Nu mă miră faptul că toată lumea se plânge că nu se mai ajunge cu banii. Păi frate, dacă te-ai învăţat să cumperi haine din mall, ce să-ţi fac? Îţi este ruşine să dai o fugă prin piaţă şi să te uiţi după nişte haine faine? Sunt de acord cu faptul că gasesi în piaţă sau alte complexe comerciale, tot felul de porcării, dar trebuie să ştii să cauţi. Ahh, dar ştiu care e problema. Nu se mai numeşte shopping.

Mallurile au adus un concept nou în România: shopping. Asta înseamnă mai mult timp şi bani pierduţi, dar asta este o altă discuţie.

Tu de unde îţi cumperi hainele?

Dinosaur Jr., 1985

În afară de Pixies, Dinosaur Jr. sunt al doilea grup celebru de alternative rock din statul Massachusetts (faimos pentru cât de greu e să-i scrii numele…), originari din Amherst (a.k.a. oraşul de unde vin Emily Dickinson, Robert Frost şi Noah Webster, autorul dicţionarului eponim). Activi între 1984-1997 şi reuniţi începând cu 2005, membrii grupului sunt:

J Mascis (Joseph Mascis) – vocal, chitară, tobe, instrumente multiple (1984-prezent)
Lou Barlow – bas, vocal, instrumente multiple (1984-1989, 2005-prezent)
Murph (Emmett Murphy) – tobe (1984-1993, 2005-prezent)
Mike Johnson – bas (1991-1997)

Membrii fondatori, Mascis (iniţial baterist, trecut la chitară) şi Barlow, proveneau iniţial dintr-un grup de hardcore punk numit Deep Wound, fapt ce a influenţat sunetul Dinosaur Jr. Grupul a fost de asemenea influenţat de Black Sabbath, Motörhead, Neil Young, Sonic Youth (care au devenit curând fani Dinosaur Jr) şi Pixies, rezultând un stil hibrid bazat pe contrastul între melodiile distorsionate şi pline de feedback şi vocalele laconice, nazale ale lui Mascis (sunând pe alocuri asemănător cu Kevin Shields). De fapt, grupul cu care Dinosaur Jr. se aseamănă cel mai mult este Nirvana, singura diferenţă fiind că Nirvana au preluat mai multe elemente din Pixies şi Dinosaur Jr. din noise-rock/Sonic Youth (dar nu abuzul şi modificarea chitărilor) şi Neil Young, în special stilul de a cânta agresiv, dominat de feedback al lui Mascis şi solo-urile atonale. După plecarea lui Barlow în 1988, albumele Dinosaur Jr. au devenit practic albume solo pentru Mascis, evoluând treptat către un sunet mai accesibil.

Vreau să faceţi un mic experiment: uitaţi-vă din nou mai sus să vedeţi când a fost fondat grupul şi comparaţi cu anul în care a apărut Dinosaur (1985). OK, acum o să înţelegeţi de ce Dinosaur este un debut destul de slab şi nereprezentativ pentru Dinosaur Jr. Înregistrat într-o cabană din Northampton, Massachusetts cu inginerul Chris Dixon, Dinosaur este pur şi simplu un album confuz. Aici, grupul doar se joacă de-a cameleonul stilistic, trecând ca un buldozer prin mai toate genurile şi artiştii care le-au influenţat stilul. Astfel, avem piese de proto-grunge (”Forget the Swan”, care combină country, folk şi alternative rock într-o singură piesă dar într-un mod artificial, “Gargoyle”, “Bulbs of Passion”), chestii care sună ca Neil Young (”Cats in a Bowl”, sunând ca o piesă de country violată de Pixies, “Does It Float?”, piesa de folk-jangle-pop “Quest”) şi experimente (disonantul “Pointless”). Problema de bază: puţine piese se disting cu adevărat (”The Leper”, “Repulsion”, cu un aranjament şi o melodie asemănătoare cu cele din “About a Girl” de Nirvana, balada mohorâtă “Severed Lips”, rock-ul în stil Black Sabbath/Led Zeppelin ”Mountain Man”) din confuzia muzicală şi producţia slabă, lipsită de testicule şi plină de reverb a lui Dixon. De fapt, singurul lucru care distinge Dinosaur în afară de orientarea mai de folk-rock este faptul că e singurul album unde majoritatea vocalelor sunt de Barlow.

