Când m-am trezit din vis, am fost îngrozit de perspectiva acestuia, de posibilitatea ca peste ani şi ani eu să am tot un caracter de adolescent, neputând să trec peste această perioadă a vieţii, deoarece în fiecare zi am să regret că nu am avut curajul să îi spun ceva, să aflu răspunsul Ei. Trebuia să fac ceva, să ştiu, da sau nu. Mă voi simţi ca un alpinist care a ajuns în vârful Everestului sau pentru câteva momente voi intra în pielea unui autostopist dezamăgit că toate maşinile trec pe lângă el, deşi el încearcă din răsputeri să le atragă atenţia, prin semne. Va fi sau nu a mea?

Nu mă bărbierisem de aproape două luni, iar prin clasă deja au apărut glumele la adresa acestui fapt, “Vrei să te faci preot?”, “Dai la teologie?”. Eu am rămas indiferent la ele şi la îndemnurile unora de a intra în rând cu lumea, să nu mai arăt ca un vagabond, cu părul răvăşit şi să mă bărbieresc. Dar eram prea prins în propria mea dramă, fiind preocupat cu analizazea conţinutului meu interior încât nu mai acordam atenţie la ce se află în exterior, de cum mă înfăţişez eu în faţa altora sau ei în faţa mea. “O să mă schimb atunci când se va întâmpla ceva nou în viaţa mea. Altfel, de ce m-aş schimba? Pentru cine să o fac?” Însă, prin această tactică, mai vroiam un lucru. Să mă asigur că Ea nu mă place pentru modul în care arăt, ci pentru felul meu de a gândi, de a fi; să ştiu că voi fi iubit necondiţionat. Câteodată simţeam nevoie să mă destăinuiesc cuiva, să am un martor la propria mea suferinţă, să aflu dacă ceea ce fac e bine sau nu, însă frica că propabil receptorul meu ar râde de mine mă oprea din a încerca o astfel de confesiune.

Într-o seară, ascultam bagatela pentru pian, Fur Elise, de Beethoven şi am realizat cât de bine i se potriveşte Ei acele acorduri, dar nici nu e de mirare, deoarece această piesa se pare că a fost compusă pentru o femeie de care Beethoven s-a îndrăgostit. De multe ori m-am întrebat care o fi numele Ei, întotdeauna am crezut că Georgiana i se potriveşte cel mai bine. Am avut o colega cu numele acesta şi care îi semăna la geometria feţei. În unele zile mă mir de efectul pe care îl au aceste fiinţe cu umeri mici asupra bărbaţilor; cât de mult mă poate face să-mi doresc doar să o ţin în braţe, simţind că atunci întreaga ei făptură, mică şi delicată, e doar a mea, toate acestea pe când aş putea să o dobor dintr-o singură lovitură.

M-am gândit că poate ar trebui să o las în pace, să nu o mai hărţuiesc cu privirea. Ori să acţionez, ori să o las în pace. “Gata, trebuie să-i vorbesc astăzi.” Nu ştiam ce aveam să-i spun, mă bazam pe capacitatea mea de a improviza în cele mai dificile momente. Căci eu aşa vedeam acel moment, ceva nou pentru mine şi cu siguranţă că şi pentru Ea, deoarece nu cred să mai fi fost acostată pe stradă de vreun adolescent bărbos. Când am trecut prin parcul din faţa liceului Ei, un coleg m-a salutat, iar eu m-am mirat de prezenţa lui în acel loc, după care m-am panicat, văzând în ea o complicaţie şi nu am mai apucat să-l salut, ci doar am dat din cap, semn că l-am auzit.

O aşteptam pe trotuarul din partea stângă a străzii, la 7:55 a apărut în faţa mea, pe celălalt trotuar, purtând un palton negru, scurt, iar eu am rămas nemişcat, prins în amintirea atâtor moment când doar am privit-o de la distanţă. Nu am putut face nimic, voinţa îmi lipsea cu desăvârşire. Am observat cum îşi scoate telefonul din buzunar şi cum îl mânuieşte cu degetele mâinii ei albe, minunându-mă de gesturile simple. Din spatele meu auzeam venind o voce. M-am întors puţin şi îl văd pe colegul care m-a salutat mai înainte, apoi îmi dau seama de ce a spus anterior, “Hai la şcoală!”, cuvintele lui începeau să mă dezmeticească, “Nu vii la şcoală?”, “Nu… nu acum.” El îşi vede de drum. Stiind că nu mai am ce face, am decis să mă plimb prin oraş şi m-am oprit pentru câteva minute în gară, sperând ca odată cu trenurile care pleacă, să plece şi toate gândurile, regretele mele că nu am putut să-i vorbesc. Dar trenurile întotdeauna revin, în fiecare zi, la oră fixă chiar.

După ore, mi-am spus să o aştept, poate am noroc şi dau de Ea, speram, cu toate că nu am întâlnit-o niciodată în aceste condiţii. Unele fete de acolo îmi erau cunoscute, fiind vorba de fete pe care le-am văzut alături de Ea sau care treceau pe lângă mine când aşteptam. Atunci am realizat, “A trecut un an!”  Am început să zâmbesc, să râd de mine, “Toate astea pentru ce? Să pot zice că nu mai sunt singur?” Apariţia unei fete mi-a tăiat firul gândurilor, am început să o urmăresc, crezând că e cea pe care o aşteptam, aveau acelaşi mers şi aceleaşi haine, dar ce mi-a stârnit interesul cel mai mult a fost tendinţa ei de a-şi ascunde faţa de mine, privea în pământ aşa cum face şi Ea. Încercam pe cât posibil să păstrez o anumită distanţă, măcar zece metri, apoi am văzut-o cotind la stânga şi apropindu-se de o şcoală, a încetinit, iar eu am trecut pe celălalt trotuar, ca să nu mă “miroase”. Dar am observat-o cum îşi scoate telefonul şi sună pe cineva. “O cursă!” mi-am zis, “S-a asigurat că o urmăresc, iar acum îşi sună prietenii ca să zică, arătându-mă cu degetul, acuzator “Uite-l pe admiratorul meu secret. Cel ce mă aşteaptă în fiecare dimineaţă, sperând că aşa am să fiu a lui. Ha! Ce prost! Niciodată! Dar totuşi, fiind o fire miloasă, îl las şi pe el să ciugulească câte ceva din existenţa mea.” Refuz să fiu făcut de râs în faţa unor elevi de generală. Aşa că am fugit cât mai repede de acolo, iar ca să mă asigur că sunt în siguranţă, mi-am întors capul spre acea fată şi am văzut un băiat blond apropindu-se de ea. “Ce drăguţ!” Am renunţat la teoria conspiraţiei, de fapt, ea îşi aştepta fratele să iasă de la şcoală şi îl sunase ca să-l anunţe de asta. Eram deja la o oarecare distanţă de cei doi, iar aceasta a devenit şi mai mare când eu am aşteptat la semafor ca să pot traversa şi să-mi încep din nou urmărirea. Am reuşit să-i văd la o trecere de pietoni, dar i-am pierdut pe o stradă plină de clădiri vechi. În momentele imediat următoare, mi-a părut rău de felul în care am abordat problema. Trebuia să mă întorc direct, fără să mai traversez regulamentar şi să fi aşteptat până la infinit în intersecţia unde i-am văzut ultima oară, dar sunt şi eu om! Iar, acum, îmi dau seama că acea fată nu era Ea, îi semăna doar, deoarece era mai înaltă, cam 1.70 m, purta cizme cu tocuri, iar coapsele şi şoldurile aveau o rotunjime mai mare.

În acea seară am pornit din nou în obişnuita mea pribegie pe străzi, iar când am ajuns în locul unde am aşteptat-o în acea dimineaţă, m-am întrebat “Ce vrei să-ţi fac? Nu pot să vorbesc cu tine, dar nici să te uit nu pot. Ce să-ţi fac?” Să mai stau pe acea stradă mi se părea imposibil, regretând acel moment în care nu am putut să acţionez. Am început să regret toate celelalte momente în care am stat şi doar am privit-o pentru că nu îmi doream nimic altceva. Vâzându-le atunci ca fiind fără folos, sentimentul a devenit prea puternic, prea intens, aşa că am găsit o soluţie: fuga. Am început să alerg, vrând să mă depărtez cât mai mult de locurile unde i-am privit de atâtea ori chipul.

M-am întors acasă obosit, nu din cauza efortului fizic, deşi mă dureau toţi muşchii corpului. Eram obosit să o tot aştept, să-mi folosesc toate capităţile mele intelectuale doar pentru a analiza un simplu gest al Ei, o privire, un zâmbet. Îmi doream mai mult de la ea. Nu-mi arăta că e interesată de mine, dar nici că o enervează tot jocul meu; acum mă gândesc că poate mă consideră o persoană care îi hrăneşte egoul, cineva care îi măguleşte orgoliul de femeie ce caută să placă bărbaţilor. Deci de ce s-ar lepăda de un fan devotat al ei? Eram pregătit să înfrunt adevărul, bun sau rău. Vroiam doar să se termine toată această poveste care mă seca de puteri şi începea să semene cu o comedie umană, pentru mine.

A doua zi, m-am trezit dintr-un vis în care stăteam pe o bancă, într-un parc, la câţiva paşi de mine era Ea, alături de doi băieţi mici care tot râdeau. Unul era mai gras. Râsul lor necontenit o mira, neînţelegând ce era aşa amuzant şi se uita întrebătoare la ei. Eu m-am apropiat şi i-am spus că ştiu din ce motiv râd cei doi. Ea era dispusă să mă asculte, dar nu mi-a auzit vorbele, aşa că s-a apropiat de mine. Eu dădeam din gură, dar cuvintele mele nu aveau forţa necesară ca să străbată aerul, şi-a apropiat urechea, iar eu mă străduiam să mă fac auzit, însă era imposibil. Cu cât distanţa dintre noi doi era mai mică cu atât intensitatea vocii mele scădea. Acţiunea s-a terminat când Ea şi-a apropiat atât de mult capul, încât, dacă ar fi fost posibil în vis, îi puteam simţi parfumul părului, iar eu am rămas complet mut, gura mi se deschidea, dar cuvintele lipseau.

