Amaya's world

Din nou primăvară

noreply@blogger.com (Amaya) — Fri, 23 Mar 2012 18:35:00 +0000

După un semestru de facultate şi o sesiune încheiată cu note foarte bune, pot să expir din nou. Pentru o secundă numai, căci proiectele pentru cel de-al doilea semestru deja au început. Păreri? Sunt din ce în ce mai sigură că e fundamental să îţi placă facultatea pe care o alegi. Altfel chiar n-ai cum să înveţi sute de pagini sau să citeşti zeci de cărţi legate de un subiect care nu te interesează câtuşi de puţin. Sau poate că ai cum... dacă te mulţumeşti cu un 5.

Nu a fost şi cazul meu. Mi-au plăcut aproape toate materiile din primul semestru, am fost fascinată de multe dintre cărţile pe care le-am avut de citit şi am învăţat că nopţile pierdute în sesiune sunt un mit dacă nu laşi toată materia pe ultima sută de metri. Cantitatea de informaţii pe care trebuie să o reţii pentru un singur examen nu este însă un mit, nici pe departe. Când mă gândesc ce mă plângeam în liceu pentru fiecare teză sau test care cuprindea un volum un pic mai mare de materie (gen un capitol sau două), nu pot decât să ma amuz. Liceul reprezintă una dintre cele mai frumoase şi mai simple perioade din viaţa noastră (dacă nu chiar cea mai frumoasă). Partea tristă e că nu realizăm acest lucru decât după ce îl terminăm şi ne confruntăm cu responsabilităţile vieţii de adult.

Uneori, aş vrea să amorţesc timpul aici şi acum şi să plutesc în Neant până când mă voi simţi în stare să iau totul de la capăt. Însă nu e cum ne dorim noi... Cred că îţi dai seama că te-ai maturizat când înveţi că viaţa e prea scurtă să o pierzi departe de cei pe care îi iubeşti. Când acasă nu mai înseamnă un loc anume ci o prezenţă anume. Când zâmbeşti doar la auzul unei anumite voci...

Şi când şi tu însemni toate aceste lucruri pentru acea persoană.

Recomandări muzicale

noreply@blogger.com (Amaya) — Sat, 28 Jan 2012 17:50:00 +0000

Nimic nu te poate face mai fericit decât secretele pe care le împarţi cu cel iubit. „Rămâne între noi” este mai mult decât o promisiune, este o incantaţie divină ce va lega cei doi îndrăgostiţi până dincolo de timp... Pentru că e imposibil să trăieşti fără celălalt, fără fericirea pură de a te şti centrul universului lui, fără secretul unui „Te iubesc” sincer, care nici nu trebuie pronunţat, întrucât se regăseşte în fiecare schimb de priviri, în fiecare sărut...

Pentru el, mereu:

P.S. Nu am fost niciodată o fană Ingrid Michaelson, dar am fost încântată de două melodii de pe ultimul ei album, „Human again”. Sunt incredibile aceste versuri:

„We hate the rain when it fills up our shoes,
But how we love when it washes our cars...
We love to love when it fills up the room,
But when it leaves oh we're cursing the stars...”
Ingrid Michaelson - How we love

Pentru el...

noreply@blogger.com (Amaya) — Sat, 07 Jan 2012 10:38:00 +0000

Sunt momente în care tot ce aş vrea este să mă ascund sub hainele tale... Pentru că de fiecare dată când luminile cad de pe chipul meu, singurul loc în care vreau să ma refugiez este "teritoriul" meu... Dincolo de aparenţe, dincolo de glume forţate, dincolo de lacrimi, dincolo de posibilităţile minţii, dincolo de orice limită a acestei lumi, este el, bărbatul pe care l-am ales, povestea mea nesfârşită... "Tu eşti un cântec scris de mâinile lui Dumnezeu..." Un cântec pe care Diavolul tot incearcă să-l cânte, dar îi ies doar nişte note false... Ceilalţi pot crede acest playback. In fond, nu vor ajunge niciodată "sub hainele tale"...

P.S. E incredibil cât de multe lucruri poate transmite o melodie:

Shakira - Underneath your clothes

You're a song
Written by the hands of God
Don't get me wrong cause
This might sound to you a bit odd
But you own the place
Where all my thoughts go hiding
And right under your clothes
Is where I find them

Underneath Your Clothes
There's an endless story
There's the man I chose
There's my territory
And all the things I deserve
For being such a good girl honey

Because of you
I forgot the smart ways to lie
Because of you
I'm running out of reasons to cry
When the friends are gone
When the party's over
We will still belong to each other

Underneath Your Clothes
There's an endless story
There's the man I chose
There's my territory
And all the things I deserve
For being such a good girl honey

I love you more than all that's on the planet
Movin' talkin' walkin' breathing
You know it's true
Oh baby it's so funny
You almost don't believe it
As every voice is hanging from the silence
Lamps are hanging from the ceiling
Like a lady tied to her manners
I'm tied up to this feeling

Underneath Your Clothes
There's an endless story
There's the man I chose
There's my territory
And all the things I deserve
For being such a good girl honey

P.S. Postarea este publicată după 10 luni de la crearea sa. Nu-mi pot închipui un moment mai bun decât acesta. E uimitor cum iubirea dintre doi oameni poate trece peste ani, lacrimi, depărtări, diferenţe, intruziuni, chinuri, ajungând, în final, în cel mai desăvârşit Rai cu putinţă. Va fi un an minunat, urmat de alţi ani din ce în ce mai minunaţi. Voi ţine mereu minte acest al cincilea an. E anul în care am părăsit Iadul pentru totdeauna şi am zâmbit cu încredere prezentului. În urmă cu aproape un an, spuneam că sunt momente în care tot ce îmi doresc este să mă ascund sub hainele lui... Toate acele momente s-au comasat într-unul singurul, unul sublim şi indefinibil, pe care îl trăiesc la nesfârşit. Am zis „nesfârşit”? Dar ce mai contează eternitatea, când ai perfecţiunea în braţele tale?

O mie de ani...

noreply@blogger.com (Amaya) — Sat, 10 Dec 2011 09:42:00 +0000

Şi din când în când, îţi aminteşti pentru ce respiri, închizi ochii şi doar trăieşti. Ar putea trece şi o mie de ani fără să te trezeşti din visul tău. Şi încă o mie... Până când eternitatea se aşterne peste sufletul tău şi nu mai trăieşti, ci doar contempli.

Încă o toamnă mi-a cutremurat inima, încă un an se apropie de sfârşit. Ce simt acum, la finele lui 2011? Că nu putea exista un an mai prost şi mai bun în acelaşi timp. Gândurile mele, înainte de Crăciun, se îndreaptă către toţi cei pentru care „casa în care se află nu înseamnă acasă”. Poate iarna le va îngheţa sentimentele, iar zăpada le va şterge durerea. Poate vor uita, chiar şi pentru o clipă, de golul ce le întunecă viaţa.

Sau poate că nu. Poate că visul lor se va transforma într-un coşmar nesfârşit. Poate că vor descoperi că eternitatea nu există, iar El nu Îşi va face niciodată apariţia. Poate că viaţa lor se va sfârşi fără ca nimeni să observe sau să sufere după aceea. Poate că toată dragostea lor va fi înghiţită de neant. Poate că cei o mie de ani se vor transforma într-o singură clipă de disperare şi dor.