Cu You’re Living All Over Me (1987), Dinosaur Jr şi-au definitivat stilul şi în acelaşi timp au realizat cel mai bun album al carierei lor. De data asta, modus operandi-ul grupului este să sintetizeze influenţele lor principale – hardcore punk, zgomot în stil Sonic Youth, Neil Young, Black Sabbath – într-un stil aparte, simultan melodic şi agresiv, combinat cu vocalele plate, nazale ale lui Mascis. Nesurprinzător, You’re Living All Over Me a avut o influenţă importantă în cadrul scenei de alternative rock – câteva din rădăcinile grunge-ului se pot trasa şi până aici. Wharton Tiers, cel responsabil pentru căcatul sonic numit Confusion Is Sex, trece şi pe aici în scaunul de producător dar reuşeşte să-i dea grupului un sunet mai muscular dar cu o calitate la fel de slabă şi un mixaj la fel de amator ca cele de pe Dinosaur (observaţi cum chitările lui Mascis tind să eclipseze totul şi tobele lui Murph au un sunet de carton). În mod ciudat, mixajul amator pur şi simplu face grupul să sune ameninţător/creepy – nu mă întrebaţi de ce, it just does. Piesele sunt de data asta solide (”Kracked”, cu un riff de bas în stil Motörhead, hipnoticul “Tarpit”, influenţa de hardcore punk din “Lose”, colajul sonor creepy “Poledo”, cover-uri okay după “Show Me the Way” de Peter Frampton şi “Just Like Heaven” de The Cure), cu câteva piese clasice de alternative rock precum: “Little Fury Things” (cu vocale backup de Lee Ranaldo), grunge-ul noroios “Sludgefeast”, “The Lung”, “Raisans” şi ”In a Jar”.

Bug (1988) nu e pur şi simplu continuarea de la You’re Living All Over Me, e şi ultima lansare a aliniamentului original deja muribund – Barlow a plecat/a fost dat afară din grup un an mai târziu. Înţelegerea ulterioară a istoriei Dinosaur Jr. face absolut previzibil faptul că Mascis aici exercită un nivel de control şi mai draconian asupra grupului. Dacă nu era de ajuns că Barlow a contribuit doar două piese pe YLAOM şi Mascis l-a forţat pe Murph sa bată ritmuri compuse de el, Bug n-are nici măcar un credit de compoziţie pentru Barlow – singurele lui vocale apar pe ultima piesă, noise-rockul “Don’t”, şi sunt limitate la ţiparea violentă a versului “why don’t you like me?” (”you” probabil referindu-se la Mascis?). Bug reprezintă o consolidare şi o dezvoltare de la YLAOM, albumul având o producţie ceva mai accesibilă realizată (suprinzător) de Mascis cu inginerii Sean Slade şi Paul Kolderie, iar majoritatea pieselor şlefuie proto-grungeul de pe YLAOM, cu excepţia lui “Don’t” şi influenţa de folk-rock din ”Pond Song”. Calitatea e ceva mai puţin consistentă acum (”Budge” foloseşte brutalitate de hardcore punk pentru a ascunde faptul că riff-ul central e destul de slab, ”Don’t” e o migrenă muzicală, aparent improvizată de grup în doar 5 minute), dar din fericire majoritatea pieselor sunt bune (piesa “midtempo” de alt-rock “No Bones”, “Let It Ride”), distingându-se următoarele: “Freak Scene” (a cărei combinaţie de melodie “poppy”, agresiune de punk + metal şi solo disonant parcă prezice succesul lui Nirvana), “They Always Come”, riff-ul furios din “Yeah We Know”, “Pond Song”, ameninţătorul “The Post” .

Exit the warrior, today’s Lou Barlow. Dinosaur Jr. au trecut prin mai multe schimbări în afară de plecarea lui Barlow înainte de a lansa Green Mind (1991), inclusiv mutarea la o casă de discuri majoră (în cazul ăsta Sire Records), dar cea mai semnificativă este marginalizarea lui Barlow şi Murph, care aici apare pe doar trei piese. Green Mind debutează practic noua incarnaţie Dinosaur Jr.: un pseudonim fantezist pentru “J Mascis + muzicieni de sesiune” (aici fiind vorba de Don Fleming la bas/chitară/vocal backup, Joe Harvard la chitară şi bateristul Jay Spiegel). Nu-i mare schimbare, considerând ca Mascis deja exercita un control dictatorial asupra grupului. Producţia, din nou de Mascis cu inginerie de Sean Slade, de data asta e mult mai curată, accesibilă şi complicată (multe overdub-uri de chitară), apropiindu-se mai mult de sunetul tipic al unui album de alt-rock din anii ‘90, iar piesele albumului practic minează din grunge-alt-rock-ul cu influenţe de folk/metal tipic grupului stabilit de pe YLAOM/Bug, cu mai puţine momente experimentale. Deşi calitatea variază din nou, vestea bună e că sunt desule piese bune (”Blowing It”, Pixies-ianul “I Live for That Look”, acusticul “Flying Cloud”, “Water”, groove-ul surprinzător de funky din “Muck”, piesele bonus ”Hot Burrito #2″ şi “Turnip Farm”) şi excelente (începutul aspru “The Wagon”, cu baterie propulsivă de Murph şi o chitară procesată să sune ca un sitar, “Puke + Cry”, cu o performanţă puternică de Mascis în rolul de “one-man band” la chitări, bas şi tobe, agresivul ”How’d You Pin That One on Me?”, “Thumb”, cu Mellotron de Slade, “Green Mind”, piesa bonus “Forget It”) pentru a face din Green Mind un debut promiţător pentru J Mascis + muzicieni de sesiune… ăăă… Dinosaur Jr. v2.0, chiar dacă e practic la acelaşi nivel calitativ ca Bug.

