Le Bavard

noreply@blogger.com (O) — Fri, 16 Nov 2012 10:26:00 +0000

În noiembrie 2007 am deschis acest blog. Este noiembrie 2012 şi îl închid. La capătul unei cincinale afaceri - desluşire.

Un bleg într-ale scrisului pe blog, asta eram, de unde şi întâiul titlu. Am stabilit rapid că politica mea se va numi Imite şi Intuieşte, iar asta fără prea mult scop, din fugă de plictiseală ori anonimat. Tipic şi nepericulos. Când în sat apare o nouă drăcovenie, cu poporanii pe uliţă săltând vivace în juru-i, e cea mai sigură strategie să joci după cum se joacă. Varianta de avarie, o ştiam, era să rămân la mine-n bojdeucă, eu şi han-tătarii mei, dar ca june lăsat mult de capul lui (literalmente, de capul lui), simţeam că am de demonstrat ceva cuiva. Prea evident ce ori cui nu-mi era şi uitându-mă înapoi încă nu-mi e. Un aşa clocot te dă însă afară din bojdeucă, te pune pe narat, îţi dă curagiu şi voce să huleşti.Singura problemă: drăcovenia era nălucă.

Nimeni nu ştia ce face. „A scrie pe blog” nu era, atunci, o chestiune la care puteai participa ... simpliciter. Nu era un script ştiut, cum era (şi e) a lua masa de prânz, a încinge o miuţă cu prietenii la o singură poartă, a merge la doctor sau la restaurant, a răspunde la o întrebare sau a te întâlni întâmplător cu diriginta în alimentară. Cei care aveau vârsta necesară pentru a practica noua drăcovenie erau şi cei care o plămădeau, din mers, asociind-o poate cu drăcovenii deja ştiute. Instituţia blogului (a deschide un blog, a scrie pe blog, a comenta, a schimba header-ul, a închide comentariile, a scrie din nou, a posta o poză, a adăuga un Later Edit etc.) nu aterizase pe uliţă gata de a fi descoperită de poporanii early birds. Mai degrabă, poporanii înşişi o înălţau cu un ochi la procesul analog prin alte ocoale (SUA, de pildă) şi cu celălalt la procese similare la ei în sat.

Şi-atunci scrisul - şi pe bună dreptate scrisul. Până la urmă, din punct de vedere semantic „a scrie pe blog” e un caz special de „a scrie”. Poate verbul a bloggări a dobândit un soi de autonomie, nu ştiu, sau poate o va dobândi în viitor, dar la debut speciei blogului îi corespundea genul literei imprimate. De aici, o găleată de consecinţe pe care eu le-am halit asumat şi candid de la bun început.

Tot citind tot citind, blog după blog, post după post, blog după blog, post după post, am început să-mi dau seama că în language game-ul bloggerilor nimic nu apare drept ilicit. Lucru până la urmă normal; la o cină imaginară ce are loc în afara regulilor de etichetă, poţi mânca cu mâna, poţi bea din sticlă, te poţi şterge de ce-apuci etc. În aşa condiţii, a critica înseamnă a cârti. Cine era îndeajuns de îngust cât să ia la rost în absenţa unui cod de bună purtare avea rezervată o săpuneală bine meritată. Pentru restul, era intrigant. Aveai un spaţiu al tău, pe de-o parte, şi activai într-o comunitate a multora, pe de alta, fără ca vreuna din aceste faţete ale language game-ului să fie prea strict legiuite.

Conexiunea mea automată cu microuniversul scrisului era deci caraghioasă. Poate, invers privind, era caraghioasă şi pentru că universul scrisului e în fapt mai puţin legiuit decât îmi închipui, dar cu siguranţă era caraghioasă pentru că a bloggări, după cum aveam să-mi dau seama, nu însemna a scrie.Instituţia pe care mi-o imaginam nu exista, or a face plângere la Poliţia Instituţiei Inexistente nu e o mişcare prea deşteaptă.