Ştergeţi-vă lacrimile. Nu mai aveţi nimic de pierdut. Aţi cunoscut toate Infernurile posibile şi imposibile. Acum bucuraţi-vă de singurătatea Paradisului.

„Merry Chrismas, Darling
Wherever you are.”

P.S. Un articol început în noiembrie şi finalizat abia azi. Acest articol nu e despre mine. Este despre fiecare suflet singur acum, înainte de Crăciun.

Despre mine e această melodie:

„I have died everyday waiting for you
Darling, don't be afraid
I have loved you for a
Thousand years
I'll love you for a
Thousand more...”

Timp liber

noreply@blogger.com (Amaya) — Thu, 20 Oct 2011 20:51:00 +0000

Încercam să accept ceea ce părea să fie soarta mea. Dar nu-i uşor, dacă nu crezi în soartă.

Anne Rice

Printre tone de cărţi ce aşteaptă să fie citite pentru seminarii sau cursuri, mai strecor, din când în când, câte un roman drag sufletului meu. Aşa că primul lucru pe care l-am făcut, odată ajunsă acasă, a fost să mai adaug o carte la colecţia mea, o carte pe care îmi doream de mult timp să o citesc. Mi-a permis şi minunata săptămână impară, cu multe cursuri replanificate şi un singur seminar ( reprogramat şi el pentru altă dată ), să dedic fiecare clipă liberă romanului „Vremea îngerului” de Anne Rice. Sunt încântată, entuziasmată, îndrăgostită de această carte, despre care voi mai vorbi cu siguranţă ( din fericire, există şi o continuare: „Dragostea şi răul”, cu care abia aştept să mă delectez ).

Până atunci, mă tot aşteaptă un „Manual de marketing” să îl citesc şi ţinând cont că seminarul la Ştiinţe Economice îl am luni, nu-l mai pot amâna. Vine săptămâna pară, căreia sper să-i supravieţuiesc cu bine, dar până atunci, nu mă pot gândi decât la camera mea, la el, la linişte... Într-un cuvânt: acasă. Gândul meu e deja acolo... În curând vom fi şi noi.

P.S. Episodul de Halloween din „Pretty little liars” a adâncit şi mai mult misterul în jurul lui A... Se pare că urmăritorul neobosit al fetelor s-a jucat şi cu nervii lui Alison, înainte ca aceasta să moară. Halloweenul poate deveni o sărbătoare periculoasă... Dacă sunt multe persoane în jurul tău care ţi-ar dori răul. Judecând după trailerul pentru a doua jumătate a sezonului, vor fi nişte episoade extraordinare pe care abia aştept să le văd. Vă las să-l vizionaţi:

P.P.S. Sunt extrem de măgulită de colaborarea cu Cineblog.info. Nu am văzut niciodată un film turcesc până la „Ask Tesadüfleri Sever” ( Love likes coincidences ), dar acesta mi-a întrecut orice aşteptare. Îl recomand cu plăcere şi nu doar romanticilor. Nu e un film previzibil, aşa că nu vă aşteptaţi la stereotipuri. Aşteptaţi-vă la căldură şi profunzime. La coincidenţe, evident. La o dragoste care depăşeşte timpul. La o dragoste care nu poate fi ucisă de moarte... La renunţare şi sacrificii. La eternitate. Şi la nişte cântece excepţionale, care compun coloana sonoră. Vizionare plăcută!
Şi mulţumesc echipei Cineblog.info pentru şansa pe care mi-au oferit-o.

Toamnă

noreply@blogger.com (Amaya) — Sun, 09 Oct 2011 09:56:00 +0000

Din nou toamnă. De data aceasta pe bune, cu ploi, melancolie, întuneric și amintiri. Sunt acasă pentru puțin timp și mi-am readus aminte cât de ușor era totul înainte și cât de dificil este acum. Aș vrea să iau toată liniștea zilelor de toamnă cu mine, la București, dar este imposibil. Ești singur, dar în permanență înconjurat de oameni. Nu e un sentiment plăcut. Nu când ești ultimul visător într-un oraș în care eroii nu sunt permiși...

Totuși, îmi place facultatea pe care am ales-o, îmi place ceea ce învăț, îmi plac cursurile pe care le am, iar mâine voi afla dacă îmi plac și seminariile. Nu am avut până acum niciunul, cu toate prelegerile din prima săptămână și sunt curioasă să descopăr prin ce se deosebesc de cursuri. Singurul lucru care nu îmi place este acela că nu voi mai avea timp de seriale și filme decât în weekend, iar cititul din plăcere va deveni citit din obligație. Dar am senzația că îmi va plăcea și ce voi fi nevoită să citesc. O să văd după ce primesc bibliografia pentru fiecare curs dacă am avut dreptate sau nu.

N-o să mai pot dedica prea mult timp nici blogului. Nici măcar melodiilor care îmi plac. Totuși, pentru cele care îmi descriu perfect starea mereu se va găsi timp. Precum aceasta:

Copilărie

noreply@blogger.com (Amaya) — Tue, 04 Oct 2011 12:11:00 +0000

Cred că zilele acestea mi-am dorit mai mult ca niciodată să fiu din nou copil. Mi-e dor de vacanţe, de linişte, de poveşti, de rutină. Am momente când m-aş întoarce în trecut şi aş retrăi totul, de la cele mai frumoase până la cele mai urâte clipe din viaţa mea. Apoi îmi amintesc cine sunt şi ce vârstă am. Realizez că vremea în care îmi purtau alţii de grijă va exista de acum doar în amintirea mea. Şi, în cele din urmă, îmi dau seama că n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu acele timpuri în care eram un copil.

Unii o numesc o „nouă viaţă”, dar eu cred că e aceeaşi. Singurul aspect care diferenţiază perioada aceasta de cea de dinainte este existenţa responsabilităţilor. Un cuvânt greu, cu o încărcătură emoţională şi fizică ce nu te va mai părăsi niciodată odată ce ai terminat liceul.

A început facultatea. Dar eu nu „încep” acum, eu continui să fiu.

Drive

noreply@blogger.com (Amaya) — Wed, 28 Sep 2011 14:39:00 +0000

Nu mă declar un fan al filmelor de acţiune, dar „Drive” mi-a atras atenţia încă din trailer. Era ceva diferit la el, începând cu povestea şi terminând cu actorii. Nu mi-am închipuit că o actriţă precum Carey Mulligan ( „An education”, „Never let me go”, „Brothers” ) ar putea accepta un rol într-un film de duzină. Şi evident nu a fost aşa. Filmul intră la categoriile „Acţiune”, „Crimă” şi „Dramă” pe IMDb ( unde apropo, are nota 8.6 la doar 2 săptămâni de la premiera în SUA ), însă după ce îl urmăriţi veţi vedea că prima este pusă mai mult pentru existenţa jafurilor ( care nu sunt decât două ) şi a câtorva crime pe care personajul principal este obligat să le facă pentru a-şi apăra iubita. În rest, nu acţiunea domină acest film. Surprinzător, dar după ce vezi „Drive”, prima dată te gândeşti până unde poate duce dragostea unui bărbat pentru o femeie. Cu ce preţ protejezi pe cineva pe care îl iubeşti? Filmul sondează cu succes psihicul şoferului ( care nu primeşte un nume ), dezvăluindu-i pasiunea pentru maşini care nu este însă mai mare decât cea pentru Irene. Un alt atu al filmului este coloana sonoră. Delicate, lente, emoţionante. Cam aşa ar putea fi descrise melodiile de pe fundal. „Drive” este un paradox, de la început până la sfârşit, un film de recomandat celor care cred că nu există sentimente în aşa-zişii băieţi răi. Dar ce înseamnă să fii personajul negativ până la urmă? Răul are o altă semnificaţie pentru fiecare om... Însă când ajungi sub vraja cuiva, nu mai contează ce fel de persoană erai înainte. Nu mai contează nici ce persoană devii. Tot ce contează este să nu-l răneşti pe celălalt...