Pentru Where You Been (1993), Mascis a schimbat puţin modul de operare, realizând înregistrările de bază cu Murph şi Mike Johnson (ceea ce dă pieselor un sunet ceva mai direct decât “one-man band”-ul de pe Green Mind) şi dându-i albumului o producţie ceva mai complicată comparată cu Green Mind, incluzând orgă, claviaturi (de Mascis şi Johnson), timpan şi viori (de Abie Newton, Larry Packer şi Rob Turner). Cam asta e tot ce diferenţiază albumul, fiindcă în rest pe Where You Been Mascis se reîntoarce la fântâna stilistică punk-alt-rock-grunge pe care a folosit-o deja de la You’re Living All Over Me încoace. Nesurprinzător, legea utilităţii marginale începe să-şi facă simţită prezenţa. Asta înseamnă că sunt mai multe piese nedistinse ca înainte (”Drawerings”, la un tempo lugubru şi cu un riff meh, haoticul “Hide”, “I Ain’t Sayin’”). OK, piesele bune (punk-ul furios “On the Way”, folk-rockul funebru ”Not the Same”, ”Goin’ Home”) şi excelente (”Out There”, o piesă de grunge melancolică cu un solo de chitară furios, “Start Choppin’”, piesa în stil “power ballad” cu chitări acustice, timpani şi secţiune de viori ”What Else Is New”, “Get Me”) sunt în majoritate, dar Where You Been e clar mai slab decât Green Mind. Sigur, nu e un declin mare din punct de vedere calitativ, dar e un declin.

Right, acum e evident că Where You Been a fost o anomalie. Mascis l-a dat afară pe Murph şi a înregistrat Without a Sound (1994) practic de unul singur, cu bas de Mike Johnson pe alocuri şi vocale backup infrecvente de Thalia Zedek, solista din grupul de alt-rock Come. Sigur, pe hârtie nu sună ca o mare chestie – J Mascis + muzicieni de sesiune deja au creat un album bun cu Green Mind. Well, Without a Sound suferă din faptul că Mascis abandonează sunetul de pe Green Mind. Acum, piesele suferă de o inerţie muzicală (yeah, chiar şi multe din cele super-rapide acum par obosite, ca să nu mai vorbim de cele de folk-rock), solo-urile brusc sunt slabe, muntele de chitări specific Dinosaur Jr. şi-a pierdut din puterea anterioară, Mascis înclină acum ceva mai mult balanţa spre folk-rock/Neil Young (”Outta Hand”, “Seemed Like the Thing to Do”) şi sunt prea multe piese slabe (”Feel the Pain”, influenţa de country din “I Don’t Think So”, “Even You”, “Get Out of This”, “Seemed Like the Thing to Do”, “Over Your Shoulder”). OK, Without a Sound nu e complet prost, fapt dovedit de câteva piese okay (”Yeah Right”, cu vocale backup de Zedek, “Outta Hand”, “Grab It”, “Mind Glow”, “On the Brink”), dar e fără un dubiu cel mai slab album Dinosaur Jr. până acum.

Mascis probabil a recunoscut şi el că Without a Sound a reprezentat o împiedicare, deoarece Hand It Over (1997) este o rectificare a eşecurilor acelui album. OK, stilul esenţial Dinosaur Jr. – hard rock, grunge, punk şi folk-rock zdrobite la un loc – e prezent, dar inerţia proiectului “one-man band” anterior a dispărut. Dinosaur Jr. sunt din nou “J Mascis + muzicieni de sesiune”, în acest caz fiind vorba de un grup de bază format din Mascis la instrumente multiple, bateristul George Berz şi basiştii Kurt Fedora şi Mike Johnson. Producţia lui Mascis acum decorează piesele cu instrumentaţie neaşteptată şi complexă precum Mellotron (”Never Bought It”), trompetă (”I’m Insane”), pian şi secţiune de viori (”Can’t We Move This”, chinuindu-se să se facă auzită peste chitările masive), iar Kevin Shields şi Bilinda Butcher din My Bloody Valentine se opresc prin studio să contribuie vocale backup pe unele piese (Shields este creditat şi ca inginer de sunet alături de alţii) – Hand It Over câştigă automat multe puncte bonus fiindcă sunt un fanatic My Bloody Valentine. Piesele bune (”Never Bought It”, al cărui riff poate fi descris doar cu adjectivul “crunchy”, “I’m Insane”, rapidul “Can’t We Move This”, “I Know Yer Insane”, “Sure Not Over You”, “Gotta Know”) şi excelente (riff-ul greoi din “I Don’t Think”, “Nothin’s Goin’ On”, piesa extinsă deprimantă “Alone”, “Mick”) sunt mai numeroase în total decât rateurile (”Loaded”, experimentul de country “Gettin’ Rough”, cu banjo de Mascis), garantând că, dacă nu se ridică exact la înălţimea materialului din anii ‘80, Hand It Over este egal calitativ cu Green Mind şi Where You Been.