Analiza mea asupra Ei a început să capete şi un caracter social, punând în balanţă potrivirea noastră. Dacă vom fi împreună, probabil că va vrea să ne petrecem timpul liber ieşind în oraş, ca orice fată, să mergem prin cluburi, lucru pe care îl detest, deoarece nu-mi place agitaţia şi zgomotul, iar eu prefer să stau închis în casă şi să citesc. “Atunci să ne plimbăm.” mi-ar răspunde, însă şi acest lucru ascunde o piedică, fiindcă nu suport mersul agale al îndrăgostiţilor. Pasul meu apăsat şi rapid e în contrast cu pasul ei lin şi încet; am încercat să merg mai uşor când colegii mei nu se mai puteau ţine după mine, dar mi-a fost imposibil. Mă regăsesc doar într-un fel energic de a mă mişca pe străzi. Oare vom avea despre ce să vorbim? Când eu o să-i povestesc despre filozofia lui Platon în care există două lumi, cea inteligibilă şi cea fenomenală, Ea la ce se va gândi?

Dar mă întreb… eu… ce pot să-i ofer? Tot ce pot să-i ofer e propria mea existenţă, să devin o bucată de lut în mâinile ei şi să o las să mă modeleze după propria-i dorinţă, precum un sculptor. Pot să-i descifrez tainele scriitorilor de mult uitaţi de lume, dar poate preferă o persoană cu care să facă afirmaţii legate de micile evenimente din societate, lucruri care pe mine nu mă interesează. Oare nu vrea un adolescent cu ochii albaştri, deoarece, pentru Ea, ochii căprui au culoarea noroiului? Într-o zi, am cercetat zona din care se îndreaptă în fiecare zi spre şcoală şi m-am gândit că e posibil să locuiască într-una din acele vile mari, semn că face parte dintr-o familie bună (afirmaţie care poate fi susţinută şi de ţinutele ei foarte diversificate), iar băiatul cu care este împreuna va trebui să facă şi el parte dintr-o astfel de familie, ceea ce face potrivirea noastră imposibilă.

În vinerea următoare am aşteptat-o pe o bancă, în depărtare i-am recunoscut silueta şi am început să mă îndrept spre Ea. Eram hotorât să închei odată pentru totdeauna povestea asta. Venea cu o prietenă. Aproprindu-mă, le-am văzut mergând zâmbitoare, dar această expresie de veselie a dispărut de pe faţa lor când m-au văzut pe mine, mai ales de pe faţa Ei, fiind înlocuită cu una gânditoare, lăsându-şi capul în jos, în timp ce fata de alături mă cerceta timid. M-am enervat din cauza acestei plecăciuni, simţeam că lupt în hazar. Eu vroiam să iniţiez un contact direct, măcar din priviri, iar ea îşi ascundea privirea, aşa că mi-am lăsat şi eu capul în jos, mi-am tras gluga, devenind apoi supărat că după atâta timp nici măcar să o văd bine la faţă nu mă lasă.

Sfârşitul de săptămână a venit şi eram hotărât să încep o nouă analiză, una finală, în care să pun fiecare lucru cap la cap, să cercetez amănunţit fiecare detaliu, chiar şi cel mai simplu gest; atunci când îşi acoperea gura cu fularul, de fapt îşi ascundea buzele de mine, iar eu i-am dat acestui detaliu mai multe înţelesuri. Că nu vroia ca eu să o sărut (cât de departe ajungem uneori cu analiza!) şi nu vroia să am nici măcar o închipuire că aş putea să-i sărut vreodată buzele. Acesta era felul ei de a-mi arăta că o dezgust. Prin intermediul acestei analize, am reuşit să-mi creez, mintal, un tablou perfect al ei, observând-o din toate unghiurile, astfel că nu am niciun dubiu că în acea zi în care am văzut acel păr, dar nu şi faţa fetei, Ea a fost persoana care m-a evitat, traversând strada. Dar nu toate mi-au reuşit în această analiză, “Când treci pe lângă mine, pleci capul în jos, chiar şi când nu eşti singură, acum mă eviţi, iar câteodată te uiţi la ce se află în jurul meu, dar niciodată fix la mine. Nu te înţeleg!”

Duminică am fost la un centru social pentru copii şi luând contact cu acest mediu, într-un moment de luciditate, am realizat cât de penibil am fost în tot acest timp. Acei copii se bucură când au ce mânca şi unde să doarmă, pe când eu mă plâng că fata de care îmi place nu vrea să-mi acorde atenţie! Complet penibil. Drama lor este una reală, e peste tot, în orice ţară din lume, trebuie doar să deschizi ochii ca să o vezi. Drama mea nici măcar nu există în realitate, e una imaginară, creată fiind de sensibilitatea mea exagerată şi apoi amplificată de ideile mele extrase din romanele de dragoste. Mi-am dat seama că dacă avem un scop în această viaţă, acela e de a-i ajuta pe cei care au nevoie de noi, să fim buni. Din acel moment nu am mai făcut din a fi fericit un scop şi cum credeam că dragostea îmi va aduce fericire, nu mai urmăream să-mi găsesc dragostea. Dacă se va întâmpla să am parte de aşa ceva, bine, dacă nu, aşa a fost să fie.

Oricum, nu a fost niciodată vorba de dragoste. Ea, văzând că acest joc îmi face plăcere, că e ceea ce mă face să mă trezesc dimineaţă, îmi dă speranţă, m-a lăsat să mă desfăşor, dar a avut grijă să nu facă nicio concesie sufletească în favoarea mea.

Şi până la urmă ce e dragostea? Există? Mulţi spun că da, însă fac numai o afirmaţie, nu o demonstreză. Dragostea e doar voinţa speciei de a perpetua. De ce ne plac poveştile amoroase? Pentru că vedem în ele oamenii care luptă pentru dragostea lor, adică luptă în interesul speciei, care se manifestă în fiecare om, iar noi îndrăgim oamenii care au aceleaşi ocupaţii ca ale noastre.

Într-una din zile mă întorceam liniştit acasă, de la şcoală, ceea ce nu am făcut niciodată, deoarece întotdeauna mă gândeam că s-ar putea să o întâlnesc şi nu ştiam ce să fac, dacă e bine să-i spun sau nu ceva. Am ieşit mai devreme de la ore aşa că m-am aşezat pe o bancă, să citesc, în faţa mea am observat un cuplu de adolescenţi. Fata avea 16 ani, iar el 17 ani, era slab, brunet, genul de băiat care priveşte câteodată încordat ca să pară mai dur. Le-am urmărit jocul, ea vroia să intre în scara, dar el nu vroia s-o lase până nu îl mai sărută încă o dată. După mai multe îmbrăţişări şi giumbuşlucuri s-au despărţit. M-am mirat de câtă sârguinţă pune fata în acele sărutări, era momentul voluptăţii, iar ei au devenit serioşi. Cred că e dragoste, dar e numai forţa naturii care lucrează prin intermediul instinctelor animalice, pretutindeni în mod serios. În tot acest timp mi-am ţintuit privirea asupra fetei. Vroiam să văd ce reacţie va avea băiatul, gândindu-mă la asta ca la o formă de amuzament, iar când s-au despărţit, el privea nedumerit spre mine, deoarece continuam să o urmărez pe fată, dar eu am rămas nemişcat în ceea ce făceam, precum un călugar în faţa ispitei, sigur de credinţa lui. A încercat să riposteze cu o privire încordată, însă şi-a întors capul când şi-a dat seama că nu sunt impresionat de reacţia lui de amorez protector. După câteva clipe, prin faţa mea a trecut Ea, am avut o tresărire de moment, ca atunci când cineva îţi spune de o faptă pe care ai făcut-o odinioară şi pe care tu ai uitat-o, pentru că nu însemna nimic pentru tine şi te minunezi că ai putut să faci aşa ceva, dar în scurt timp o uiţi, fiindcă ţi se pare ca făcând parte dintr-un vis. Vis pe care ţi-l aminteşti câteodată, din întâmplare, dar pe care, după scurt timp, îl uiţi din nou.

Pur şi simplu, nu-mi mai pasă de Ea.

Chiar nu ştiu dacă avioanele circula de revelion dar presupunând că-i firesc să circule… ar fi absolut genial să mă pot urca în avion pe la 00:30 (după şampanie şi tort) ora României cu destinaţia Londra. Londra aterizează în 2010 după vreo două ore, nu? Nu ştiu cât face un avion dar probabil mai mult de două ore… Deci aş prinde revelionul britanian în cer.

Sau cum ar fi să prind revelionul în Oceanul Atlantic. Revelionul oceanului Atlantic cică. Şi apoi ajungem iar la teoria aia care spune că dacă mergi spre vest de fapt o să ajungi în trecut. Şi apoi vin teoriile alea care ne zic că de fapt pământul e plat şi bla bla…

Ah, chiar, voi aţi obervat că există oameni care-s adepţi ai revelioanelor şi oameni cărora nu le pasă deloc de revelioane? Cu toţii avem un prieten care imediat ce vine luna octombrie zice cuvântul “rev” o dată la 3 propoziţii. “Şi, ce facem de rev?”. “Tu ce faci mă de rev?”. “Deci eu de rev plec cu băieţii în Africa de Sud.”. Deci de rev 2010, sau revelion 2010, eu voi face tot posibilul să prind măcar două revelioane. Nu ştiu cum… dar voi reuşi.

Şi totusi, cum ar fi ca agenţiile de turism să aibă oferte de genul: “Revelionul ăsta îl vei prinde de mai multe ori! Îţi punem la dispoziţie o super rachetă care te va transporta din Bucureşti în Londra în 15 minute astfel încât să prinzi două revelioane!“.