Încă ceva despre film: a câştigat premiul de regie în cadrul Festivalului de Film de la Cannes din acest an şi a fost nominalizat la premiul Palme d'Or. Eu am rămas impresionată de Ryan Gosling, care a avut o prestaţie genială în acest film. „Drive” încă mai rulează la cinematografele din ţară. Vizionare plăcută!

Trailer:

Cea mai bună melodie de pe soundtrack:
Desire - Under Your Spell

P.S. „Gossip Girl” a avut luni, 26 septembrie, premiera celui de-al cincilea sezon. Un rezumat al episodului ar fi acesta: Blair pune la punct detaliile căsătoriei cu prinţul, Serena primeşte o slujbă în LA, Chuck caută adrenalina pe motocicletă, dar sfârşeşte prin a fi rănit, Nate se îndrăgosteşte iar de o femeie în vârstă, Dan aproape recunoaşte că o iubeşte pe Blair... Iar Blair pare a fi însărcinată, dar cu cine şi de ce ar păstra tăcerea despre acest fapt, rămâne un secret. Nu ştiu cât de reuşit va fi acest sezon, recunosc că nu am aşteptări foarte mari, dar sper să fiu contrazisă.

P.P.S. Am promis că voi vorbi şi despre „The secret circle” şi „Revenge”, dar cred că mai aştept câteva săptămâni. Voi lăsa totuşi trailerele:

Povestea vieţii mele

noreply@blogger.com (Amaya) — Tue, 27 Sep 2011 13:27:00 +0000

Uneori, ne gândim la viaţa noastră şi nu ne putem da un răspuns. Căutăm permanent întrebări, răspunsuri, semnificaţii, dar de cele mai multe ori ne lovim de zidul impenetrabil al tăcerii. Credem că este un lucru rău, dar de fapt este cel mai mare dar pe care ni-l oferă viaţa: alegerea. Putem alege ce parte a paharului dorim s-o privim. Putem alege persoana de care ne îndrăgostim, riscurile pe care suntem dispuşi să ni le asumăm în numele iubirii, felul în care vrem să ne trăim existenţa. Felul în care putem fi fericiţi.

Odată ce ai făcut aceste alegeri, totul este mai uşor... Ştii că orice s-ar întâmpla, nu te vei depărta de persoana care ai ales să devii. Ştii că nu vei pleca. Ştii că nu va pleca...

Viaţa trece de multe ori pe lângă noi, timpul ne este mai degrabă duşman decât prieten, amintirile ne părăsesc în cele din urmă, însă noi rămânem. Pentru că, atâta vreme cât iubim, nimic nu ne poate vreodată infecta...

P.S. Povestea vieţii mele:

P.P.S.

Important nu e să ştim în ce oraş sau în ce colţ al lumii se află celălalt, ci să ştim unde ne situează dragostea care ne leagă de el.

Marc Levy

Dispariţii

noreply@blogger.com (Amaya) — Thu, 22 Sep 2011 20:27:00 +0000

„Dispariţii” nu a fost o carte care să mă atragă în mod deosebit. Am descoperit-o în urmă cu mai mulţi ani într-o librărie din Braşov şi am cumpărat-o, cunoscând stilul scriitoarei Jodi Picoult din excepţionalul roman „O viaţă de rezervă”, despre care am vorbit mai demult. De obicei, citesc o carte în câteva zile sau chiar într-o zi, dacă îmi place extrem de mult, dar la „Dispariţii” mă întorceam rar şi pentru scurtă vreme. Şi nu pentru că acest roman nu e minunat, dimpotrivă. „Dispariţii” prezintă cea mai pură şi mai sinceră ipostază a iubirii: cea a unui părinte pentru copilul său. Sunt fascinată de această latură dumnezeiască a unui sentiment care, în general, aduce şi suferinţă şi cred că o voi putea înţelege la valoarea ei legitimă abia când o voi simţi şi eu. Momentan, revin la ceea ce mintea mea poate înţelege pe deplin şi anume sacrificiul. Nu poţi iubi fără să sacrifici nimic întrucât dragostea este reală doar atunci când îţi oferi o parte din tine, din ceea ce exişti celui drag. Când treci peste orice obstacol, peste orice lege, scrisă sau nescrisă, de dragul lui. Pentru a-l face fericit. Nu trebuie să fii părinte să simţi acest tip de iubire. Trebuie doar să fii îndrăgostit. Cum ilustrează perfect Jodi Picoult în acest citat:

Iubirea nu înseamnă să faci ceea ce aşteaptă de la tine omul pe care îl iubeşti. Înseamnă să faci ceea ce el nu aşteaptă. Înseamnă să treci dincolo de ceea ce ţi s-a cerut şi să te ridici deasupra acestui lucru.

„Dispariţii” este o carte specială care prezintă nişte oameni obişnuinţi în situaţii deosebite. Oameni care trebuie să aleagă între fericirea copilului lor şi fericirea lor. Oameni care nu au putut găsi o cale ca aceste fericiri să fuzioneze... Însă continuă să lupte până o vor găsi.

P.S. Emeric Imre este un artist genial, care cântă dumnezeieşte. Pe versurile lui Adrian Păunescu. E greu să găseşti cuvinte pentru sentimente, dar poetul a făcut-o într-un mod sublim. Pentru că a căutat unde trebuie: în Infern. :)
Doar câteva dovezi ale unui talent incredibil:
Emeric Imre - Buna varianta rea

Emeric Imre- Condamnare

Emeric Imre - Noapte de unul singur

Rizzoli & Isles

noreply@blogger.com (Amaya) — Fri, 16 Sep 2011 23:48:00 +0000

Este ceva la thrillerele psihologice care mă atrage într-un mod inexplicabil. Înainte, credeam că psihologia ucigaşului este cea care mă impresionează, dar cu timpul am realizat că mai degrabă mă intrigă felul în care criminaliştii rezolvă un caz. Felul în care reuşesc să unească piesele unui puzzle şi să ofere o pistă, un motiv şi în final un nume. Sunt fascinată de minţile extrem de inteligente şi de lucide ( precum cea a lui Lincoln Rhyme, protagonistul multor romane ale lui Jeffery Deaver ), dar şi de cele care se bazează pe intuiţie şi pe impulsuri ( precum cea a lui Jane Rizzoli, eroina seriei "Rizzoli and Isles" a autoarei Tess Gerritsen ).