După o pauză de zece ani din punct de vedere tehnic şi 14/19 ani (depinde dacă ne raportăm la Bug sau Where You Been), Mascis, Barlow şi Murph s-au reunit şi au înregistrat Beyond (2007). Şi le-a luat două decenii, dar în sfârşit sunt un grup în sensul normal al cuvântului: Barlow de data asta contribuie două piese şi vocale, Murph îşi compune ritmurile de unul singur, iar Mascis e în continuare “frontman”-ul grupului dar nu îi domină. Din punct de vedere sonic şi stilistic, Dinosaur Jr. reiau treaba de unde rămăseseră cu Green Mind, creând un album cu o producţie subtil dar dură şi variaţie stilistică, incluzând şi piese de folk/country (”We’re Not Alone”, “I Got Lost”) şi pe lângă rock-ul agresiv de rigoare (”Pick Me Up”, “This Is All I Came to Do”, “It’s Me”, “Lightning Bulb”, “What If I Knew”). Considerând lipsa de piese slabe şi prezenţa câtorva piese foarte bune ce se ridică la înălţimile lor anterioare (începutul entuziasmant “Almost Ready”, melodia de pop-rock armonică din “Crumble”, “Back to Your Heart”, rock-ul clasicist “Been There All the Time”), Beyond este o revenire în forţă pentru Dinosaur Jr.

Cu Farm (2009), Dinosaur Jr. nu mai au nimic de dovedit. Toate albumele lor anterioare aveau într-o anumită măsură acest caracter – Dinosaur încerca să definitiveze stilul lor, YLAOM/Bug îl definitivau, toate de la Green Mind la Hand It Over îl reprezentau pe Mascis arătând că el era de fapt creierul grupului şi Beyond avea rolul de a convinge audienţa că, da, Dinosaur Jr. s-au reunit în ciuda despărţirii acrimonioase Mascis-Barlow. Nemaiavând nimic de dovedit fanilor/audienţei în genereal, Dinosaur Jr. profită de ocazie să se relaxeze pe Farm şi pur şi simplu să cânte muzică: Mascis arată din ce în ce mai mult în versurile sale un simţ al umorului, Barlow contribuie iar două piese (”Your Weather”, “Imagination Blind”). Varietatea stilistică şi influenţele de folk-rock sunt în mare parte absente. Pe lângă rock-ul de rigoare (”I Want You to Know”, “Friends”, “There’s No Here”), câteva din piesele albumului dovedesc o mai mare influenţă din power pop/pop-rock ca anterior (”Pieces”, “Over It”, “See You”). Din nou, piesele sunt consistente din punct de vedere calitativ, distingându-se următoarele: melodia “poppy” din “Pieces”, “Ocean in the Way”, “Plans” (ce sugerează că Mascis a ascultat Are You Experienced în ultimul timp), balada “Said the People” şi piesa extinsă “I Don’t Wanna Go There”. Ar fi uşor să confundăm noua relaxare a grupului cu lenevie – de nenumărate ori Dinosaur Jr. au fost numiţi un grup de “slackers”, pentru “slackers” (leneşi/pierde-vară/apatetici), dar piesele în general reuşite şi noua încredere a grupului fac din Farm încă un album bun în discografia unui grup care are doar două proaste până acum.

Piese:

Dinosaur Jr. – Mountain Man

Dinosaur Jr. – Little Fury Things

Dinosaur Jr. – Freak Scene

Dinosaur Jr. – The Wagon

Dinosaur Jr. – Out There

Dinosaur Jr. – I Don’t Think

Dinosaur Jr. – Almost Ready

Dinosaur Jr. – Pieces

Hello, sunt Delia – sunt o pată de culoare. Nu mă consider un geniu, prefer să rămân un talent. Mereu când ies pe stradă lumea poate observa pe mâini o mică parte din Universul creat în fugă la mine pe birou, printre broscuţe, cd-uri ajuncate, caiete inutile. Am 19 ani. Abia adăugaţi într-un cufăr imaginar.

Majoritatea oamenilor de vârsta mea ştiu ce vor deveni „când vor fi mari”. Eu încă visez. Şi nu vreau să mă trezesc – visez frumos. Îmi place teatrul… îmi place muzica… iubesc pictura – trăiesc prin artă. De dragul părinţilor simpatizez matematica, fizica şi informatica. Două lumi diferite, un singur eu. Nu mă găsesc. Vreau să am din nou 18 ani… fară o zi.

Froggy: Când ai devenit o pată de culoare?
Delia: De când mă ştiu m-am considerat o pată de culoare datorită personalităţii foarte colorate pe care mi-am format-o.

Froggy: Ce ai de gând să faci cu Universul pe care îl creezi?
Delia: Acest Univers pe care mereu îl îmbunătăţesc îl cam ţin pentru mine, acolo eu îmi descarc toate sentimentele, cu ajutorul lui mă exteriorizez şi apoi pot observa o evoluţie a comportamentului şi a modului meu de gândire.

Froggy: Cufăr, imaginar? Vârsta ta nu e reală? Dacă nu e, când ai de gând s-o transformi în ceva palpabil?
Delia: Hmm… în general nu privesc şi nici nu voi privi vârsta ca pe ceva palpabil. E ceva fictiv, nu poţi materializa ideea de „am atâţia ani”, probabil şi datorită neconcordanţei dintre vârstă şi aspect.