Sunt student în primul an la Construcţii Iaşi. Îmi place jazz-ul şi muzica alternativă. Îmi plac filmele din perioada 1990-2000 pentru că îmi aduc aminte de vremurile bune din copilărie când totul era mai simplu şi lumea nu părea aşa de rea. De ce ai vrea să-mi iei interviu? Pentru că în momentul de faţă vreau să socializez cu oricine şi sunt dispus să răspund la tot felul de întrebări, mai personale sau nu, şi de mult timp nu am dat peste o activitate care să mă motiveze ca până acuma.

Pentru că toată lumea pare nelămurită cu facultatea, spune-mi te rog de ce ai ales să mergi la Construcţii la Iasi?

Andrei: Am ales în primul rând Iaşul pentru că este mai aproape de casă şi îmi place mai mult decât Bucureştiul, iar cât ţine de facultate nu pot să zic că am ales eu ci aşa mi-a fost să fie. Părinţii mei sunt ingineri şi probabil de mic m-am născut inginer. M-am decis în ultima zi de admitere să dau la Construcţii Iaşi, cu toate că eram admis la Facultatea de Matematică-Informatică Bucureşti.

Cum te-ai adaptat (dacă te-ai adaptat)?

Andrei: Acuma m-am adaptat dar în prima săptămână a fost destul de greu pentru că ţin mult la persoanele cu care mă împrietenesc şi nu mi-a fost uşor să ştiu că majoritatea prietenilor mei buni se afla la Bucureşti. Încet mi-am dat seama că totuşi fiecare merge pe drumul lui de unul singur, aşa că – vorba mamei mele – poate este timpul pentru un nou început. Cum m-am adaptat? Sperând că în viitor o să-mi fac prieteni la fel de buni ca cei pe care i-am avut lângă mine în timpul liceului.

Spune-ne cum te-ai caracteriza în 4 cuvinte şi de ce.

Andrei: Primul ar fi “arogant” pentru că o parte din prieteni îmi spuneau că aşa sunt şi acuma îi cred (încerc să lucrez la defectul asta). Al doilea ar fi “amuzant” deoarece îmi place să spun bancuri şi să râd. Cred că trebuie o terapie bună de râs din când în când. Sunt “entuziast” pentru că îmi place să cred în lumea ideilor şi a binelui şi pentru că mă dedic unei astfel de cauze care se vrea pusă în practică şi ultimul cuvant ar fi “cinefil”, bineînteles pentru că îmi plac filmele.

Cauţi ceva anume atunci când cunoşti oameni noi? Ce?

Andrei: În primul rând caut la o persoană să fie sinceră şi de nădejde, dar încerc să iau lumea ca atare şi să văd în fiecare ceea ce este mai bun. Nu vreau să fac aceleaşi greşeli ca în trecut, când nu dădeam o şansă persoanelor care nu aveau aceleaşi interese ca şi mine. Acuma încerc să mă adaptez şi să învăţ de la alţii lucruri noi.

Ce te inhibă?

Andrei: Probabil frica de lucruri noi şi frica să nu fiu respins de oameni mă inhibă de cele mai multe ori.

Te regăseşti în jazz?

Andrei: Momentan nu dar tare mult aş vrea. Jazzul mi se pare extraordinar deoarece este o muzică care face sufletul să tremure de emoţie când îl aude. Nu pot spune că am simţit asta la muzica alternativă cu toate că sunt mare fan. Jazzul este o muzică rafinată şi spre ruşinea mea încă nu o ascult în mod frecvent dar mi-ar place să mă regăsesc în ea deoarece exprimă atât de multe stări şi sentimente fără nici un cuvânt. Aş vrea să pot şi eu să mă exprim mai mult prin faptele mele decât prin ceea ce vorbesc. Într-adevăr nu tot jazzul este instrumental dar îl prefer pe acesta.

Ce te face să crezi că lumea e rea şi că nu-ţi poţi permite să ai o perioadă continuă de copilărie?

Andrei: Păi având în vedere că eu nu mă mai văd copil şi că am pierdut din sensibilitatea şi inocenţa aceea, văd lumea în jurul meu nu neaparat rea dar mai mult plină de durere. Cred că am uitat ceea ce înseamnă să nu mai ai nicio grijă şi ce înseamnă să te bucuri cu adevărat de lucrurile importante (familie, prieteni) şi să nu îmi ancorez mintea în lumea materială. Sper să ajung din nou copil şi să îmi retrăiesc copilăria.

Mare sau munte?

Andrei: Munte.

Ce faci de rev?

Andrei: Încă nu ştiu. Sper să fiu la o cabană în vârf de munte cu foştii colegi de liceu şi să povestim cum e viaţa la facultate.

Data de naştere?

Andrei: 24.11.1989.

Ce faci de ziua ta?

Andrei: Păi se schimbă de la an la an. Până acum 2 ani stăteam acasă cu familia şi de 18 ani făceam penicilină in locul unde durea mai tare! La 19 ani am făcut cinste şi pentru majoratul ratat, asta după ce am fost la un concert Kumm. Anul ăsta sper să prind şi eu un concert adevărat de muzică jazz şi probabil că aş vrea ca de acum înainte să merg într-un parc de distracţii şi să uit că îmbătrânesc.

Ce te entuziasmează?

Andrei: De exemplu acest interviu, dar în general tot ceea ce mă face să încerc lucruri noi şi să demonstrez oamenilor că teoria este mână în mână cu practica.

Îţi place să faci ceva în mod special?

Andrei: Da. Să mă plimb de nebun prin oraş până ce îmi dau seama că ar fi momentul să mă doară picioarele, asta în timp ce povestesc vrute si nevrute cu un prieten.

Pe parcursul întregii zile va exista o expoziţie foto anti-discriminare şi un târg al meşteşugarilor romi (aurari, argintari, lingurari şi pielari). Ne mai aşteaptă şi mâncare tradiţională romă: turtă dulce şi ciubuc.

Între orele 11:30 şi 17:00 – filme cu şi despre romi:

• Dureri ascunse - de Michelle Kelso, despre Holocaustul romilor
• Azi eram frumoasă, jună – film în regia Alexandrei Gulea care explorează transpunerea credinţelor şi superstiţiilor în muzica romani
• Blestemul ariciului – de Dumitru Budrala
• Mămăliga te aşteaptă – regizat de Laurenţiu Calciu, care prezintă supravieţuirea unor familii de romi extrem de sărace
• Barhtalo! – în regia lui Robert Lakatos, film artistic documentar care urmăreşte călătoria a două personaje prin România, Ungaria, Austria şi Egipt.

Programul S.P.E.R. 2009 se încheie la ora 20:00 cu un concert Damian & Brothers. Aici trebuie să ajung!

Muncitorii de peste tot din jur au fost aduşi. Din jur? Din satele din jur. O parte oameni vrednici, fără loc de muncă, alţii însă -destui- doar “ţărani”, în sensul rău al cuvântului. Ei au fost cei care au cărat, au mutat, au adus, au tras conductele – cele vechi şi cele noi. Dar pentru sudură? Cine a venit? După chipuri îţi dădeai seama: veteranii. Cine? Da, veteranii. Foşti muncitori de la “combinatul din Burdujeni”, cel creator de hârtie, vis-a-vis de Bazar, cel din care a mai rămas foarte puţin acum; a mai rămas o umbră de clădiri şi ţevi, şi aceea în decădere. După feţele lor: muncitori de 40-50 de ani, poate şi puţin mai mult, care, aşa cum se trăgea chiulu’ spre sfârşitul dictaturii lui Ceaşca şi după, la-nceputul “noii ere”, mai şi munceau, şi-o treabă era făcută bine sau măcar destul de serios. Ei, aduşi de prin vetrele lor, au sudat ţevile. Un lucru important. Nu puteau face asta tot cei care le-au cărat, căci ei sunt doar “muncitori zilieri”. Altfel spus, total incompetenţi şi incapabili de nimic altceva decât de a transporta-hamali cu spatele, a trage, a împinge canducte, a săpa şanţuri şi-a scoate pământul. Animalic statut! Şi astfel de oameni se plâng de lipsa locurilor de muncă. (Revoluţia industrială de acum mai bine de două secole a înlocuit munca dobitoacelor şi a braţelor de om cu cea a maşinilor. În mileniul 3, să fii în stare a-ţi oferi doar braţele şi spatele spre exploatare, acestea fiind cele mai reprezentative atuuri ale tale, e lucru trist… ) Şi scuipă şi-njura, ţigări proaste fumează şi-mbracati astfel că te-ntrebi: de unde-au ieşit? Să fi fost cârtite, de sub oraş? De unde-au ieşit?!

A trecut aproape o lună de când cu mulţimea de canale, acum sunt mai puţine. De ce am amintit de groaznica vreme de-acum o lună, două în urmă? Căci acelaşi episod, cu alţi figuranţi, mi-a trezit amintirea celor ce au trecut. La ce mă refer? Ce alţi figuranţi? Aceştia, şi-aceste situaţii:

» O doamnă bine-mbrăcata, după statut, după ţinută, după felul de-a păşi; om cult, om educat, călca cu cizmele cu tocuri prin argila-noroiul împrăştiate pe stradă de năvala de ploi ce s-au succedat zile de-a rândul. Călca peste un podeţ, de un metru lăţime, lung de alţi doi metri, ce servea punte între cele două maluri, maluri ce serveau drept limite hăului de un metru jumătate adâncime, cu fund gloduros. Impropriu numit podeţ, trecere sau altcumva. Cinci biete scânduri late, plouate de demult, folosite şi răsfolosite, cu lemnul putred pe alocuri, ce “dansau” săltând la fiecare pas. Noroi pe ele cât încape.

» Tânără mamă cu-n cărucior şi-un copil. Dormea micuţul legănat de hurducările căruţului împins de mamă. Prin grohotişuri, pietre şi nisip, toate scoase la suprafaţă şi-mprastiate peste tot, împingea tânăra femeie. Murdară ea, murdar căruţul. Oh, vai, ţine ochii închişi, copile, să nu vezi ţara ce-a ajuns! Să fim optimişti ni se spune! Dar poţi tu să mai râzi când, de mic copil, vezi un oraş atât de groaznic mutilat? Rămâi cu sechele şi tristeţi în subconştient: nori gri pe cer, argilă, pământ şi dejecţii pe stradă, pe unde calci, oameni plouaţi şi chipuri triste: râzi, fi optimist! Rămâi cu ochii închişi, copile! Decât aceasta mai bine nimic. Îţi spun eu când să îi deschizi.