Aşa că m-am reprofilat. După câteva luni de pauză, luni în care la drept vorbind n-am întârziat în socoteală, ocupat fiind să-mi mut calabalâcul pentru a mai-numără-cineva-cât-a? oară, am găsit soluţia. Blog Bleg avea să devină Le Bavard.

Cine bavardează spune de dragul de a spune, de regulă dă şi din casă cu ocazia asta, iar la sfârşit ceea ce s-a întâmplat cu greu poate fi caracterizat altfel decât... gargară. În scris, a bavarda devenise ceea ce vroiam să fac. Vroiam deci să mă dau la o parte, să mă şterg de pe lista celor care spun că spun ceva şi să mă trec pe lista celor care spun că spun cum s-ar spune dacă instituţia ar avea poliţie. Să înşiruiesc, deci, exemple de uzul limbii în language game-ul de faţă.

N-am reuşit să fac asta – eu, de altfel, aş fi primul care ar recunoaşte-o – dar era un clocot similar celui de la început. Ştiam ce înseamnă să fii aiurea şi să scrii aiurea, ştiam ce înseamnă limba de lemn şi exprimarea butucănoasă, ştiam cum se manifestă sindromul necititului, al neascultatului şi al nedrămuitului. Ştiam ce anume face dintr-o frază o frază idioată şi ştiam ce anume dintr-un paragraf un paragraf tăntălău. Detectam texte care încercau scrierea omului care are o miză în timp ce cu alteţea autorului lor nu se mai întâmplase nimic de ieri de la ultimul post, texte care imitau stupid fineţea genului filozofic, cu barba-n pumni despre existenţă şi morală, texte care ne învăţau că e bine să fie bine şi că e rău când e rău, texte împinse de la spate de frica unui trafic pitic, texte care în orice micro-univers guvernat ca lumea ar fi fost arestate pe loc.

Ulterior, „a scrie pe blog” a devenit „a fi blogger”, o ocupaţie în toată regula, moment în care lucrurile went bananas, cum ar zice James Burke. Treptat, comportamente alteori puţin deplasate începeau să bifeze liste întregi de clase de aiurea. Atunci mi-am dat seama că n-o s-ajung nicăieri fiind propriul meu ministru de interne. Pentru că unui fundaş care urcă prea mult în atac îi poţi spune, tu ca mijlocaş, Uite, fundaşule, e aiurea să urci aşa mult în atac deoarece x şi y. Fă mai bine după cum urmează... Dar dacă fundaşul aleargă cu spatele, poartă tricoul în loc de chiloţi, pălmuieşte coechipierii, mănâncă din gazon şi ţinteşte cu mingea umbra fanionului de la colţ, ai o problemă.

Şi am ajuns aici.

Adevărul e că n-am ce spune. Ar fi fost minunat să fi avut un cod de procedură penală (got it? penală) pe care să vi-l pun în braţe, fie şi în draft, poate-l îmbunătăţiţi voi sau poate-l folosiţi mai bine aşa cum e. Însă în cinci ani de zile, şi în doi de când bavardez, n-am reuşit să alcătuiesc unul. În micro-universul drăcovenii ăsteia, unii oameni sunt pur şi simplu penali. Inefabil, incorijibil, penali.

Până de curând, am crezut că fiecare are un legiuitor în el, unul amorţit şi gras de la plasele de caltaboş-mită care i-au fost cărate în vederea altor cauze. Am crezut că simţul critic vine deodată cu tăieţeii cu lapte şi nu se pierde atunci când îţi deschizi un blog. Le-aş fi spus legiuitorilor din cei care rămân la horă să ia bastonul şi să-l aplice drastic atunci când trebuie, dar în primul rând să şi-l aplice drastic atunci când trebuie. Aş fi continuat deci să activez, încă june fiind, într-o instituţie nereglementată.