Primul meu contact cu această serie a fost prin „Clubul Mefisto”. Am citit foarte multe thrillere psihologice după această carte, dar niciunul nu m-a impresionat atât de tare. Atunci am descoperit prima dată termenul de „înger căzut” şi tot atunci am întâlnit două tipuri de dragoste cu totul neobişnuite: obsesia care te împinge la crimă şi pasiunea care îţi înceţoşează vederea, făcându-te să uiţi de religie, de ceea ce eşti, de speranţă şi de durere. Dragostea unui criminal pentru o victimă şi dragostea unui preot catolic pentru un medic legist. Iar dincolo de orice sentiment, se află Jane Rizzoli, o femeie torturată la rândul său de un ucigaş în urmă cu ceva timp, dar suficient de puternică să-şi continue meseria de detectiv. Să-şi rişte în continuare viaţa.

Când am aflat că TNT va face un serial bazat pe aceste romane ale lui Tess Gerritsen, nu am putut să-l ratez. Serialul e total diferit de cărţi. Departe de a fi profund, e mai degrabă amuzant, deşi fiecare crimă este tratată cu seriozitate. Dacă îl separ în totalitate de cărţi, pot spune că este un serial deosebit, despre crime ieşite din comun, rezolvate într-un stil la fel de aparte de două femei extraordinare: detectivul Jane Rizzoli şi medicul legist Maura Isles. Dacă mă gândesc însă la cărţi... Mi-aş fi dorit să se îndepărteze mai mult de standardele unui serial poliţist şi să sondeze atât psihicul ucigaşilor, cât şi cel al criminaliştilor implicaţi în rezolvarea cazurilor. Însă am învăţat demult să delimitez serialele/filmele de romane, aşa că nu o să insist să le compar. În ultimul episod al sezonului estival ( pentru că pe 29 noiembrie sezonul al doilea va fi reluat pentru încă 5 episoade ), detectivul Jane Rizzoli reuşeşte să-l ucidă pe criminalul care o chinuise, Charles Hoyt. Un final destul de optimist... Voi reveni cu noutăţi la sfârşitul sezonului.

P.S. Pe 15 septembrie, a avut premiera primul episod al celui de-al treilea sezon „The Vampire Diaries”. Stefan continuă să se depărteze de fratele său, Damon şi de Elena, iar aceştia continuă să-l caute. Aproape îl păcăleşte pe Damon că este altfel, un vampir însetat de sânge căruia nu-i pasă de reguli sau de oameni, dar nu reuşeşte să fie la fel de dur şi cu Elena. Un telefon anonim, o tăcere care lasă loc de interpretări... Şi totuşi cel care te iubeşte îţi recunoaşte respiraţia, îţi trăieşte chinul şi îţi reaminteşte ce simte pentru tine. Iar cu o melodie ca aceasta pe fundal, cum să rămâi indiferent?
Ron Pope - A drop in the ocean

Pe scurt: un început de sezon extraordinar pentru serialul „The Vampire Diaries”. Sper să nu mă dezamăgească nici „Gossip Girl”. Până pe 26 septembrie ( când va începe al cincilea sezon „Gossip Girl” ), sper să-mi fac o părere şi despre „Revenge” şi „The secret circle”, două seriale care mi-au atras recent atenţia. Mai multe detalii atunci.

True Blood

noreply@blogger.com (Amaya) — Tue, 13 Sep 2011 14:07:00 +0000

Sezonul al patrulea al serialului "True Blood" s-a încheiat pe 11 septembrie. Mă gândeam la un cuvânt prin care l-aş putea descrie şi am ajuns la concluzia că „sânge” e cel mai potrivit. A fost un sezon sângeros, în care vrăjitoarele au preluat controlul lumii vampirilor, obligându-i să-şi petreacă zilele legaţi cu argint pentru a putea supravieţui ritualurilor prin care erau forţaţi să „întâlnească” soarele. Adică să se sinucidă. O vrăjitoare ucisă în urmă cu 400 de ani la ordinul vampirilor înfiltraţi in biserici se reîntoarce pentru răzbunare. Ea alege drept gazdă trupul unei pseudovrăjitoare, Marnie, a cărei singură putere este aceea de a comunica mesaje din lumea morţilor. La început, cele două lucrează împreună, recrutând cât mai mulţi oameni dornici să scape odată pentru totdeauna de vampiri. Cu timpul, Marnie este înnebunită de puterea pe care a obţinut-o şi începe să-i omoare pe cei care nu vor să o ajute în planurile ei lipsite de logică. Pe un alt plan, se desfăşoară si povestea de dragoste dintre Eric şi Sookie. Vrăjit de Marnie să îşi uite tot trecutul, Eric îi arată lui Sookie o altă latură a sa, una umană, îngropată de sute de ani în sufletul său. Sookie ajunge să îl iubească, dar realizează, în acelaşi timp, că incă nu l-a uitat în totalitate pe Bill, primul ei iubit. Incapabilă să suporte ideea unei lumi în care Eric şi Bill nu există, Sookie se implică în războiul dintre vrăjitoare şi vampiri, profitând de puterile ei de zână şi de telepat. În cele din urmă, Marnie este ucisă, iar cealaltă vrăjitoare refuză să mai coopereze cu ea. Dar pentru Marnie lupta nu s-a încheiat incă. Ultimul episod o prezintă într-un alt corp, de această data a lui Lafayette ( bucătarul de la Merlotte's, barul în care lucrează Sookie ), încercând să-şi ducă la bun sfârşit misiunea de a-i ucide pe Bill şi pe Eric. Sookie împreună cu prietena ei, Tara şi cu vrăjitoarea Wicca, Holly reuşesc să o oprească şi să o trimită pentru totdeauna în cealaltă lume. Obosită să tot sufere din cauza inconsecvenţei vampirilor, Sookie renunţă, în cele din urmă, la Bill şi la Eric, dar necazurile nu o părăsesc... Debbie, fosta iubită a lui Alcide, un vârcolac îndrăgostit de Sookie, încearcă să o omoare, dar Tara o salvează în ultima clipă cu preţul propriei vieţi. Înnebunită de durere, Sookie o omoară pe Debbie, iar ultima scenă o înfăţişează plângând, lângă corpul prietenei sale, pe o podea murdară de sângele acesteia şi de cel al lui Debbie...
Mulţi oameni, vampiri şi vârcolaci au murit în acest sezon al serialului "True Blood", poate mai mulţi decât în toate celelalte sezoane la un loc. Multe inimi au fost rănite, multe poveşti de dragoste s-au sfârşit, mulţi au suferit şi au plâns. A fost un sezon realist şi crud, care mi-a plăcut până în ultimul minut. Am aşteptări mari pentru sezonul al cincilea, a cărui premieră va fi în iunie 2012. Este sezonul în care va apărea Quinn, al treilea bărbat care o cucereşte pe Sookie ( de aceasta dată un vârcolac ), de care mie nu mi-a plăcut deloc în cărţi, dar sper ca măcar în serial să nu mă dezamăgească. Voi reveni cu noutăţi.

