmi trebuie. Dup-aia nu-mi mai e de folos." Şi se pune traducătorul pe treabă, doar ca să constate că traducerea era o temă de anu' 3 facultă (cel mai probabil Litere, că zicea Curs traduceri literare).

Ce-am ajuns... Acuma, sincer vorbind, dacă asistentu' în cauză îşi ştie studenţii, poate că o să-şi dea seama. Altfel prost să fii să crezi că, varză fiind şi aducând o traducere bună, "profu'" n-o să se prindă că ai fentat-o.

Am nevoie de lecţii

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Wed, 14 Dec 2011 03:19:00 PST

.. de "miserupism" şi "omorât conştiinţa" şi "ascultă-ţi primul instinct".

Eu mă descurc (financiar vorbind) destul de bine. Ocazional, îmi zic că pe lângă binele ăsta mai încape, mai ales că mai există şi timpi morţi, care, chit că nu durează niciodată mai mult de 2 zile consecutive, mă fac pentru un moment să tremur. Am mai zis-o: la mine se aplică regula "cât munceşti, atât câştigi".

Ocazional, dau peste nişte "customers" de care mai bine m-aş lipsi. Aici intervine lecţia numărul 1: "ascultă-ţi instinctu'". Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am "sclipiri" de-astea care la o prima întâlnire îmi zic simplu: da sau nu. Fără nuanţe de gri. Ori îi albă, ori în neagră, că de-aia-i instinct să-ţi răspundă simplu şi nu să-ţi ţină toate poliloghiile de pe lume. Eh, trebe să învăţ că dacă "my gut feeling" zice "neah!", apoi, în cel mai rău caz, trebe să inventez nişte minciunele pe care să le servesc cu delicateţe şi clipind inocent din ochi şi să refuz!

Cu număru' 2 pe tricou: "omoară-ţi conştiinţa". Mai lasă naibii scrupulele, că nu servesc tot timpu'. Sau, dacă tot eşti atât de fraier ca să nu-ţi asculţi instinctul, când ştii bine că tot la vorbele lui ajungi, atunci, când treaba se împute din cauze care nu ţin de performanţele tale, screw'em. Cum lor nu le pasă că cer imposibilul, nici ţie să nu-ţi pese că îi refuzi / nu termini la timp / nu răspunzi la telefon (într-o ultimă instanţă) / nu [insert text here].

Ultimul care mi-a venit mie în cap: "miserupism" ... care într-un fel sau altul e similar punctului 2. "Să ţi se rupă" de soarta lor, mai ales când zici ce poţi să faci şi în cât timp, dar cuvintele tale se lovesc de ziduri. Să te transformi şi tu în zid, când ţi se cere socoteala.

Da. Am un caz concret. Dar, dintr-o ulimă urmă de respect, n-o să detaliez mai mult decât e cazul.

Dacă nici prinţesele nu mai pot să fie prinţese...

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Tue, 06 Dec 2011 22:55:00 PST

Uneori "corectitudinea politică" o ia razna, da' aşa de rău, că apar pe lângă tot felu' de comentatori cu remarci care încalcă nu doar "regulile" acestui concept, dar şi pe ale eticii şi moralei anterioare. Şi da, fac parte din acei comentatori, doar că eu le ţin la capitole de glume (şi de cele mai multe ori îs bune - da, modestia mă omoară).

Am citit articolu' ăsta. (Nu săriţi că am pornit de pe hotnews.ro.) Deci da. "Prinţesele Disney" nu mai au voie să fie prinţese că e sexist. Deci nu mai poate să existe un prinţ care să salveze "the damsel in distress", că nu e bine. Trebe să arătăm că femeile sunt puternice (de parcă n-am şti asta).

Se spune că desenele Disney sunt rasiste, xenofobe, sexiste, că transmit mesaje subliminale, că au mesaje ascunse cu tentă sexuală şi câte şi mai câte (mi-e lene să caut acuma toate). Perfect adevărat. N-o să fiu eu aia care contestă ceea ce alţii au analizat ... cred că din lipsă de altceva şi de plictiseală. N-o să comentez nici că Walt Disney era simpatizant. [Aici intervine o lecţie importantă învăţată în facultă: nu te uita la viaţa creatorului, că n-o să-ţi mai placă ce-o creat. Uită-te la creaţia lui şi vezi dacă-ţi place sau nu. Dacă totuşi te mâncă undeva să te uiţi la viaţa creatorului, încearcă măcar să înţelegi contextul vremurilor în care a trăit. Oricum n-o să-ţi placă ce găseşti.]

O iau pe o altă cale. Clasicele filme Disney transpun în desen animat basme de acu' nişte secole, când aşa stătea situaţia şi aşa era mentalitatea: fata trebe să fie salvată de băiat. Vrei să cauţi vini pentru asta? Du-te şi trage-i de urechi pe încuiaţii de atunci, pentru că mie una îmi convine că cineva s-o gândit să le facă desene.

În plus nu toate "prinţesele Disney" îs nişte pămpălaie ca Frumoasa Adormită, care practic doarme tot filmu'. (A se vedea aici, de ex., Mulan sau Pocahontas, care-s luptătoare până la urmă.) Ba mai mult, "prinţesele" îs nişte manipulatoare feroce, ceea ce e o trăsătură feminină (n-are rost să ne ascundem pe după degete).

Albă ca Zăpada, de ex., stă ea cuminte şi face pe hausfrau la castel, da' când îi trimisă în pădure cu păduraru' care trebe s-o omoare, ce face? Îl combină s-o lase în viaţă. După care dă peste cei 7 pitici pe care-i combină să-i facă pe plac. Na... le mai face un curat, o mâncare, da' nu se duce să dea cu târnăcopu' în mină să-şi câştige existenţa. Belle (Frumoasa şi Bestia) se cam sacrifică pentru tac'su şi face ce face, vrăjeşte tot personalu' şi pune mâna şi pe prinţ la final. De Jasmine nu mai zic, că asta încalcă orice regulă că doar se îndrăgosteşte de un pungaş pe care ea, prin statutul ei, îl face prinţ.

Ce vreau eu să zic? Totul ţine de perspectivă, de cum priveşti prinţesele astea, care mie, în general, nu mi se par chiar aşa neajutorate. Pur şi simplu sunt întruchiparea a ceea ce fac femeile. Acu', dacă asta nu convine feministelor hardcore, asta-i altă treabă.

Dacă ar fi să dau o soluţie: da, probabil că Disney ar trebui să facă filme de desene mai actuale, mai aproape de realităţile zilei şi care să vrăjească puştoaicele şi puştii din întreaga lume. Da' alea n-o să mai fie cu prinţi şi prinţese. Pe de altă parte, "haters gonna hate" şi cu siguranţă că tot timpul o să se găsească unii cărora n-o să le convină te miri ce.

Vanitatea, bat-o vina!

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Mon, 05 Dec 2011 23:02:00 PST

Cine zice că asta-i o "boală" de femei se-nşeală amarnic. Adică, serios. Aţi văzut câţi bărbaţi se vopsesc (prost)?