» Un om a murit. A căzut într-unul din şanţurile nou săpate şi asta a fost tot. Era cam “afumat”, e-adevărat, dar întrebarea rămâne: “aşa banal să mori?”. Eu calc cu grijă. Fiecare pas e o-ncercare, e-o joacă cu norocul. Mergi pe marginea şanţurilor, pe lângă plasa cu găuri mari,”pe foarte alocuri” spartă, prinsă de ţepii de fier ce mulţi stau oblici, cu capătul de sus spre stradă, spre tine. Calci cu grijă pe asfaltul galben-maro, argilos, alunecos, şi speri să păşeşti bine. În astfel de momente realizezi: leagea junglei e-adevărată: “cei vârstnici şi slabi nu supravieţuiesc.” ; în astfel de momente redevii creştin : mulţumesc Doamne că nu sunt dezabilitat fizic, într-un scaun cu rotile, orb, surd, sau altfel.

Mai sunt şi acum răni în asfalt, în trotuare. “…se va termina în decembrie“, se spune. Desigur că la sfârşitul lui decembrie, doar trăim în România. Poate chiar pe 31. 10 secunde, 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, …Gataaaaa. Lopata jos! La Mulţi Aaaani…

Sonic Youth

Sonic Youth sunt un grup legendar al scenei de alternative rock, fiind reprezentanţii laturii mai extreme şi experimentaliste a mişcării şi având o contribuţie majoră la popularizarea geului, atât prin muzica lor cât şi faptul că recomandarea lui Kim Gordon a dus la mutarea Nirvana pe DGC Records (subsidiar al Geffen Records). Formaţi în 1981 în New York City şi continuându-şi cariera şi astăzi, aliniamentele oarecum stabile ale grupului includ următorii membri:

Thurston Moore – chitară, vocal (1981-prezent)
Kim Gordon - bas, vocal, chitară (1981-prezent)
Lee Ranaldo – chitară, vocal (1981-prezent)
Anne DeMarinis – vocal, claviaturi, chitară (1981)
Richard Edson – tobe (1981)
Bob Bert – tobe (1981-1983, 1983-1985)
Jim Sclavunos – tobe (1983)
Steve Shelley – tobe (1985-prezent)
Jim O’Rourke – chitară, bas, sintetizator (2000-2005)
Mark Ibold – bas (2006-prezent)

Numele lor vine de la Moore, care l-a creat combinând porecla chitaristului Fred “Sonic” Smith din MC5 şi cuvântul “youth”, preluat din tendinţa artiştilor de reggae de a include cuvântul în numele lor de scenă (Big Youth, de exemplu).

Ştiu că nu ar fi corect să-i compar cu My Bloody Valentine fiindcă Sonic Youth le-au influenţat stilul, dar o comparaţie e inevitabilă. De dragul conciziei, Sonic Youth sunt un soi de MBV american, doar mult mai agresiv şi cu o orientare mai de punk rock/avangardistă decât psihedelică.

(PS: observaţia cu lipsa de vlagă e doar asta – o observaţie, nu o critică.)

Îmi lipsesc: EP-ul de debut Sonic Youth (1982), care totuşi nu e o mare pierdere fiindcă e radical diferit de sunetul pentru care e faimos grupul (nici o chitară distorsionată? BULLSHIT), EP-urile Master-Dik (1987), Whores Moaning (1993 – wow, şi credeam că Hormoaning de Nirvana e un joc de cuvinte prost…), TV Shit (1994), Silver Session for Jason Knuth (1998), In the Fishtank 9 (2002), seria de albume experimentale SYR, piesele contribuite la diverse coloane sonore (come on, guys, Megadeth cel puţin au făcut o compilaţie din asta…) şi albumul The Whitey Album (1988), apărut sub pseudonimul “Ciccone Youth” (yikes, nici nu vreau să-l caut…). De fapt, o să mă ocup doar de albume.

Primul album al grupului, Confusion Is Sex (1983), este ceva mai aproape de stilul pentru care au devenit faimoşi comparat cu EP-ul Sonic Youth, dar e evident că mai aveau de lucru înainte să devină un grup de cult. Confusion îi găseşte pe Sonic Youth în faza cea mai apropiată de noise rock pur, având până şi piese bazate mai mult pe zgomot şi atonalitate decât riff-uri în sine. Dacă asta sună ca un compliment, nu e. Înregistrat într-un studio improvizat într-un beci, Confusion sună pur şi simplu ca o diaree muzicală, producţia amatoare a lui Wharton Tiers zdrobind toate instrumentele într-o calitate sonoră atât de proastă încât albumul devine 50 de minute de zgomot strident cu mixaj oribil (PREA. MULT. MIDRANGE), plus tobe care sună ca nişte cutii de carton. Sigur, câteva piese bunereuşesc să iasă la suprafaţă cu greu (chitările ce sună ca nişte gamelane din “(She’s in a) Bad Mood”, piesa super-creepy ”Protect Me You”, cu un ritm tribal de Sclavunos, ”Freezer Burn/I Wanna Be Your Dog”, combinând o secţiune ambientală ameninţătoare cu un cover live okay după The Stooges, “Making the Nature Scene”, cu o melodie de bas bună de Gordon), dar combinaţia între producţia de căcat şi prea multe piese fără melodii ce încearcă să fie “hipnotice” dar ajung în schimb plictisitoare (”Shaking Hell”, “Inhuman”, “The World Looks Red”, “Confusion Is Next”, unde grupul sună ca Black Sabbath după o lobotomie, instrumentalul de chitări-gamelane “Lee Is Free”) fac Confusion o ascultare chinuitoare pentru oricine în afară de fanii înrăiţi Sonic Youth. Versiunea de reissue din 1995 include patru piese de pe EP-ul Kill Your Idols (”Kill Your Idols”, “Brother James”, “Early American” şi o versiune live de la “Shaking Hell” – singura diferenţă e că Gordon e chiar inaudibilă aici) care nu contribuie cu nimic la valoarea albumului.

Sonic Youth au realizat două schimbări ce fac din Bad Moon Rising (1985) o îmbunătăţire de la Confusion Is Sex. În primul rând, l-au dat afară pe Thiers, înlocuit în funcţia de producător de Martin Bisi şi John Erskine, care co-produc albumul alături de grup. În al doilea rând, au organizat într-o anumită măsură noise rock-ul lor, ce acum sună de parcă are un scop şi o logică comparat cu zgomotul-de-dragul-zgomotului de pe Confusion. Well, okay, Sclavunos a plecat şi el şi a fost înlocuit de Bob Bert, dar asta e o schimbare minoră care nu afectează sunetul albumului în vreun fel. Şi dacă tot suntem la schimbări minore, Gordon şi Moore s-au căsătorit între timp. OK, OK, înapoi la album. Piesele de noise rock (sau, mai bine zis, ambient-noise-rock) acum chiar reuşesc să atingă ţinta şi să aibă un efect hipnotic (”Society Is a Hole”, al cărui loop de feedback sugerează o uşoară influenţă din industrial, “I Love Her All the Time”, “Ghost Bitch”, cu chitară acustică de Ranaldo îngropată undeva în mixaj, “I’m Insane”), câteva au chiar (OHMYGOD!) riff-uri (”Brave Men Run (in My Family), “Death Valley ‘69″, ) şi există mai multă varietate, albumul incluzând o piesă calmă, semi-acustică (”Intro”) şi fragmente de tranziţie între piese, deşi toate ajung eventual să sune la fel fiindcă sunt cântate la acelaşi tempo lugubru. Calitativ, Bad Moon Rising are puţine rateuri (”Justice Is Might”, “Satan Is Boring”, “Echo Canyon”) şi primele piese memorabile SY, “Brave Men Run (in My Family)” şi energeticul ”Death Valley ‘69″ (o colaborare între Moore şi Lydia Lunch care a devenit primul single al grupului), probabil plasat la sfârşitul albumului pentru a scula ascultătorii adormiţi de materialul anterior. Versiunea de reissue din 1995 adaugă patru piese de pe EP-ul Flower: “Satan Is Boring”, ce abuzează de pedala Eventide Harmoniser (folosită de Queen şi David Bowie printre alţii) şi-mi provoacă doar o reacţie de “meh”, piesa ambientală cu baterie tribală “Flower”, “Hallowe’en” (sunând ca o copie după “Protect Me You”) şi colajul de efecte sonore “Echo Canyon”, care e slab dar scurt.

EVOL (1986) continuă cu orientarea de ambient-noise-rock definitivată pe Bad Moon Rising, dar concentrează explorările avangardiste şi le încadrează în structuri clasice de rock. În consecinţă, elementele de noise-rock care anterior păreau auto-indulgente acum se fortifică şi capătă acea balanţă între accesibilitate şi experimentalism ce defineşte stilul Sonic Youth. Sosirea bateristului permanent Steve Shelley din grupul de hardcore punk The Crucifucks asigură “ancora” ritmică ce lipsea de pe albumele anterioare şi îi impinge pe Moore, Gordon şi Ranaldo către un sunet mai viguros, sunet ajutat de producţia mai clară a lui Martin Bisi. EVOL e primul album Sonic Youth care să aibă piese în sine şi nu pur şi simplu experimente de noise-rock, care sunt în general reuşite (”Star Power”, lansată ca single pentru a promova albumul, “Green Light”, disonantul “Marilyn Moore”, cu versuri de Moore şi Lydia Lunch), cu ceva varietate stilistică (improvizaţia haotică ”In the Kingdom #19″, cu un monolog de Ranaldo şi bas de Mike Watt din Minutemen, “Secret Girls”, combinând o melodie de pian cu un monolog de Gordon) şi mai multe piese memorabile comparat cu Bad Moon Rising: rock-ul ursuz “Tom Violence”, piesa misterioasă aproape de dream pop “Shadow of a Doubt” (inspirat de filmul Strangers on a Train de Alfred Hitchcock şi incluzând o secţiune în mijloc cu chitări distorsionate), propulsivul “Death to Our Friends” şi piesa extinsă “Expressway to Yr. Skull”, ce începe ca rock agresiv dar se termină ca piesă ambientală. Albumul include o piesă bonus, un cover okay după piesa “Bubblegum” de Kim Foley (managerul The Runaways), foarte “poppy” comparat cu materialul anterior dar cu baterie rapidă în stil Keith Moon de Shelley şi vocale de Gordon şi Ranaldo. În ansamblu, EVOL reprezintă primul album excelent Sonic Youth.