Froggy: La ce visezi? Aspiri către un anumit statut al viselor?
Delia: La ce nu visez?! Visez la ziua când mă voi trezi din vis.

Froggy: Ai totuşi planuri reale?
Delia: De dragul supravieţuirii şi a integrării în societate apelez mereu la realitate, deşi e cam limitată. Planurile reale ţin mai mult de partea profesională, pe care sper să o dezvolt în viitorul apropiat.

Froggy: Îţi plac broscuţele?
Delia: Îmi plac broscuţele. Am şi o broască preferată (se cunoaşte ea ;)) ) – sunt mici… verzi… neastamparate.

Froggy: Ai făcut teatru?
Delia: Da. Am făcut teatru 3 ani. Am activat în trupă de teatru Drama Club, a Colegiului Naţional „A.T.Laurian” şi pot zice că a fost una dintre experienţele cele mai plăcute de până acum.

Froggy: De cât timp faci pictură?
Delia: Măzgălesc de 10 ani. Pictez de …8.

Froggy: Ce-ţi oferă arta de-ţi dă posibilitatea să te regăseşti?
Delia: Arta îmi oferă linişte, îmi oferă o stare completă de contemplare, îmi deschide ochii sufletului.

Froggy: Crezi ca ar trebui să faci ceea ce-şi doresc părinţii tăi, sau ceea ce vrei tu cu adevărat?
Delia: De preferat ar fi să le combin. Ceea ce îmi place mie este mai mult un moft, ceea ce vor părinţii este ceva palpabil, de pe urma căruia să pot avea ceva mai mult material de câştigat.

Froggy: Ai vrea să schimbi ceva la tine că să te (re)găseşti?
Delia: Momentan nu doresc schimbări majore în viaţă mea. Doar puţin mai mult iz raţional.

Froggy: Ce crezi că-i deosebit la ziua de “18 ani fără o zi”?
Delia: „18 ani fără o zi”… hmmm? este probabil ziua în care realizezi că mâine vei fi privit deja cu alţi ochi de către societate, este ziua în care oficial îţi iei adio de la copilărie, este ziua în care poate pentru prima data… te gândeşti la responsabilităţile tale.

Froggy: Crezi c-ai să te schimbi vreodată?
Delia: Da, probabil atunci când voi „fi mare”!

Crin Antonescu a mizat în toată campania pe ideea unei Românii a bunului simţ. Păi numai aşa nu s-a comportat la dezbaterea vieţii. Ce relevanţă are pentru mine, Glad Berindei, faptul că domnul cumnat al lui Mircea Geoană are salariul de 20.000 de euro? Lucru reproşat de Antonescu candidatului P.S.D. E un caz, nu unicul, de om plătit foarte bine de către statul român. De ce domnul Antonescu a pornit de la prezumţia de vinovăţie, nu ştiu. E împotriva bunului simţ să gândeşti aşa. Poate acel tip, cumnatul, este un supermegacompetent în domeniul bancar. Faptul că e rudă indirectă cu Mircea Geoană nu ar trebui să fie un criteriu. Scrisesem de Elena Băsescu de rău, că a ajuns sus pentru că are numele tatălui său, asta nu înseamnă că trebuie să gândim la fel de toţi. Dacă EBA este parlamentar european, în ciuda faptului că nu are ce căuta acolo, asta nu înseamnă că toţi oamenii care din nefericire au în familie o vedetă politică, trebuie să se lase de meserie. Pe lângă asta, floarea m-a dezamăgit profund cu o agresivitate şi o lipsă de înţelegere. Scrisesem de moderatorul de la Cluj. De rău. Robert Turcescu, un tip pe care nu îl simpatizez dar îl respect, uitându-mă la cariera lui, şi-a făcut datoria impecabil. Aşa trebuie să fie un moderator de televiziune, mai ales la o dezbatere între trei prezidenţiabili. Crin Antonescu nu a înţeles regula jocului. A intrat pe timpii de emisie ai celorlalţi interlocutori şi într-o lume a bunului simţ, ştim că aşa ceva nu se face.