Aseară m-am pus să mă uit la Curb Your Enthusiasm, după ce, de joi începând, un prieten mi-a povestit de enşpe ori primele 3 episoade (de fapt, pilot plus 2 episoade) pe care le-o văzut. Practic, puteam să nu mă uit la ele, că ştiam tot ce se întâmplă. Acuma ştie şi el că mi le-o povestit de-a fir a păr şi io nu mă supăr, că m-o convins să mă uit. Pentru fanii Seinfeld, numele de Larry David n-ar trebui să fie necunoscut, iar pentru ăialalţi: e mintea din spatele serialului. Ce nu ştiam eu (şi m-am bucurat oarecum) e că George Costanza din Seinfeld e, de fapt, Larry David. Mă bucură pentru că George e personaju' meu preferat, aşa nevrotic şi mitoman cum îi, prin urmare un serial scris de şi cu Larry David ar trebui să-mi placă. (Şi-mi place.)

Revenind: într-un episod apare Ted Danson. Care-i vopsit. Probabil că asta cerea rolul (în definitiv, oricât ar fi serialul luat din realitate, tot ficţiune îi şi unele aspecte pot fi controlate). Acu', pe Ted Danson l-am revăzut în ultimul sezon din CSI Las Vegas, căci, vai, din păcate, Laurence Fishburne, care mi se părea un înlocuitor bun pentru carismaticul William Petersen, a plecat din serial. În CSI, Ted Danson îi cărunt şi mi-am adus aminte că are totuşi o vârstă (bun, se poate zice că serialul lui Larry David a început mai demult etc.).

Mă întind aiurea cu explicaţiile: ideea e că l-am văzut pe ăsta vopsit şi cam prost şi m-o lovit: da, bă! Şi bărbaţii se vopsesc şi lor chiar le stă aiurea de tot. Câteodată mă uit în jur pe stradă şi-mi mai sare câte un nene vopsit în ochi. Probabil că îi loveşte un fel de mid-life crisis, da', în loc să-şi obţină un fel de aer tineresc, o dau în libidinoşenie. La fel cum le stă aiurea când încearcă să-şi ascundă chelia. Preşedintele nost' pentru încă nu ştiu câtă vreme e poate cel mai la îndemână exemplu, da' cred că toţi avem de-ăştia în ogradă. Nu mai ai pleata curgătoare, nu-i bai: tunde-te scurt şi eventual lasă-ţi barbă.

Da. Bărbaţii suferă de vanitate groaznică şi ar fi atât de uşor să se accepte aşa cum sunt, că multora le-ar sta poate chiar bine. Nu trebe să sară nimeni, că nici femeile nu-s mai prejos, da' ăsta-i subiect de umplut biblioteci.

P.S.: Tot în weekend un alt prieten îşi cerea scuze că îi nebărbierit de 3 săptămâni. Io am încercat şi sper că am reuşit să-i explic că, dacă nu-i şmirglu, barba place. Deja dacă-i şi un pic îngrijită - lux. Virilitate, baby! Şi cu excepţiile de rigoare, place cam tuturor femeilor.

%¤%&"(/#&/(")!&%"¤

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Mon, 28 Nov 2011 23:33:00 PST

Ce-mi mai place mie câteodată de statu' român... de nu-i adevărat.

Mă duc de dimineaţă la Finanţe să mă achit pe anu' trecut şi pe anu' ăsta, că io mi-s PFA mic şi nu prea îndrăznesc să nu plătesc, că amenzile-s prea mari să le duc. Cu o voioşie maximă zic: plătesc tot! Că am de unde (pe ideea că ştiam că am de plătit vreo 1000 de lei - recalculări pe activitatea de anu' trecut şi ultimu' semestru din 2011).

Şi-mi scoate nenea foile de vărsământ şi-mi pică faţa: două mii şi ceva mărunţiş. Păi cum?? Păi simplu: optsute şi ceva pe recalculări şi o mie şi ceva pe ultimu' semestru. Păi cum?? N-am primit răspuns, că mi-au zis că asta a doua se poate până pe 15 decembrie şi am plecat.

După mintea mea, mi-au băgat recalculările pe anu' în curs acuma pe ultimu' semestru, ceea ce până acuma se plătea la anu'. (Atenţie şi la restu' de PFA care mai ajung pe aici, să ştiţi să nu faceţi apoplexie.)

Baiu' îi mare, da' nu imposibil. Ştiu: se poate zice uşor că de ce nu mi-am ţinut mai mulţi bani la ciorap, că doar tot trebuia să plătesc la un moment dat. Perfect adevărat că vina îi a mea, doar că "sistemu'" de până acuma era că pe anu' în curs plăteam la anu', prin urmare no stress. Eh, ţeapă! Şi mai adevărat e că nu urmăresc toate ordonanţele sau monitoarele sau unde mama mă-sii se anunţă treburile astea, da' îi realmente "fain". Mă gândeam că în sfârşit o să am şi eu bani puşi la saltea pentru orice eveniment neprevăzut, da' se pare că nu-i cazu' că o să rămân doar puţin peste.

Şi cum mie îmi "plac la nebunie" problemele astea, precis urmează vreo câteva nopţi de coşmaruri sau gândit/calculat în somn. Ori pentru cine păţeşte treburi de-astea (gânditu' în somn) ştie cât de "minunabil" îi.

Cu calm.

The end is near!

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Thu, 24 Nov 2011 23:20:00 PST

Se apropie momentul crucial 2012. Acuma bat şi eu câmpii despre chestii răs-discutate - ~~mă plictisesc, da!~~ (n-o să uit clipele "magice" când un nene taximetrist mi-a explicat tot drumu' şi un pic în plus cum asta cu sfârşitu' lumii e pe bune că se apropie Pământu' de Marte sau Soare sau ceva altă planetă şi ne ducem dracu' de la forţa gravitaţională).

Am vrut să mai îmi dau şi eu cu părerea de mai multe ori, da' era prea plin FB de prea multe inepţii. Pe scurt: am ratat 3 sau 4 sfârşituri apoteotice anu' ăsta, dintre care unu' chiar luna asta. E plin internetu' de replici de genu': "ziceţi-mi şi mie când e următoru' că poate dorm şi-l pierd". Atâta de plin, că replica - la început comică - începe să-şi piardă din farmec. Totuşi, are mare adevăr în ea. Io am aflat de sfârşiturile ratate anu' ăsta tot a doua sau a treia zi. N-am avut şansa nici să mă panichez serios.

Stau şi mă gândesc că, la cât de simpli în unii-n gândire, ar fi foarte uşor să creezi panică generalizată. La fel cum aberam aseară pe tema miturilor urbane - aberam în sensu' că am zis că ar trebui să fabricăm unu', să-l lansăm şi să vedem în cât timp ajunge înapoi la noi - îi şi un film pe tema asta, mai vechi şi cam prost, dar ideea din spate e cel puţin interesantă. La fel cum stă treaba în cazul miturilor, tot aşa poţi să sperii lumea să se-ajungă la un zombie apocalypse.

Precum zic mai mulţi: totu' se rezumă la frică. Şi-apăi la toţi ni-i frică de prea multe, da' asta nu înseamnă că toată existenţa ar trebui să ni se învârtă doar în jurul "drobului de sare". De multă vreme refuz să-mi mai ocup mintea cu tot felu' de prostii de genu', pe principiu' că, dacă ţi-e veşnic frică de ce poate că o să fie, uiţi să trăieşti. La fel cum refuz să ştiu ce se întâmplă în lume. Cu ce mă ajută să ştiu câte "dezastre" îs peste tot? Că-s empatică şi probabil că încep să-mi fac griji despre toţi 7 miliarde de oameni şi ajung să mă deprim din cauza asta.

Până la urmă, viaţa mea se învârte în alte cercuri şi alte lucruri - minore de cele mai multe ori - mă afectează. Adică (şi ăsta-i un exemplu cretin): azi, când merg înspre casă, dacă uit să-mi iau bidonu' de apă înainte să urc pân' la 4, o să mă deranjeze mult mai tare, nu de alta, da' trebe să cobor şi să urc iar.