Sister (1987) reprezintă o continuare a stilului cristalizat pe EVOL – aceeaşi structurare şi concentrare asupra pieselor, aceeaşi folosire disciplinată a elementelor de noise rock şi acordări alternative, o oarecare varietate stilistică (”Beauty Lies in the Eye”, un monolog de Gordon acompaniat de – holy shit – o baladă cu chitări acustice audibile) şi aceeaşi calitate înaltă. Bineînţeles, asta atrage de la sine o întrebare – cum se diferenţiază Sister de EVOL? Well, în primul rând, Bisi a plecat – Sonic Youth sunt creditaţi ca producători, cu Bill Titus ca inginer de sunet. În consecinţă, Sister are o producţie ceva mai complexă decât sunetul destul de direct al lui EVOL, folosind multe overdub-uri de chitară atât armonice cât şi disonante pentru a crea un peisaj sonic luxuriant, producţie potrivită cu piesele reuşite care arată grupul continuând evoluţia spre accesibilitate începută pe albumul anterior (agresivul “Catholic Block”, ”Stereo Sanctity”, “Pipeline/Kill Time”, cu vocale de Ranaldo, riff-urile monotone şi percuţia industrială din “Pacific Coast Highway”, cover-ul piesei “Hot Wire My Heart” de Crime). Sunetul consistent al lui Sister combinat cu piesele foarte bune face ca piesele excelente să se distingă ceva mai lent comparat cu EVOL (”Schizophrenia”, sunând ca o piesă de jangle pop distorsionată prin perspectiva grupului, riff-urile armonice din “Tuff Gnarl”, “Cotton Crown”, cu armonii vocale Moore-Gordon şi un ritm marţial în spatele unei pânze de chitări, punk rock-ul “White Cross”), dar asta nu e o problemă. Sister e simultan o continuare excelentă de la EVOL şi albumul pregătitor pentru prima capodoperă grupului. CD-ul include o piesă bonus, experimentul ciudat de rap-rock “Master-Dik” (are you fucking shitting me? Whores Moaning era un joc de cuvinte prost de la un joc de cuvinte prost, dar ăsta e chiar dureros…).

Sonic Youth au pus în aplicare lecţia despre structurare şi accesibilitate care au învăţat-o de pe EVOL şi Sister, combinând-o cu înclinaţia pentru acordări alternative şi disonanţă şi varietatea stilistică apărută doar în mod restrâns pentru a crea prima lor capodoperă, Daydream Nation (1988). Din punct de vedere sonic, Daydream Nation reprezintă o combinare a sunetului ambiental, complex de pe Sister cu cel direct, viguros de pe EVOL supervizată de grup şi co-producătorul şi inginerul de sunet Nick Sansano (mixer pentru Public Enemy; acest album a reprezentat prima sa slujbă pentru un grup de rock), cu un sunet clar dar puternic marcat de chitări dure şi baterie propulsivă. Iar din punct de vedere structural, Daydream Nation este practic White Album-ul lui Sonic Youth, împărtăşind cu albumul Beatles formatul de album dublu de care grupul profită pentru a se extinde din punct de vedere stilistic. Materialul de pe Daydream Nation variază între alternative rock-ul agresiv tipic SY (piesa extinsă “The Sprawl”, inspirată din romanele autorului de SF William Gibson şi având aceeaşi structură ca “Expressway to Yr. Skull” – început agresiv + sfârşit ambiental, “Eric’s Trip”, “Rain King”), material mai relaxat/diferit (”‘Cross the Breeze”, ce sună ca o versiune mai brutală după “Vamos” de Pixies, “Candle”, “Kissability”, ce combină o secţiune atmosferică cu una agresivă) şi experimente pure (piesa de musique concrète amuzantă “Providence”, combinând un solo de pian de Moore, sunetul unui radiator şi mesaje de telefon lăsate de Mike Watt din Minutemen), incorporând atât pasajele instrumentale hipnotice evidente de pe EVOL cât şi colajele de sunet de pe Sister/Bad Moon Rising. Dar cel mai important, materialul este fără vreo excepţie consistent şi fantastic (da, chiar şi “Providence”, dar piesa aia poate fi considerată un soi de “Revolution 9″ al grupului), din album distingându-se piese clasice precum începutul energetic ”Teen Age Riot”, influenţa de punk din “Silver Rocket” (al cărui riff memorabil şi secţiune de mijloc cu zgomot de chitară invită comparaţii cu “You Made Me Realise” de My Bloody Valentine), “Total Trash” (bazat pe un riff de rock ‘n roll răsucit de grup), “Hey Joni” (Joni Mitchell wishes she could rock this hard…), piesa calmă cu riff-uri armonice şi un mijloc agresiv “Candle” şi “Trilogy”, o combinaţie de trei piese (”The Wonder”, “Hyperstation” şi ”Eliminator Jr.”) ce-şi justifică durata de 14 minute. Pe scurt, Daydream Nation e primul album Sonic Youth care e excelent de la cap la coadă, iar combinaţia/echilibrul de calitate, accesibilitate şi experimentalism îi acordă statutul de primă capodoperă.

Frustraţi de distribuţia deficitară a lui Daydream Nation, Sonic Youth au făcut saltul către casele de discuri majore şi au semnat un contract cu Geffen Records, primind distribuţie pe subsidiarul DGC Records. În ciuda enervării previzibile a unor fani (tâmpiţi), primul album apărut pe DGC, Goo (1990) este o continuare excelentă după Daydream Nation, chiar fiind a doua capodoperă a grupului. Goo menţine intact spiritul Sonic Youth şi echilibrul accesibilitate-experimentalism de pe Daydream Nation, dar reduce întinderea stilistică şi, având din nou un format de album normal, tinde să aibă un impact ceva mai “concentrat” decât DN. Albumul e produs de grup, Nick Sansano, reţinut de la DN şi Ron Saint Germain (Tool, Soundgarden), care îndepărtează într-o oarecare măsură tendinţele ambientale de pe DN (prezente deplin doar în “Mote”, apărând în rest doar parţial) şi fortifică în schimb chitările distorsionate şi ritmurile propulsive. Materialul este, ca data trecută, uniform excelent (”Mote”, ce include altă secţiune de haos în mijloc ce invită comparaţii cu “You Made Me Realise” de MBV, “Disappearer”, “Mildred Pierce”, “Scooter + Jinx”, “Titanium Exposé”), distingându-se anumite piese: ”Dirty Boots” (ce aminteşte într-o anumită măsură de U2 în epoca Achtung Baby şi conţine un mijloc agresiv), atmosfericul ”Tunic (Song for Karen)” (cu vocale backup de J Mascis din Dinosaur Jr. şi un monolog de Gordon despre… Karen Carpenter? OK, whatever…), “Mary-Christ”, grunge-ul memorabil “Kool Thing” (primul single al grupului pe DGC, condus de bateria frenetică a lui Shelley şi un riff memorabil, plus nişte vocale de de… Chuck D? Din Public Enemy? Ce caută el pe un album Sonic Youth?), “My Friend Goo” (bazat pe un riff minimalist dar foarte “catchy” şi multă disonanţă) şi furiosul “Cinderella’s Big Score”.

Pentru Dirty (1992), Sonic Youth au lucrat cu echipa producătorului Butch Vig şi inginerului de sunet Andy Wallace, cei care au pus la cale sunetul accesibil-dar-agresiv de pe Nevermind de Nirvana şi Siamese Dream de Smashing Pumpkins. Nesurprinzător, Dirty a fost văzut ca încercarea grupului de a se alătura grupurilor de grunge şi alternative rock care au invadat muzica populară în urma lui Nevermind, impresie care se dizolvă după o ascultare a albumului. Sigur, Vig şi Wallace furnizează sunetul muscular, consistent pentru care au devenit faimoşi în scena de alternative rock, dar Dirty este prins între două impulsuri contradictorii – grupul simultan continuă în direcţia melodică acum familiară de pe Daydream Nation şi Goo, cu elemente ocazionale de grunge (”Theresa’s Sound-World”, combinând chitări în stil MBV cu baterie agresivă, “Wish Fulfillment”, “Chapel Hill”, “Purr”) şi încearcă să reafirme primatul elementelor de ambient-noise-rock/experimentalism ceva mai marginalizate pe albumele anterioare (ameninţătorul “Shoot”, “Orange Rolls, Angel’s Spit”, unde Gordon sună de parcă şi-a înregistrat vocalele în timpul unui caz sever de constipaţie, combinaţia între riff melodic şi mijloc zgomotos din “On the Strip”). Piesele sunt reuşite în ciuda apariţiei a două rateuri anterior absente (cover-ul înregistrat prost al piesei “Nic Fit” de The Untouchables, “JC”, “Créme Brûlèe”), ajutate de producţia ce le acordă un caracter direct, iar piesele clasice SY de aici sunt: grunge-ul turbulent “100%”, “Swimsuit Issue”, noise rock-ul feroce “Drunken Butterfly”, “Sugar Kane” (un rock melodic ce degenerează în haos la anumite intervale), “Youth Against Fascism” (cu chitară adiţională de Ian McKaye din Minor Threat) şi punk-popul “Purr”. Dirty cade puţin (de ordin milimetric) sub nivelul lui DN/Goo, dar rămâne un album excelent, probabil a treia capodoperă a grupului şi ultimul din seria albumelor esenţiale de grup începută cu EVOL.