P.S. Pentru că fiecare carte pe care o citesc spune ceva despre mine, voi implementa un widget care va conţine titlul cărţii pe care o citesc în acel moment. O să încerc să nu neglijez cititul oricât de ocupată voi fi cu facultatea şi să găsesc timp şi pentru cărţile pe care vreau să le citesc, nu doar pentru cele pe care trebuie.

A little bit of Heaven

noreply@blogger.com (Amaya) — Fri, 09 Sep 2011 18:43:00 +0000

Care este cel mai important lucru care ni-l poate oferi viaţa? Fiecare ne imaginăm altfel răspunsul. Depinde de vârstă, de personalitate, de aspiraţiile pe care le avem. Dar cred că toţi, când ne închipuim acel lucru, avem în cele din urmă în gând un singur criteriu: fericirea. Căutăm permanent în viaţă ceea ce ne face fericiţi. Acel ceva care reprezintă tot ce avem mai de preţ. Care contează cel mai mult.

Tocmai am văzut filmul "A little bit of Heaven". Nu am văzut trailerul înainte şi nici nu ştiam nimic despre poveste, dar ţinând cont că actorii principali sunt Kate Hudson şi Gael García Bernal, am decis că merită măcar să încerc să-l vizionez. Recunosc că mă aşteptam la o comedie ( "Something borrowed", "Bride wars", "My best friend's girl", "How to lose a guy in ten days" sunt doar câteva dintre comediile care au consacrat-o pe Kate Hudson ), dar filmul acesta este departe de a fi amuzant. Marley este o femeie cu o carieră de succes dar cu o viaţă personală aproape inexistentă. Nu crede în dragoste, aşa că niciodată nu acceptă provocarea unei relaţii serioase. Până când îl întâlneşte pe el... Şi de aici ar trebui să fie comedia romantică tipică. Însă nu este deloc aşa. El este de fapt doctorul ei, cel care o anunţă cu nonşalanţă că are două posibilităţi: urmează un tratament sau moare. Deoarece Marley are cancer la colon într-un stadiu avansat. La început, ea nu realizează că va muri şi continuă să găsească puterea să glumească, să îşi binedispună prietenii, să ignore, într-un cuvânt, boala. Tratamentul însă nu dă rezultate, aşa că după tot felul de medicamente şi injecţii, Marley renunţă să lupte. Decide că important este să aibă nişte ultime săptămâni de viaţă fericite, nu să ducă tratamente obositoare care oricum nu au efect. Prezenţa doctorului Julian în viaţa ei începe să îi schimbe viziunea despre iubire, iar acest lucru o sperie uneori mai tare decât moartea...

Dar care va fi sfârşitul? Cum va înfrunta, în cele din urmă, moartea şi mai ales dragostea? Care se dovedeşte a fi cel mai important lucru din viaţa ei?

Dar din viaţa fiecăruia dintre noi? Ce ţi-ai dori să faci dacă ai muri mâine? Poţi spune că îţi trăieşti visul sau continui să fugi după el?

"A little bit of Heaven" răspunde la toate aceste întrebări şi la multe altele. După ce îl vezi, primul lucru pe care îţi doreşti să-l faci este să-i suni pe cei importanţi pentru tine şi să le reaminteşti că îi iubeşti. Viaţa este atât de scurtă... E păcat să treci prin ea fără să ai parte de un "strop de Paradis". De o strângere in braţe sinceră. De un sărut care să te facă să uiţi de timp... De o privire încărcată de iubire. De fericire.

P.S. Pentru că avem nevoie de atât de puţine lucruri să fim fericiţi...

Un trailer care nu descrie prea bine filmul, dar singurul disponibil, aşa că uitaţi-l:

19

noreply@blogger.com (Amaya) — Wed, 07 Sep 2011 22:35:00 +0000

Din nou 8 septembrie. Conştientizez greutatea acestei zile asupra sufletului meu, o văd reflectând amintiri atât plăcute cât şi dureroase, îi aud oftaturile şi hohotele de râs. Chin, fericire... De obicei, nu existau graniţe între ele în această zi. Se contopeau cu o naturaleţe uneori sfidătoare...

Totuşi, astăzi zâmbesc din nou. Astăzi mă simt altfel, gândesc altfel, văd altfel. Astăzi, inima mea şi-a găsit liniştea înăuntrul lui. Nu mai urlă, nu mai plânge, nu se mai degradează... Ştie că este în siguranţă, orice ar fi. Ştie că aparţine pentru totdeauna locului în care se află. Ştie şi nu o mai doare... Pentru că a învăţat că nu există Infern în iubire. Doar întreruperi ale Paradisului... Doar un şarpe care aşteaptă mereu ca cineva să muşte din măr. Dovada vie a unei imperfecţiuni divine...

Şi totuşi, există perfecţiune. Există oameni care omoară şarpele doar privindu-l. Există oameni ale căror sentimente nu pot fi niciodată atinse de flăcările ucigaşe ale Răului. Există oameni care sunt suficient de maturi încât să urmeze calea pe care personalitatea lor o cere. Calea care îi reprezintă în totalitate.

Astăzi, la 19 ani, simt că sunt un astfel de om. Iar tot ce am fost şi am devenit îţi datorez ţie... nebunul meu vis de mai.

The Wanted - Heart Vacancy

În inima lui

noreply@blogger.com (Amaya) — Tue, 06 Sep 2011 12:01:00 +0000

Oamenii... atât de instabili. Şi vine totuşi un moment în viaţa fiecărui om... Un moment în care vrea linişte, tăcere, echilibru. Este momentul când îşi întâlneşte alter ego-ul. Momentul când încetează să devină. Când ştie pentru ce s-a născut. Când vrea o rezervare permanentă în inima unei singure persoane. Când iubeşte...

Timpul... atât de grăbit. Azi te priveşte cu răbdare, îţi mângâie pielea umedă, îţi promite că nu te va părăsi niciodată, te adoarme cu parfumul lui dumnezeiesc, apoi te trimite în coşmarul vieţii tale... Vederea ţi se întunecă, pielea ta îşi pierde elasticitatea, vocea ta nu mai este la fel de clară ca altădată, puterile tale slăbesc, somnul tău devine agitat şi lipsit de vise... Îmbătrâneşti...

Eternitatea... atât de iluzorie. Îi dăruieşti sufletul tău, speranţele, gândurile, tot ce ai fost şi tot ce ai devenit. Ea le primeşte tăcută şi îţi scrie impasibilă sentinţa. "Iad", "Rai", "Purgatoriu"... Niciunul din aceste locuri nu e potrivit pentru tine. Te priveşte cu atenţie. "De unde vii tu?", te întreabă, căutând un indiciu al puterii tale pe pielea ta plină de cicatrici.

"Din inima lui..."

P.S. Cred că toţi avem un alter ego alături de care putem deveni nemuritori. Dar eternitatea doare... De aceea oamenii continuă să caute "copii imperfecte ale unui prototip nerealizabil" ( Eminescu ). De aceea refuză fericirea. De aceea refuză să... trăiască.

P.P.S. Pentru că eu am ales calea cea grea. A desăvârşirii.

Pretty Little Liars

noreply@blogger.com (Amaya) — Thu, 01 Sep 2011 22:01:00 +0000

"Fiindcă doi oameni pot păstra un secret dacă unul din ei e mort."

