acum vreo doi ani, cam așa… adormeam, ca-n fiecare seară, cu televizorul deschis de cele mai multe ori pe HBO Comedy, unde nu se întâmpla nimic. nici tripuri bune, dar cu siguranță nici tripuri proaste care să-mi alunge somnul. bine, între timp televizorul nu mai e prin zonă, iar filmele au fost înlocuite cu jazz, blues sau un serial în bs player, la nimereală, care-n America face rating și pe mine mă adoarme după nici cinci minute. dar nu despre asta-i vorba, iar mă pierd în detalii inutile.

one day (așa începe orice poveste frumoasă), într-o seară când obișnuiam să adorm cu HBO Comedy pe fundal, imediat după ce închid ochii și încep să visez balivernele mele, cu un ultim efort, conștiința mea observă câteva replici interesante la tv. deschid ușor ochii să văd dacă rentează.

Full Disclosure zice tipul? nice… nu mă pot abține, îmi aprind o țigară și după ce văd scurtmetrajul decid ca ’strategia’ asta socială să-mi devină principiu. pur și simplu.

ps. mi-a luat ore întregi să găsesc filmul, pentru că nu-mi aminteam titlul, actori, nimic (iar site-ul hbo, fraților, să-i zic ceva de mamă cui l-a făcut și l-a gândit în așa hal încât să nu poți găsi nimic). acum, după tot acest chin (unde google-ul mi-a fost iar cel mai bun prieten), sper doar să nu-l scoată ăștia de pe youtube, că serios am avut destule zile proaste lately, lol.

nu-mi plac definițiile, jimmy, dar azi iubirea e exact într-un fel anume, știi? iubirea e un coș care mi-a ieșit pe spate, fix pe linia imaginară pe care n-o pot atinge nici dacă-mi pornesc mâinile de sus, de după umeri – și nici de jos, de după șolduri și cine știe câte organe mai stau ascunse pe-acolo. ea doar crește și mă mănâncă și mă râcâie. e încă pe dinăuntru, nu pot cere cuiva să o spargă, m-ar chinui aiurea. pentru c-așa-i cu iubirea, trebuie să aștepți să se coacă, să crească, să iasă, ca s-o poți stoarce până la sânge. doare (nu foarte rău, cât să îți amintești că ai carne și ești viu) și-apoi e nevoie de puțin timp, să se facă coaja aia nenorocită, să se usuce și să cadă. și încă puțin timp va rămâne o cicatrice mică mică de tot, iar mai târziu, când spatele tău va fi ok, oamenii-ți vor spune că nu știi ce-i aia iubirea. haios, nu, jimmy?

este o permanentă definire prin cuvinte a adevărului. iar pentru asta trebuie să intri în cuvinte, printre literele și sunetele lor, să înțelegi ce înseamnă ele pentru tine și ce înseamnă ele pentru oameni. îmbraci și dezbraci o stare ca pe o topmodelă și o lași să defileze prin lume, vezi cine și mai ales cum întoarce capul după ea. bineînțeles, dup-aia adevărul ăsta în țoale noi, gagica în sine, nici nu mai contează. ci cum poți să lovești cu ea (/cu el), în stânga și-n dreapta, cum poți să formezi rânduri ca la tetris în mințile oamenilor. și dacă formezi, face bling bling și trecem la nivelul următor?

uneori arunc lucruri și vreau doar să văd unde mă duc. cuvintele sunt ca un bumerang și riscă să se întoarcă cu o viteză de zece ori mai puternică și să dea cu mine de pământ. pentru că au mult mai multă putere decât mine sau orice altă ființă, nu neapărat umană, de pe planeta asta. ele nu depind de timp, de spațiu, de nimic altceva decât de propriile lor sensuri și deschiderea celorlalți.

uneori mă sperie atât de mult, când văd câte pot schimba. ca niște chei pe care le poți modela să se potrivească oricărei uși. fie s-o deschizi, fie s-o închizi.

oamenii ăștia de cele mai multe ori greşesc. dar nu contează. vezi tu? e chiar o plăcere în asta. pentru că greșind sunt cât se poate de vii. și de originali, fiecare în felul său, care poate părea ciudat la prima vedere. asta pentru că noi suntem educați, de când scoatem primele cuvinte pe gură, să greșim cât mai puțin posibil. ceea ce este o tâmpenie.

într-un fel sau altul asta ni se spune tot timpul, peste tot, fie că-i religie, fie că-i politică, școală, job sau dumnezeului mai știu ce. toată lumea are o idee despre ce este acela bine și vrea să-l impună. toată lumea are o lecție de dat, are niște sfaturi, dar nu-s decât o adunătură de mucoși care n-au înțeles nimic. este modul lor barbar de a transforma propriul eșec într-o reușită socială. e chiar grețos, dacă reușești să vezi cât din ce se întâmplă este ghidat de frica asta dementă de a nu călca greșit. de parcă ăsta ne-a devenit chiar sensul. să facem ceva bun viață, nu așa e și vorba? bun după niște norme stabilite de niște frustrați.

până nici nu mai știm să ne jucăm cu noi însine, dapăi unii cu alții. totul e serios și tragic. nu spunem decât foarte rar ceea ce gândim cu adevărat şi rumegăm mult înainte de asta. de frică. că ceea ce simțim este greșit. urăsc cuvântul ăsta, greșit. nu te face decât să ascunzi, să manipulezi, să filtrezi pervers și ipocrit totul, în funcţie de ceea ce ai impresia că vor crede ceilalţi.

suntem falși. ne arătăm numai pozele în care ieşim bine.