Dar nu într-una nereglementabilă. Am văzut cine sunt language user-ii de lângă mine, în hora drăcoveniei. Am văzut pentru că tehnologia mi-a permis-o. Am văzut şi m-am îngrozit. De la fruntaşi cu brownie points în frunte, până la debutanţi, tot al doilea blogger e lame până la Toutatis. Iar dacă termini acest paragraf şi ridici satârul de şniţele răcnind daaaa, să moară penalii din blogosferă, întreabă-ţi întâi legiuitorul dacă n-ai cazier.

Eu prefer să ies. La următoarea drăcovenie voi ieşi pe uliţă din nou, cât voi mai fi june. După care oi sta dracului în bojdeucă indiferent ce-o fi. Bunicule, bunicule, mai spune-ne despre blogul tău... Ehe, era 2007...

blonde girls do 1.c4, and prowdly

noreply@blogger.com (O) — Sun, 15 Jul 2012 22:02:00 +0000

11 din 11. noi?

noreply@blogger.com (O) — Sat, 14 Jul 2012 15:49:00 +0000

Zilele fără de fenomen sunt date de Zeus (sau cine-o locui ascuns în pod) pentru rumegare. În alte zile, altfel; în astea, șezi Oco grecește și cântărește toate câte sunt. Și n-ai ce spune. N’ te-apuci să dumirești pe altul ori să traduci. Stai mata și rumegă și când ai terminat de rumegat, deplasează-te unde ți-o fi rostul, așa cum trebuie, cum știi. Ferice de cei ce și-au oblicit o țintă și gospodăresc cu sete către ea, fără henț, fără vrăjitorie, fără tragism. Noi, restul, suntem normali, de-ai broscăriilor, orăcăim la unison.

noreply@blogger.com (O) — Sat, 07 Jul 2012 17:40:00 +0000

noreply@blogger.com (O) — Fri, 06 Jul 2012 17:03:00 +0000

Cred în Dumnezeul care-a fost îndeajuns de năstrușnic încât să-i pună mamei lui Bobby Fischer numele de … Regina.

***

Săptămâna care stă să treacă am ratat nici mai puțin, nu mai mult de trei întâlniri. Una dintre ele chiar co-organizată de către mandea pentru marți seara și onorată de către mandea miercuri seara, singur, către zări, hello… o… o … ?! anybody here? …

***

Acum câteva zile un jucător de la Steaua a fost dat afară pentru că-l imita pe Becali în cantonament. Mie mi se pare o decizie corectă. Io dacă aș avea un lot de, să zicem, găini fotbaliste cărora le-aș da de mâncare, aș tăia-o pe cea care face mișto de mine nu? De ce să semeni zeflemea în lot? Azi, Reghecampf le-a transmis jucătorilor că dacă cineva face o glumă proastă la adresa patronului e out. Eu îl văd ca pe un apel la rafinament, băieți. Nu trebuie să fii studiat semantici formale ca să-ți dai seama că o glumă bună e deci permisă.

***

eh, asta nici chiar așa, nici chiar așa

noreply@blogger.com (O) — Fri, 06 Jul 2012 06:08:00 +0000

noreply@blogger.com (O) — Sun, 01 Jul 2012 20:42:00 +0000

an intelectual gangbang

noreply@blogger.com (O) — Fri, 29 Jun 2012 20:06:00 +0000

jot down

noreply@blogger.com (O) — Mon, 25 Jun 2012 18:16:00 +0000

I am certain that the good Lord never intended grapes
to be made into jelly
Fiorello Laguardia