Probabil că Sonic Youth s-au plictisit de alternative rock, noua lor faimă sau sunetul accesibil. Nu ştiu. Singurul lucru cert e că Experimental Jet Set, Trash and No Star (1994) reprezintă o uşoară anomalie în discografia lor. După trei albume de alternative-rock ce au mers pe o balanţă între melodii memorabile, experimente ciudate şi performanţe feroce, EJST&NS reprezintă o reorientare stilistică. Cu câteva excepţii (”Bull in the Heather”, “Starfield Road”, “Screaming Skull”), disonanţa abuzivă şi feedback-ul sunt minimalizate sau cu totul absente, grupul în schimb asamblând un album mult mai subtil şi relaxat, dominat mai mult de stări şi peisaje sonore decât piese în sine (Bad Moon Rising, much?), în special comparat cu predecesorii săi imediaţi – for fuck’s sake, prima piesă de pe album, “Winner’s Blues”, e acustică!. Vig, reţinut de pe Dirty, şi mixerul Howie Weinberg îi dau lui EJST&NS acelaşi sunet clar ca predecesorul său, diferenţa fiind că aici suprafaţa pare ceva mai lustruită din cauza reducerii intensităţii, iar pe parcursul a 50 de minute relaxarea grupului ajunge să sune a lenevie după prea multe piese lipsite de vlagă. Există rateuri (”Bone”, împiedicatul “Quest for the Cup”, plictisitorul “Doctor’s Orders”, melodia slabă din “Tokyo Eye”), piese bune (”Winner’s Blues”, balada “Skink”, “Screaming Skull”, “Androgynous Mind”, “Waist”, “Sweet Shine”) şi excelente (piesa destinsă “Bull in the Heather”, rock-ul haotic “Starfield Road”, “Self-Obsessed and Sexxee” – er, nu l-ai scris corect, Thurston… -, “In the Mind of the Bourgeois Reader”), dar în total EJST&NS marchează evident momentul în care Sonic Youth au alunecat de la nivelul înalt anterior şi au întrerupt seria de albume esenţiale EVOL-Dirty.

Fun fact: dacă ascultaţi EJST&NS la un volum incredibil de tare, în special în pauzele dintre piese, puteţi auzi Sister cântat în întregime. Sonic Youth au zis în glumă că au înregistrat albumul peste benzile lui Sister pentru a economisi bani.

Oricăt de bun era EJST&NS, nu se poate nega faptul că din punct de vedere stilistic şi calitativ a reprezentat o regresiune şi o împiedicare, respectiv, pentru Sonic Youth. Din fericire, grupul şi-a revenit rapid cu Washing Machine (1995), un album unde practic au renunţat la orice pretenţie sau recunoaştere a succesului anterior şi şi-au îmbrăţişat din nou statutul de eroi “underground”. Produs de grup şi John Siket, Washing Machine aruncă la gunoi mişcările către alternative rock/grunge de anterior, înlocuindu-le cu o revenire la combinaţia de experimentaţie şi zgomot şi structuri disciplinate care a caracterizat Daydream Nation. În acest nou context, abuzurile de chitară ale grupului îşi recapătă forţa şi caracterul de ambient-noise-rock de anterior, dar în acelaşi timp Washing Machine găseşte grupul într-o fază mai matură din punct de vedere muzical: Ranaldo şi Moore sunt destul de încrezători să experimenteze cu un sunet mai dinamic, acordând pieselor structuri care se dezvoltă în mod natural (probabil o reacţie la abuzul dinamicii Pixies de grupurile de alternative rock?) şi înclină balanţa accesibilitate-experimentalism mai mult către ultima parte, dar nu destul cât să-şi piardă disciplina pe care o posedă. Piesele sunt uniform excelente (”Becuz”, unde grupul aruncă o tonă de overdub-uri stridente peste un riff central scrâşnit, psihedelicul “Saucer-Like”, ”No Queen Blues”, “Panty Lies”, atmosfericul “Becuz Coda”), ce combinat cu prezenţa mai multor piese memorabile (”Junkie’s Promise”, al cărui ritm super-lent sugerează că e o parodie a grunge-ului, piesa extinsă bazată pe drone-uri “Washing Machine”, seninul “Unwind”, pop-ul destins ”Little Trouble Girl”, cu vocale backup de Kim Deal din Pixies/Breeders, sarcasticul “Skip Tracer” şi piesa extinsă de 19 minute “The Diamond Sea”) fac din Washing Machine cel mai bun album după seria Daydream Nation-Goo-Dirty.

Fun fact: Washing Machine marchează albumul unde Kim Gordon a trecut de la bas la chitară ca instrument primar. Ea cântă la chitară pe vreo 8 sau 9 piese din cele 11 – unele piese nu au bas din acest motiv.

A Thousand Leaves (1998) continuă evoluţia inversă Sonic Youth, care acum împing şi mai mult balanţa către “experimentalism” şi practic se lipsesc de elementul de accesibilitate de pe Washing Machine. A Thousand Leaves este structurat în jurul unor improvizaţii complexe şi sinuoase (”Female Mechanic on Duty”, “Wildflower Soul”, “Hits of Sunshine (for Allen Ginsberg)”, “Karen Koltrane”) unde grupul revin la experimentalismul lor tipic, dar care acum capătă un caracter psihedelic în locul influenţelor de punk. În afara pieselor extinse improvizatorii, albumul este completat de material care poate fi categorizat drept “ceva mai liniştit” (ameninţătorul “Contre le Sexisme”, ce foloseşte acelaşi efect de chitară-gamelan de pe “Protect Me You”, “Sunday”, “Hoarfrost”, “Snare, Girl”, “Heather Angel”) şi ”ferocitate tipică SY” (”French Tickler”, “The Ineffable Me”). Cele mai bune piese tind să fie cele extinse (mai ales “Wildflower Soul” şi “Hits of Sunshine (for Allen Ginsberg)”), dar se disting şi următoarele: halucinantul “Sunday”, ”French Tickler” (alternând între o secţiune atmosferică şi una agresivă) şi piesa… frumoasă “Snare, Girl” (well, după standardele grupului…). Wharton Tiers, tipul care a făcut un drac din Confusion Is Sex, revine în scaunul de producător. Iniţial eram pregătit să fiu din nou enervat la culme, dar am avut o surpriză plăcută când am constatat că Tiers şi-a învăţat greşeala şi de data asta furnizează un sunet luxuriant asemănător cu cel de pe Sister sau EJST&NS. În total, A Thousand Leaves e un album foarte bun ce laolaltă cu Washing Machine demonstrează că Sonic Youth încă au destulă vitalitate în ei.

În timpul turneului pentru A Thousand Leaves, pe 4 iulie 1999, un camion plin cu instrumentele, amplificatoarele şi tot echipamentul Sonic Youth a fost furat din Orange, California de către nişte motherfuckers who should BURN IN HELL. Dar, hei, oricât de şocant e (doar vorbim de un grup care-şi maltratează chitările în moduri creative), trebuie să ne amintim că Metallica au scris “Fade to Black” după ce echipamentul lor a fost furat. Cu toate acestea, NYC Ghosts & Flowers (2000) nu e o schimbare radicală stilistică. În afara folosirii mai răspândite a chitărilor cu sunet alterat şi o influenţă din mişcarea beatnik, ceea ce înseamnă mai multe monologuri ca în trecut (”Small Flowers Crack Concrete”, “Side2Side”, “StreamXSonik Subway”, “NYC Ghosts & Flowers”, demonstrând că şi Ranaldo poate să facă un monolog prost), NYC continuă reorientarea către improvizaţii lungi şi experimentale de pe Washing Machine şi A Thousand Leaves - dacă nu eraţi familiari cu istoria SY n-aţi fi ghicit niciodată că albumul a fost compus cu echipament nou. NYC nu are “piese” în sine, abandonând în mare parte structurarea folosită de atât de mult timp în favoarea improvizaţiilor atonale, cu doar câteva mai bune ce reuşesc să se distingă (atmosfericul “Free City Rhymes”, singura piesă de rock energetică de pe disc ”Renegade Princess”, “Nevermind (What Was It Anyway)”). Problema e că Sonic Youth încearcă să fie “hipnotici” dar în schimb ajung enervanţi, improvizaţiile n-au melodii (cu puţine excepţii, notate anterior), logică, vlagă, cap şi coadă, iar monologurile în stil beat-poetry sunt stânjenitor de oribile – Gordon mormâind versul atroce “Boys go to Jupiter to get more stupider/Girls go to Mars, become rock stars” practic îşi distruge propria imagine de basistă talentată şi personalitate super-cool. De fapt, tot albumul ameninţă să distrugă reputaţia/imaginea SY de grup foarte cool şi eroi ai alternative rock-ului, dând impresia că sunt în schimb un grup pretenţios mai interesat în masturbare muzicală decât compunerea de piese memorabile. Oricum vă uitaţi la situaţie, NYC e cel mai slab album SY de la Confusion Is Sex – yeah, e mai rău decât EJST&NS.