când de fapt înăuntru am închis niște copii care vor să facă lucruri trăsnite. și cred că iubim copiii și ne fac să zâmbim mereu pentru că ne amintesc tocmai de ce este în noi. ceea ce distrugem cu fiecare convenție nouă. cu fiecare regulă, una mai imbecilă și mai etică decât alta.

dar oamenii care-și spun cele mai tembele și intime gânduri au găsit o cale înapoi. și de cele mai multe ori sunt blamați (și definiți după tot felul de dicționare) pentru că sistemul e futut, sistemul ne dezumanizează şi vrea să fim responsabili şi calculaţi ca nişte roboţi. noi nu suntem roboţi, noi vrem să râdem, nu să facem calcule matematice ca să împărţim banii pentru facturi. noi nu vrem să stăm zece ore la birou, noi vrem să schimbăm lumea. aoleo… greşesc?

săptămâna trecută (14-19 august 2010) am participat la Întâlnirile de la Telciu (devenite ulterior, pe bună dreptate, RPT – Republica Poetică Telciu), un eveniment organizat de Gelu Vlașin prin Rețeaua Literară.

dacă nu mă înșel (și de obicei n-o fac, mă-nșeală alții sau așteptările), este primul eveniment de acest tip susținut aproape exclusiv (sau demarat exclusiv, na) de un site literar – cel puțin după ce am început să vorbim despre web 2.0, pentru că înainte mai existau niște tabere de creație organizate de Poezie.ro, site care deși se laudă acum cu milioane de utilizatori și păstrează un trafic la fel de mare ca în trecut, lasă de dorit în materie de proiecte OFFline.

poate nu putem spune încă faptul că arta reușește să pornească din online și să ne aducă într-un final față în față, ar fi prea mult, ar fi neindicat să ne lăudăm aiurea și să ne umflăm în să nu zic ce, dar cu siguranță ce a realizat Gelu Vlașin sau Rețeaua Literară (pentru mine sunt una și același lucru, fără supărare) este un prim succes de luat în seamă. o reușită din care să ne inspirăm, să lăsăm orgoliile ‘elitiste’ sau doar ‘literare’ de doi lei, să ne deschidem, să ne unim și să ne aducem aportul la ceea ce-mi place să definesc în două cuvinte: cultură și viață.

de ce viață? pentru că dacă e să stabilim o primă caracteristică a RTP, aceasta a fost, spre deosebire de tot ce ne-au arătat de-a lungul timpului diferite instituții prin colocvii, evenimente fâsâite pentru vârsta a treia sau alte experimente în general nereușite – revin – întâlnirile de la RTP au fost vii. duhneau, dacă îmi permiteți să folosesc partea frumoasă a acestui cuvânt, a viață.

și povestea e că toată lumea are o poveste. fiecare a venit cu pachețelul de acasă, cu realitatea lui, mai mult sau mai puțin potrivită la început, pentru a crea o lume nouă. localitatea Telciu s-a transformat timp de o săptămână în ce am vrut noi: un tărâm în care arta nu este doar frumusețe, dar are și tupeu și provoacă; un loc unde creierele și sufletele sunt stoarse la fel ca prunele sau perele, numai că în loc de superba palincă ardelenească (sau în afară de ea, ca să fim corecți) am avut literatură; și poate cel mai important, faptul că peste zece persoane din medii total diferite, cu experiențe și profesii (unde a fost cazul) total diferite, au reușit să devină o mare familie. familia RTP sau mai degrabă clanul RTP pentru că Dumnezeu știe cine vă ia dacă îndrăzniți să vă luați de vreunul dintre noi, ați priceput?

au participat (fără să mă enumăr în listă, c-ar fi patetic): Gelu Vlaşin împreună cu Cristina Maria Vlaşin (cu mici intervenții, dar în forță, ale juniorului Darius Andrei Vlașin), Alexandru Matei, Răzvan Țupa şi Iulia Stoian, Sorin Despot, Stoian G. Bogdan, Clara Mitola (Italia), Bogdan Coşa, Irina Roxana Georgescu, Elena Gabriela Lazăra, Veronica Plăcintescu, Maria Patricia Birtocean, Raluca Blezniuc, Silvia Grădinaru.

pe scurt, cum s-au desfășurat lucrurile:

în fiecare seară unul dintre invitații ‘experimentați’ a ținut un workshop. de exemplu: Sorin ne-a învățat cum să folosim clișeele până le umanizăm la loc, alături de un mic joc de teatru; cu Răzvan am stat de vorbă despre ce se întâmplă cu textul literar într-un performance; Alex a ținut un adevărat atelier de creație, punându-ne creativitatea la încercare (fiecare a primit o țară, apoi un apartament într-un bloc virtual – ne-am creat propriile noastre povești), iar eu am încercat, deși timpul nu mi-a dat ocazia să-l duc până la capăt, un exercițiu de comunicare, pe care urma să-l transform într-o schemă a unui spot de promovare.

separat de asta, am fost cu autocarul la casele memoriale ale lui George Coșbuc și Liviu Rebreanu, la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi (unde ghid ne-a fost Marin Mălaicu-Hondrari), o vizită scurtă la școala din Telciu, unde am stat de vorbă cu câțiva copii pasionați de literatură și, bineînțeles, ultima seară, unde a fost recitalul de la Bistrița.

cum aș putea să închei? sincer, nici n-aș vrea, preferam să stau acolo decât să fiu acum în București să scriu articolul ăsta. după ce împarți cu atâția oameni mișto o bucată de timp în care te rupi de lume, n-ai cum să nu te simți puțin singur. dar trece. la fel ca viața.