În pofida unei anumite bulbuciri de sânge, când intru ca Mario în țevi de la un nivel la altul, găsesc mai degrabă nimerit să-mi țin clanța. Cineva ar putea a oblici în asta că nu unul ci doi Ococi iau astfel naștere: de-o latură cel cu bâț, apucat, cu mare amor de treanca-fleanca, de cealaltă, cel cu barba-n pumni și vorba-n gât. Un Mario joacă și fluieră, îi stă căpățâna la fecioare și rachierii, un Mario șade și consideră, rumegând ca o dobitoacă nimic altceva dacă nu propria-i gingie. Când, din religios plictis, Nenea Mendel s-a apucat serios de grădinărit, a observat drăcovenii asemnănătoare cu ce zic eu aici în zarzavaturi. Vedeți voi, bob cutare dă bob cutare, foaie de-aceea dă foaie de-aceea. Iar când e vorba de mine, cât e sănătate, cât e ghiară de dambla s-or decide doctorii între dânșii, că de m-aș împiedica de vreunul pe stradă și n-aș sta să-l întreb. „Vasile!”, m-aș opri, poate, și ne-am da binețe &c – dar nimic peste, și în nici într-un caz consultații gratuite în tramvai ca monsieur Caravan și monsieur Chenet. (Oh, dans ma famille … on va loin! și vrăjeli d-astea).

Dar apoi, mai e cineva cu un singur cineva de monolit înăuntru?

noreply@blogger.com (O) — Sun, 17 Jun 2012 00:28:00 +0000

“Oh, no! I’m screwed!”
David Letterman after
1. e4 by Garry Kasparov

noreply@blogger.com (O) — Sat, 16 Jun 2012 22:05:00 +0000

Se dă Okko. Să presupunem că pleacă în Broșteni. Se știe că o să poarte una porție cămașă în fiecare zi și că în Broșteni va sta patru zile. Dacă astfel Okko își va lua cu el 100% din cămășile pe care le deține, câte cămăși are Okko?

Vă spun eu.

Trei.

Vitoria’s Secret

noreply@blogger.com (O) — Fri, 15 Jun 2012 11:36:00 +0000

„Așa că eu, de și-s femeie proastă, am
numărat pe degete zilele…”

V. Lipan

Colonoscopicuous!

noreply@blogger.com (O) — Wed, 13 Jun 2012 10:56:00 +0000

noreply@blogger.com (O) — Tue, 05 Jun 2012 22:03:00 +0000

noreply@blogger.com (O) — Sun, 03 Jun 2012 20:34:00 +0000

Trebile devin uneori acoace ale naibii de singure. Mai ales într-o zi căcăcioasă, fără istorie. Zi de studiat șahul și presa sportivă. Găsindu-mă solitar dis de dimineață – colegul fiind prin vecini – am decis să-mi pice bine făcutul pe capac, statul în chiloți și inspectarea tavanului. Am gătit exagerat de atent apoi și am mâncat puțin, iar când s-a hotărât Big Bang-uitorul să-i dea mai cu a 2-a la capitolul ploaie, am făcut o plimbare. Secretele lumii – mai și dă-le-n păplașcă.

bagi șah nu po' să te lași, bagi macaroane…

noreply@blogger.com (O) — Fri, 01 Jun 2012 09:57:00 +0000

de ziua copilului, eu le-am spart fățău' la șah la proști la revedere

sweeeeeeet

noreply@blogger.com (O) — Mon, 28 May 2012 17:15:00 +0000

Hemoroizi? Fisuri anale?

noreply@blogger.com (O) — Sat, 26 May 2012 20:15:00 +0000

For a change

noreply@blogger.com (O) — Fri, 25 May 2012 21:52:00 +0000

If both partners reach orgasm at the same time,
the baby thus born will be blind (but stupid).

urban myth

I was at the library when suddenly I noticed my chair was very different from those of others around me. It was broken, I now know, but when I first sat on it I thought the wiggling backrest was the brainchild of some engineering mastermind (albeit perhaps a very bored one). I thought of “lumbar support” and all kinds of buzz-words. Actually, I only thought of “lumbar-support”, to be honest, and maybe the word “ergonomic” crossed my mind. It might have also been just “back support”, I don’t remember.