Am promis că voi vorbi despre ~~ultimul~~ unul dintre ultimele seriale care mi-au captat atenţia şi ţinând cont că tocmai s-a terminat prima parte a celui de-al doilea sezon, cred că este timpul. Nu am citit cărţile ( mi-au atras atenţia odată într-o librărie, dar nu îndeajuns încât să le cumpăr ), însă am decis să văd serialul. Normal că imediat după ce am vizionat câteva episoade, am realizat că e absolut necesar să citesc şi seria "Micuţele mincinoase" ( tradusă în limba romană de editura Leda, o editură care începe să-mi placă din ce în ce mai mult ). Până atunci, am încercat să ajung la zi cu serialul, lucru pe care l-am reuşit în mai puţin de 3 zile ( deloc surprinzător, nu? ). Primul sezon debutează cu descoperirea rămăşiţelor lui Alison DiLaurentis, cea mai populară fată din oraş, dispărută în urmă cu an după o noapte petrecută în compania celor mai bune prietene ale ei ( Spencer, Aria, Hanna, Emily ). Alison a plecat imediat ce prietenele ei au adormit, iar urma ei a fost imposibil de depistat. Deşi dispariţia lui Alison le-a depărtat iniţial, cele patru fete au găsit o cale să îşi vorbească din nou imediat ce au avut siguranţa morţii prietenei lor. Dar Alison nu a dispărut niciodată cu adevărat... Un anume "A" începe să le trimită mesaje fetelor, obligându-le să dezvăluie secretele pe care acestea le aveau cu Alison. "A" pare să ştie tot ce fac ele, le urmăreşte fiecare pas, le salvează sau le răneşte cu aceeaşi uşurinţă. La sfârşitul primului sezon, cele patru prietene cred că au găsit ucigaşul lui Alison în persoana lui Ian, cumnatul lui Spencer. Sezonul al doilea face însă alte dezvăluiri: Ian este obligat să declare că el a ucis-o pe Alison, iar imediat după ce o face este omorât; fetele sunt separate una de cealaltă de către părinţii lor şi trimise la un psiholog; Jason DiLaurentis, fratele lui Alison, revine în oraş, ridicând multe semne de întrebare în jurul lui... În cele din urmă, psihologul ( Dr. Sullivan ) află cine este "A", dar este plătită de acesta/aceasta să le inducă în eroare. Ele ajung într-un hambar, în pădure, crezând că o vor găsi acolo pe doctoriţă şi o vor putea salva. "A" le pune la dispoziţie chiar şi o lopată, care le oferă coordonatele locului în care ar trebui să se afle Dr. Sullivan. Tot ce găsesc însă este un semn care le indică să sape dacă vor să o împiedice pe aceasta să se asfixieze. Dar în groapă se află doar un manechin de plastic şi în timp ce fetele realizează că le-a fost întinsă o capcană, soseşte poliţia care le arestează pe motiv că au asupra lor lopata ( arma crimei lui Alison ce nu fusese gasită până atunci ). Este un serial captivant, care îmbină misterul unei crime ce nu pare să poată fi vreodată soluţionată cu drama unor adolescente urmărite de un duşman invizibil care le ademeneşte într-un joc al minciunilor extrem de periculos pentru ele şi pentru familiile lor. Îl recomand tuturor celor care vor un altfel de thriller, cu altfel de protagonişti, dar extrem de realist şi de palpitant. Pe mine m-a cucerit şi abia aştept să văd episodul special de Halloween, care va apărea pe 19 octombrie. Iar cărţile Sarei Shepard se află cu siguranţă pe lista mea de lectură.

Trailerul episodului de Halloween:

Tot postul ABC Family a lansat de curând "The Lying Game". Probabil este anul Sarei Shepard deoarece acest serial este o ecranizare a unei alte serii de succes a autoarei: "The Lying Game". Se pare că acesteia îi plac fetele care mint întrucât noul serial are drept protagoniste două gemene ( interpretate de aceeaşi actriţă - Alexandra Chando ), care se întâlnesc absolut întâmplător, după ani de zile în care n-au ştiut de existenţa celeilalte. Una dintre ele ( Sutton ) a fost adoptată de o familie bogată din Phoenix, iar cealaltă ( Emma ) a fost crescută de diferiţi asistenţi sociali. Fiind constant hărţuită de fiul femeii care avea grijă de ea, Emma pleacă la Phoenix, la sora ei, care îi propune să îi locul pentru câteva zile, cât timp ea o va căuta pe mama lor adevărată în Los Angeles. Dar viaţa lui Sutton nu este deloc una comună, iar Emma are parte de tot felul de surprize legate de sora ei... Sunt identice, dar personalităţile lor sunt total diferite. Cât va rezista Emma să pretindă că e Sutton? Ce secrete ascunde de fapt sora ei geamănă? Sunt întrebări la care doar timpul poate răspunde. "The Lying Game" este cu siguranţă un serial pe care îl recomand, iar celor care nu au auzit de el le las trailerul:

P.S. Urmăresc şi alte seriale, dar voi vorbi despre fiecare la momentul oportun. Următorul pe listă este "True Blood" al cărui episod final va fi pe 11 septembrie.

Sfârşit de vară

noreply@blogger.com (Amaya) — Sun, 28 Aug 2011 16:15:00 +0000

Ultimele zile de vară. Tot aud la ştiri cuvintele acestea, dar nu mă pot familiariza cu ele. În ultimii ani, vara a însemnat pentru mine linişte. Dragoste. Fericire. Relaxare. Însă anul acesta... a fost un anotimp ca toate celelalte. Nu i-am simţit căldura pentru că înăuntrul meu gheaţa este imposibil de topit. Nu i-am văzut culoarea pentru că Universul meu este pictat într-un gri impersonal. Nu i-am contemplat tăcerea pentru că inima mea continuă să vorbească, la mii de kilometri depărtare, dominându-mi mintea cu vocea ei... Nici măcar nu i-am mirosit parfumul dulce şi efervescent pentru că fumul disperării încă mă sufocă. A fost o tentativă de vară, care totuşi se sfârşeşte acum.

Ce mi-au lăsat însă lunile acestea? Lecturi peste lecturi. Planuri de viitor concrete. Şansa de a trăi în altă parte, o altă viaţă. Posibilitatea de a auzi din nou cuvintele: "Îmi pare rău" şi "Te iubesc". O reîntâlnire cu marea şi cu nesfârşitul ei. Noi promisiuni. Posibilitatea că el să le rupă din nou. Lacrimi uscate. Speranţă. Încredere.

Mă bucur că las în urmă vara aceasta. Sufletul meu e pregătit pentru toamnă, pentru ploile ei reci, pentru confruntarea cu maturitatea, chiar şi pentru ziua de 8 septembrie. Acum ştie că in final, toate au meritat...

"It was worth it in the end"...
Chris Daughtry - September

P.S. Dacă tot a fost un an al schimbărilor, am decis să fie şi pentru blogul meu. Am vrut un template mai puţin colorat, dar care să aibă ceva deosebit. Aşa e şi viaţa mea: o coală albă pentru ceilalţi, dar cu tuşe de culoare pentru cine ajunge să mă cunoască.