Traian Băsescu, acest tip, a muşcat rău din provocarea crinului. Mai urât, repeta infantil o singură melodie de tip O-zone. „N-aţi fost acolo când s-a votat în parlament!”. Era evident că stressul lui era candidatul liberal. Măcar din decenţă, domnul preşedinte putea să tacă la capitolul absenţe. Are şi el o istorie de parlamentar niciodată prezent în spate (legislatura 1992-1996). Mai are şi o istorie de preşedinte prea mult absent ( 2004-2009) iar peste astea o reputaţie dubioasă de scandalagiu care conduce băut. De om care discriminează şi patronează clanuri mafiote. Nu îi voi nega creditele pentru Băsescu în acest mandat. Am intrat în Uniune şi undeva trebuie că este şi meritul lui. Nici măcar buna intenţie nu i-o neg, atâta că mă mira faptul că o duc prea bine apropiaţii lui. Că fiicele lui sunt cam prea realizate material şi că fratele lui e cam controversat. Dincolo de asta pot crede că vrea binele naţiunii. Dar nu pot uita că tipul ăsta cataloghează oamenii ca găozari sau ţigănci împuţite. Că invită jurnalistele pe masă pentru a le arăta el „ceva”. Şi mai grav, că la această dezbatere, întrebat fiind ce lucru frumos a făcut în viaţă, a spus: „Am botezat o fetiţă musulmană!”. Cât de frumos, nu? Problema este că el a botezat-o creştină, că noi ne botezăm. Ce este atât de lăudabil în a schimba religia unui copil? A întrebat el oare fetiţa, „vrei tu să fii creştină?”, no way, domnul Băsescu, bigot şi fundamentalist consideră că cel mai frumos lucru ce l-a făcut în viaţă este că a deturnat un copil de la religia lui. Mândria cu care a spus-o arată tendinţele lui talibane. Şi aşa, eu unul, îmi explic ce avea cu Iohannis, nu e român, mai mult, nu e ortodox…şi cum să avem noi prim ministru neamţ şi protestant, ce contează că e bun şi apreciat. Nu-i de-al lui!

Mi-a rămas Mircea Geoană. A fost categoric cel mai tare în dezbatere. Cu bun simţ, diplomat, cu idei. Dacă ar fi după seara de ieri, l-aş vota. Dar ştiu ce are în spate. Ştiu ce înseamnă maşinăria aceea de partid, formată din tipi care la Revoluţie erau în planul doi al Partidului Comunist Român. Ştiu ce înseamnă toate deturnările de fonduri din anii 90. Ştiu cum e posibil să vorbim de moguli azi. Din păcate, candidatul P.S.D. patronează, chiar şi fără voia lui, acest imens garaj de excremente. E creditat de o formaţiune politică ce a devalizat România la modul nesimţit. Geoană s-ar putea scoate, nu era membru de partid în acea vreme. Dar este preşedinte al acelui partid care perpetuează o stare de fapt, şi mai grav, de spirit. Nu diferită de ce promovează P.D.L, care se trage la fel din P.C.R. dar parcă mai agresivă. Poate ca preşedinte ar fi o alternativă, tare mi-e că ar fi la fel.

Ariel îl susţine pe Remus Cernea la prezidenţialele astea. Tipul ăsta a zis că România va fi cu adevărat democrată când va avea o femeie lesbiană aleasă preşedinte. L-aş susţine şi eu dacă ar avea vreo şansă. Dar e departe ţara noastră de aşa ceva. Deocamdată avem de ales între nişte tipi care nu sunt altceva decât o parte din ceea ce reprezentăm noi. Avem leaderii pe care îi merităm. Şi pentru asta, să ne fie un pic ruşine!

Astfel, primul dintre aceste buletine, de culoare neagră, va conţine întrebarea: „Sunteţi de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?”, la care alegătorii pot răspunde prin „DA” sau „NU”, marcând cu ştampila „VOTAT” căsuţa în care stă scris răspunsul dorit.

Cel de-al doilea buletin de vot pentru referendum va fi de culoare albastră şi va conţine întrebarea: „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane”. Normal că şi aici alegeţi „DA” sau „NU”.

Oficialii Ministerului de Interne, organizatorul alegerilor, au precizat că alegătorul va putea opta fie pentru ambele scrutine, fie pentru unul singur. Dacă optează pentru ambele, va primi trei buletine de vot: unul pentru preşedinte şi două pentru referendum. Cel care optează să voteze doar la referendum va fi însă obligat să ştampileze ambele buletine dedicate acestui scrutin, neputând să opteze doar pentru una dintre întrebări. Urnele pentru referendum şi cele pentru preşedinte vor fi inscripţionate. Dacă din cauza emoţiilor sau pentru că v-au orbit flash-urile paparazzi-lor aţi greşit urna, nu vă faceţi probleme: votul vă va fi luat în considerare. Doar de aia e pe culori, nu?

În încheiere vă îndemn să votaţi. Nu mă interesează pe numele cui puneţi ştampila şi asta nu ar trebui să intereseze pe nimeni: votul e opţiune personală. Îmi veţi spune că nu e obligatoriu – R: Dacă se păstrează ritmul prezenţei scăzute, poate că în curând va fi ca în Grecia. Îmi veţi replica că nu aveţi cu cine să votaţi – R: După cum ştiţi, “politica este o curvă”, şi dacă vă păstraţi votul pentru “candidaţii virgini şi imaculaţi”, riscaţi să aşteptaţi degeaba. Să nu vă fie cu supărare dar sunt 12 candidaţi în faţa voastră, se găseşte unul care să fie cât de cât apropiat de opţiunile tale. E o teorie politică care spune că, cu cât mai mulţi votanţi prezenţi la vot, cu atât iese candidatul dorit cu adevărat. Dacă nu votaţi, riscaţi ca buletinele de vot destinate vouă să fie fraudate – altcineva să le ştampileze în favoarea cui vrea. Iar dacă nu votezi, îţi pierzi dreptul moral de a te plânge de clasa politică: nu poţi să te plângi de ceva ce nu îţi pasă. Avem pretenţia de la clasa politică să fie mai responsabilă, dar cei care nu votează, oare sunt mai responsabili?