Sonic Youth l-au adăugat pe chitaristul experimental Jim O’Rourke (Wilco) ca membru permanent pentru Murray Street (2002). Greu de zis dacă asta a influenţat în orice măsură sunetul albumului (Sonic Youth sunt Sonic Youth şi nimic n-o să-i schimbe vreodată; chiar şi dacă ar lucra cu Timbaland ar rămâne Sonic Youth), dar din fericire Murray Street reafirmă tiparul grupului de a urma orice împiedicare (Confusion Is Sex, EJST&NS) cu un album reuşit ce-i readuce pe calea cea bună (Bad Moon Rising, Washing Machine). Murray Street reprezintă o altă realiniere stilistică pentru grup, care acum se despart din nou în oarecare măsură de fundaţiile lor de punk şi plonjează în psychedelic rock, creând un album destul de lejer care alternează cu uşurinţă de la material relaxat la momente ce sugerează echivalentul muzical al unui atac epileptic (notă: încep să mi se termine metaforele pentru sunetul super-distorsionat şi agresiv al grupului…). Dacă asta sună ca o altă împiedicare în stil EJST&NS, veştile bune sunt că Sonic Youth folosesc doar sunetul acelui album (şi al lui Sister şi A Thousand Leaves, de altfel) ca fundaţie şi în schimb structurează albumul exact ca Animals de Pink Floyd, cu câteva piese scurte (”The Empty Page”, “Radical Adults Lick Godhead Style”, singurul rateu de pe disc “Plastic Sun”, cu un ritm ciudat apropiat de disco) ce împrejmuiesc o serie de piese extinse, complexe ce acum sună mai puţin ca improvizaţii libere şi mai mult ca piese (”Disconnection Notice”, “Rain on Tin”, “Karen Revisited”, “Sympathy for the Strawberry”), iar cu totul Sonic Youth acum se apropie mai mult de My Bloody Valentine şi Television decât Velvet Underground sau Glenn Branca. Sau mai pe scurt, dacă albumele lor anterioare pot fi considerate analog cu Velvet Underground & Nico şi White Light/White Heat, Murray Street este propriul lor The Velvet Underground, un album excelent bazat pe o schimbare stilistică. De fapt, Murray Street şi Washing Machine sunt cele mai bune albume din era post-DN-Goo-Dirty a grupului.

Sonic Nurse (2004) găseşte grupul îndepărtându-se de direcţia calmă a lui Murray Street. În schimb, Sonic Youth revin la rock-ul furios pentru care sunt faimoşi dar menţinând influenţele din MBV şi psychedelic rock ce au ieşit la iveală pe Murray Street şi o măsură de accesibilitate (veşti bune – nu cred că mai puteam să suport încă un NYC Ghosts & Flowers…). Sunt tentat să-i compar pe SY cu AC/DC în momentul de faţă prin faptul că ambele grupuri sunt acum bazate pe o formulă stabilită pe mult, dar diferenţa e că AC/DC pur şi simplu se agaţă de ea şi fac albume din ce în ce mai proaste, iar SY găsesc în continuu noi variaţii asupra ei. Bineînţeles, douăzeci de ani a tocit din sălbăticia grupului comparat cu albumele de început, dar grupul demonstrează în continuare talentul lor pentru piese de rock fantastice care au un caracter la fel de agresiv ca înainte. Sonic Nurse foloseşte aceeaşi combinaţie între piese extinse de rock (”Stones”, “Peace Attack”, atacându-l pe George W. Bush într-un mod mai puţin impresionant ca atacul asupra lui George H.W. Bush şi Reagan din “Youth Against Fascism”), piese scurte de rock (”Dude Ranch Nurse”) şi piese mai relaxate (”Unmade Bed”, “New Hampshire”) care a apărut practic pe toate albumele de la Washing Machine încoace, dar există destulă varietate dinamică şi sonică pentru a menţine interesul ascultătorilor. Combinaţi cu un singur rateu (”Paper Cup Exit”), piese memorabile (începutul energetic “Pattern Recognition”, inspirată din romanele lui William Gibson, “The Dripping Dream”, sarcasticul “Kim Gordon and the Arthur Doyle Hand Cream”, “I Love You Golden Blue”) şi o producţie reuşită de grup şi vă iese încă un album foarte bun Sonic Youth. OK, e puţin sub nivelul lui Washing Machine-Murray Street şi ca orice grup cu o carieră atât de lungă Sonic Youth au trecut demult de la experimentalism/suprize la meşteşug/rafinare, dar Sonic Nurse satisface aşteptările şi arată că grupul este încă departe de o fundătură creativă, continuând să-şi rafineze şi varieze formula acum cunoscută.

Yep, de-abia două albume şi O’Rourke a plecat deja din grup. Christ, nu ştiu cum o fac dar Sonic Youth au simultan aliniamente stabile şi schimbătoare. Anyway, grupul l-o fi pierdut pe O’Rourke, dar au un as în mânecă pentru Rather Ripped (2006): recuperarea instrumentelor modificate şi echipamentului furat în 1999. Surprinzător totuşi, Rather Ripped sună puţin prea mult ca Sonic Nurse, în ciuda prezenţei instrumentelor “old-school” ale grupului. Aceeaşi combinaţie de piese extinse (”Turquoise Boy”, “Pink Steam”), piese scurte de rock (duetul Moore-Gordon “What a Waste”) şi piese atmosferice (”Reena”, combinând chitări mai eterice cu tobele propulsive ale lui Shelley, “Do You Believe in Rapture?”, “Jams Run Free”, sinistrul “Lights Out”, “The Neutral”, ameninţătorul “Or”). Diferenţa de data asta e că Rather Ripped e ceva mai concentrat, având doar două piese extinse improvizatorii, cele atmosferice tind să predomine, iar producţia mânuită de grup şi John Agnello e uşor mai neclară şi noroioasă decât Sonic Nurse (plus, tobele sună ceva mai înfundate acum…). OK, piesele sunt foarte bune în general cu excepţia a vreo două (piesele bonus “Helen Lundeberg” şi “Eyeliner”), dar nu pot să scap de impresia că Rather Ripped aderă puţin prea excesiv la formula lui Sonic Nurse. Yeah, există momente fantastice şi aici precum “Incinerate” (wow, ce ironie, titlu ce promite rock feroce şi în schimb primim ceva atmosferic), rock-ul monoton cu ritm tribal ”Sleepin’ Around”, piesa lui Ranaldo “Rats”, psihedelicul ”Turquoise Boy”. dar analiza atentă arată că Ripped e puţin sub Nurse din punct de vedere calitativ.

După ce şi-au terminat contractul cu Destroyed Room, Sonic Youth s-au mutat la faimoasa casă de discuri independentă Matador Records (sediul unor grupuri de alt-rock precum The Fall, Pavement, Sleater-Kinney, Guided By Voices) şi l-au adăugat ca membru pe Mark Ibold, basistul din Pavement. Albumul rezultat, The Eternal (2009), este un album excelent care, conştient sau nu, reafirmă punctele forte ale grupului. În primul rând, SY se lipsesc de caracterul meditativ pe care le-au avut Murray, Nurse şi Ripped, în schimb revenind la hard rock agresiv. Balanţa pieselor în consecinţă avantajează acum piesele de rock tipice SY, ce acum au un caracter mai direct comparat cu cele din seria Murray-Ripped (”Leaky Lifeboat (for Gregory Corso)”, “What We Know”, “Poison Arrow”, cu vocale în stil Lou Reed de Ranaldo, “Thunderclap for Bobby Pyn”, “No Way”), dar e prezentă şi o anumită variaţie stilistică (”Calming the Snake”, “Malibu Gas Station”, “Walkin Blue”). Probabil cel mai suprinzător lucru este o orientare oarecum retrogradă manifestată pe album, în sensul că Sonic Youth compun aici anumite piese ce evocă anumite momente specifice ale carierei lor – de exemplu, “Sacred Trickster” sună de parcă ar putea fi inclus pe Goo (şi primul vers e o referinţă la piesa ”Levitate Me” de Pixies), “Antenna” sună ca o piesă rămasă din sesiunile pentru Murray Street, atonalitatea din “Calming the Snake” sugerează originile de No Wave ale grupului şi ”Poison Arrow” e un rock în stilul de pe Dirty. Partea bună e că, în loc să sune ca o reciclare obosită, grupul sună reînsufleţiţi, iar asamblarea “componentelor” este realizată într-un mod desăvârşit. Şi oricum, uneori un grup trebuie să se uite puţin în urmă ca să-şi dea seama unde să meargă în continuare – R.E.M. au demonstrat asta cu Accelerate. The Eternal este încă un album foarte bun din partea unui grup care n-a mai făcut unul de-a dreptul prost din 2000, iar piesele sale memorabile (începutul energetic “Sacred Trickster”, “Anti-Orgasm”, o piesă extinsă cu un riff ce sună ca o combinaţie între Dinosaur Jr. şi ZZ Top, mult zgomot tipic SY şi un sfârşit relaxat, “Antenna”, piesa extinsă “Massage the History”) îl ridică la o poziţie destul de bună în canonul Sonic Youth.

Piese:

Sonic Youth – (She’s in a) Bad Mood

Sonic Youth – Protect Me You

(”Expressway to Yr. Skull” trebuia să fie aici, dar Trilulilu a refuzat să proceseze fişierul. Cocktards.)

Sonic Youth – Schizophrenia

Sonic Youth – Tuff Gnarl

Sonic Youth – Teen Age Riot

Sonic Youth – Tunic (Song for Karen)

Sonic Youth – Kool Thing

Sonic Youth – Youth Against Fascism

Sonic Youth – Bull in the Heather 

Sonic Youth – Junkie’s Promise

Sonic Youth – Little Trouble Girl

Însă în ieşirile mele am găsit printre altele o campanie împotriva discriminării romilor. Şi asta într-un fel ce mi-a lăsat multă dezamăgire în suflet. La starea de lehamite ce mi-o dădea spectacolul penibil al jocului de-a preşedintele făcut de tipul acela, vreau să îi uit numele după 6 decembrie, s-a adăugat sila de a fi român. Da, afirm cu riscul de a fi hulit de catre oamenii ce îi cunosc şi mai citesc ce scriu pe-aici, de către cei care mai lasă comentarii dilemelor mele de pe amdoar18ani şi pun un etc. Încep să regret că vorbesc această limbă, că am citit literatura română, că trăiesc aici. La ce bun că există oameni valoroşi în ţara asta dacă lângă ei pot locui fără jenă scursurile de la tv, din parlament precum şi cele de pe stradă?