Pot.

noreply@blogger.com (Amaya) — Sun, 21 Aug 2011 23:21:00 +0000

Poţi rămâne mereu îndrăgostit de cineva? Poţi să îi iubeşti imperfecţiunea, răutatea, sarcasmul? Poţi să îţi iubeşti cicatricile încă neînchise pentru simplul motiv că sunt provocate de el? Poţi să îi iubeşti temerile, greşelile, disperarea? Îl poţi lăsa să câştige de fiecare dată, chiar dacă ştii că tot ce va face el e să te distrugă?

Nu există iubire care să nu ajungă în Infern. Nu există raţiune în jocul plăcerii. Nu sunt graniţe între durere şi fericire. Nu sunt diferenţe între minciuni şi adevăruri. Toate se contopesc, toate mor şi renasc într-un singur sărut, toate ard în flăcările viciului, iar apoi îşi găsesc liniştea în parfumul înşelător al toamnei...

Nu poţi iubi pentru totdeauna o singură persoană dacă nu eşti puternic. Există o parte a celuilalt pe care nu o vei şti niciodată... Până într-o zi. Într-o zi în care focul şi apa se vor uni în lacrimile tale. Într-o zi în care vei simţi cum sufletul tău se degradează încet, fără să îi poţi opri în vreun fel moartea. Iar în acea zi vei dori să renunţi. Ţi-ai vinde şi ultima bătaie de inimă Diavolului, numai să îţi ia toate amintirile. Să poţi respira din nou.

Sau... poţi continua. Îţi dai seama că îi iubeşti şi latura malefică, o iubire patologică şi mistuitoare, dar reală. Nu poţi renunţa la ea la fel cum nu poţi renunţa să trăieşti. Îl săruţi şi uiţi de chinul din interiorul tău. Îl priveşti şi ştii că fericirea ta e în acei ochi. Te distruge, dar tot el te salvează. Timpul trece, dar nu peste voi.

Sunt printre cei blestemaţi să iubească până la acea ultimă bătaie de inimă pe care am refuzat să i-o vând Diavolului. I-am vândut-o însă lui. Uneori cred că e cam acelaşi lucru.

P.S. "Orice iubire e ca un monodeism: voluntar la început, patologic pe urmă." - Camil Petrescu.

P.P.S. Adele - Set fire to the rain

Lecturi

noreply@blogger.com (Amaya) — Thu, 18 Aug 2011 19:35:00 +0000

În urmă cu vreo 3 ani, am citit o carte care m-a provocat indirect să îmi definesc Lucrurile Esenţiale, cele fără de care nu aş putea trăi. Preferinţele mele de atunci sunt aceleaşi şi în momentul de faţă, iar acest lucru recunosc că mă sperie puţin. Consecvenţa mea e ieşită din comun, reflectându-se cam în toate aspectele vieţii mele. Nu este o calitate să fii fidel până la capăt anumitor idei, dar nici nu este un defect. Cred că atâta vreme cât sunt deschisă unor alte orizonturi, dar continui să le păstrez pe ale mele, nu afectez pe nimeni. În cel mai rău caz, îmi provoc mie rău, dar despre aceste situaţii am mai vorbit.
Despre ce nu am prea vorbit este pasiunea mea pentru cărţi. Deşi le-am recomandat mereu prin intermediul acestui blog sau offline, nu am dedicat niciodată un articol cărţilor, în general. Am o obsesie pentru lectură încă din clasele primare, pe care am cultivat-o îndeosebi în liceu când am parcurs cam toate tipurile de romane. Aşa că atunci când am găsit această leapşă, nu am putut să nu o preiau şi eu. Cerinţa este următoarea:

"Pentru această leapşă, înşiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poţi înlocui cu o carte preferată care conţine acea literă în titlu. Ai voie să pui în lista ta şi cărţi care nu aparţin beletristicii."

A - Accidentul - Nicholas Sparks
B - Bestia - Alex Flinn
C - Colecţionarul de istorie - Elizabeth Kostova
D - Dragostea şi alte lucruri imposibile - Ayelet Waldman
E - E cineva acolo? - Marian Keyes
F - Fratele Grimm - Craig Russell
G - Gulliver - Jonathan Swift
H - Hush, hush - Becca Fitzpatrick
I - Iubire monstruoasă - Carol Topolski
Î - Îngeri şi demoni - Dan Brown
J - Jurnalul Satanei - Leonid Andreev
K - Codul Shakespeare - Jennifer Lee Carrell
L - Leandrul alb - Janet Fitch
M - Moştenirea templierilor - Steve Berry
N - Nuntă nemiloasă - Yann Queffelec
O - O viaţă de rezervă - Jodi Picoult
P - Păpuşa adormită - Jeffery Deaver
Q - The unquiet - John Connolly
R - Rochia neagră de latex - Lauren Henderson
S - Surorile Boleyn - Philippa Gregory
Ş - Şapte zile pentru eternitate - Marc Levy
T - Trezirea - L.J. Smith
Ţ - Ţinutul fierului - Holly Black
U - Unde eşti? - Marc Levy
V - Viaţa după Billy - Olivia Goldsmith
W - Wicked lovely - Melissa Marr
X - Simfonia a X-a - Joseph Gelinek
Y - The empty chair - Jeffery Deaver
Z - Zori de zi - Stephenie Meyer

Pentru unele cărţi am căutat titlul în engleză pentru a se potrivi cerinţei. Sunt doar câteva dintre romanele care mi-au atras atenţia de-a lungul timpului, însă se află cu siguranţă printre cele mai importante şi mai dragi mie.
Unii consideră că şi-ar pierde timpul dacă ar citi o carte. Nimic mai greşit. O oră "pierdută" citind reprezintă o cărămidă în plus la temelia unei culturi reale, pe care fiecare dintre noi ar trebui să o avem. O cărămidă pe care vă veţi clădi personalitatea. Citiţi. Descoperiţi-vă.

Am fost aici

noreply@blogger.com (Amaya) — Sun, 14 Aug 2011 14:02:00 +0000

"Am fost aici."

Fiecare dintre noi dorim să lăsăm ceva în lumea aceasta. Un semn care să arate tuturor că am iubit, că am trăit, că am sperat, că am visat, că am gândit, că am plâns, că am râs. Într-o vreme credeam că doar artiştii pot reuşi acest lucru. De aceea continuam să sper că într-o zi voi fi şi eu unul. Că voi putea crea, la rândul meu, ceva extraordinar, care să dureze şi care să fie admirat de întreaga lume. Că voi putea atinge perfecţiunea, Infinitul, eternitatea. Dar toate acestea nu le pot şti acum. Iar după moarte... Câţi dintre noi ştiu sigur că va mai conta ceva după acel moment? Tind să cred că niciunul. De ce tot căutăm Divinul în afara lumii noastre, fără să privim măcar o secundă înăuntrul nostru? De ce nu trăim această clipă, ci o dorim mereu pe următoarea? De ce uităm că ne apropiem cu fiecare zi mai mult de moarte, iar acesta e cel mai important motiv pentru care ar trebui să trăim exact momentul care ne defineşte?

Niciodată nu aş putea să încetez să fiu eu. Niciodată nu aş putea să-mi abandonez idealurile. Niciodată nu aş putea să-mi neglijez principiile. Niciodată nu aş putea uita motivul pentru care m-am născut: să fac această lume un pic mai bună decât era.