Nimic nou sub soare

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Tue, 22 Nov 2011 22:43:00 PST

Vorba vine, că soarele nu l-am mai văzut de mai bine de o săptămână. [Ca idee, am mai scris despre asta, doar că se cere din nou.]

Îmi plac toate sezoanele - ~~sau aşa mă mint~~ - doar că unele mai mult ca altele. Ăsta de faţă e mai jos în preferinţe din mai multe motive de ordin "tehnic". S-o luăm pe rând, cronologic faţă de momentele zilei:

Te trezeşti dimineaţa. În sfârşit, îi fain să stai sub plapumă tot înfofolit (spre deosebire de vară, când de multe ori nici cu cearceafu' nu eşti prieten), până când vine momentu' în care trebe să te dai jos din pat. Nu contează că îs peste 20 de grade în cameră - o temperatură mai mult decât potrivită - că ţi se pare că o venit Siberia peste tine. Îţi faci curaj şi te urneşti spre rutina de dimineaţă.

Următorul moment crucial al zilei ţine de îmbrăcat. Eşti mai dezmorţit, da' nu într-atât încât să nu-ţi vină să iei tot dulapu' pe tine. Dă-i cu ciorapi lungi sau cu izmene (după caz) - moartea pasiunii, oricum ai lua-o - maieuri şi şosete cât mai groase, pulovere, pantaloni, fulare, mănuşi, căciuli ... mă rog, tot tacâmu'. În casă, mai mult de la efort, ţi se face cald şi ai o clipă impresia că te-ai îmbrăcat prea mult. Până ieşi afară, că atunci ţi-ai fi dorit să mai fi luat pe tine vreo 3 perechi de orice.

La un moment dat, îţi revii complet din somn şi-ţi dai seama că, totuşi, te-ai îmbrăcat prea gros. Sau complet ineficient, pentru că te mişti mai greu ca un robot. Te simţi ca ceapa şi, de data asta, înspre literalmente, că ai cam tot atâtea straturi.

De câte ori intri undeva, ţi-e prea cald şi începi să transpiri şi, în cazu' ochelariştilor (fraţi şi surori într-ale suferinţei iernatice), ţi se aburesc ochelarii. După ce te obişnuieşti cu temperaturile, invariabil la un moment dat trebe să părăseşti incinta şi frigu'-i frig şi nu iartă.

Abia spre seară, care, mai nou, înseamnă ora 17, te acomodezi. Prea târziu, însă, căci nu după multă vreme, o iei de la capăt cu dimineaţa. Nu de alta, da' pe timp de iarnă şi somnu' vine mai repede.

Bonusurile zilelor friguroase:

1. Îmbrăcatu'/dezbrăcatu': mă refer mai mult la cât timp îţi ia acţiunea asta, care mie mi se pare complet enervantă de multe ori. Ca să nu mai zic că de multe ori mă gândesc să-mi iau pantaloni de schi pe mine. Măcar ăia ţin de cald. [Io nu prea le înţeleg pe don'şoarele care umbla în mini pe vremea asta... serios... ]

2. Duşu'. Oh, da! Presupune mult curaj să intri la duş, da' şi mai mult să ieşi. De multe ori, stau să mă conving că n-o să-mi fie chiar aşa de frig şi de absolut toate dăţile mi-e atât de frig, că parcă nu-mi mai vine să mă spăl până la primăvară.

3. Nu reuşeşti să scoţi pe nimeni din casă decât cu mari insistenţe. Trebe să-ţi momeşti prietenii mai rău ca cel mai sperios peşte sau să-ţi faci programare cu 2-3-5 zile înainte (probabil că trebe să-şi facă şi ei curaj să iasă). Mă bag şi pe mine în categorie, că nici mie nu-mi vine să părăsesc spaţiul comfortabil al casei chiar oricum.

4. Dacă totuşi ai reuşit să ieşi, peste tot te îneci cu fum şi ajungi să miroşi mai "frumos" ca o scrumieră. "Riscurile meseriei".

Cu siguranţă că mai sunt şi alte "bonusuri", da' mi-o îngheţat mintea de frig şi nu-mi mai vin altele.

Unii pur şi simplu nu vor

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Sun, 20 Nov 2011 23:24:00 PST

Nu vor să câştige. Sau nu-mi explic. Am mai zis: am un grup mai mare de prieteni. O vineri sau sâmbătă seara înseamnă un minim de 8 persoane care ies în oraş. De multe ori, ajungem să fim 14-15. Alteori poate şi 20. Că, dacă-i vorba de vreun eveniment mai special, poate depăşim şi treizeciu'.

Da' un 8-12 persoane tot îi asigurat. De unde şi greutatea găsirii unui loc cu mese mari care să ne găzduiască pe toţi. Mai suntem şi consumatori mari că, vorba aia, am depăşit de mult vremea facultăţii ca să atârnăm 3 ore îi faţa unui cola trist. Avem şi noi preferinţele noastre de birturi, da' ocazional ne trezim să ieşim mai târziu şi-atunci poate că mergem pe varianta nr. 2 sau 3.

Pentru că am depăşit vârsta lipsei de bani (că doar ni-i facem singuri), nu suntem cei mai zgârciţi. Fiecare lasă acolo un leu-doi în plus. Şi de la câţi suntem se strânge. Eh, problema e atunci când, după ce fiecare lasă banu' şi plusează, vine nota cu 20-30 de lei în plus. Atunci e enervant. Ceri şi bonu' şi-ţi dai seama că ai vreo 4-5 băuturi în plus pe care nici nu le-ai consumat. Asta după ce la un meniu cu foarte puţine opţiuni ţi s-a tot zis că aia nu e şi nici aialaltă.

Mai scoate toată lumea bani şi pleci enervat cu menţiunea "aici nu mai calc prea curând" sau "data viitoare plătesc pe măsură ce mi se aduce la masă". Şi uite-aşa se pierd clienţi (de Berărie e vorba).

Ca să fiu sinceră, într-un singur loc mi s-a întâmplat să nu fie probleme de genu' (la Emotion, care acu'-i în renovare). Ba mai mult, am avut un minus de vreo 30 de lei la banii strânşi şi ni s-a zis că e ok, că probabil au uitat ei să scadă din ce se plătise deja. Ba şi mai mult, cu altă ocazie, când se strânsese bacşiş de vreo 40 sau 50 de lei, n-au vrut să ni-i ia pe toţi decât după multe insistenţe.

Da. Unii cred că pur şi simplu nu vor să câştige, asta ca explicaţie la "de ce unele baruri merg şi altele nu".

Ieei! Vineri!

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Thu, 17 Nov 2011 23:21:00 PST

De vreo câteva zile, chit că mă trezesc devreme - penrru mine - mă apucă aşa o stare de nici cum şi nu-mi mai vine să ies din casă (şi mai nou trebe). Undeva între frigu' de înfruntat şi faptu' că fix pe la 9 mă apucă chefu' de ascultat tot playlist-u', nu-mi mai vine să ies din pat până spre după-masă.

Azi am făcut o chestie deşteaptă. M-am trezit la 7,30. Nu mi-am propus. Da' o sunat ceasu', l-am amânat şi n-am mai adormit. Am şi visat ceva extra ciudat.