Într-o seară de vineri ieşisem din bar să îmi iau nişte ţigări. La trecerea de pietoni din Romană aud în spatele meu un grup de oameni vorbind în franceză. Iubitor fiind de sunetele acestei limbi, îmi întorc privirea spre ei. Unul din grup priveşte în jos şi vede acea campanie despre călcarea în picioare a romilor. (Nu comentez modalitatea evident proastă de a face o asemenea campanie, mulţi gândesc la fel despre ea.) Începe să râdă şi se adresează în română altuia din grup, în timp ce călca în picioare inscripţia. Respectivul, foarte amuzat de micul dans penibil al amicului său, explică celor doi francezi ce îi însoţeau că aici în Romania toţi urăsc ţiganii şi ca asta merită: să fie călcaţi în picioare! Am rămas siderat. Poate în altă situaţie m-aş fi băgat în discuţie şi le-aş fi explicat acelor străini pe a căror faţă se vedea vizibil mirarea, că asta e părerea unor proşti, a unor oameni idioţi, a unor extremişti. Însă în mintea mea nu se putea lega ideea că nişte tipi care vorbesc limba diplomaţiei, care se presupune că au citit o carte în viaţa lor (mereu asociez franceza cu intelectualitatea şi uite că rău fac!) pot avea asemenea atitudini discriminatorii.

Şi am stat să mă gândesc mai mult la asta acum o săptămână, pe la 5 dimineaţa, văzând acea inscripţie pe trotuarul de la Unirea, lângă bannerele cu faţa ipocrită a tipului care ne cheamă la referendum. Mi-am amintit de ţiganca împuţită, de jurnalistul găozar şi mi-am zis că în definitiv la ce să te aştepţi de la români când la cel mai înalt nivel în stat se gândeşte aşa. Mi-a revenit din adâncurile memoriei fraza unui ministru de externe care voia trimiterea în deşert a ţiganilor. Şi tot meditând am început să îmi pun o întrebare ce se repeta obsesiv în mintea mea: cine ne credem noi, românii, de îi considerăm naşpa pe toţi? Pe unguri, pe evrei, pe bulgari, pe ruşi, pe americani, pe catolici, pe gay, pe negri, pe musulmani… Chiar, cine naiba ne credem noi?

Nu mi-e deloc frică să afirm că suntem o naţiune care nu contează în istorie decât prin prisma unor resurse şi a unei geopolitici dictate de conductele de petrol. Nu avem nici o valoare culturală şi suntem complet ignorabili în lumea politică mondială. E un clişeu să auzi în Românica spunându-se despre americani că sunt proşti. Nu fac lista Nobelurilor câştigate de americani, mă raportez la altceva. Tot „intelectualul” român vorbeşte cu satisfacţie de Seinfeld, îi place, adoră umorul inteligent din serial şi uită că proştii aceia de americani nu doar că l-au creat ci şi că avea nişte audienţe uluitoare în State. Păi, stai, idioţii ăia pricepeau umorul negru şi absurd al lui Jerry sau de ce se uitau cu zecile de milioane? Pe când la noi poţi verifica orice statistică, lumea se uita la „Numai iubirea”, la „Din dragoste” sau „Surprize…”. Astea fac audienţe la inteligentul popor român.

Spunem de ruşi că sunt beţivi şi barbari. După aceea mergem satisfăcuţi la o piesa de Cehov sau la un concert de Rahmaninov. Ungurii sunt duşmanul tradiţional iar noi 1000 de ani i-am suportat fără a crâcni până a trebuit să vină un rege neamţ dar care ţinea la feuda lui ca să eliberăm săracii românaşi din Ardeal, trimişi în iobăgie la 1600, da, doar atunci, de un tip care are staţie de metrou în onoarea lui prin Bucureşti şi îi spune Mihai Viteazul. Dar noi ce-am dat? Un Brâncuşi, un Eliade şi încă vreo puţini? Eugen Ionescu a ales să scrie în franceză, Enescu, deşi ne mândrim cu el, este un quasinecunoscut în marile filarmonici ale lumii. Însă ne credem deştepţi, desconsiderăm pe celălalt, urâm străinii dar în sondaje spunem că ne place ideea europeană. Mai grav, urâm ţiganii în proporţie de 70% dar gustăm cu nesaţ din paharul manelelor create de ei.

Candidatul pe care îl simpatizez în aceste alegeri a ales ca slogan ideea unei Românii a bunul-simţ. Nu vreau să se ia asta ca reclamă pentru că oricum va pierde. România acelui bun-simţ este mult prea mică pentru a îndrăzni să visez că ar putea ajunge preşedinte. Mi-aş dori starea de normalitate dar admit că suntem prea departe de ea. Când oamenii educaţi scuipă ţigani în loc să ajute prin normalitatea faţă de ei la integrarea lor, îmi amintesc de un discurs faimos al lui Martin Luther King şi spun ca el: „I have a dream!”.

Dans, ţopăială, nebunie generală pe ritmurile celor mai tari piese din anii ‘60 până în prezent.

Vineri, 6 noiembrie – Sâmbătă, 7 noiembrie, în 100 Crossroads (Calea Moşilor, nr. 100).

Ora 22:00. Intrarea liberă.

Sâmbătă, 7 noiembrie 2009, ora 22:00 în Glendale Art Cafe – Sos. Cotroceni nr. 9 (aproape de intersecţia cu Splaiul Unirii).

Rezervările sunt obligatorii la tel.: 0748.346.722.

Bilet: 20 ron

“Yeah, I could dream more then/ Yeah, I believed more then”

Pentru ea versurile se potriveau perfect. Trecuseră doar trei ani, dar ea simţea că ar fi trecut o viaţă întreagă. Cum poate un lucru ce practic e nimic să însemne atât de mult totuşi?

Se uită la birou şi văzu caietul de fizică ce o aştepta ca să mai rezolve câteva probleme. Alte probleme? Simţea că are destule! Şi în acelaşi timp, nu ştia care sunt ele.

Dintotdeauna a fost o visătoare. Dintr-un lucru mărunt, imaginaţia ei creea ceva măreţ. Întotdeauna departe de realitate. Dar oare ce e realitatea? Ceea ce se întâmplă strict în exteriorul nostru, ceea ce vedem cu toţii că se întâmplă? Realitate nu este oare şi ceea ce simţim, ceea ce sperăm, ceea ce visăm? Dacă nu s-a înfăptuit în universul vizual înseamnă că nu există? Dacă oamenii nu pot pătrunde în gândurile altora nu înseamnă că acelea nu sunt de fapt o realitate. Ele există! Sunt acolo, doar că nu sunt palpabile.Un exemplu prea cunoscut ei era dragostea. Nu o putea vedea, nu o putea atinge, dar o simţea din plin şi ştia că ea există, că ea este realitatea. Ştia că este fundamentul tuturor lucrurilor. Şi cauza framantorilor ei din acel moment.

Ştia că nu o să îi uite niciodată chipul. I se impregnase în creier şi avea să rămână acolo pentru totdeauna. Şi, mai presus de atât, personalitatea lui puternică, ce şi-a putut-o implementa prin doar câteva discuţii decurse noaptea târziu. Erau lucruri pe care el le-a zis şi au motivat-o să facă anumite lucruri, involuntar. Sunt lucruri pe care partea inconştientă a creierului le preia fără să mai anunţe şi partea conştientă. Şi acea parte din urmă, se trezeşte ca dintr-o reverie peste mult timp, prea târziu însă…

Fusese şocată când şi-a dat seama că multe lucruri le făcea pentru el, să-i demonstreze lui ce poate ea. Chiar dacă ştia că probabil el nu va afla niciodată. Spera doar ca undeva în inconştientul lui stă ceva ce aşteaptă să se trezească la momentul oportun. Şi atunci ce bine avea să fie!

Tresări, realizând că încă mai are un strop de speranţa în suflet. Sau poate mai mult. Încerca doar să ascundă asta. Şi, printr-o simplă gândire retrospectivă mai amănunţită ea realiză că unul dintre motivele tulburării ei era lupta această de a-şi ţine sentimentele în frâu. Era o luptă grea, iar sentimentele erau ca nişte fiare gata să atace în orice clipă. Şi din când în când mai zgâriau, şi o făceau destul de rău.

“This emptiness is killing me/ And I’m wondering why I’ve waited so long”

B. hotărî să asculte în continuare Jesse McCartney. Se pare că amândoi se întrebau acelaşi lucru. Contextul era diferit, însă esenţa aceeaşi. Ea pentru ce aşteptă? Pentru că în ciuda faptului că nu voia să recunoască, ea încă aştepta, încă spera. Aştepta multe şi în acelaşi timp nimic. Voia poate doar să simtă acel ceva ce îl simţea numai când el era prin preajmă. Sau acel ceva ce îl simţea când vedea semne ale existenţei lui. Când îl vedea pe câte un sait ştia că el trăieşte, undeva aproape de ea, deoarece internetul îi lega. Trăia cu sentimentul că ei sunt de fapt unul lângă altul, doar că ochii ei nu erau capabili să vadă asta. Nu era capabilă nici să îl atingă, să îl miroasă, să îl audă, însă ea ştia că are un alt organ de simţ, nedefinit ştiinţific, cu care îl simţea din plin. Şi, în acele momente, simţea o căldură sufletească enormă ce cuprindea tot corpul şi îl încălzea. Sentimentul nu dura decât o secundă, fiind apoi acoperit de întunecimea raţionamentului, ce o făcea să realizeze cum asta e o prostie, că de fapt el era departe, trăindu-şi propria viaţă, total separată de a ei.

Însă în vise, el era alături de ea. Asta când îl visa. Nu se mai întâmplase asta de mult, decât în ipostaze urâte, când ea îi făcea doar diverse reproşuri, nici ea neştiind la ce se referă. B. surâdea amar amintindu-şi cum îşi dorea ea să doarmă non-stop, pentru a trăi în acea lume magică a visului. Ar fi sperat ca visul să fie de fapt realitate şi realitatea vis. Şi totuşi, de unde ştia ea care era realitatea? Poate că tot ce i se întâmpla acum era de fapt un vis, ea era doar o actriţă ce juca prost şi nu îşi respecta bine indicaţiile regizorale. Pentru că era sigură că nu ăsta era scenariul. Oricine ştie că o dragoste platonică nu face un film bun.
Şirul gândurilor îi fu brusc oprit de venirea mamei acasă. Era destul de nervoasă, aşa că B. hotărî să îşi scrie temele, pentru a evita o posibilă ceartă.

Ştia că în tot acest timp nu se gândise la ceva concret. Dar aşa era şi normal, pentru că de fapt nu fusese nimic…