Soon, I glanced at other people’s chairs and I figured out something was amiss. Mine was as stable as a flag on a windy afternoon and the posture it made me assume was that of a sweaty, bearded, mob leader full of gold and self-gratification. Also, when I turned my back to inspect other cases - which indeed confirmed the hypothesis! - I noticed some people looking away as if they had been staring at me the whole time. Of course, I am not excluding the possibility of their attention being so fixated by the shrill squeak of my chair turning underneath me.

So I decided to calculate toward a solution; which is unlike me - in any normal course of events I prefer pretending there is nothing wrong with the chair, in fact, if I may add, there might be something wrong with you, oh yes, you etc. After a while, the solution I came up with was as follows: change the chair. It might not sound like the manifestation of a godlike cogitation, but consider what it involved: getting up (full attention, in a place where everyone sits), making noise (full attention, in a place where one is weary of what one’s doing), changing chairs (full attention, in a place where, in all probability, only one person at a time is changing his or her chair). I scanned the zone for an empty, healthy chair and I quickly detected one two rows ahead.

I stood up. All typing was halted, all reading was ceased, and I could hear my breath (some biological process involving my internal ear, most probably). I grabbed my chair confidently, with both hands. I started rolling the wounded soldier towards the exchange point as if rolling chairs to and fro was a family business going back to the time when people hadn’t envisaged sticking small wheels at the end of each leg. Everybody was participating, I felt a positive waft. The first obstacle, the chair of another person, was smoothly, bilingually avoided: “Ugh... sorry... mag ik even ...?” It worked! Now I had faith, I felt the potency, the bruce-willis-esque power to get the job done. An enigma, however, the second obstacle was, for as I continued I noticed that the rolling chair would physically not fit the space separating the table from the wall, a gigantic table with 8 computers on it and a gigantic wall with half a building on it. The only option: lift off!

I ended up being helped by two girls who jumped off their chairs, half smiling, when they heard me grunting under the weight of the swaying ergonomic monster. All three of us (read: the two of them, with the moral help of my coy apologies) managed to get the chair over the table. I went to the exchange point with a fake sneer, as if none of that was going to throw off someone like me! I came back and I assured them I don’t need any help with the analogous process. But I did, sure, I did.

Philosophiæ Naturalis Principia Mathemă-ta

noreply@blogger.com (O) — Wed, 09 May 2012 16:15:00 +0000

To the Danish Agent late was showne
That where noe Ayre is, there’s no breath.
A glasse this secret did make knowne
Wherein a Catt was put to death.
Out of the glasse the Ayre being screwed,
Puss dyed and ne’er so much as mewed

Luni m-am plantat vrând-nevrând în fața unei comisii la un interviu. Poveste lungă, dar ce e important – pentru psihanaliști, poate – e că în timp ce unul din comisie, cu ochelari portocalii à la CTP, cu pieptenătură boemă și dinți mari și falși, în timp ce îmi arăta el în fraze lungi și bulbucăinde cât fundament posedă obiecția asta ori cealaltă, eu m-am oprit un pic și am dat zoom out.

Camera era poate ușor supra-decorată – măcar pentru ce se întâmpla. Pe pereți erau tot felul de tablouri cu îngeri cu săbii iar din trei în trei metri, din lemn, răsărea câte o coloană romană în vârful căreia vegeta mutra unui mare atacant ori mijlocaș central la echipa de filozofi. În fruntea sălii trona în latină deviza Universității din Utrecht. Ceilalți membri se uitau la mine cu preocupări de biolog diletant, cu acea curiozitate ușor sadică din cauza căruia urmărim ce se-ntâmplă când o mâță fugărește un porumbel. Probabil că băteam din picior pentru că în orarul venerabilului cu ochelarii oranj nu păreau să apară pauze.