Lovise un fel de atac nuclear şi, dacă acceptam radiaţiile, deveneam temporar un fel de zombie sau mai bine zis eram foarte vulnerabili (vorbesc la plural că ne-am retras mai mulţi în aceeaşi casă-fortăreaţă, care, ca mai în toate visele de genu' e casa de la sat), că nu ne puteam mişca decât foarte încet, până când corpu' se obişnuia şi revenea la funcţiile normale. Din câte ţin minte, era un proces care dura în funcţie de cât de repede acceptai ce ţi se întâmplă. Ori accepţi ori încetezi să exişti. Între timp, căpătam posibilitatea să ni se transforme gândurile într-un fel de realitate. Puteam crea fiinţe şi obiecte care să ne apere corpurile. Bineînţeles că erau şi de-ăia răi care ne atacau, da' i-am făcut pe fraieri, că am imaginaţie bogată.

Take that, psychologists! În timp ce scriu mă bufneşte râsu' că îmi inaginez ce ar scoate un psiholog din toate astea. Ca să nu mai zic un scenarist cu un regizor bun. Io zic numa' că am citit nişte ştiri după prea multă vreme şi mi-or rămas în subconştient, care se joacă cum vrea el.

Revenind: m-am trezit prea devreme şi mi-am dat seama că, dacă e să ies din casă, mai bine o fac mai devreme când mai am chef şi m-am dus la o cafea cu prietenu' meu bun - laptopu' - în Papillon. N-am mai făcut asta de mult şi prinde bine. Me time.

În altă ordine de idei: deseară - State of Mind. Şi am invitaţie de la Seba1394.

Să fie lumină!

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Wed, 16 Nov 2011 22:50:00 PST

Dacă ar fi să mă iau după unii sau alţii care vorbesc de puterea creatoare a cuvântului, aş putea fi şi eu un mic zeu... mă rog, zeiţă. Da' cu natura nu te prea pui, că ea mere după cum îi e mersu'.

Ce vreau să zic? Îmi plac anotimpurile aşa cum sunt ele, nu de alta, da' nu le pot schimba (sau, mai bine zis, pot doar să mă mut în ţările calde, dacă nu-mi convine). De când cu toamna asta şi schimbat de oră şi tot tacâmu', mi-o pierit tot, că io funcţionez cel mai bine pe lumină. Sunt ca o baterie alimentată de soare.

Când mă trezesc dimineaţa, afară-i un fel de mohoreală de nu-ţi vine să te dai jos din pat. Mă-nvârt de 10 ori prin casă până-mi fac cafeaua şi încep să beau din ea şi-atunci începe şi blondu' să zâmbească un pic pe cer. Plec cu lucru şi mă încarc cum pot eu mai bine vreo câteva ore. Dup-aia, ajung acasă şi până mai mânc ceva sau mai dau cu un mop, s-o gătat bucuria. De pe la 17, canci soare. Şi mă apuca somnu'. Hibernarea iernatică.

Păi asta-i treabă? Acu' nu demult, lucram fără nici o problemă până pe la 21 şi mai eram în stare să atârn fără vreo problemă ori prin casă, ori pe-afară până la 1-2, cu trezit de dimineaţa fără probleme. Acu', în schimb, tot ce-aş face aş dormi şi aş mânca.

Unde-s serile de vară când, în weekend, spre exemplu, nu era nici o problemă să ies din casă la 23 şi să mă petrec până aproape de sau în zori?

Ce-mi place îi că parcă abia acuma încep să realizez că vara-i demult trecută. Şi nu doar mie mi se întâmplă asta. Parcă abia acuma ne trezim. Bă, ce-i cu frigu' ăsta? Bă, ce-i cu ziua asta care nu-i? Bă, suntem la mijlocu' lu' noiembrie. Pfuai! Ce facem de revel?

It's the season to be jolly

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Wed, 09 Nov 2011 00:37:00 PST

Sau Moşi Crăciuni n-am văzut, da' am văzut afişe care anunţă concerte de colinde ... cu cine altcineva, dacă nu Hruşcă?

Citeam pe un blog culinar din State că până şi unii americani se revoltă de faptul că se "comercializează" Crăciunul încă din noiembrie (mai ales că ei au Thanksgiving-u' lor, pe care nu-l mai pot sărbători cum trebe din cauză de infuzia de roşu, alb şi verde, a.k.a. culorile Crăciunului). Se confundă aranjamentele tomnatice din vitrine cu cele de iarnă. Se dau peste cap anotimpurile, etc. etc.

Apropo, cum bine zicea nu mai ştiu cine, de fostul Halloween, sărbătorit cu mare pompă şi la noi*: Thanksgiving-u' (în esenţă, pur american) noi când îl importăm? Vecinii unguri fac nişte curcani monstru, aşa că putem fi asiguraţi pe acest plan. Merişoare găsim sau, dacă nu, importăm, cartofi dulci se există deja, porumb îi şi la noi ... Ori poate că ar fi bine să învăţăm şi să mai mulţumim... Zic că n-ar fi foarte rău... Nu prea puşcă bine cu postu' Crăciunului, da' poate că în timp se face o derogare-ceva.

* Mă întreb, pe tema asta, cât mai durează până când, la fel ca în cazul Dragobetelui, o să se prindă comercianţii (şi nu numa' ăia din pieţe care vând coroniţe la supra-preţ) că avem şi noi Ziua Morţilor... nu de alta, dar, dacă luna februarie e plină de porcării de inimioare roz pentru 14 şi 24 şi se "sărbătoreşte" "iubirea" şi importat şi autohton, de ce n-am sărăbători şi morţii tot aşa? Ca la ei şi ca la noi?

Mi-e cam ciudă...

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Tue, 08 Nov 2011 06:10:00 PST

... că nu mai apuc să citesc ca pe vremuri.

Acu' duminică, la Schimb, mi-am adus aminte (a nu-ştiu-câta-oară) cât reuşeam să citesc în facultă. Aveam 3-4 romane de citit pe săptămână de la şcoală, plus unu' de la Cotidianu' (în perioada în care începuseră vândutu' de cărţi cu ziaru'). Ca să nu baş exagerez, da' în medie tot citeam 4 cărţi pe săptămână.

E adevărat că mă şi plimbam o groază cu mijloacele de transport şi-atunci un 40 de minute de mers cu troleu' nu se putea ocupa mai bine decât cu citit. Şi mai adevărat e că în afară de şcoală nu prea aveam mare lucru de făcut (în afară de câteva sarcini administrative ce ţineau de casă, de ex., măturat, cumpărături, mai un făcut de mâncare ş.a. similiare).

Ce s-a schimbat radical de-atunci şi până acuma? Şcoala am dat-o pe lucru, că, de!, creştem. În rest, nu prea multe, cel puţin în ceea ce priveşte timpul liber sau "mort". Ah, ba da. Timpul "mort" a.k.a. timp pierdut pe deplasatul din punctul A în punctul B s-a redus considerabil înspre aproape inexistent sau, mai bine zis, cât ţine vremea, merg pe jos.

Stau şi mă întreb de multe ori unde mi-o dispărut aşa de rău chefu' de citit. Posibil că "citind" toată ziua pentru lucru să nu-mi mai vină să mai citesc suplimentar, deşi s-ar putea să fie doar o scuză ieftină pe care mi-o vând cel mai simplu.

Seara nu prea-mi place să citesc dintr-un motiv simplu: cartea devine somnifer şi, din păcate, dacă mă obişnuiesc aşa, nu va mai conta la ce oră mă pun să lecturez - condiţionarea pavloviană funcţionează la fel de bine la orice oră.