Nu uita că votul e una din puţinele lucruri gratis pe care ţi le oferă statul pe banii celor care muncesc şi plătesc impozite. Nu irosi acei bani deja cheltuiţi.

Duminică vă duceţi la vot şi apoi veniţi şi comentaţi ce aţi făcut, ok?

Întins pe şapte coline, cu rădăcină în aşezarea greacă Aegyssus, fondată în secolul VIII î.Ch., trecut prin stăpânire romană şi valahă, intrat pentru o perioadă în Imperiul Otoman după moartea lui Mircea cel Bătrân, numele oraşului este menţionat prima oară în jurnalul de călătorie al consului Andrei Taranovski din 1570: “De la Chilia am navigat în sus pe Dunăre … şi am ajuns la un orăşel cu numele de Tulcea”. Războiul de Independenţă a adus eliberarea oraşului de sub ocupaţia turcească. Pe 14 noiembrie 1878, Tulcea a devenit capitala judeţului cu acelaşi nume, fiind cel mai important oraş al Dobrogei de atunci.

Sunt multe de văzut şi făcut în Tulcea. Poţi sta la o terasă pe faleză şi să te uiţi la forfota turiştilor care se îmbarcă în vaporaşe către localităţile din Delta Dunării. Poţi vizita Muzeul de Artă care se mândreşte cu o colecţie de avangardă interbelică semnate de artişti români precum Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Nicolae Grigorescu, Ion Jalea, Oscar Han sau Victor Brauner. Tot aici menţionez şi Muzeul de Etnografie şi Artă Populară şi Muzeul de Ştiintele Naturii – cunoscut şi ca muzeu al Deltei Dunării, care prezintă cele mai importante specii de floră şi faună caracteristice principalului ecosistem din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. La subsol se afla principala atracţie – acvariul, care pe lânga speciile de peşti, reptile şi nevertebrate acvatice autohtone, adăposteşte şi câteva curiozităţi marine din Oceanul Atlantic şi cel Indian.

Faţă în faţă cu Muzeul Deltei Dunării se află Catedrala Sf. Nicolae, monument de arhitectura româneasca, ridicat pe timpul stapânirii otomane în 1865. Un amănunt interesant, este singura biserică ortodoxă din Imperiului Otoman căreia i s-a permis să-şi înalţe turnurile mai sus decât minaretele geamiilor.

Dar cea mai interesantă privelişte se poate vedea în Parcul Monumentul Independenţei, aflat pe una din colinele oraşului Tulcea.

Denumirea parcului este data de Monumentul Independenţei ridicat în cinstea eroilor căzuţi în Razboiul de la 1877. Monumentul  a fost fondat în 1899, iar obeliscul de 22 metri înălţime a fost realizat din granit de Bavenno într-un atelier de pietrarie din Milano şi statuile de 5 metri “Dorobanţul” şi “Vulturul” au fost turnate în bronz într-un atelier din Veneţia. Tot în parc se află şi Muzeul de Istorie şi Arheologie, precum şi ruine din aşezărea originară.

Ca locuri de cazare puteţi alege pensiunea Delta Dunării sau hotelul Esplanada, ambele fiind situate pe faleză şi oferind privelişte către port şi fluviul Dunărea.

Voi aţi fost în Tulcea? Şi dacă da, ce anume v-a plăcut?

De câte ori nu ai văzut filmele americane în care elevii au oportunitatea de a învăța într-o școală curată, cu profesori capabili și prietenoși, cu pauze mari și cu laboratoare de ultimă generație? Nu v-ați imaginat niciodată ca fiind acolo? Și mai mult decât a te imagina, nu v-ați dorit niciodată lucrurile alea? Ei bine, la timpul meu, eu le-am dorit. Și le-am și primit, datorită fundației YFU, din care acum fac parte ca voluntar.

Cu ce ne ocupăm? Păi exact cu lucrurile despre care v-am spus până acum. Ne ocupăm cu găsirea unei familii gazdă, unei școli, unui mediu propice în care orice elev român are posibilitatea de a învăța. Germania, Danemarca, Elveția, Chile, Norvegia, Olanda, Belgia și alte țări sunt incluse în programul nostru. Mulți oameni se sperie când aud de costuri, dar gândește-te câte uși vei deschide atunci când vei scrie pe CV că ai trăit un an în străinătate. Gândește-te la câți prieteni poți să ai. YFU este o rețea internațională, rețea prin care eu am cunoscut oameni din toate colțurile țării, inclusiv America, Brazilia, Venezuela, Australia, Japonia sau Tailanda. Cu toții am trecut prin aceeași experiență; cu toții am asimilat și am fost asimilați de Danemarca, în cazul meu. Am cunoscut tot, de la limbă și școală, până la cultura și tradiții. Și vă pot spune cu mâna pe inimă că YFU este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată.