Însă ca de nicăieri, s-a auzit întâi încet apoi din ce în ce mai distinct, un ritm. Bum. Bum. Bum-pap-pap-bum-bum, bum-pap-pap-bum-bum… Așa că nu mi-a rămas decât să mă ridic în picioare și să încep:

Atunci când tu te crezi reege,
Vine garda să te leege,
Vine garda săă te lege…

noreply@blogger.com (O) — Sat, 05 May 2012 22:26:00 +0000

A human being should be able to change a diaper, plan an invasion, butcher a hog, con a ship, design a building, write a sonnet, balance accounts, build a wall, set a bone, comfort the dying, take orders, give orders, cooperate, act alone, solve equations, analyze a new porblem, pitch manure, program a computer, cook a tasty meal, fight efficiently, die gallantly. Specializations is for insects.

L. L.

two identical forget-me-not-blue uniforms

noreply@blogger.com (O) — Fri, 04 May 2012 11:12:00 +0000

Tânărul

noreply@blogger.com (O) — Wed, 02 May 2012 19:45:00 +0000

Numele meu este Ramon. Prietenii îmi spun Ramon (cu R). Nu am casă pentru că societatea contemporană, cu aerul ei, mă dezgustă. Am pierdut șirul locurilor în care am trait pentru scurte perioade – oricum, aceeași descompunere, același infam consum, tuturor mai mult, mai mult, destul?, nu, mai pune, încă, pune până sus, până ajunge să iasă din farfurie, din frigider, din borcan, din oală, până se revarsă peste noi toți, un ocean fatal de mâncare nemâncată și abjecție. Doar noaptea, spre surprinderea parcă a tuturor, armata vorace se oprește din mâncat. Mă uit la ei uneori, fără să știe, îi văd cum își fixează burțile căutând poziții imposibile, simpli în supoziția lor că dacă nu li s-a întâmplat să le fie foame nu are ce să li se întâmple în plus. Doar noaptea pot ieși și eu. Treaz. Treaz doar eu și bârdanele lor nevoite să lucreze peste program pentru a digera tot ce s-a mâncat peste nevoi, treaz în timp ce ei, mânjiți la bot, sforăie și se visează milionari și fotomodele și directori și mijlocași centrali. Noaptea ies și mănânc ce ei aruncă. Noaptea ies și beau ce ei aruncă. Noaptea aprob eu ce resping ei – sunt, așadar, nici măcar gunoierul lor, ci cel a cărui viață începe acolo unde viața lor se termină, sunt cel pe care ei îl urăsc pentru că stă drept simbol pentru putregaiul pe care îl lasă în urmă, jegul pe care îl ascund în pungi de plastic, apoi în mașini verzi pe care le spală regulat, apoi în groapa de gunoi mereu în afara orașului, în fose septice pe care le ascund sub pământ și în care se cacă din bideurile lor albe mirosind a primăvară.

Eu sunt Ramon. Prietenii îmi spun Ramon (R, de la Ramon). Eu sunt cel care i-a provocat ieri proprietarului acestui blog un preinfarct – deși, să mă ierte Dumnezeu, eu însumi nu mai știam cum să scap, imaginați-vă ce înseamnă pentru un șoricel de oraș o pungă de gunoi plină aterizând pe neanunțate la câțiva centimetri, mai ales în mijlocul cinei.

cum îți așterni așa, dormi

noreply@blogger.com (O) — Tue, 01 May 2012 00:28:00 +0000

Zilele trecute când mergeam spre fotbal, pe una din străzi se desfășura un maraton. Un soi de maraton al senectuții – bănuiesc că ăsta ar fi termenul corect. Adică într-un cârnat de vreo 50-60, pâlcuri-pâlcuri, cu numere pe tricou și tot tacâmul, gâfâiau soră cu astma bătrâiori de toate neamurile, mai negri, mai mici, mai albi, mai mari. A-ți arăta de sub egări perechea de buci bleștite de vreme era în sine o cutezanță. A termina un traseu pe care trei sferturi din tinerii ăștia cu țigara în colțu’ gurii și cont deschis la McDolands nu ar visa să-l petreacă în trot – de neînlocuit. Și evident, pentru toate celălalte exista Mastercard.