Ar mai rămâne puţinele după-amieze libere din timpul săptămânii sau sfârşitul de săptămână... dar parcă mai uşor îmi spăl creieru' cu seriale. În plus, vreau parcă să citesc numai ce-mi place şi, dintr-un motiv sau altul, am devenit tare pretenţioasă.

Şi-atunci mi-ar rămâne să mă cert singură, că până la urmă e vorba şi de o lene cruntă. Mi-ar plăcea tare să-mi scot lenea asta din sistem - aia care-mi zice că nu-i timp pierdut să mă uit la un serial, da' îi timp pierdut să citesc o carte.

Sugestii?

Schimb de cărţi Timişoara - ediţia de noiembrie

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Mon, 07 Nov 2011 00:30:00 PST

Adevărat îi că n-am mai scris de multă vreme despre Schimbu' de cărţi de la Timişoara. La fel de adevărat e că merge dintr-o oarecare inerţie: lumea care vrea să împrumute o carte nouă sau să stea de poveşti despre ce s-a mai citit vine din propriul interes.

S-a cam dus "comunitatea", poate şi datorită lipsei site-ului/blog-ului dedicat, dar s-a revenit la forma pe care am cunoscut-o eu acu' .... 4 ani: din vorbă în vorbă, oameni care chiar vor să citească, oameni care se ştiu de ceva vreme şi cărora le face plăcere întâlnirea lunar-duminicală.

Lăsând astea la o parte, tot din vorbă în vorbă, cineva de la Esotera a aflat de Schimb, a luat legătura cu Richie şi ne-a făcut cadou 3 cărţi să le tragem la sorţi frăteşte între cei prezenţi. Zis şi făcut, drept urmare, ieri, mai pe la finalul Schimbului efectiv, 3 din cei 10 prezenţi (din păcate, 2 participanţi au plecat prea repede) s-au ales cu câte un volum nou cado'.

Să le citească sănătoşi şi poate mai avem parte de surprize de-astea. Nu zicem nu. :)

De pe sate

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Mon, 24 Oct 2011 02:14:00 PDT

Sincer, sper că doamne-doamne apreciază simţul meu al umorului. Din tot sufletu' şi inima sper, da' mai mult de atât încep să cred că da, pentru că altfel cred că-mi dădea una' după ceafă ieri în biserică. Pe principiu: fii atentă şi nu mai comenta atât!

Căci aşa-i mersu' lucrurilor şi ieri am asistat la slujbă. Ce-am învăţat: nu mare lucru. Sau mai bine zis, ce-am aflat îi la mintea găinii: răul te poate domina, numa' dacă-l laşi. În altă ordine de idei, am auzit repovestită întâmplarea şi evenimentul când Jesus dă peste omu' stăpânit de legiune, legiunea face pe ea, intră într-o turmă de porci şi sare în mare. (Evanghelia după Marcu, cap. 5)

Întrebarea lu' nenea preotu' venit din Alba (căci da, şi preoţii joacă în deplasare), a fost: păi dacă porcii stăpâniţi de legiune au murit, de ce n-a murit şi diavolu' o dată cu ei? Duuuuh!! Demonii-s spirite. Nu mor dacă mor fiinţele vii pe care le stăpânesc. Voi nu v-aţi uitat la Supernatural??

Ce vroiam să zic de fapt: e o experienţă să asişti la sat la slujbă. Sincer. Îţi dai seama că-ţi faci şi mai multe păcate decât ai, pentru că-ţi vine numa' să te dai cu capu' de pereţi. Dacă-ţi mere mintea cât de cât, toată fiinţa ta urlă şi-i vine să se certe cu popa. Sau nu să se certe, da' să-i răspundă la întrebările puerile cu un sarcasm şi-i ironie ieşite din comun. Altfel, mi-ar plăcea să mai stau din când în când de vorbă şi despre de-aştea.

În primu' rând, io am simţu' observaţiei destul de bine dezvoltat şi nu accept prea bine că în faţă stau bărbaţii şi în spate femeile. Ce? Presupunând că accepţi ideea de doamne-doamne şi tot ce presupune, nu suntem toţi copiii Lui? Unde-i love&peace? De ce unii-s mai buni şi alţii mai proşti, doar diferenţiat pe sexe? Biserica asta ortodoxă cred că ar trebui să se mai reformeze un pic. Am înţeles. În altar, nu-i voie decât bărbaţi, că, vezi doamne, femeile nu-s curate. Aha! Sigur că da. Acu' mă transform în babă de la sat şi zic şi eu: bine că porcii ăia care stau toată ziua în birt şi-njură şi mai fac câte şi mai câte şi poate-şi mai şi bat nevestele îs mai "limpezi şi curaţi" ca muierile.

Apoi, eu înţeleg că pentru mintea omului simplu de la sat pildele popilor sunt bine spuse aşa cum sunt, dar uneori încep să cred că nici popii nu pricep chiar tot ce explică cu atâta zel. La fel cum şi ceilalţi profesionişti ar trebui să mai dea cu nasu' în cărţi şi după absolvire, la fel şi "păstorii" comunităţilor ar trebui să mai înveţe să vorbească "păstoriţilor" (da... "păstorit" - aşa ne-o zis). Cum altfel ar putea să-şi ţină "oile" aproape, dacă nici să le vorbească nu ştiu.

Revenind la simţul observaţiei: e cam de râs când un popă îi şopteşte lu' ălalalt ce-are de zis... Altele nu mai ştiu ce să mai zic acuma ... Dar poate că revin asupra subiectului.

Îi clar ...

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Wed, 28 Sep 2011 06:11:00 PDT

... că cineva acolo sus mă iubeşte. De ce? Păi, se vede în lucrurile mărunte. Mi-am zis că n-ar fi rău să-mi iau nişte serveţele de-alea umede să am la mine, că am o problemă cu spălatu' pe mâini şi n-am tot timpu' acces la chiuvete.

Am o problemă în sensu' că mă spăl foarte des. De câte ori pun mâna pe bani, hârtii, clanţe, bare din mijloacele de transport, tot felu' de obiecte pe care şi numa' să suspectez că îi praf etc., io trebe să mă spăl pe mâini. Îmi pare că e de bun simţ. Am avut copilăria la sat şi am bază de anticorpi. Mi-ajunge.

Bine, că trebe să mă spăl pe mâini şi dacă nu intervin factorii ăştia, îi partea a doua. Mi s-a zis finuţ la un moment dat că sufăr de un pic de OCD (obsessive-compulsive disorder - tulburare obsesiv-compulsivă)... Poate şi pentru că am uneori tendinţa să aliniez tot, să-mi trosnesc degetele, de-aştea... Io zic că au exgerat cei ce mi-or zis, da' poate că au şi ei dreptatea lor...

Revenind: fix în ziua când mi-am şi luat şerveţelele umede, ajung acasă, după cumpărături, deci pus mâna pe bani, o plimbare cu tramvaiu' (care mi se pare cel mai jegos mijloc de transport) şi altele, visând apa şi săpunu', şi ce constat? Că-i oprită apa rece. Deci cineva acolo sus mă iubeşte, că măcar am reuşit să mă amăgesc că am mâinile curate cu şerveţelele astea.

Fibiş city

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Mon, 26 Sep 2011 14:28:00 PDT

Na, io ca orice bănăţan care se respectă mi-s foarte mândră de locaţia de origine a înaintaşilor, chiar dacă-s poate prima care o să facă mişto crunt. Dar să ne înţelegem: IO fac mişto crunt, restu' care nu-s de-acolo, n-au voie, că mă atac. Aşa.. că pot. Şi că, deşi mai mult ca sigur nu-i cel mai fain loc de pe planetă, e locu' în care, într-un fel sau altul, îmi am rădăcinile, mai bune sau mai rele.