Beyonce - I Was Here

Într-o zi

noreply@blogger.com (Amaya) — Mon, 01 Aug 2011 22:15:00 +0000

"Într-o zi, poate chiar şi noi vom fi salvaţi... "

Într-o zi în care trecutul nu va mai avea niciun efect asupra prezentului. Când durerea va rămâne în Infern, iar eu voi scăpa pentru totdeauna din el. Când rănile de pe sufletul meu nu vor mai arde. Când nu voi mai avea amintiri. Când Paradisul nu va mai însemna gheaţă. Când nu va mai fi un chin să respir, să merg, să vorbesc. Când mă va ţine în braţe şi voi şti că eu sunt tot ce îşi doreşte. Când n-o să mai am nevoie de Infinit, pentru că aş trăi deja perfecţiunea în lumea aceasta. Când voi crede din nou că "Te iubesc" nu sunt pentru el doar două cuvinte pe care nu le înţelege cu adevărat. Când voi şti că sărutul lui îmi aparţine doar mie. Când aerul nu va mai fi aşa greu... Când totul se va schimba... Cu o singură întrebare. Într-o zi...

P.S. "I guess every man decides to take or save a life."

P.P.S. Recomand "Pretty little liars". Voi vorbi despre acest serial mai pe larg la sfârşitul sezonului al doilea. Pe mine m-a convins acest trailer:

Prea devreme

noreply@blogger.com (Amaya) — Sun, 24 Jul 2011 16:06:00 +0000

Sunt puţini artişti pe care îi admir, dar cu siguranţă Amy Winehouse este unul dintre ei. Nu pot vorbi despre ea la trecut, cu toate că în cursul zilei de ieri a murit, la doar 27 de ani. Singurul lucru la care mă pot gândi este că lumea muzicii a pierdut un artist veritabil, ucis prea devreme de o dependenţă îngrozitoare. Sunt încă şocată şi până azi, am tot sperat să fie o ştire falsă.

Dar... Ea s-a întors în întuneric, iar în această tristă, gri nuanţă, lacrimile se usucă în voie...

P.S. Odihneşte-te în pace, Amy. Mi-ai atins sufletul cu versurile tale cum nu o va mai face niciun alt artist, niciodată.
"He walks away,
The sun goes down,
He takes the day but I'm grown,
And it's ok,
In this blue shade
My tears dry on their own..."

Cu adevărat în vacanţă

noreply@blogger.com (Amaya) — Wed, 20 Jul 2011 14:33:00 +0000

Am terminat una dintre cele mai obositoare şi lungi perioade din viaţa mea de până acum. Sunt, în sfârşit, liniştită şi încrezătoare, iar toate aceste luni în care am învăţat la filosofie şi m-am pregătit pentru Bac au căpătat sens. Am intrat la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice din cadrul SNSPA, la buget. Am avut emoţii tot anul pentru examenul din 17 iulie, însă în ziua aceea, tot ce am simţit a fost siguranţă. Sunt mulţumită de mine, sunt mulţumită că am ajuns undeva sus prin muncă susţinută şi în proporţie de 70% individuală, sunt mulţumită că am avut încredere în forţele mele până în ultima clipă. Sunt pregătită pentru o nouă etapă în viaţa mea, una a responsabilităţilor şi a grijilor cotidiene, dar sunt pregătită şi să învăţ în continuare lucruri noi, care să îmi folosească în slujba pe care o voi avea şi în viaţă.
Până atunci... Sunt în vacanţă. De data aceasta, pe bune. :)

Impresii după Bac

noreply@blogger.com (Amaya) — Fri, 08 Jul 2011 14:31:00 +0000

Am evitat să vorbesc despre Bac în primul rând pentru că abia azi am aflat rezultatul final şi apoi pentru că a fost un subiect atât de mediatizat încât nu aveam niciun chef să-l promovez şi eu. La română a fost un subiect de nivel mediu ( nu de olimpiadă cum susţineau unii şi alţii ), la istorie dificultatea a fost chiar sub medie ( necesita însă lecturarea atentă a cerinţelor ), iar la filosofie a picat la subiectul de sinteză ce ne doream, cred, cu toţii si anume Morala. Normal că şi la acest Bac au fost nedreptăţi, iar de una am avut parte şi eu la română. Noroc că există contestaţiile şi mai ales profesori competenţi care citesc o lucrare până la sfârşit ( altfel nu-mi explic cum nota mea la română a crescut de la 7,60 la 9 după recorectare ). A fost un dezastru la nivel naţional, dar nu vă faceţi iluzii că toţi cei care au fost admişi meritau cu adevărat. Vor mai trece probabil câţiva ani sau poate zeci până când un examen de Bac va fi cu adevărat corect, dar acesta este, fără îndoială, un prim pas. Normal că nu elevii sunt singurii vinovaţi, dar cea mai mare vină o poartă ei. Nu contează ce profesor ai la clasă sau dacă faci sau nu pregătire ( eu nu am făcut nicio oră de pregătire şi acest lucru nu m-a împiedicat să am media 9,43 ), ci contează să îţi doreşti să înveţi. Şi să îţi apreciezi obiectiv capacităţile. Pentru că da, erorile cele mai mari la corectare se întâmplă la Bac, în ciuda importanţei acestui examen.

"A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă", spunea Nichita Stănescu, neştiind că afirmaţia lui va deveni în 2011 subiect de Bac. Într-adevăr, doar cunoscându-te pe tine însuţi, poţi tinde spre absolut. Căci Cerul este limita...

Lucruri teribile ...

noreply@blogger.com (Amaya) — Fri, 03 Jun 2011 11:48:00 +0000

Viaţa poate provoca lucruri teribile. Când am ascultat prima dată această melodie a trupei americane Mayday Parade, eram încă în acel univers perfect la care nimeni nu părea vreodată să aibă acces... Nici măcar moartea, această constantă ireversibilă a existenţei noastre. Dar iată că lumea aceea fantastică s-a prăbuşit sub atacurile realităţii, lăsând în urma ei doar o durere inimaginabilă şi acelaşi sentiment... teribil. Când îţi auzi inima urlând disperată, nu crezi că vreodată ea ar mai putea simţi acelaşi lucru pentru cel care a încercat să o ucidă. Vocea ei s-a stins pentru totdeauna, dar bătăile ei încă îmi amintesc că există cineva pentru care ar muri oricând. Ascultând melodia aceasta din nou, mă gândeam: de ce iubirea este o condamnare? De ce le este dată oamenilor dacă au atâtea lucruri de pierdut în urma ei? De ce mi-am ales singură acest drum care devine din ce în ce mai teribil? Există însă şi un răspuns:
"Please don't be sad now, I really believe
You were the greatest thing that ever happened to me."

Dar oare acesta trebuie să fie sfârşitul unei astfel de poveşti? Nu este niciodată prea devreme sau prea târziu pentru a pune Marea Întrebare. Insă atunci când ea îţi va răspunde:
"Boy can I tell you a terrible thing?
It seems that I'm sick and I've only got weeks."
vei şti că e cu adevărat târziu...

P.S. Această piesă are nişte versuri cu adevărat zguduitoare. E un bun prilej de reflecţie... Tocmai de aceea voi lăsa varianta de pe youtube.