Nu zic doar așa, chiar cred că plătiseră (sau oricum, că cineva plătise) ca să se întâmple ce se întâmpla. Asta pentru că din loc în loc se găsea la post câte un slujbaș ori slujbașă menită să încurajeze/resusciteze maratoniști trecători. Cu veste fosforescente, mai tinerii își făceau treaba cu sârg – nu c-ar fi fost mare treabă de făcut. Și mai era ceva, toată isprava era (cvasi-)internațională. Cum treceam noi cu bițele pe lângă ei, îi auzeam pe majoritatea încurajatorilor vorbind în engleză: Yeah, go on, this way, this way!

La un moment dat o babă a cerut din fugă o sticlă cu apă unuia dintre ei (tot în engleză). La capătul drumului, unde noi trebuia să facem dreapta spre teren iar pâlcurile de viteji și viteze să continue de-a lungul canalului, observasem că stăteau de vorbă doi dintre stewarzi (mulțumesc, mulțumesc, termenul l-am pescuit de curând de la comentariile meciurilor de folbal, unde de la fostul candid „copil de mingi” la fostul atroce „bodigard”, toți sunt mai nou stewarzi – ca pe aeroport). Evident, cei doi erau un pic de-a curmezișul regulilor căci toți ceilalți stăteau ascultători după cum li se poruncise, la distanțe egale. Da’ na, pas de panique.

În sfârșit, cu nostimul evenimentului cu tot, secvența ar fi trecut probabil neobservată dacă unul dintre cei doi stewarzi așezați neregulamentar n-ar fi strigat către un grup de dame bine, echipate foc, exact când treceam în dreptul lor, Hai țâțoasele, hai țâțoasele, mișcareeeeeeeeee!!!

noreply@blogger.com (O) — Sat, 28 Apr 2012 15:35:00 +0000

Altogether it must have been really rather careless for her to share her story. Her ‘stupid story’. Pure fiction, sufficient causes and necessary effects, technical matters upon which his young agile mind passed moral judgments as readily as when he examined one of his papers in biochemistry. We know how he starts long discussions with all the dialogues he reads in plays and interviews. Sunk in three or four big white pillows, her feet slowly losing the warmth encased from her morning walk, she could almost visualize his spirit dissecting the events into analyzable entities which he then held up shrewdly, willing to let go only after understanding arose.

He must have said, ‘It is not your duty, you must try to understand that it is not your duty, not for you to take up arms. It is not for you to drudge. His objectionable past, if all those truths are such as you described – and if they are … my goodness! – is like a sullen beast you must be amiable with, you must greet it as you come home, acknowledge its presence, welcome it to your dinner table, talk to it in your kind tones, think about its well-being when you smoke the last cigarette of the day behind the half-open window, bathe it while it tries to chokes you as it does.’

She could have jumped out of the bed and try herself to strangle him. I gather she had already imagined his small head turning blue behind the fake glasses, then black with fear and maybe regret. But in the end, what did he know about marriage? He had only finished his sinuous studies about a world that did not even exist, a world from the textbooks of famous publishing houses. There were no analogies to be made, no theoretical skills to be applied. In fact, his speaking to her was no more fatal than an unread morning paper. It gave her a pleasant sense of distance, in her autonomous experience only she was to understand, which the young fellow could not corrupt. After he finished, he went back to his bed.

Maritsa called the nurse. In the meanwhile, she thought of her husband and his damn fight, the whole war. She didn’t brush off right away the things Joski had said, but was comfortable with the thought that such a reconstruction could not have permeated her being. She told me all this in our last meeting, I took notes and as she sobbed I waited, patiently. She could never entertain such thoughts, she was certain.