Acest loc se cheamă Fibiş a.k.a. Fibiş city. Cum zice şi Wikipedia, satu' e atestat documentar la 1380. 1380! De câte ori mă uit pe anul ăsta mă apucă fiorii. În locul de baştină, stau oameni de mai bine de şase secole. Timişoara e atestată documentar la 1212/1214. N-o să intru în comentarii şi polemici, că n-are rost.

Pentru localnicii vechi, se ştie că e un loc care se cheamă Satu' Bătrân. Din ce mi s-a povestit, Satu' Bătrân - care acuma face doar referire la un teren agricol - e unde se situa mai demult satul. Logic, nu? Satu' întreg s-a mutat, se pare, pe locaţia nouă pentru că la un moment dat a început "să curgă sânge pe văi" şi toată lumea s-a speriat, drept urmare mutarea.

Acuma, eu cu mama comentam la un moment dat treaba asta, în condiţiile în care în zonă e plin de izvoare de apă minerală, e un loc cu vulcani noroioşi şi, în general, dacă sapi un metru în pământ, dai de pământ galben-roşiatic etc. Poate că o fi fost un fel de erupţie mai puternică şi lumea s-o speriat.

Cert îi că satu' întreg o fost mutat din frică de treburi diavoleşti. Una din chestiile care au rezultat în urma acestui fapt e că terenul pentru cimitirul ortodox (că la ăla catolic nu ştiu exact care-i situaţia) a fost donat de comunitate bisericii, adică biserica n-o să poată niciodată cere bani pe un loc de înmormântare. Familia mea ... suntem oarecum şi privilegiaţi că suntem centrali: adică, deschizi poarta la cimitir şi iacă-ni-s. Acolo stă Ion (tata lu' mama), străbunica lu' mama, bunică-mea, soţul ei (tata - bunicu' pe care eu l-am cunoscut) şi încă o pereche de stră-stră-bunici.

În altă ordine de idei, ador Minunatele povestiri ale navestistului bănăţean, iar al doilea episod din serie (dacă nu mă înşel) e dedicat Fibişului. Merită văzut. La fel cum merită văzută toată seria. Mie-mi place de popă cum vorbeşte. Vă asigur că aşa vorbeşte de obicei. Îl cunosc destul bine.

Din categoria link-urilor legate de subiect, e acesta. La capitolu' de proprietari de moşii, primul menţionat e străbunicu'-meu. Dar asta e altă poveste pe care o s-o povestesc la un moment dat, nu de alta, dar să nu se piardă.

The horror!

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Wed, 21 Sep 2011 23:22:00 PDT

Încercăm să revenim la programul nostru obişnuit şi să zic că vine acea detestabilă perioadă din an când e timpu' pentru un detartraj.

Nu mai ţin minte dacă am zis sau nu: io nu prea merg la dentist că n-am de ce. Fac parte din tagma oamenilor cu toţi dinţii în gură, originali de la natură, fără probleme. Rarele ocazii când merg îi pentru că-i bine să mai faci câte-un control. Pe principiu: nu strică.

Na, dar mâine, între orele 16-17, o să fiu într-o suferinţă cumplită. Iară o să-mi bag unghiile în carne până mai un pic şi dă sângele. De când mi-am făcut programarea, mă gândesc cu tristeţe la acel moment când tanti sau nenea o să-şi pună masca pe faţă şi o să înceapă.

Anul trecut, când s-a petrecut pentru prima oară această operaţiune înfiorătoare, la un moment dat îmi venea să râd: zbura sângele în toate părţile mai ceva ca într-un film de Rodriguez sau Tarantino. Masca lu' tanti era plină-plină de sânge, că la un moment dat o trebuit să se oprească şi să o cureţe. Era una de-aia de plastic pe toată faţa.

Cine simte nevoia să zică "nu doare", habar n-are ce vorbeşte. Dinţişorii mei din faţă sunt sensibili. Şi ei e suflete şi le doare. Rău. Mă apucă tremuratu' de pe-acuma. Şi, yeah, I know I'm a pussy, dar .... asta e. Mă accept aşa cum sunt.

Singura chestie cu care mă îmbărbătez e că mâine după ora 17 o să fiu scăpată. Problema asta trebe musai gândită în perspectivă, altfel ... nu mă mai duc. :D

L.E. Na, că n-o fost curent. :))))) Am amânat-o.

Mda...

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Mon, 19 Sep 2011 00:18:00 PDT

Acuma, eu ştiu că moartea e absurdă. Dar uneori te ia aşa de rău prin surprindere că nici nu ştii cum să reacţionezi. Ne-am mai micit neamu' cu încă una.

Chiar zilele trecute povesteam cu un amic că familia mea e mică. Bun ... dacă nu mă duc până la toate neamurile de rangu' cinşpe care or mai fi prin lume, suntem foarte puţini. Poate nu cei mai apropiaţi, că aşa e cu familiile - greu - dar măcar ştii că sunt acolo.

Moartea asta a lu' mătuşă-mea - femeie singură pe lume, în afară de noi - la 53 de ani şi din senin (adică măcar de suferea de vreo boală... atunci ştiam că există posibilitatea), m-a făcut din nou să mă gândesc cât de scurtă poate fi viaţa şi cum trebe trăită fiecare clipă.

Ciudat e că întotdeauna m-am gândit că tanti asta o să trăiască senină până la 80-90 de ani. Şi uite că nu-i chiar aşa.

Să se odihnească în pace.

Cu lopata!

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Tue, 13 Sep 2011 08:00:00 PDT

E o vorbă, ce se zice la norocoşi: "ai mâncat cu linguriţa când erai mic". Na, io cred că am mâncat cu lopata că altfel nu-mi explic.

Pe scurt, că n-am timp: absenţa înfiorătoare se datorează lucrului. Da' ca acuma parcă niciodată. Îi bine, vine banu'. Eh, de 2 săptămâni îs cu cuţitu' la os în fiecare zi, că e muuuult de lucru cu termen cât se poate de fix. Multe pagini... ce mai?! Stres. Probabil că mi-or mai ieşit vreo 30 de fire albe în cap, numa' bine cât să mă motiveze mai tare să mă vopsesc la un moment dat.

Azi, fac o eroare de începător: am scos bateria din laptop - care era acolo numa' că m-o mâncat pe mine undeva să mă plimb cu dânsul prin casă - fără să verific dacă am băgat şi cablu' de alimentare. De obicei, îi simplu: cablu de la boxe, apoi ăla de alimentare. Azi cred că m-o furat peisaju' vreunei piese.

Na, îmi zic. Nu-i stres, că doar am salvat documentu'. În cel mai rău caz am pierdut 3 rânduri, care le recuperez cu auto-recovery. Nuuuu-i stres. Şi se aprinde tot şi pornesc şi editoru' şi îmi dă nişte chestii la auto-recovery şi am impresia că am salvat ce trebe şi când să deschid din nou documentul să-mi continui lucru - am rămas tâmpită. Tot, dar tot ce-am lucrat de la 9,30 până la 16,30 nu mai exista.

Palpitaţii peste palpitaţii. Noroc că ştiu că în cazuri de-astea consulţi pe tata google. Am dat peste ceva, timp în care m-am pus să întreb şi pe unii mai experţi ca mine - care din păcate nu mi-or fost de ajutor. Palpitaţii şi emoţii. Furtună în deşert!! Mă-sa de marţi 13. Nu cred în tine, fraiere, numa' dacă vrei să-mi porţi noroc!!