Pe lângă faptul că o astfel de experiență poate folosi în viitor, ajută și la dezvoltarea și cunoașterea personală. Prin acest articol nu încerc să conving pe nimeni. Eu vreau doar să fac mai cunoscut un program care a schimbat sute de vieți de-a lungul timpului, inclusiv a mea. Dacă vreți să aflați mai multe, accesați site-ul nostru. Singura condiție este vârsta, în ideea în care trebuie să aveți între 15 și 17 ani pentru a participa. Și termenul limită de trimitere a dosarelor se apropie, așa că dacă sunteți interesați, grăbiți-vă (pe site termenul este 20 noiembrie, dar acesta a fost prelungit cu două săptămâni)!

Știu, un astfel de articol nu poate convinge pe nimeni, pentru că decizia de a pleca un an la studiu în străinătate nu se ia în urma unui articol scris pe net. Și sincer să fiu, la început nici eu nu am fost interesat când am auzit de YFU. Dar, daca mai e nevoie, o mai spun încă o dată: experiența de care am avut parte în Danemarca timp de un an mi-a schimbat în totalitate cursul vieții. Nu mai sunt ca toți ceilalți, un simplu elev al unui liceu din România. Sunt un fost elev de schimb în Danemarca. Poate un viitor cetățean al țării care mi-a oferit multe lucruri pe care România nu mi le putea oferi. Iar toate astea au pornit de la YFU. De la un articol cum este acesta. Și dacă măcar pe doi-trei dintre voi v-am convins să accesați pagina noastră web, atunci scopul meu aici a fost atins.

Toate cele bune!
Guest post de Sadak

Umiliţi şi obidiţi este una dintre cărţile după care numai pot citi imediat altceva. Să spun că Dostoievski este un geniu nu cred că are rost. Toată lumea ştie asta şi este deja un clişeu să fie repetat aşa de toată lumea. Numai unii oameni ar trebui să aibă dreptul să facă aprecieri asupra oamenilor de geniu de tipul lui. Am găsit câteva caracterizări ale acestuia, date de oameni care au dreptul să o facă:

“Îmi închipuisem că Dostoievski era un soi de Dumnezeu de nepătruns, în stare să-i înţeleagă şi să-i justifice pe oameni.”
Jorge Luis Borges

“Dostoievski este singurul psiholog de la care am ce învăţa.”
Friedrich Nietzsche

“Dostoievski îmi oferă mai mult decât orice om de ştiinţă, mai mult decât Gauss.”
Albert Einstein

În roman este vorba, pe de o parte, de un tânăr scriitor, Vanea, de dragostea uriaşă ce i-o purta Nataşei, dragoste pură ce nu cunoştea gelozia sau egoismul, de povestea unei micuţe fetiţe ce o ia acesta în grijă, de dragostea dintre Nataşa şi etern copilărosul Alioşa, şi pe de altă parte de răutatea şi viclenia fără margini a prinţului Valvoski, considerat a fi de fapt personajul principal al acestei opere.

Şi ce rămâne după lecturarea acestei impresionabile opere? Că în ciuda tuturor suferinţelor prin care vom trece în viaţă, nu trebuie niciodată să ne pierdem principiile, mândria şi respectul de sine. Că dacă iubim, trebuie să dorim fericirea persoanei iubite, indiferent dacă persoana respectivă şi-o găseşte sau nu alături de noi. Că toate răutăţile pe care le vom face în viaţă se vor întoarce la un moment dat împotriva noastră. Şi multe altele, însă fiecare va înţelege ceea ce trebuie din această carte, încercând poate să schimbe ce nu a făcut bine.

“O, las’ să fim umiliţi, las’ să fim obidiţi, dar acum suntem iarăşi împreună, şi las’ să se bucure acum aceşti oameni haini care ne-au umilit şi ne-au obidit!”

Sper doar că v-am convins să citiţi această carte. Dacă am reuşit, eu mă declar mulţumită!

Specialişti în psihologie, public speaking, improvizaţie, consiliere în carieră şi comunicare de criză vor să descopere împreună cu tine cum poţi comunica eficient chiar şi cu o zebră fără dungi.

Organizatorii anunță o taxa de participare în valoare de 175 unități interes & 325 unități implicare. Înscrierea este deschisă până pe 22 noiembrie.

Cand? De pe 26 până pe 28 noiembrie. Unde? La Hobby Cafe (Str. Negustori, nr. 34).

Te poţi înscrie aici gratuit, deci.

Dacă eşti curios să vezi cum a decurs ultima sesiune de Train & Go! găseşti aici nişte informaţii şi aici nişte poze.

Zilnic în ziare trebuie să existe măcar două tipe ai căror sâni se văd. O dată la 3 zile măcar una din tipe trebuie să fie total dezbrăcată (preferabil şi cu spumă pe ea). La TV măcar o dată pe lună apare o reclamă în care o femeie geme şi măcar una în care un mascul feroce regulează o femeie incredibil de sexy. Reclamă la Kandia – ciocolata cu biscuite.

Nu suntem penibili? Chiar totul tre’ să se rezume la sex în acest secol al vitezei?