Cumva-cumva am dat peste nişte documente temporare salvate în adâncurile lu' laptop, despre care nici nu ştiam că există, şi mi-am recuperat cam 80 la sută din muncă. Am răsuflat uşurată. Asta e. Mai trebe să fac încă o dată nenorocitele astea de 5 pagini. Hai că n-o fi rău. Pierzi 2 ore..... Soarta. Altă dată, fii mai atentă.

Şi deschid şi documentul original (că aşa lucrez eu - cu originalu' şi cu o copie cu extensie _ro, _en sau _trad). Şi ajung şi la paginile la care eram ... şi ce să vezi?! Erau în engleză. Pentru că eu, draga de mine şi cap deştept, da' ameţit nevoie mare, am lucrat juma' de zi pe original şi nu pe copie. N-am ştiut ce să fac întâi: să-mi dau o palmă că "bă, fraiero, fii naibii atentă", să mă duc la oglindă şi să mă pup, să ţopăi de bucurie.... Aşa că am început să râd isteric, după ce mi-am tras, totuşi, una peste frunte.

De săptămâna viitoare sper să-mi pot relua şi alte activităţi pe lângă cele strict legate de lucru. Până una-alta... back to work.

L.E. Dacă nu-i clar, am recuperat tot!

Păţanii de la Sziget

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Fri, 19 Aug 2011 05:08:00 PDT

Precum ziceam, nu-s eu dacă nu mi se întâmplă măcar una sau două aventuri, iar, dacă mi-e mintea în vacanţă şi intră în procesu' de odihnire, şansele cresc exponenţial... Ce să fac dacă-s mai aiurită uneori? Îs prea atentă la prea multe, ca să le duc chiar pe toate.

De zgârieturi şi vânătăi am zis. N-are rost să mă repet. La un moment dat parcă fusesem la război, nu la distracţie. Totuşi, trebe să-i mulţumesc încă o dată şi pe această cale îngerului păzitor (mulţam, că ştiu că ai mult de-a face cu mine) că m-o apărat de rele mai mari.

Prima chestie, în prima noapte: m-am pierdut. Am plecat înspre cort singură, convinsă fiind că ştiu drumu'. Cine zicea că femeile n-au simţul orientării se prea poate să fi avut dreptate. Se poate... nu zic că îi chiar aşa. Da' m-am pierdut aşa de rău, că o trebuit să mă ghidez după lună şi stele şi scena principală, că altfel n-o mai scoteam la capăt. M-am plimbat vreo oră. Bineînţeles că a doua zi pe lumină mi-am tras o palmă puternică peste frunte, urmată de un: "Bă, eşti varză! Uite care era drumu', fraiero!" Da' ce să şi fac dacă aleile alea mi se păreau mai întotocheate pe beznă ca un labirint?!

În noaptea următoare, m-am retras din nou la cort mai repede ca restu'. De data asta am ştiut drumu' că mi l-am memorat şi repetat în minte de 30 de ori pe zi. Rămânea numa' să-l mai marchez cu ceva aţă roşie sau săgeţi cu "pe aici". Totu' bine şi frumos până dimineaţă când s-au trezit companioanele care râdeau de se spărgeau. "Bă, te-am găsit cu cortu' picat pe tine. Ce s-o petrecut?". Io am făcut ochii mari, am început şi eu să râd şi, cu inocenţa omului care doarme ca buşteanu' uneori (că alteori se trezeşte şi de la zumzetu' fin al telefonului care se încarcă), am zis că habar n-am. Pe scurt: io am dormit. Fetele m-or găsit cu cortu' lipit de faţă, sforăind pe ritmul muzicii ce venea din trei părţi, l-au ridicat şi şi-au văzut de ale lor. Dacă nu ziceau nimic, n-aş fi ştiut ce s-o petrecut, că - repet - IO dormeam.

Printre alte mici păţanii, cortu' săracu' o cedat de tot vineri noaptea, că s-o împiedicat un prieten de-o ancoră de-a lui, şi se mai ţinea doar puţin ridicat fix în partea în care dormeam eu. D'apăi şi ce era să fac? Am dormit aşa în el în noaptea aia, după care, a doua zi, a fost reparat româneşte şi inginereşte cu scotch. Muuuuult. Şi o "atelă" improvizată dintr-un cui de-ăla de se bagă în pământ să se ancoreze cortu' mai bine.

Aici urmează partea scabroasă a povestirii. În viaţa mea, n-am văzut/inhalat/mâncat/băut/simţit/trăit atâta praf. Pentru numele sfântului şi arhanghelului, era incredibil. Dacă vrei să transformi un loc în deşert, fă un festival de talia asta şi l-ai rezolvat. Şi ce monştri negri ieşeau dimineaţa din nas.... Pfuai, dumnezeule! Atâta negreală n-am crezut că e posibilă. Toate apele nu te spălau pe insula aia de praf. Că făceai duş sau nu, tot aia era.

În povestea mucilor negri, totul a culminat cu o răceală prinsă în ultimele 2 zile. (La câţi am răcit sau am auzit că au răcit, tind să cred că a circulat ceva virus "szigetin".) Na, şi după ce o trecut durerea de gât groaznică din prima seară de răceală, m-am trezit de dimineaţă cu Niagara în loc de nas. Mi-am zis că o fi bine, că măcar aşa se curăţă naibii şi nasu' de praf. Vorba aia: i-o fi intrat modu' de auto-conservare în acţiune.

Mai fain e că, ajunsă la Temeswar, Niagara s-a transformat. La un moment dat, am avut impresia că nişte mici extratereştrii mi-au pus stăpânire pe creier şi trimiteau înspre exterior sonde de mucus, desprinse parcă de pe creier. Stupoarea m-o lovit când, după 4 zile de suflat intens de nas de mai multe ori pe oră, de undeva - nu ştiu de unde ... tind să cred că din suflet - încă mai ieşea negreală.

Acestea fiind spuse, revin la muncă şi într-una din zilele viitoare o să povestesc şi despre concerte.

Sziget 2011

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Tue, 16 Aug 2011 02:21:00 PDT

Io am mai fost la Sziget într-un an, dar am stat puţin. 2 zile. Aş putea zice la fel de bine că n-am fost deloc. Acu' am stat tot festivalu'. [Mă tot gândesc cum să abordez subiectu'. Sunt atâtea de povestit.]

S-o luăm cu începutu':

Dacă nu mă zgâriam, juleam şi învineţeam, parcă nu eram eu. La toate astea se adaugă şi răceala din ultimele 2 zile. Prima zgârietură - în Gara Mare, chiar înainte de plecare - pe antebraţul drept. La naiba cu scaiu' de la geantă. Dup-aia o julitură în cotu' stâng, nişte vânătăi noi pe picioare, alte zgârieturi pe mâna stângă, dintre care una ceva mai nasoală cu care m-am chiar gândit să mă duc la First Aid. M-am şi dus, dar, când am ajuns acolo, mi-am dat seama că-s de-a dreptu' de râs... Adică, aveţi idee câte picioare rupte şi întoarse şi tăiate nasol am văzut pe insulă? Făceai câţiva paşi şi dădeai de unu' în cârje. Până şi Sîrb ăl mic şi-o luat-o nasol, dar despre asta să povestească ei.

Revenind la motivul vizitei pe insulă - şi-anume, în cazul meu, muzica - am văzut ... 13 concerte. Cu prietenele şi, pe final, prietenii cu care am fost sau singură. Chiar nu a mai contat. Le-am văzut. Şi m-or lăsat toate mască în felul lor.

În ordinea numerelor de pe tricou:

Prince
Flogging Molly
Interpol
Pulp
La Roux
Good Charlotte
Kasabian
Subscribe
Skunk Anansie
Deftones (!!!)
Goran Bregovic Wedding and Funeral Band
Manic Street Preachers
şi mai o trupă pe care nu ştiu exact cum îi cheamă ... cred că La Shica

Am mai prins câte puţin din Within Temptation, Rockabilly - Best of, Gotan Project şi The National şi cam tot ce băgau aia după-amiaza şi noaptea când eram la cort la Wan2.

Trebuie să-mi adun ideile şi o să bag un serial pe tema asta.

Cârtiţoiu tehnic - Revelaţii

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Thu, 04 Aug 2011 00:28:00 PDT

În timp ce stăteam la taclale aseară pe balcon şi ne chat-uiam 4 de pe-o parte de laptop şi 1 de pe partea lui de laptop - graţie şi mulţumită minunăţiilor ce le pune la dispoziţie google+* - şi ne dădeam cu părerea despre "care este sensul vieţii?" şi alte asemenea întrebări filosofice ce-şi găsesc răspunsul numai după unşpe' noaptea, cineva a pus o întrebare magică: "Păi da' nu ziceaţi că nu vă mere semnalu' până pe balcon?"

Eu m-am tot chinui cu router-ele aştea. Serios. De fiecare dată le-am făcut să meargă, dar habar n-am cum. Am urmat paşii. Pe principiu' "next - next - finish". Şi-o mers. Cu ăsta ultimu', în schimb, naiba-l ştie. Când trece prin 4 pereţi cu semnal măcar pe jumate în cel mai îndepărtat colţ al casei, când abia vrea să funcţioneze în perimetrul unei camere. L-am ridicat pe de la sol şi l-am dus mai aproape de uşă. L-am resetat şi reinstalat. I-am vorbit frumos şi l-am ameninţat. Nimic şi nimic. De fiecare dată când am ameninţat că aduc specialişti peste el, şi-o revenit.

Între neştiutori, ne-am tot dat cu părerea: bă, poate-i de la aia sau aialaltă. La un moment dat, am început să credem că o fi de la UPC şi punct. Că nu mai vrea să meargă spre sfârşitu' lunii şi de pe 1 îşi dă drumu' de n-are aer. Dar oare aşa să funcţioneze treaba? Nimic nu era sigur.

Revenind la aseară şi conversaţia nocturnă, printre alte sughiţuri de râs, prietenu' de pe partea aialaltă a monitorului o zis: "Bă, ştiu! Routeru' vostru îi fată şi o apucă şi pe ea dracii la sfârşit de lună. Ştiţi voi. Perioada aia nasoală." După încă nişte aberaţii pe temă şi o nevoie acută de un tub de oxigen (prietenii ştiu de ce), am concluzionat că este cea mai pertinentă explicaţie de până acuma. Avem de-a face cu o router-iţă, care ne face zilele frumoase, până când o apucă pandaliile şi face pe mironosiţa.

Oare ar trebui să-i aducem ofrande în ciocolată? Mă tot întreb...

* Are şi g+ ăsta o utilitate. Poţi să faci un VC fără să îl cataloghezi PSF-u' ca pe ăla de pe yahoo.

Abrevieri:
VC - video conference
PSF - "poţi să-l fuţi"

Concediu!

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Wed, 03 Aug 2011 02:05:00 PDT

Din 2007 (da, 2007), când se poate zice că a fost şi ultima vacanţă, n-am mai fost plecată nici unde mai mult de 3 zile. Da. Am mai zis-o. Mă repet. Get used to it.

Dar ce se întâmplă peste .... 3 zile? Fără să pun la socoteală weekendu'.. Ce? Ce? Cine are liber? Cine pleacă la Sziget? Cine îi vede, în sfârşit, pe Deftones live? Cine? Cine?

Am tot zis zilele astea că încă nu realizez ce se petrece, dar şi când o să îmi dau seama, o să mă apuce nişte emoţii şi o stare de aproape anxietate cu veselie imensă cu "nu mai am răbdare" (io care-s suficient de răbdătoare) ... cu "are we there yet??" mai ceva ca măgăruşu' din Shrek. [Nu că nu s-ar vedea din incorenţa acestui articol....].

Aşa că ... are we there yet?

Am o problemă cu punctualitatea...

noreply@blogger.com (Cârtiţoiu`) — Wed, 27 Jul 2011 23:51:00 PDT

... altora. Că a mea stă bine. Încerc să mă tratez, că de multe ori, e vorba despre prieteni şi-atunci n-are rost să ne certăm şi să ne supărăm pe detalii de-aştea, dar am o mare problemă.

Datele problemei sunt simple: zici că ne întâlnim la o oră? Atunci fă bine şi la ora aia fii acolo. Se acceptă situaţiile neprevăzute, că tuturor ni se întâmplă, dar, în cazul ăsta, există telefoane şi, dacă nu poţi suna, poţi trimite un mesaj. Dacă-i atâta de grav încât nici astea două nu se pot executa, atunci vei fi iertat din oficiu.

De când mă ştiu îmi place punctualitatea - sau mai bine zis cuvântul dat, cuvânt ţinut. Dacă ştiu că trebe să ajung undeva la ora X, probabil că o să ajung cu cel puţin 5 minute înainte, dacă-i vorba de întâlniri amicale, sau cu 10-15 minute înainte, dacă vorbim de biznis. De ce? Nu-mi place să întârzii, poate şi pentru a controla un pic situaţia. (De ex., dacă mă întâlnesc cu cineva pe-o terasă, prefer să ajung înainte şi să stau eu la o masă, decât să ajung mai târziu şi să caut din privirile mele mioape persoana... că arăt tare bine chiorându-mă şi încercând să reperez persoana în cauză...).

Cum zicea un amic: bă, io prefer să zic că ajung la 20,15, de ex., chit că ştiu că ajung la 20,05... da' îmi las o portiţă de ieşire. Nu pot decât să fiu de acord cu astfel de comportamente, pentru că şi eu fac la fel, în majoritatea cazurilor.

De-a lungul anilor, însă, am învăţat şi să mă lălăi pe-acas sau pe drum, nu de alta, dar îmi cunosc suficient de bine prietenii, ca să ştiu pe cine mă pot baza că, dacă zice o oră, aia o să fie. Câteodată îi mai rog să mă sune când ies ei din casă, să ieşim măcar în acelaşi timp. Să fiu eu sigură că-s pe plecatelea. Mi s-a întâmplat de prea multe ori să ajung la ora stabilită şi să mai stau juma' de oră până să apară primu' din 10 (de ex., iarna pe ninsoare).

Şi ce vroiam să mai zic? A, da! M-am străduit să explic situaţia de multe ori. Majoritatea au priceput-o şi fac tot posibilul sau măcar zic din start "vezi că io întârzii (mult, puţin, atât)". Cu alţii încă mă mai chinui. Una din cele mai faine replici primite - poate că din cauză că nu se aştepta persoana ca eu chiar să ajung la timp - a fost: "Bă, da' tu nu ştii că fetele trebe să întârzie tot timpu' să lase timp băieţilor să fie punctuali?" (- asta la o ieşită între prieteni).